Omniprezentul Ţepeş

(c) 2012 Györfi-Deák György


Mihai Eminescu şi-a scris „Scrisorile” pentru a discuta raportul dintre vârfurile intelectuale şi societatea în care trăiesc ele. Cunoaştem cu toţii tuşele contrastante cu care este redată scena întâlnirii dintre Mircea cel Bătrân şi sultanul Baiazid „Fulgerul”, învingătorul cavalerilor înzăuaţi de la Nicopole, dar şi suveranul capturat de Timur cel Şchiop şi purtat apoi într-o cuşcă aurită prin fostul său imperiu. Antitetică este şi partea secundă a „Scrisorii a III-a”, unde Poetul opune patriotismul şi gloria militară din perioada medievală, pe de o parte, stării decăzute, post-fanariote, a naţiunii din perioada de transformare a Principatelor Unite în Regatul României, pe de altă parte.

Politicienii vicleni şi unşi cu toate alifiile de azi nu se deosebesc prea mult de cei înfieraţi în satira din 1881, dovadă valul de proteste ce tocmai a cuprins ţara. De Ziua Culturii Naţionale, multă lume a oftat, sperând într-o rezolvare radicală a situaţiei:


„Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”


De ce a invocat Eminescu numele principelui care a mutat capitala ţării mult mai aproape de Dunăre, în târgul întemeiat de ciobanul Bucur? În legendele româneşti, Vlad, urmaşul unui fost cavaler din Ordinul Dragonului (fiară care-şi înghiţea coada), a rămas în istorie deoarece a pus să fie bătute cuie în turbanele trimişilor turci, când nu şi-au descoperit creştetele în faţa domnitorului. O altă delegaţie otomană a fost trasă în ţeapă, alături de târgoveţii şi curtenii necinstiţi, de aici porecla dată de contemporani: Ţepeş. Pe cerşetori, i-a adunat la un ospăţ, apoi a închis porţile casei şi le-a dat foc. Boierii trădători au fost jugăniţi, orbiţi, spânzuraţi, arşi, ciopârţiţi, îngropaţi de vii sau puşi să construiască cetatea Poenari de pe Valea Argeşului, în aval de hidrocentrala Vidraru.

Dar avântul justiţiar dus la extrem a creat totodată imaginea tiranului însetat de sânge, preluată de Bram Stoker şi transformată în figura mortului-viu blestemat, care noaptea se transformă în liliac şi se hrăneşte cu sângele victimelor sale. Industria cinematografică americană a transformat povestea într-un mit modern şi a răspândit-o pretutindeni. Ori de câte ori trecem pe Strada Mare de Zilele Oraşului, mergem de la Cluj la Oradea sau trecem prin Pasul Bran, intrăm într-un magazin de artizanat ori vizităm un club al copiilor, întâlnim peste tot chipul pictat, pirogravat, metaloplastifiat, sculptat, decupat al celui care a fost frate cu Radu, zis „cel Frumos”, un Dorian Gray balcanic.

La televizor, în ziare, la conferinţele de presă ni se spune să nu ne mâniem că Vlad Ţepeş, eroul desemnat de Poet ca model pentru aplicarea legii cu fermitate (Dura lex, sed lex!), a devenit simbolul vampirismului. Spiritele evlavioase să tacă! Ce dacă strigoii sunt duhuri necurate şi ticăloase? Sunt tocmai potrivite să devină „zburători cu negre plete” şi să năucească elevele de liceu de pe întreg mapamondul. Ce dacă Dumnezeu i-a blestemat pe moroi să nu îndure lumina zilei şi să fugă de agheasmă ca dracul de tămâie? Dacă turiştii străini cer să-l vadă pe Dracula cel damnat şi vrem să vină în România, atunci să li se ofere „drăcovenii” la micul dejun, la prânz şi la cină! În pamfletul „Dracula, mod de întrebuinţare”, istoricul Marius Diaconescu concluziona cu tristeţe: „Într-o lume bolnavă de un imaginar morbid şi sufocant, în care vampirismul, vrăjitoria şi ficţiunea captează atenţia şi aduc încasări uriaşe, nu mai contează orgoliul nostru naţional.”

Ce dorea Eminescu ţării sale în binecunoscuta poezie: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”?

„Vis de vitejie, fală şi mândrie...”

Zice o vorbă şugubeaţă: „Aveţi grijă ce vă doriţi, s-ar putea să se împlinească!”

Vis de vitejie? Fală şi mândrie? Cel care a întrupat toate aceste doleanţe, înfiorătorul principe Vlad Ţepeş, spaima turcilor şi negustorilor necinstiţi, a devenit o marcă înregistrată şi e prezentat pretutindeni drept emblema Transilvaniei, privită ca patria vampirilor. Dacă ar trăi şi ar constata cum au mers lucrurile, Poetul ar scrie cu siguranţă o nouă „Scrisoare”, a şasea. Şi poate încă una, să fie şapte. I-ar pune încă o dată pe infami la zid. Pentru că mult mediatizata şi omniprezenta apariţie a spectrului voievodal din ziua de azi nu reprezintă nimic altceva decât o nouă ţeapă trasă nouă de către cei scăpaţi „basma curată”, proprietarii şi beneficiarii „brand”-ului Dracula.


Text citit la şedinţa din 17 ianuarie 2012 a Cercului Literar de la Casa Corpului Didactic din Zalău, dedicată actualităţii lui Mihai Eminescu.