Opt momente zălăuane (2)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


2. ŞTRENGARA ZALĂU NORD

În noul mers al trenurilor, valabil în 2012, cursa de dimineaţă Jibou-Zalău a căpătat un statut interregional şi bagă viteză, fără a se opri pe parcurs. Garnitura se formează din ultimele două vagoane sosite din capitală cu acceleratul de Baia Mare, fiecare de altă clasă, cu care circulă şi unii dintre bugetarii de prim rang. Probabil că, din cauza crizei, şefii din Zalău au rămas fără bonuri de benzină şi nu-şi permit să cheme maşina instituţiei la Jibou, să-i ia cât mai repede de acolo. După ce oricum au aşteptat douăzeci de minute în plus, răstimpul cât pleacă garnitura principală şi se cuplează noua locomotivă, gândeşti că n-au răbdare să suporte pierderea a încă trei minute cu staţionările din cele trei staţii de pe parcurs. Aşa că „expresul matinal", singurul tren dintre 7:00 şi 13:30, trece ca rapidul prin Mirşid, staţie unde se poate coborî pentru a merge la străvechea cetate romană Porolissum. Ruta, un prilej de „a techergheli" prezentat anterior, este spectaculoasă, de un pitoresc aparte. Nu-i nici prea lungă (8 kilometri, adică un parcurs de 2 ore pentru adolescenţi şi adulţi) şi-i în parte umbrită, deoarece străbate minunata pădure a Viţinalului.

Modificarea orarului C.F.R. nu ne-a deranjat prea mult, deoarece noi ne duceam la Festivalul Verii (sau Berii - pentru mulţi concetăţeni, denumirea „fiestei" zălăuane de la începutul lunii august a devenit foarte confuză, mai ales după cea de-a treia halbă), dar în compartiment cu noi era şi un om din Braşov, care ar fi dorit să coboare acolo, ca să ajungă în Moigrad. Controlorul a confirmat, trenul nu are oprire în staţia Mirşid, dar nu-i nici un bai, domnul călător să meargă până în Zalău şi să rămână cuminte în vagon, că peste un sfert de oră aceeaşi garnitură se întoarce la Jibou, de data aceasta cu oprire în toate staţiile. Deci, în anul apocalipsei mayaşe, cel mai scurt drum între oraşul someşan şi comuna unde se exploatează siderurgicul tuf vulcanic trece prin Crişeni şi descrie traiectoria unui bumerang ameţit de atâta învârteală.

Am citit de curând în „Magazin Sălăjean" o ştire (nesemnată) despre robotul cu o voce feminină pus să anunţe sosirile şi plecările din staţia Zalău Nord. Când, din cauza caniculei, şinele s-au strâmbat şi în 20 august a.c. un marfar a sărit de pe linie, circulaţia feroviară a fost suspendată timp de vreo cinci ore. Cu toate acestea, „blondina" înregistrată pe bandă şi-a continuat imperturbabilă programul, fără ca vreunul dintre ceferişti să-i taie piuitul, spre veselia (citeşte: „hazul de necaz al") celor de pe peron: „Cum tanti se încăpăţâna să roage oamenii să poftească în vagoane, s-au apucat şi ei să facă miştocăreală prin gară, spunând că urcă mintenaş dacă li se dă gratis loc la cuşetă."

Credem că jurnaliştii distraţi de anunţurile fără efect clamate la megafon în ziua deraierii din Mirşid vor fi interesaţi să adauge la dosarul cu fapte diverse din categoria „Eternul şi fascinantul Sălaj" un incident similar, păţit la întoarcerea noastră de la zilele oraşului.

Cursa „regio" Sarmăşag-Zalău Nord-Jibou circulă ca atare, pe toată distanţa, doar în timpul săptămânii. În weekend, ea se opreşte în capitala de judeţ şi nu mai pleacă niciunde, fără să-i pese de programul „spicheriţei automate". Noi ne-am urcat în vehiculul cu aspect de tramvai, ne-am instalat comod pe băncuţe, dar am sărit cât-colo, să ne adunăm bagajele şi să coborâm în mare grabă, când am auzit că trenul respectiv va sosi în gară la linia doi. Noroc cu pasagerii cu vechime, care ne-au potolit şi ne-au explicat toată tărăşenia, zâmbind cu gura până la urechi. Ca tot străinul lăsat la îndemâna bunăvoinţei gazdelor, nu ne-a venit să credem că este posibil aşa ceva în mult-lăudatul secol XXI. Ştirea citată ne demonstrează că se poate întâmpla, iar în „ştrengara" staţie Zalău Nord năzdrăvăniile continuă.


Publicată în: Caiete Silvane nr. 92 / septembrie 2012

Opt momente zălăuane (1)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


1. PATINA SMALŢULUI

Întotdeauna am socotit că muntele este o încercare dată de Dumnezeu pentru a afla cine eşti cu adevărat. Cu excepţia Cehului Silvaniei, fiecare oraş sălăjean este străjuit de câte o spinare masivă şi impunătoare: Măgura din Şimleu, Muntele lui Rákóczi în Jibou, Meseşul şi străvechiul „limes" roman deasupra municipiului reşedinţă de judeţ. Nu ştim cum arăta satul Zyloc, pomenit de cronicarul anonim al regelui Béla când, în „Gesta Hungarorum", a relatat campania trupelor conduse de căpetenia Tuhutum şi fiul său Horca. În 2011, când s-a hotărât construirea unei hale agro-alimentare în locul vechii pieţi din oraş, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă din Zalău a avut ocazia să sape în propria curte din spate (de fapt, a liceului de băieţi de pe vremuri) şi a descoperit mai multe vestigii medievale, printre care şi o fierărie. După terminarea primelor prospecţiuni, de Zilele Cetăţii au fost chemaţi şi copiii să-i ajute pe cercetători, va să zică să se transforme, după caz, în Indiana Jones sau Lara Croft şi să înceapă căutarea „comorilor" din Evul Mediu Timpuriu. Cioburile descoperite dovedesc că olarii din târg îşi începuseră activitatea încă de pe atunci.

Ceramica de Zalău era de o calitate excepţională, garantată prin statutul meşteşugarilor şi verificată cu mare atenţie de către cei înainte-stătători: avea fondul alb, decorat cu verde, maro şi violet închis, era smălţuită, şi, dacă clientul accepta să dea un ban în plus, bogat ornamentată. Deşi prima breaslă de olari şi-a primit „autorizaţia de funcţionare" abia în 1738, activitatea productivă fusese menţionată încă în 1640, iar dovezile arheologice din prezent arată că ea debutase cu mult înainte. Lutul era extras din mici cariere, gropi săpate local în coasta dealului de deasupra centrului vechi şi prelucrat în atelierele de pe uliţa numită şi azi „Strada Olarilor", care coboară dinspre cartierul Brădet către strada botezată azi Corneliu Coposu.

Recent, în literatura de specialitate, s-a încercat să se reproşeze „fazecaşilor" de aici faptul că la un moment dat au impus un monopol de desfacere a mărfurilor în zonă, dar criticii uită că produsele zălăuane erau certificate ca fiind conforme unui anumit standard, norme calitative faţă de care ceramica nesmălţuită produsă în atelierele ţărăneşti nu se apropia de nici un fel. În fapt, este o reeditare a discuţiei despre soarta ţăranului de azi, care nu este lăsat să-şi vândă produsele în supermagazine, deoarece nu îndeplineşte anumite criterii de igienă, ambalare sau menţinere a calităţilor mărfii, ceea ce favorizează inevitabil desfacerea legumelor de import. Pe de altă parte, nici marile reţele comerciale nu se străduiesc să ocupe primele rânduri ale tarabelor în pieţele alimentare din oraşe, unde zemoasele şi aromatele roşii de grădină se vând la preţuri mult mai mari decât superrezistentele, „incasabilele" tomate de seră din Turcia. Fiecare marfă îşi are propria piaţă de desfacere, unde comercianţii se străduiesc să-şi impună regulile când cumpărătorii n-au nimic de obiectat.

Cert este că multe dintre muzeele săteşti, precum şi cel realizat în casa bunicilor de Ligia Alexandra Bodea din Iaz, se mândresc cu piesele de ceramică zălăuană, vechi de peste un secol. Faptul că au rezistat atât, că au supravieţuit refugiului, bombardamentelor din conflagraţiile mondiale, epocii „războiului rece", cooperativizării şi exceselor dictaturii naţional-comuniste probează ceea ce era de dovedit: olarii din urbea capitală de judeţ îşi luau meseria în serios şi îşi apărau patentul de exclusivitate prin fiecare cană, oală sau cahlă produsă.


Publicată în: Caiete Silvane nr. 92 / septembrie 2012