(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 1)
(c) 2013 - Györfi-Deák György
Oamenii de la şes se laudă cât de întins este terenul arabil din zonă, ca apoi să se plângă cât de greu e să facă rost de lemne, pentru că oricât de largă este câmpia, arareori îţi oferă umbra răcoroasă a unor coroane îngemănate. Din celebrul codru al Vlăsiei din jurul Bucureştilor abia dacă au rămas ici-colo câteva petice. Am copilărit o vreme în Piteşti, într-o zonă unde Pădurea Trivale se află literalmente la o aruncătură de băţ. Bunicul din partea tatei locuia în munţi, printre brazi, în apropiere de Borsec, „Regina apelor minerale”. Deşi m-am născut în Banat, am străbătut multe dintre cărările şerpuite printre copaci din ţară, inclusiv cele sălăjene. Pornind din cartierul zălăuan Brădet, te poţi pierde în codrii de pe Meseş după un parcurs de doar 15 minute. În Jibou, oriunde s-ar găsi omul, natura este la fel de accesibilă. Bine zicea Tamási Áron: „Rostul nostru în lume este să găsim locul unde ne simţim acasă.” Welcome in Sylvania, la Tierra de Bosques!
Când am pornit proiectul „Techerghelilor sălăjene”, am plănuit nişte expediţii velo-purtate de o zi lumină, inspirate de episoade şi naraţiuni ieşite din comun, povestite de prieteni sau citite în cărţi. Ele au cerut atât o documentare prealabilă cât şi o echipare adecvată. Dar tuturor ni se oferă şi şansa unor „scurte ieşiri” fără pretenţii, mici evadări de scurtă durată din spaţiul casnic în teritorii adiacente spectaculoase. Fiecare localitate sălăjeană are astfel de puncte de evadare, deconectare, recreaţie, unde învăţătorii ies cu şcolarii în zilele dinainte de vacanţă sau pe parcursul „Săptămânii Altfel”, iar familiile vin de Sângeorz sau de Maialiş să petreacă o după-amiază veselă la iarbă verde. Iată ceea ce merită să fie numit cu dragă inimă: „Micile bucurii”.
Jibouanii pot urca Dealul lui Rákóczi, de unde se traversează repede la „peştera” din Dumbrăviţa, aflată deasupra Turbuţei. Cei din Surduc şi-au ţinut multă vreme discoteca tot într-o peşteră. Flăcăii din Brâglez pot să se viseze haiduci care pândesc drumul de Gârbou din ferestrele Casei Tâlharului. Năprădenii se mândresc cu Moşul şi Baba, iar cei din Vădurele cu frumoasa Râpă Străminoasa. Locuitorii din Borza au, chiar la intrarea în sat, promotoriul cu stâncile numite Horea, Cloşca şi Crişan. Un pic mai sus pe Valea Agrijului sunt, într-o parte, Piatra Lată din Lupoaia, iar într-alta, Pietrele Popii din Creaca.
Despre acestea din urmă mi-a povestit Mihai Petriş, colegul de la Casa Orăşenească de Cultură. El merge adesea în localitatea aflată la confluenţa râului Agrij cu pârâul Ortelec, unde locuieşte socrul său, profesorul de matematică Ioan Morar şi trece tot timpul pe lângă ele. Sătenii numesc zona „Satu' Vechi” sau „Satu' Bătrân”.
Monografistul Petri Mór confirmă tradiţia perpetuată de povestirile sătenilor:
„Turcii, haiducii sătmăreni şi curuţii au pustiit satul înainte de 1682. Creaca s-a mutat doar cu un secol în urmă în locul unde se află acum, dar tot aici s-a situat şi în vechime. Vreme de optzeci de ani s-a retras în partea de hotar numită Valea Petri, aflată la Nord-Vest de comună. Strămutarea a fost provocată de numeroasele raiduri ale armatelor şi s-a făcut cu aprobarea baronului Wesselényi Miklós tatăl. Poziţia strategică importantă i-a pricinuit multe necazuri. În capătul satului se pot vedea şi astăzi şanţurile săpate pe vremea principelui Rákóczi.”
Acolo, între Ciglean şi Lupoaia, se vede aşezarea şi pe harta desenată din porunca împăratului Iosif al II-lea la sfârşitul secolului al XVIII-lea: întinsă pe un fir de apă, de la Vest la Est, cu biserica în centru-sus. În acea vreme, în 1797, au contribuit la susţinerea armatei împărăteşti patru persoane: baronul din Jibou, preotul unit Zaharia Popa, cantorul Dănilă Pop şi morarul Ursu Morar.
În „Schiţa monografică a Sălajului” (1908) de Dionisie Stoica şi Ioan Lazăr, ni se atrage atenţia asupra a două aspecte care au influenţat în mod semnificativ trecutul localităţii şi o individualizează în spaţiul Ţării Silvaniei:
1. „Prin veacul al XVI-lea, [Creaca] era graniţa Ardealului şi avea două porţi unde trecătorii trebuiau să plătească vama.”
Şi o trăsătură paradoxală legată de evoluţia ponderii etnice:
2. „Pe timpul revoluţiunei lui Rákóczi majoritatea locuitorilor erau unguri, dar în lupta dată la Jibou, între armata împărătească şi Rákóczi au căzut foarte mulţi, apoi cei rămaşi, cu timpul s-au românizat. Astfel strămoşii familiilor de astăzi: Cherecheş, Siladi, Taloş au fost unguri, iar ei sunt români la rând. [...] Aceasta este singura comună unde elementul străin să românizează. Astfel generaţiunea mai tânără (unguri veniţi din Zalău) s-au românizat şi astăzi sunt cei mai înflăcăraţi români.”
Datele statistice furnizate de Petri Mór permit o asemenea interpretare:
„În 1715, au plătit impozit cinci gospodării de iobagi: 3 ungureşti şi 2 româneşti. În 1720, au dat bir 9 iobagi, 7 jeleri şi 1 boieraş, dintre care 9 maghiari şi 8 români. În 1715, populaţia a numărat 45 de suflete: 27 unguri şi 18 români; în 1720, 153 suflete: 81 maghiari şi 72 români. [...] În 1733, s-au găsit 3 familii de români; iar numele preotului unit era Ştefan. În 1750, numărul sufletelor greco-catolice a crescut la 164. În 1847, s-au numărat 506 locuitori, cu toţii greco-catolici. În 1890, 606 locuitori împărţiţi după limbă: 31 unguri, 559 români, 16 altele; împărţiţi după confesiune: 7 romano-catolici, 556 greco-catolici, evanghelişti 17, reformaţi 21, izraeliţi 5. Numărul de gospodării: 108.” În 1908, Stoica şi Lazăr notau: „Creaca are astăzi 138 fumuri cu 582 suflete de religiunea greco-catolică. Biserica de lemn s-a edificat la anul 1781.” Data ctitoririi provine sigur din Petri Mór, unde se specifică în plus: „Registrul de stare civilă este condus cu începere din 1824.”
Prima menţionare a localităţii a fost în 1385: Kerikapatak, Kerykapatak. „Patak” înseamnă „pârâu” în maghiară, iar „Karika” „inel”, „belciug”, „cerc”. Expresia ungurească: „úgy megy (a dolog), mint a karikacsapás” este echivalentă cu „treaba merge ca pe roate”, adică lin, fără să se poticnească. Pe hartă există un singur pârâu cotit, care coboară dinspre Ciglean, tocmai pe Valea Petri, curs de apă nenominalizat de cartografii militari iosefini. Altminteri, şi ciglenenii au un fund de vale pitoresc, unde am ajuns cu prietenii din întâmplare, numit „Pietrele Monii”.
Ca să ajungeţi la „Satu' Vechi”, trebuie să urmaţi firul de apă de pe această vale cu traseu arcuit. La intrarea dinspre Jibou în Creaca, chiar înainte de tabla indicatoare a numelui localităţii, se desprinde un drum de ţară către dreapta. Pietrele Popii sunt nişte formaţiuni stâncoase spectaculoase care se află pe o buză de deal din dreapta, cam la un kilometru de şosea. Drumul de ţară străbate o păşune, apoi se îngustează, dă într-o mică livadă de pruni, o ocoleşte, trece pe lângă nişte jnepeni cu frunze prelungi, ca de mătură şi continuă până când ajunge la poalele unei pădurici de pini. Vara, stâncile stau ascunse aici, dar, în perioada cât foioasele îşi pierd frunzele, ele se reliefează printre trunchiurile de arbori. Una dintre ciudatele siluete, pătată strident cu ocru roşu, seamănă cu un cap de broască ţestoasă greacă, acoperit cu muşchi şi licheni. Păstrând proporţiile, parcă ar fi Morla din „Povestea fără sfârşit” a lui Michael Ende. Altă ieşitură stâncoasă este individualizată de nişte „coarne de cerb”, crengile uscate ale unui copac ieşite dintr-un gheb încolăcit artistic. Par să ţâşnească direct din stâncă, gata să-şi înfrunte rivalul. Se poate urca din vale, cam pieptiş, printre coloanele groase ale unor turnuri gigantice, bastioane reliefate de cetina veşnic verde a coniferelor cu şcoarţă ruginie. Un drum mai lejer este cel lateral, printre „nuielele măturilor” cu ace prelungi.
Denumirea grupului de roci uriaşe provine din poziţia lor: se aflau în Nordul (în spatele) fostei locuinţe preoţeşti şi, respectiv, a vechiului amplasament (intermediar) al bisericii. Tradiţia, consemnată în studiul „Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei, judeţele Bihor, Sălaj şi Satu-Mare. Bisericile de lemn” de Ioan Godea şi Ioana Cristache-Panait, susţine că lăcaşul de cult făurit din lemn a fost strămutat de trei ori, după cum s-a mutat vatra aşezării. Biserica veche poartă hramul „Sfîntul Ierarh Nicolae”. Autorii susţin că ea ar fi ceva mai veche decât au consemnat Petri, Stoica şi Lazăr, bazându-se pe informaţia orală că a fost construită în jurul anului 1600. Locaţia iniţială ar fi fost livada unde se găseşte şi azi, după aducerea înapoi. Edificiul a fost reparat de mai multe ori, recent în 1972 şi în 1996. În volumul „Bisericile de lemn din Sălaj” (2008), preotul ortodox Claudiu Iacob ne atrage atenţia asupra faptului că lăcaşul de cult este unul din cele şase edificii creştine de pe teritoriul comunei. Patru dintre ele poartă hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”: Borza (1758), Brebi (1759), Brusturi (1701) şi Jac (1756). În Prodăneşti (probabil 1730), biserica de lemn îl are ca protector pe „Sfântul Gheorghe". Colaboratorii locali care au participat la editarea volumului „Obiective turistice naturale şi antropice în nord-estul judeţului Sălaj” (2011) au remarcat că ele reprezintă jumătate din numărul edificiilor similare de pe Valea Agrijului. Camelia Burghele le enumeră în mica monografie turistică „Şapte zile în Ţara Silvaniei” (2012), alături de cele din Romita (1740) şi Brusturi (1701): „În partea opusă, tot pe firul Agrijului, pot fi văzute bisericile de la Poarta Sălajului, dăruită localnicilor în 1840 de sătenii din Răstolţu Mare, dar construită cu două secole mai înainte, Păuşa (1730), deosebit de frumoasă, Bozna (secolul XVII) şi Răstolţu Deşert (secolul XVIII), ultimele trei pictate de Ioan Pop din Românaşi.” Se presupune că acelaşi meşter artist a pictat şi pereţii vechiului edificiu religios din Creaca.
Cred că ar merita să facem un trucaj fotografic prin care să suprapunem turnul zvelt cu coif de şindrilă, admirat de toată lumea, peste fundalul năstruşniciilor geologice din vechea locaţie intermediară. Sunt locuri în Sălaj unde, în anumite nopţi, se zice că s-ar auzi clopotele unor biserici dispărute. Poate că la fel se întâmplă şi aici, pe Valea Pietrelor. În lipsa unei experienţe directe, n-avem de unde şti. Nici o fotografie, nici o reconstituire tridimensională pe calculator nu poate reda vălmăşagul de senzaţii de la faţa locului: impresia vizuală copleşitoare, background-ul sonor, contactul palmelor cu roca, mirosul răşinei, gustul sandvişului savurat în vreme ce-ţi legeni picioarele pe buza dealului. Este câte o „mică bucurie” rezervată fiecărui trecător.
Articol publicat în:
Caiete Silvane nr.98 / martie 2013
20 martie 2013
10 martie 2013
Copilării şi chinezării
(c) 2013 - Györfi-Deák György
Origami reprezintă arta de a închipui, printr-o succesiune de 'îndoiri' a unei foi de hârtie, diferite forme şi figuri, fără a folosi foarfeca, lipiciul sau culorile. Ea provine din Extremul-Orient, din Ţara Soarelui Răsare, de unde s-a răspândit în întreaga lume. Mulţi dintre cei care practică în chip de hobby această geometrie vie au preluat unele dintre obiceiurile şi tradiţiile sino-japoneze. Bineînţeles, nici vorbă să fie ignorat Anul Nou Lunar, zis şi Anul Nou Chinezesc, cea mai importantă sărbătoare a popoarelor din răsăritul Asiei.
Spre deosebire de calendarul solar, care numără trei sute şaizeci şi cinci de zile (plus un sfert, din care, o dată la patru ani, rezultă 29 februarie), satelitul natural al Pământului are o evoluţie 'anarhică', una care nici gând să urmeze răsăritul Soarelui în diferitele constelaţii, deci care sparge tiparul rânduielilor prestabilite. Ca o idee generală, oficial, Anul Nou Chinezesc cade în ziua Lunii Noi dintre 15 ianuarie şi 15 februarie, deci într-o dată care diferă de la an la an.
Popoarele din Extremul Orient au de asemenea douăsprezece zodii în horoscop, dar nu le socotesc cu lunile, ci cu anii, în ritmul în care planeta Jupiter, zis Marele Noroc, parcurge firmamentul. Se zice că Buddha a chemat animalele la el. Au răspuns 12 specii: Şobolanul, Bivolul, Tigrul, Pisica (sau Iepurele), Dragonul, Şarpele, Calul, Capra (sau Oaia), Maimuţa, Cocoşul, Câinele şi Porcul (sau Mistreţul). Fiecare dintre ele patronează şi oferă anumite caracteristici unui întreg An Lunar. Semnele zodiacale au succesiv valenţe masculine şi feminine.
Calendarul chinezesc asociază fiecărei zodii câte unul dintre cele cinci elemente tradiţionale: Apă, Lemn, Foc, Pământ şi Metal. Un ciclu calendaristic complet durează 12 x 5= 60 de ani solari. În 10 februarie 2013, la Luna Nouă, a început Anul Şarpelui de Apă, care va dura până la Luna Nouă din 31 ianuarie 2014.
Biblionetul, accesul la reţeaua mondială de computere cu ajutorul calculatoarelor donate de Fundaţia Bill Gates, instalate în multe dintre bibliotecile publice din România, a atras mulţi copii. În Jibou, i-a momit şi pe cei care fac zilnic naveta din satele aparţinătoare sau din apropierea orăşelului de pe Someş. La început au venit cei din Var şi din Turbuţa, apoi i-au urmat colegii din Şoimuş, Someş-Odorhei, Tihău, Prodăneşti şi Cuceu. Sunt prunci din clasele a V-a şi a VI-a, care termină orele mai repede şi trebuie să-i aştepte pe consătenii dintr-a VII-a şi a VIII-a. În bibliotecă este linişte şi căldură, aşa că sala de internet reprezintă un refugiu ideal în vreme de iarnă. Problema este că există doar patru calculatoare destinate navigării sau comunicării la distanţă, în vreme ce numărul solicitanţilor creşte tot timpul.
Din vremea când am activat la catedră ştiu că pruncii sunt cuminţi şi liniştiţi atunci când au o ocupaţie care îi atrage. Unii se scufundă în fotolii şi citesc. Alţii îşi fac temele de casă la mesele din sala de lectură, dar toate acestea reprezintă doar o soluţie de moment. Origami, crearea diferitelor jucării prin împăturirea hârtiei, constituie o îndeletnicire pe placul tuturor. Hârtia este ieftină, ba chiar gratis, dacă se utilizează pliantele destinate reclamelor. Ori de câte ori trec pe Strada Mare (1 Mai), liceene drăguţe îmi aţin calea ca să împartă foile volante ale diferitelor firme. Le previn serios: „Mie să nu-mi daţi, pentru că le voi împături.” Dar ele nu se lasă, astfel încât am adunat o rezervă îndestulătoare pentru nevoile orelor dinainte de plecarea autobuzelor şcolare.
În aşteptarea Naşterii Domnului, copiii au confecţionat steguleţele cu ajutorul cărora a fost decorată sala de lectură. Am pliat împreună podoabe pentru Pomul de Crăciun şi cutiuţe pentru cadouri. După sărbătorile tradiţionale de iarnă, am început să confecţionăm lampioane. Dintr-o coală colorată de mărimea A4 se obţin 4 bucăţi. Pentru 50 de lampioane, sunt necesare 20 de coli a câte 20 de bani bucata, adică o cheltuială de 4 lei. Să adăugăm încă un leu pentru lipici sau capsele din capsator. Nu este o sumă exorbitantă.
Cum Anul Nou Chinezesc a început duminică, am hotărât să-l celebrăm, împreună cu micii navetişti 2013şi artizani, în prima zi lucrătoare: 11 februarie 2013. I-am pus numele de „Sărbătoarea Lampioanelor”. Am adus un bambus în ghiveci, cu speranţa că nu se va grăbi să crească 3 metri într-o noapte, cum obişnuieşte pe meleagurile natale. Am vorbit cu cei pasionaţi de diferitele arte orientale din oraş şi i-am invitat să-şi expună lucrările. Profesorul Mihai Petriş, directorul Casei Orăşeneşti de Cultură, decupează tablouri din carton colorat: samurai, gheişe, grădini filosofice, scene din natură. Tehnica, denumită impropriu kirigami, a fost deprinsă şi de liceanul Széll Arthur. Colecţia de semne de carte a bibliotecii din Jibou cuprinde şi astfel de piese, cărora li se alătură cele împăturite din hârtie. Anul acesta, au fost preferate semnele realizate din mici piese îmbinate fără lipici: origami modular.
Bineînţeles, cum spaţiul expoziţional a fost oferit de o bibliotecă, n-au lipsit cărţile. Tema: explorările şi călătoriile către Soare-Răsare. Eroii principali: Marco Polo şi Nicolae Milescu Spătarul, zis Cârnul (dacă doriţi să aflaţi de ce voievodul Stefăniţă Lupu i-a retezat vârful nasului, citiţi Legenda XLI din O samă de cuvinte ce precede Letopiseţul lui Ion Neculce).
Programul a fost astfel stabilit încât să ocupe tot timpul disponibil din ziua de 11 februarie. Toţii vizitatorii au primit bombonele cu răvaşe, dulciuri învelite în foiţă, de care era capsat un scurt citat din Cartea Căii şi Virtuţii de Lao Zi (Bătrânul Copil). Unii au urmărit un curs video de pictură cu tuş, apoi au colorat şi au împăturit evantaie. Motivele decorative: un ursuleţ Panda încadrat de două flori de lotus, fiecare cu simbolul Tai Chi (monada chinezească, lacrimile albă şi neagră care se urmăresc reciproc) în centru.
O clasă parteneră a vizionat scurt-metrajul de animaţie Mu Di (Fluierul micului ciurdar, 1963: http://en.wikipedia.org/wiki/The_Cowboy%27s_Flute), o capodoperă realizată de maestrul Te Wei. Filmuleţul se găseşte pe Youtube şi este de calitate High Definition. L-am proiectat pe un ecran mare, cu ajutorul aparaturii primite de la Fundaţia Bill Gates. Scepticismul tinerilor a dispărut repede când l-au văzut pe protagonist călare pe un bivol care se afundă în apă şi suflă prin nări ca să sperie peştii din fluviu. Au încremenit când copilul a adormit şi s-a trezit în vis, fără să-şi găsească dobitocul. S-au îngrijorat când a început să-l caute, pe ambele maluri ale apei. S-au supărat când, odată găsită la poalele unei imense cascade, îndărătnica fiinţă a refuzat să-şi urmeze păstorul. Au lăcrimat când, momit de frumuseţea cântecului scos de flautul cioplit dintr-un bambus, bivolul s-a răzgândit degrabă şi cei doi eroi s-au împăcat. Nu trebuie să pricepi chineza ca să transmiţi sentimente, e suficient să laşi muzica şi pensula cu tuş să grăiască. (Bivolul este şi animalul care l-a purtat pe înţeleptul Lao Zi spre Soare-Apune).
Punctul de maximă atracţie a fost concursul de adunat biluţe de cereale cu beţigaşele de mâncat. Am adus două perechi, cu Dragonul şi Phoenixul gravate pe fiecare dintre ele. Iniţial, am plănuit să fie boabe de piper, dar testele au arătat că micii competitori n-au îndemânarea necesară, astfel încât am căutat ceva sferic, dar de dimensiuni mai mari, cu o suprafaţă poroasă, să fie cât mai uşor de prins. Într-un vas central, am pus 33 de biluţe, iar cei doi concurenţi s-au străduit să scoată cât mai multe din ele şi să le transfere în bolurile proprii, până când farfuria s-a golit. Evident, s-a calificat cel care a adunat un număr mai mare de biluţe. Competiţia, la care s-au înscris 10 copii, a funcţionat în sistem eliminatoriu şi a avut ca premiu o ciocolată cu lapte. Uneori, când biluţele au fost scăpate pe jos, au sărit mai mulţi ca să le înlocuiască, astfel încât juriul a trebuit să fie vigilent ca să nu se înmulţească bobiţele. Câştigător a fost Paul Raduly, un elev de clasa a IV-a, care i-a învins pe cei mult mai mari decât el. Secretul succesului: a exersat acasă, pe parcursul întregului sfârşit de săptămână, cu ajutorul a două cozi de pensulă. Printre spectatori, s-a numărat şi poetul Viorel Tăutan, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Sălaj.
Lampioanele au rămas atârnate pe sforile întinse diagonal prin sala de lectură. Le-am promis copiilor că le vom da jos la sfârşitul lunii şi le vor putea duce acasă de Mărţişor. I-am sfătuit să le agaţe atunci de crengile pomilor din grădină, să o coloreze înainte ca natura să se trezească la viaţă şi să ne încânte cu puzderia ciorchinelor de flori. Oricum, ar aduce ghinion să le folosim şi la anul. De Anul Nou, fie el chiar chinezesc, toate trebuie să fie nou-nouţe.
Închei cu tradiţionala urare chinezească:
Zece mii de ani pace şi prosperitate!
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.32 / martie 2013
Origami reprezintă arta de a închipui, printr-o succesiune de 'îndoiri' a unei foi de hârtie, diferite forme şi figuri, fără a folosi foarfeca, lipiciul sau culorile. Ea provine din Extremul-Orient, din Ţara Soarelui Răsare, de unde s-a răspândit în întreaga lume. Mulţi dintre cei care practică în chip de hobby această geometrie vie au preluat unele dintre obiceiurile şi tradiţiile sino-japoneze. Bineînţeles, nici vorbă să fie ignorat Anul Nou Lunar, zis şi Anul Nou Chinezesc, cea mai importantă sărbătoare a popoarelor din răsăritul Asiei.
Spre deosebire de calendarul solar, care numără trei sute şaizeci şi cinci de zile (plus un sfert, din care, o dată la patru ani, rezultă 29 februarie), satelitul natural al Pământului are o evoluţie 'anarhică', una care nici gând să urmeze răsăritul Soarelui în diferitele constelaţii, deci care sparge tiparul rânduielilor prestabilite. Ca o idee generală, oficial, Anul Nou Chinezesc cade în ziua Lunii Noi dintre 15 ianuarie şi 15 februarie, deci într-o dată care diferă de la an la an.
Popoarele din Extremul Orient au de asemenea douăsprezece zodii în horoscop, dar nu le socotesc cu lunile, ci cu anii, în ritmul în care planeta Jupiter, zis Marele Noroc, parcurge firmamentul. Se zice că Buddha a chemat animalele la el. Au răspuns 12 specii: Şobolanul, Bivolul, Tigrul, Pisica (sau Iepurele), Dragonul, Şarpele, Calul, Capra (sau Oaia), Maimuţa, Cocoşul, Câinele şi Porcul (sau Mistreţul). Fiecare dintre ele patronează şi oferă anumite caracteristici unui întreg An Lunar. Semnele zodiacale au succesiv valenţe masculine şi feminine.
Calendarul chinezesc asociază fiecărei zodii câte unul dintre cele cinci elemente tradiţionale: Apă, Lemn, Foc, Pământ şi Metal. Un ciclu calendaristic complet durează 12 x 5= 60 de ani solari. În 10 februarie 2013, la Luna Nouă, a început Anul Şarpelui de Apă, care va dura până la Luna Nouă din 31 ianuarie 2014.
Biblionetul, accesul la reţeaua mondială de computere cu ajutorul calculatoarelor donate de Fundaţia Bill Gates, instalate în multe dintre bibliotecile publice din România, a atras mulţi copii. În Jibou, i-a momit şi pe cei care fac zilnic naveta din satele aparţinătoare sau din apropierea orăşelului de pe Someş. La început au venit cei din Var şi din Turbuţa, apoi i-au urmat colegii din Şoimuş, Someş-Odorhei, Tihău, Prodăneşti şi Cuceu. Sunt prunci din clasele a V-a şi a VI-a, care termină orele mai repede şi trebuie să-i aştepte pe consătenii dintr-a VII-a şi a VIII-a. În bibliotecă este linişte şi căldură, aşa că sala de internet reprezintă un refugiu ideal în vreme de iarnă. Problema este că există doar patru calculatoare destinate navigării sau comunicării la distanţă, în vreme ce numărul solicitanţilor creşte tot timpul.
Din vremea când am activat la catedră ştiu că pruncii sunt cuminţi şi liniştiţi atunci când au o ocupaţie care îi atrage. Unii se scufundă în fotolii şi citesc. Alţii îşi fac temele de casă la mesele din sala de lectură, dar toate acestea reprezintă doar o soluţie de moment. Origami, crearea diferitelor jucării prin împăturirea hârtiei, constituie o îndeletnicire pe placul tuturor. Hârtia este ieftină, ba chiar gratis, dacă se utilizează pliantele destinate reclamelor. Ori de câte ori trec pe Strada Mare (1 Mai), liceene drăguţe îmi aţin calea ca să împartă foile volante ale diferitelor firme. Le previn serios: „Mie să nu-mi daţi, pentru că le voi împături.” Dar ele nu se lasă, astfel încât am adunat o rezervă îndestulătoare pentru nevoile orelor dinainte de plecarea autobuzelor şcolare.
În aşteptarea Naşterii Domnului, copiii au confecţionat steguleţele cu ajutorul cărora a fost decorată sala de lectură. Am pliat împreună podoabe pentru Pomul de Crăciun şi cutiuţe pentru cadouri. După sărbătorile tradiţionale de iarnă, am început să confecţionăm lampioane. Dintr-o coală colorată de mărimea A4 se obţin 4 bucăţi. Pentru 50 de lampioane, sunt necesare 20 de coli a câte 20 de bani bucata, adică o cheltuială de 4 lei. Să adăugăm încă un leu pentru lipici sau capsele din capsator. Nu este o sumă exorbitantă.
Cum Anul Nou Chinezesc a început duminică, am hotărât să-l celebrăm, împreună cu micii navetişti 2013şi artizani, în prima zi lucrătoare: 11 februarie 2013. I-am pus numele de „Sărbătoarea Lampioanelor”. Am adus un bambus în ghiveci, cu speranţa că nu se va grăbi să crească 3 metri într-o noapte, cum obişnuieşte pe meleagurile natale. Am vorbit cu cei pasionaţi de diferitele arte orientale din oraş şi i-am invitat să-şi expună lucrările. Profesorul Mihai Petriş, directorul Casei Orăşeneşti de Cultură, decupează tablouri din carton colorat: samurai, gheişe, grădini filosofice, scene din natură. Tehnica, denumită impropriu kirigami, a fost deprinsă şi de liceanul Széll Arthur. Colecţia de semne de carte a bibliotecii din Jibou cuprinde şi astfel de piese, cărora li se alătură cele împăturite din hârtie. Anul acesta, au fost preferate semnele realizate din mici piese îmbinate fără lipici: origami modular.
Bineînţeles, cum spaţiul expoziţional a fost oferit de o bibliotecă, n-au lipsit cărţile. Tema: explorările şi călătoriile către Soare-Răsare. Eroii principali: Marco Polo şi Nicolae Milescu Spătarul, zis Cârnul (dacă doriţi să aflaţi de ce voievodul Stefăniţă Lupu i-a retezat vârful nasului, citiţi Legenda XLI din O samă de cuvinte ce precede Letopiseţul lui Ion Neculce).
Programul a fost astfel stabilit încât să ocupe tot timpul disponibil din ziua de 11 februarie. Toţii vizitatorii au primit bombonele cu răvaşe, dulciuri învelite în foiţă, de care era capsat un scurt citat din Cartea Căii şi Virtuţii de Lao Zi (Bătrânul Copil). Unii au urmărit un curs video de pictură cu tuş, apoi au colorat şi au împăturit evantaie. Motivele decorative: un ursuleţ Panda încadrat de două flori de lotus, fiecare cu simbolul Tai Chi (monada chinezească, lacrimile albă şi neagră care se urmăresc reciproc) în centru.
O clasă parteneră a vizionat scurt-metrajul de animaţie Mu Di (Fluierul micului ciurdar, 1963: http://en.wikipedia.org/wiki/The_Cowboy%27s_Flute), o capodoperă realizată de maestrul Te Wei. Filmuleţul se găseşte pe Youtube şi este de calitate High Definition. L-am proiectat pe un ecran mare, cu ajutorul aparaturii primite de la Fundaţia Bill Gates. Scepticismul tinerilor a dispărut repede când l-au văzut pe protagonist călare pe un bivol care se afundă în apă şi suflă prin nări ca să sperie peştii din fluviu. Au încremenit când copilul a adormit şi s-a trezit în vis, fără să-şi găsească dobitocul. S-au îngrijorat când a început să-l caute, pe ambele maluri ale apei. S-au supărat când, odată găsită la poalele unei imense cascade, îndărătnica fiinţă a refuzat să-şi urmeze păstorul. Au lăcrimat când, momit de frumuseţea cântecului scos de flautul cioplit dintr-un bambus, bivolul s-a răzgândit degrabă şi cei doi eroi s-au împăcat. Nu trebuie să pricepi chineza ca să transmiţi sentimente, e suficient să laşi muzica şi pensula cu tuş să grăiască. (Bivolul este şi animalul care l-a purtat pe înţeleptul Lao Zi spre Soare-Apune).
Punctul de maximă atracţie a fost concursul de adunat biluţe de cereale cu beţigaşele de mâncat. Am adus două perechi, cu Dragonul şi Phoenixul gravate pe fiecare dintre ele. Iniţial, am plănuit să fie boabe de piper, dar testele au arătat că micii competitori n-au îndemânarea necesară, astfel încât am căutat ceva sferic, dar de dimensiuni mai mari, cu o suprafaţă poroasă, să fie cât mai uşor de prins. Într-un vas central, am pus 33 de biluţe, iar cei doi concurenţi s-au străduit să scoată cât mai multe din ele şi să le transfere în bolurile proprii, până când farfuria s-a golit. Evident, s-a calificat cel care a adunat un număr mai mare de biluţe. Competiţia, la care s-au înscris 10 copii, a funcţionat în sistem eliminatoriu şi a avut ca premiu o ciocolată cu lapte. Uneori, când biluţele au fost scăpate pe jos, au sărit mai mulţi ca să le înlocuiască, astfel încât juriul a trebuit să fie vigilent ca să nu se înmulţească bobiţele. Câştigător a fost Paul Raduly, un elev de clasa a IV-a, care i-a învins pe cei mult mai mari decât el. Secretul succesului: a exersat acasă, pe parcursul întregului sfârşit de săptămână, cu ajutorul a două cozi de pensulă. Printre spectatori, s-a numărat şi poetul Viorel Tăutan, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Sălaj.
Lampioanele au rămas atârnate pe sforile întinse diagonal prin sala de lectură. Le-am promis copiilor că le vom da jos la sfârşitul lunii şi le vor putea duce acasă de Mărţişor. I-am sfătuit să le agaţe atunci de crengile pomilor din grădină, să o coloreze înainte ca natura să se trezească la viaţă şi să ne încânte cu puzderia ciorchinelor de flori. Oricum, ar aduce ghinion să le folosim şi la anul. De Anul Nou, fie el chiar chinezesc, toate trebuie să fie nou-nouţe.
Închei cu tradiţionala urare chinezească:
Zece mii de ani pace şi prosperitate!
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.32 / martie 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)