21 septembrie 2006

Babits Mihály - „Câinele”

(c) 2006 - Györfi-Deák György



Întâia oară, ne-am întâlnit cu „Câinele” în timpul războiului. Mi s-a plâns că-l doare îngrozitor capul: îl deranjau mirosurile. Aromele culinare strecurate prin uşile restaurantelor, gazul de eşapament al maşinilor de pe stradă, ba chiar şi miasmele mizeriilor ascunse în reţelele subterane de canalizare, lucruri pe care nu le simţea nimeni altcineva, îl terorizau şi îl urmăreau până în cel mai ascuns ungher al casei, până în dormitor. Cu amărăciune, blestema restricţiile provocate de război, din cauza cărora nu putea să părăsească Budapesta.

- Credeţi-mă, îmi vine să mă arunc în Dunăre.

- Dar, de fapt, de ce anume suferiţi?

- De unde să ştiu? Aşa a fost din copilărie... Simt mirosurile la fel de puternic ca un câine. Dacă mingea nimerea în boscheţi, o găseam imediat, deoarece mă ghidam după odoarea mâinilor.

- E ceva provocat de o hipertrofiere maladivă a organului de simţ?

- Mult mai mult. E ceva ancestral, animalic...

- Un atavism?

- Probabil că da. Nimeni din familie n-a suferit vreodată de ceva asemănător - sunt singurul la care a apărut. Dar legenda spune că străbunicul meu ar fi fost vârcolac - ştiţi ce-i ăla?

L-am privit pe neobişnuitul meu interlocutor şi am remarcat mărimea neobişnuită a nărilor, tensiunea nervoasă a muşchilor feţei.

- Şi v-a chinuit şi în trecut?

- Nu vă puteţi imagina cât de tare. Percepeam picăturile de sudoare ale bucătăresei, căzute în mâncare şi miasma cadavrelor întinse pe catafalc. Nu vă spun ce simţeam în cazul celor vii - chiar mama mea! Înfiorător!

Îşi netezi fruntea cu o mişcare nehotărâtă.

- Dar, e drept, uneori mi-a oferit nişte plăceri nepământene, adăugă de parcă ar fi mărturisit ceva ruşinos.

Apoi i-a venit pofta să se joace. Mi-a dat o batistă şi m-a rugat s-o ascund undeva în încăpere. A găsit-o imediat.

- De ce nu v-aţi făcut detectiv?

- Să devin un câine poliţist? îmi răspunse amărât. Eventual, să dau spectacole la bâlci. Aş putea să trăiesc folosindu-mi nasul. Dacă ar merita să trăiesc astfel.

- Poate că vă veţi vindeca - l-am consolat.

- Chiar credeţi? Să mă aleg cu un guturai sănătos şi să-mi pierd simţul olfactiv... Ar fi singura soluţie. Cât timp lumea nu poate fi „dezodorizată”, nu există posibilitatea să-mi închid nările, precum ochii. Oho! Nici când dorm nu mă odihnesc: până şi în timpul somnului visez miresme...

Mai târziu, am auzit că neobişnuita înzestrare i-a fost de folos pe câmpul de luptă, unde s-a prezentat ca voluntar, probabil împins de zbuciumul disperării. Se povesteşte că a îndeplinit ca cercetaş o mulţime de misiuni încununate de succes. Simţea de la o distanţă de câţiva kilometri mirosul de praf de puşcă al bateriilor inamice camuflate ori îi găsea imediat pe spionii pitiţi în desiş. Cu mine s-a reîntâlnit abia după terminarea ostilităţilor şi atunci arăta cu totul schimbat: faţa îi radia, nările dilatate îi fremătau ca nişte aripi ori ca velele unei corăbii în bătaia brizei, nu încerca să ascundă faptul că era fericit.

- E un parfum, prietene, care-mi umple sufletul; evident, un parfum de femeie, care-i soţia mea. Ooo! ce mireasmă dulce, curată şi strălucitoare! Aş recunoaşte-o oriunde, din depărtare, cu ochii închişi şi l-aş putea urmări cum ţine câinele urma, pe drumuri şi prin părţi necălcate de picior - precum am şi descoperit-o, ademenit de parfumul ei, de care m-am îndrăgostit înainte să-i văd chipul sau să-i aud glasul. Ooo! ce o adiere liniştitoare, sfântă, ca de balsam. Cu totul diferit de sudoarea acestor mizerabile femele în călduri! făcu un gest către strada unde, în soarele de amiază, forfoteau cele mai de seamă doamne din oraş.

- Prietene, mireasma ei e atât de îmbătătoare, încât de dragul ei m-am împăcat cu toate miasmele şi parfumurile din lume. De atunci, trăiesc învăluit de ea şi nu vreau să mă mai întâlnesc cu nimeni altcineva, aşa că mă voi ascunde împreună cu ea: îmi voi cumpăra o moşie, îmi voi construi un castel! zise şi nu erau vorbe aruncate în vânt, deoarece era un om înstărit.

Era atât de fericit şi îi mergea atât de bine, încât chiar m-a chemat să-i vizitez noua reşedinţă, castelul miresmei. Cum împrejurările nu mi-au permis să dau imediat curs invitaţiei, m-am trezit, după doar câteva luni, într-o seară, că m-a căutat el, spre marea mea uimire, dar Doamne! abia l-am recunoscut. S-a prăbuşit pe un scaun, gâfâind înfierbântat; a protestat speriat când am încercat să-i torn un păhărel de coniac, deoarece nu suporta mirosul de alcool, pe care-l simţea în ciuda uşii închise a dulăpiorului.

- Mi s-a întâmplat ceva îngrozitor! îmi spuse.

Şi apoi, arătând spre locul unde se afla coniacul:

- Da, era acelaşi miros, acest miros!

Nările i s-au dilatat înspăimântător, ca la animalele sălbatice, iar ochii îi pluteau în sânge.

- Am omorât un om! strigă.

Speriat de nările fremătătoare, parcă pline de duhoarea sângelui, l-am rugat să-mi explice ce s-a întâmplat.

- Am simţit un miros, gemu, un miros străin în camera ei... în dormitorul ei... mirosul unui bărbat străin, amestecat cu o vagă urmă de coniac, lucruri pe lângă care aţi fi trecut nebănuitor, dar eu le-am simţit, le-am simţit! „Cine te-a vizitat?” „Ooo! Micul meu gelos!” „Îi simt răsuflarea.” „Şi ce treabă ai cu ea?”. Mă tachina, ar fi trebuit să observ că doar mă necăjea, ori poate chiar am înţeles acest lucru, dar nu m-am putut stăpâni! Mirosul m-a înrobit şi am pornit pe urma lui, precum un câine se ţine de prada lui, dincolo de poartă, prin grădină, pe drum, înspre pădure, ba chiar m-a atras în pădure. Simţeam cum s-a trezit în mine instinctul dulăului pornit în hăituirea prăzii, o putere teribilă, irezistibilă. Frunzişul a ascuns soarele. Parcă decăzusem într-o stare ancestrală, într-o teribilă stare primitivă! Mirosul mă atrăgea, ardea dinaintea mea, mă ducea orb, fără să realizez ce fac. Am uitat de toate, nu exista nimic altceva în afara de miros! Nu eram gelos, nici măcar nu mă gândeam la soţia mea, ci doar la pista de urmărit şi la prada mea. Pentru că pornisem la vânătoare! Dintre sutele de mirosuri, dinaintea mea ardea singur unul, cu focul roşu al vicleniei îmblănite. Într-un sfârşit, l-am prins din urmă pe om. Era unul dintre vânătorii angajaţi chiar de mine, pe care îl rugasem să treacă de dimineaţă pe la soţia mea, deoarece auzisem că are nişte veveriţe domesticite şi doream să-i fac femeii mele o bucurie... Dar uitasem de toate acestea, aşa cum nici mirosul nu-mi dezvăluise identitatea feciorului, pe care abia-l cunoşteam, întrucât nu prea participasem la goane şi îmi îngrijeam parcul de vânătoare doar ca să-mi etalez bogăţia... Totuşi, ar fi trebuit să-mi dau seama cine era omul şi ce treabă îl aduse, dar nu mai eram capabil să mă gândesc la nimic altceva, numai la urma mea, la mirosul teribil, aţâţător al pistei urmărite atâta timp, care-mi biciuia toţi nervii... Flăcăul încremeni speriat, ca la comanda „drepţi!”, apoi nu-mi mai amintesc nimic. Am simţit doar mânerul unui cuţit în palmă, poate era chiar cel vânătoresc al pădurarului, apoi m-am trezit în timp ce muşcam, sfâşiam, sfârtecam trupul neînsufleţit, după chipul în care se poartă câinele cu prada însângerată; la fel cum, odinioară, omul cavernei îşi măcelărea rivalul.


traducere de Györfi-Deák György


Ediţia de bază:
Babits Mihály, A „kutya”.
În vol.: Galaktika 35, tudományos-fantasztikus antológia, Kozmosz Könyvek, Budapest, 1979, pag. 100-102.

Apărută în:
Caiete silvane nr. 8 (20)/ septembrie 2006