Un capriciu contrafactual

(c) 2012 Györfi-Deák György


În ultima zi a lunii mai, Editura Eagle şi Societatea Română de Science-Fiction şi Fantasy (SRSFF) au anunţat iniţierea unui concurs literar pentru publicarea unui roman ştiinţifico-fantastic pe tema istoriei contrafactuale (sau a istoriei alternative: „cum ar fi putut să fie altcumva”). În binecunoscutul stil organizatoric mioritic, ca termen de depunere a manuscriselor a fost anunţat 1 iunie, adică fix peste o zi. Este de la sine înţeles că, după primul mesaj de consternare, a urmat presărarea de cenuşă în cap, data limită fiind imediat corectată: 1 iulie. Litera L a provocat întotdeauna încurcături în literatura română, de la Arghezi citire: „Regina Maria dă pildă oştirii”. Deci, autorii au avut o lună la dispoziţie ca să termine şi să predea un text de 200-300 de pagini. S-au înscris şapte scriitori: Mircea Opriţă, Liviu Radu, Eugen Lenghel, Mircea Liviu Goga, Ciprian Mitoceanu, George Lazăr şi Violeta Bălan. Dintre ei, doar cinci au avut răgazul să-şi definitiveze lucrarea. După eliminarea Violetei Bălan, pe baza criteriului tematic, în cursa pentru premiul de 1000 de dolari au rămas doar patru volume. Deşi iniţial s-a anunţat că ele vor fi prezentate la Târgul „Gaudeamus”, în cele din urmă s-a profitat de apariţia antologiei „Venus” (16 decembrie 2011) şi au fost lansate „pe foc automat” numai trei dintre cărţi: „Insula pescăruşilor” de Mircea Liviu Goga, „Călătorie în Capricia” de Mircea Opriţă şi „Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbaţi foarte cumsecade” de Liviu Radu. Între timp, editorii au renunţat şi la ideea oferirii gratuite a titlurilor de pe „lista scurtă” pentru descărcarea în format electronic de pe situl editurii, în vederea stabilirii unui premiu de popularitate.

Dintre toate concurentele ajunse în finală, vom vorbi acum doar despre romanul lui Mircea Opriţă. El poartă subtitlul: „Cu adevărat ultima aventură a lui Gulliver”, obligatoriu pentru necesara delimitare de producţia ultimilor aproape 300 de ani şi oarecum incredibil cu privire la ceea ce va urma în următoarele trei secole. După apariţia primei versiuni în 1726, „Travels into Several Remote Nations of the World, in Four Parts”, chipurile scrise de Lemuel Gulliver („gullible” = persoană uşor de păcălit, naivă), „mai întâi medic, iar apoi căpitan pe mai multe corăbii”, au apărut o sumedenie de continuări, într-o sumedenie de limbi şi de ţări. Graficianul Milo Manara a îndrăznit chiar o venerizare a personajului, mult răsfoită de adolescenţi şi dezbătută pe forumurile de benzi desenate: „Gullivera”. În spaţiul creaţiilor autohtone, merită să amintim „Piticii în ţara lui Guliver” de Ştefan Tita; „Cel mai mare Gulliver” de Gellu Naum; „Gulliver XX”, placheta de versuri ale lui Victor Felea: „Am ajuns la capătul fiinţei mele/ În această călătorie a gândurilor -/ Mai încolo - ce este?”; vesela piesă de revistă „Gulliver în ţara Miticilor” de Aurel Stoian în contrast cu sumbra Kukunezie din romanul „Gulliver în Ţara Minciunilor” a fostului general Ion Eremia („un Soljeniţin al României”); emisiunea TV pentru copii „Clubul lui Gulliver” realizată de Marian Stere ş.a.m.d.

Mircea Opriţă nu este la prima lui satiră de mari dimensiuni. Întâi i-au apărut cele două versiuni ale „Argonauticii” (1970, 1980), apoi cele două „repovestiri senine” dintr-un „Decameron europrovincial” hibrid, realizat printr-o îmbinare de vesele episoade eseistice şi narative: „Mic tratat de concordie naţională sau Cartea tranziţiei” (2005) şi „Discoteca din Alexandria sau Cartea ştiinţelor” (2007). În momentul anunţării competiţiei literare, scriitorul începuse deja să lucreze la „Capricia” (nume probabil inspirat de ciclul de gravuri realizat de Goya), lucru dovedit de fragmentele publicate pe situl SRSFF. O altă parte a apărut, chiar înainte de lansare, pe „Blog-ul fanului science-fiction”. Deci, cititorul curios dispune de mai multe părţi din text, unde personajul englez naufragiat la Cap Mamaiana descrie minunatul ostrov cu capitala la Cetăţuia Soarelui, oraş cu o sumedenie de palate identice, clădite pe vremea hulitului principe Ciocesko. În noua versiune a istoriei, România insulară explorată de Gulliver este guvernată de principele Trosnack, vânzătorul vapoarelor din flota comercială.

Ne-a plăcut în mod deosebit anecdota cu papucarul „dembowitzan”. În timpul naufragiului, mult-încercatul călător şi-a pierdut una dintre minunatele şi perfectele sale ciubote englezeşti şi a apelat la serviciile lui „Master” Ion Căpuleţ, un pantofar pensionat, ca să-i facă alta. Spre dezolarea occidentalului, pantoful galben cu cataramă argintie şi vârf ascuţit a fost împerecheat cu unul maroniu, cu cataramă roşie şi vârf teşit. La protestele clientului, meşterul a răspuns imperturbabil: „Merge şi aşa!” Protestul, judecata şi sentinţa din care răzbat oripilarea medicului britanic este citată pe coperta din spate şi ocupă aproape întregul spaţiu de acolo, semn că-i priveşte pe toţi cititorii de limbă română. Spre uimirea lui Gulliver, într-o jumătate de oră, din cele două obiecte total diferite, ciubotarul a produs manual, doar cu sula şi bătând cu ciocanul pe calapod, o pereche identică de încălţări, ce-i drept, negre şi cu catarame roşii, dar oricum mult mai pe gustul englezului decât marfa din comerţ. Mai apoi, de teama doctorului „Tzomu”, chirurg retezător de mădulare bărbăteşti, meşterul Capulet primeşte, înainte să intre în sala de operaţie, echivalentul masculin al unei centuri de castitate, confecţionată din tablă zincată.

Capricia, adică România sub semnul Domniei Bunului Plac, privită cu ochii unui om şcolit şi „cu prinţipii” din perioada Iluministă, se dovedeşte a fi paradoxală în toate aspectele ei cotidiene, lucru greu de înghiţit pentru un supus al Majestăţii Sale, obişnuit cu respectarea ordinii şi legii. Gulliver intră în conflict cu autorităţile capriciene şi, în cele din urmă este acuzat de trădare. Dar, cu toată groaza strecurată de subtitlul romanului, călătorul nu împărtăşeşte soarta lui Socrate. La urma urmei, şi Regina de Cupă din „Alisa în Ţara Minunilor” cerea să i se reteze capul oricui îi ieşea din vorbă, dar până la sfârşitul cărţii nimeni nu fusese osândit cu adevărat. Iar aici, când spun nimeni, mă refer la un om sau la un personaj de roman. Însă Capricia reprezintă ceva mult mai mult: o ţară întreagă. Prin „cu adevărat ultima aventură a lui Gulliver”, Mircea Opriţă ne oferă, cu mult tact, o viziune europeană asupra unui fel neaoş de a înţelege lumea.


Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VIII, Nr. 1 (84)/ ianuarie 2012, pag. 16.