(c) 2014 - Györfi-Deák György
4. I-am dus dascălului o stea căzătoare
Odată, cu prilejul mirungerii tinerilor, episcopul a venit la noi în sat şi cineva i-a spus că sunt un copil faimos.Imediat l-a chemat pe taică-meu şi l-a îndemnat să mă trimită la învăţătură, deoarece numai aşa voi deveni cu adevărat un om vestit, poate chiar arhiepiscop de Esztergom, adică primat al Ungariei. La început, tata s-a împotrivit, spunând că fiul unui nobil maghiar n-are de ce să studieze, oricum va deveni un domn, însă episcopul nu s-a lăsat şi a tot insistat până când l-a convins şi l-a determinat să mă înscrie la şcoala călugărească din străvechiul Strigonium. Poate astfel chiar îmi voi dobândi primatul.
Pot să vă spun că nu m-a bucurat hotărârea, deoarece şi eu socoteam că ungurul a fost făcut să ţină sabia, puşca şi frâul în mână - cu scrisul, las' să se necăjească neamţul. Pentru că, v-o spun verde în faţă, buchiseala nu mi-era pe plac. Dar asta a fost cândva, tare demult - de atunci, regret întruna. Lovi-m-ar trăznetul, oricum nu mai pot schimba nimic.
Deci, m-au înscris la şcoala mănăstirii din Esztergom. Tolna e departe de Esztergom, dar în vremurile de atunci se vădea a fi o cale mult mai lungă, deoarece se călătorea cu carul. Dar când cineva doreşte să devină primatul Ungariei, n-are altă alegere decât să meargă în Esztergom. N-am devenit arhiepiscop, dar am adunat oleacă de experienţă pe malul Dunării, în citadelă şi chiar şi-n şcoală, pentru că am răbdat cumva graiul latinesc, cu greutate, vreme de câţiva ani, dar ştiinţele naturii mi-au trântit capacul.
S-a întâmplat să avem un dascăl bătrân căruia i s-a pus pata pe mine. Ori l-am luat eu la ochi, e totuna. Important este că moşneagul ne-a povestit odată despre stelele căzătoare şi ne-a mărturisit că i-ar place să ne arate una, dar n-are de unde, deoarece încă n-au găsit niciuna în împrejurimile oraşului.
Las' că-ţi aduc eu, m-am gândit, doar sunt pruncul care a băut din Calea Lactee şi chiar aş fi putut să mă hurduc în Carul Mare. Dacă-mi pun mintea cu ea, ştiu cum să prind o nenorocită de stea căzătoare.
După căderea serii, am şi urcat în cetăţuie, deoarece văzusem că, de obicei, acolo pică cele mai multe stele. Însă toată osteneala mea a fost în zadar, întrucât toate steluţele au căzut în Dunăre. Nu merita să mă arunc în fluviu după ele, deoarece în bezna nopţii ar fi fost foarte dificil să le găsesc în adânc şi să le pescuiesc. În plus, în contact cu apa se stingeau, iar eu voiam să duc la şcoală una strălucitoare.
Mi-am sfărâmat creierii toată noaptea - cred că mi s-a şi înmuiat oleacă tărtăcuţa - ca să aflu mijlocul de a prinde o stea. În sfârşit, către dimineaţă, am elaborat şiretlicul.
Imediat cum am scăpat de la şcoală, m-am dus la meşterul Bandij, covaciul şi i-am cerut potcoava cea mare, de firmă, atârnată în faţa fierăriei. Am magnetizat-o, deoarece auzisem la şcoală că stelele căzătoare conţin mai cu seamă fier. Magnetul atrage fierul, deci urma să-mi apropie considerabil şi stelele căzătoare. Desigur, pentru reuşita deplină, e nevoie de un magnet foarte puternic, a cărui producere nu presupune nici un fel de greutate. Orice copil poate s-o facă.
Am frecat bara curbată a covaciului şi am magnetizat-o atât de tare, încât seara abia am putut trece prin oraş cu ea. Imensa putere de atracţie nu numai că a oprit căruţele din mers, dar a scos din buzunarele trecătorilor feluritele obiecte făurite din fier. De potcoavă, s-au lipit atâtea chei şi cuţite că nu mai pridideam cu smulgerea lor. Când am trecut pe lângă o feronerie, era cât pe ce să provoc o nenorocire, deoarece toate mărfurile puse pe poliţe au sărit de la locul lor şi s-au pregătit să se rostogolească afară, în stradă. Noroc că negustorul a apucat să trântească uşa la timp.
Ca să nu provoc o dandana mai mare, am vârât degrabă potcoava în haină şi am început să gonesc cât mă ţineau picioarele. Când am ajuns sub colina fortăreţei am observat că tot venea un om după mine, deşi el se străduia din răsputeri să se întoarcă. M-am gândit, o fi unul care mă pândeşte, aşa că i-am strigat să-şi vadă de treburi. Dar fârtatul mi-a răspuns icnind, că asta nu se poate, deoarece ceva l-a prins cu mare forţă.
- Atât de mult mărunţiş aveţi în buzunare? l-am întrebat.
- N-am nici măcar un afurisit de creiţar, mi-a răspuns omul.
Pentru că pe atunci creiţarii erau cea mai măruntă monedă din Esztergom. I-am explicat că nu la ei m-am gândit, ci la bănetul bătut din nichel şi fier, drept care m-a lămurit că n-are nicio para chioară, doar dacă n-o fi numele lui de vină, pentru că-l chema Mişu Wass, adică Mihai Fier.
M-am dumirit pe loc. Magnetul meu avea atâta forţă, că atrăgea până şi numele de Fier. Ca să-l slobozesc pe sărmanul om, am vârât ambele capete ale potcoavei în pământ, răstimp în care Mişu Wass a apucat să fugă. Iar eu am pornit să urc pe colină şi nu mă îndoiam că voi captura o stea.
Am şi prins una. Magnetul meu era atât de puternic, încât a provocat o asemenea ploaie de stele cum nimeni n-a văzut vreodată. Cădeau ca poamele coapte dintr-un pom scuturat cu înverşunare. Picau una ici, alta colo - cele mai multe în Dunăre. Într-un sfârşit, una a căzut chiar în faţa picioarelor mele - noroc că nu m-a nimerit. Era de mărimea unui măr, avea toate cele şase colţuri, deşi se cam turtiseră la impact. Şi strălucea de-ţi lua ochii.
Când am dat s-o ridic, mi-a ars mâna, aşa că a trebuit s-o trag cu potcoava magnetizată în batistă, numai aşa am putut s-o duc acasă. Chiar şi aşa, strălucea prin pânză şi a luminat aşa de tare încât n-a fost nevoie să aprindem lămpaşul. Însă dimineaţa, dupa ce a răsărit soarele, stelei i s-a stins sclipirea.
Chiar şi aşa, i-am dus-o bătrânului dascăl, care avea mari probleme cu vederea, cu toate că purta ochelari. În ciuda stării, a recunoscut că-i o stea, deşi n-a putut să-i precizeze tipul. Mi-a mulţumit şi a luat-o acasă, ca s-o studieze temeinic.
Ci a doua zi s-a prezentat la şcoală foarte supărat. M-a făcut cu ou şi cu oţet într-atâta, încât mai că m-am scufundat în pământ de ruşine, noroc că m-a prins un coleg de brâu. Moşul a urlat îndelung la mine, cum că l-am tras pe sfoară şi că-mi voi căpăta binemeritata pedeapsă. Degeaba m-am jurat că eu însumi am prins steluţa, cu propriile mele mâini, că s-a mâniat şi mai tare şi m-a dus în faţa consiliului profesoral, unde a început cumplitul interogatoriu.
Eu le-am povestit tot, de-a fir-a-păr, dar nimeni n-a binevoit să mă creadă. M-au acuzat că am cules o pietricică obişnuită din prundul Dunării şi am dus-o bătrânului dascăl, ceea ce ar fi fost un gest mârşav, lipsit de recunoştinţă; că am abuzat de încrederea lui şi am săvârşit o ticăloşie. Drept pedeapsă, m-au exmatriculat. Poate că a fost mai bine aşa, deoarece niciodată nu m-a atras cariera ştiinţifică - şi nici primat n-aş fi dorit să devin.
De fapt, m-am bucurat de neaşteptata întoarsătură. Un singur lucru regret până azi, faptul că nu mi-au înapoiat steaua căzătoare, întrucât mi-ar fi fost adesea de folos atunci când aş fi vrut să-mi aprind luleaua.
traducere de Franciscus Georgius
Ediţia de bază:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hőstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiată cu menţiune la concursul Szehér de către Societatea literară Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm
Publicată în::
Prăvălia culturală nr.48 / 8 iulie 2014
10 iulie 2014
21 iunie 2014
Regele şi mămăliga „`a la Lemniu"
(c) 2014 - Györfi-Deák György
Criticii i-au reproşat lui George Coşbuc că, pentru a împerechea rima la „rigă", l-a pus pe Jan Sobieski să se îndoape cu mămăligă sub zidurile cetăţii Neamţului, într-o vreme când nici vorbă să se cultive mălaiul pe la noi. Repede i-au sărit alţii în apărare: cuvântul e mult mai vechi, de pe vremea dacilor, când mămăliga nu se făcea din porumb, ci din mei. Şi măcar de-ar fi fost singura „bâlbă"! În zadar poetul l-a arătat cu degetul pe hatmanul (generalul) Neculcea (care rimează cu Tulcea) ca sursă de inspiraţie, deoarece nu veţi găsi episodul cu asediul stegarilor moldoveni în „Letopiseţul Moldovei", ci tocmai în cărţile principelui Dimitrie Cantemir. Uite ce păţesc cârcotaşii când muzele sunt puse pe şotii şi-i pun pe generalii zevzeci să grăiască latineşte: „Dobre ciolovec!"
În cazul întâmplării centenare de faţă, nu intervine bănuiala niciunui anacronism, iar sursa este identificată univoc şi indiscutabil. Nici nu ne-am fi permis să fie altcumva, pentru că vine vorba despre primul rege al României, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Iar mămăliga în cauză este o turtă autentică, fiartă din făină de cucuruz, preparată ca la mama Eva acasă, în Lemniul someşean.
Bibliotecarii au ca sarcină perpetuă căutarea şi relevarea a cât mai multor informaţii despre tot ce-i interesant în împrejurimi, spre folosul cercetătorilor ori drumeţilor interesaţi de istoria locală. Noi am cercetat pe internet ca să găsim date referitoare la „biserica veche" din Jibou, începută în 1929 de comunitatea greco-catolică spre a purta hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel". Proiectată de arhitectul Alexandru Floriansics, cel care a ridicat şi catedrala din spatele Prefecturii zălăuane, ea a fost terminată abia după război, ca aşezământ de cult ortodox şi închinată „Adormirii Maicii Domnului". Spre satisfacţia celor cărora le place să exploreze omenescul din diferite epoci istorice, secţia de periodice a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj a digitalizat o serie de publicaţii, unele chiar din secolul al XVIII-lea. În colecţia gazetei „Unirea" din Blaj (1891-1945), se găseşte şi o „foiţă" intitulată „Unirea poporului", rezervată textelor literare. În numărul 37, apărut de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci din anul 1929, am descoperit următoarea istorisire a Dr. Iuliu Florian, confrate într-ale scrisului şi preoţiei cu Ion Agârbiceanu.
Cum am citit-o, ne-a fugit mintea la usturoiul din traista bădiei Onofrei, căpitanul eroilor din cetatea asediată „bum-bum cu tunul" de armata poloneză şi la foamea insaţiabilă care-l chinuia pe „salvatorul Vienei": „Tot făcurăm noi doi pacea:/ Ia să văd, cum e pogacea?"
„Nana" Eva a fost o fată măritată de tânără cu unul Gheorghe, plugar din Lemniu. Bănuim că s-o fi născut în părţile bihorene, unde femeilor li se spune „nană", pentru că pe Valea Someşului ele sunt „lele" - ori chiar „leliţe", după cât de cuminţi zice gura satului că se arată. Căsnicia n-a fost una fericită, pentru că bărbatul bea de stingea şi-şi lăsa toţi banii la crâşmă, apoi venea acasă şi îi trăgea muierii câte-o pereche de palme, pe principiul: „chiar dacă eu nu ştiu de ce, tu sigur ştii". Mai rău era când i se terminau piţulele şi cârciumarul nu accepta să-i dea pe credit, atunci femeia n-avea cum să-i umble în voie, pentru că omul se preschimba în fiară. Se întorcea acasă negru de supărare, o bumbăcea ca pe hoţii de cai, îi învineţea coastele, o lovea cu piciorul, să afle sărmana că el, stăpânul casei, e cătrănit şi nimic nu-l mulţumeşte.
Bunul Dumnezeu le-a dăruit o mulţime de copii, dar bărbatului nici că-i păsa, nu le lăsa bani nici măcar să-şi cumpere sare. Femeia s-a descurcat cum a putut, cu o găină cloşcă şi o sfoară de grădină în faţa casei. Apoi Gheorghe a părăsit masa din birt pentru locul acela singuratic din deal, străjuit de crucea de căpătâi şi mama Eva a rămas văduvă. Va să zică, a scăpat de un necaz şi a rămas cu o droaie - o droaie parcă mai flămândă ca niciodată.
Lemniu se află la doi kilometri de Letca, sat centru de comună pe unde nu numai că trece trenul, dar se şi opreşte - doar a coborât şi Nicolae Iorga acolo, să vadă biserica cea veche. Auzind când de la o nănaşă, când de la o cumătră, că în Bucureşti umblă câinii cu covrigi în coadă şi plouă de trei ori pe săptămână cu bani, femeia s-a hotărât să-şi încerce norocul în Vechiul Regat.
În primăvara anului 1914, fix cu o sută de ani în urmă, mama Eva şi-a lăsat copiii în grija soacrei, s-a urcat pe „ţug" şi a plecat să-şi caute de lucru în marele oraş de pe malul Dâmboviţei. N-a ajuns până acolo, deoarece a avut norocul să cunoască în tren o femeie din Ploieşti şi să afle că un boier din oraş, pe nume Conu' Iorgu, îşi căuta slujnică să-i grijească de casă. Tot un Gheorghe era şi acela, dar din neam grecesc, priceput la a se chivernisi. Avea multe afaceri şi relaţii, cunoştea lumea bună din capitală, ba chiar şi pe Măria Sa, regele. La recomandarea cucoanei, a angajat-o pe timp de probă.
Sălăjeanca noastră a început lucrul în casa boierească şi s-a străduit din răsputeri. Făcea de toate, dar mai ales muncile de jos. Spăla podelele, curăţa vasele, săpunea, clătea şi storcea rufele, aducea lemne, golea cenuşa - orice i se poruncea. Uneori, ajuta şi în bucătărie. Era tăcută din fire, dar când venea vorba de bucate nu răbda să le lase fade, fără nici un gust. Ştia când, ce şi cum trebuie să mestece cu linguroiul. Cu o ciupitură de pătrunjel verde tocat în supă, ori nişte leuştean şi o „părădică" fierte în ciorbă, câteva fire de cimbru, mărar şi un cârnăcior afumat aruncate în oala unde ropoteau sarmalele, uneori doar sare, piper şi un vârf de boia de păprică, potrivea felurile de mâncare astfel încât îşi lingeau cu toţii degetele.
Recent, am primit în e-mail un succint manual de enervat ardelenii. Gugăliţi şi-l veţi afla cu uşurinţă în mai multe locuri, dar daţi-i pace, oricum este incomplet, deoarece, deşi „ciufuleşte" (ia în răspăr) slănina, ceapa şi pălinca, nu pomeneşte nimic de pita caldă, albă şi pufoasă, coaptă în cuptor ori despre turtele aurii de mălai aburind, că doară nu ceapa şi palinca potolesc golul din pântec.
Mama Eva s-a arătat tot timpul răbdătoare şi cuviincioasă, dar, când o vedea pe bucătăreasă că pune de-o mămăligă, ofta şi-şi ridica ochii într-o rugă mută spre cer.
Odată a văzut-o careva şi-atunci sălăjeanca noastră şi-a vărsat oful:
- Mămăliga nu se face aşe, că presari fărina în laboşul cu apă clocotindă şi o mesteci roată-roată cu linguroiul, că nu-i bună de nimnică, se lipeşte de fundul cratiţei şi se arde, iar când o răstorni pe tăier, se lăţeşte şi curge tătă pe lângă el. Dac-o faci aşe, n-are nici un gust, nu-i de mâncat, e numa' „tiricar" (fiertură de mălai şi buruieni de dat la puii de găină). Mămăliga adevărată trebuie să fie ţeapănă, s-o poţi tăia felii cu aţa. (Şi-abia atunci poate veni slănina, ceapa şi pălinca.)
Şi s-a apucat mama Eva să le facă regăţenilor o mămăligă aşa cum învăţase acasă de la bunica şi mama ei. A fiert-o, a răsturnat-o din ceaun, a tăiat-o. Între felii, a pus brânză de burduf, ouă şi unt proaspăt, le-a lăsat un pic să se topească, dar nu într-atât încât să se şi răcească, iar apoi i-a poftit pe toţi la masă.
Celor din casă le-a plăcut într-atât încât i-au povestit boierului. A poftit şi conu' Iorgu să guste din delicatesă. Au mâncat bogătanii pe săturate, pentru că le-a plăcut felul cel vechi şi totuşi nou de mâncare. Au lăudat-o pe mama Eva pentru pricepere şi i-au poruncit să gătească „mămăliguţă `a la Lemniu" şi altă dată.
I-a prins bine bucuria, deoarece la începutul verii, cu un pic înainte de seceriş, un anarhist bosniac l-a împuşcat pe Arhiduce (prinţul moştenitor al Austriei) şi bătrânul împărat Franţ Ioşka a pornit războiul cu sârbii. De-acasă, de la copii, primea veşti tot mai rar şi tot mai îngrijorătoare. Pe feciori, i-a luat cu japca la armată, de-au rămas puţini bărbaţi acasă, să aibă grijă de ogoare şi vite. Mai multe a aflat din gazetele boierului, până să le răsucească şomoiog, întrucât, spre deosebire de celelalte slugi din casă, sălăjeanca noastră învăţase în şcoala sătească să citească. S-ar fi întors degrabă acasă, dar de aici, unde încă era pace, îi putea ajuta mult mai bine.
În toamna lui 1914, pe vremea când a început culesului viilor, regele Carol I s-a întors de la castelul Peleş şi, în drum spre Bucureşti, a poposit şi pe la casa boierului Iorgu, împreună cu toţi ceilalţi domni şi generali din alaiul crăiesc. Conul, dornic să-l surprindă în mod plăcut pe suveran, s-a gândit: „Hai să dau Maiestăţii Sale mămăligă pregătită de mama Eva."
Şi s-a apucat femeia de bucatele cele crăieşti. Şi-a pus şorţ curat şi şi-a legat baticul ca socăciţele. Şi-a suflecat mânecile. A gustat brânza, să nu fie pişcătoare; „fărina", să nu fie amară; ouăle, să nu fie clocite. A fiert mălaiul şi a întors cratiţa plină pe un „platou" din lemn nou. După ce le-a potrivit pe toate cum trebuiau să fie, a trimis mămăliga aşa, servită „rustic".
Dr. Iuliu Florian zice că tare s-a bucurat Măria Sa când a văzut bucatele aurii: „I s-a înveselit faţa împărătească şi a mâncat cu multă poftă. Mâncau şi boierii, şi gheneralii pe întrecute."
După ce au isprăvit ineditul fel de mâncare, a zis Regele Carol: „Acum s-o vedem pe aceea care ne-a făcut cina aceasta bună."
Conu' Iorgu a dat poruncă, să vină mama Eva în sufrageria cea cu multe ape de oglindă.
Ţăranca noastră a intrat, a fost condusă în faţa suveranului, s-a închinat cuviincios şi i-a sărutat mâna. Regele a poftit-o să şadă alături într-un fotoliu tapisat, a întrebat-o cum de-a venit aici tocmai din Ardeal, iar femeia i-a povestit despre omul ei cel răposat, copiii rămaşi în grija soacrei, feciorii luaţi la oaste şi veştile puţine, bată-l vina de război!
Iar suveranul, peste măsură de satisfăcut de parcursul conversaţiei, a hotărât s-o îmbuneze pe sărmana femeie.
„De rămas bun şi de mulţumită pentru cina cea bună, Regele Carol şi-a scos punga din piele de cerb şi i-a dat atunci mamei Eva bani nou-nouţi să-şi cumpere o vacă cu lapte."
Aceasta-i întâmplarea şi aşa o fi fost cu adevărat, întrucât aşa ne-a rămas povestită de un preot - şi nu de unul oarecare, ci de un canonic mitropolitan de la Blaj.
În plus, de la Coşbuc citire, ştim că Maiestatea Sa n-a fost primul rege căruia să-i placă mămăliga.
Ehehe! s-o fi gustat Sobieski pe cea din Lemniu!
Publicată în:
Caiete Silvane nr.113 / iunie 2013
Criticii i-au reproşat lui George Coşbuc că, pentru a împerechea rima la „rigă", l-a pus pe Jan Sobieski să se îndoape cu mămăligă sub zidurile cetăţii Neamţului, într-o vreme când nici vorbă să se cultive mălaiul pe la noi. Repede i-au sărit alţii în apărare: cuvântul e mult mai vechi, de pe vremea dacilor, când mămăliga nu se făcea din porumb, ci din mei. Şi măcar de-ar fi fost singura „bâlbă"! În zadar poetul l-a arătat cu degetul pe hatmanul (generalul) Neculcea (care rimează cu Tulcea) ca sursă de inspiraţie, deoarece nu veţi găsi episodul cu asediul stegarilor moldoveni în „Letopiseţul Moldovei", ci tocmai în cărţile principelui Dimitrie Cantemir. Uite ce păţesc cârcotaşii când muzele sunt puse pe şotii şi-i pun pe generalii zevzeci să grăiască latineşte: „Dobre ciolovec!"
În cazul întâmplării centenare de faţă, nu intervine bănuiala niciunui anacronism, iar sursa este identificată univoc şi indiscutabil. Nici nu ne-am fi permis să fie altcumva, pentru că vine vorba despre primul rege al României, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Iar mămăliga în cauză este o turtă autentică, fiartă din făină de cucuruz, preparată ca la mama Eva acasă, în Lemniul someşean.
Bibliotecarii au ca sarcină perpetuă căutarea şi relevarea a cât mai multor informaţii despre tot ce-i interesant în împrejurimi, spre folosul cercetătorilor ori drumeţilor interesaţi de istoria locală. Noi am cercetat pe internet ca să găsim date referitoare la „biserica veche" din Jibou, începută în 1929 de comunitatea greco-catolică spre a purta hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel". Proiectată de arhitectul Alexandru Floriansics, cel care a ridicat şi catedrala din spatele Prefecturii zălăuane, ea a fost terminată abia după război, ca aşezământ de cult ortodox şi închinată „Adormirii Maicii Domnului". Spre satisfacţia celor cărora le place să exploreze omenescul din diferite epoci istorice, secţia de periodice a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj a digitalizat o serie de publicaţii, unele chiar din secolul al XVIII-lea. În colecţia gazetei „Unirea" din Blaj (1891-1945), se găseşte şi o „foiţă" intitulată „Unirea poporului", rezervată textelor literare. În numărul 37, apărut de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci din anul 1929, am descoperit următoarea istorisire a Dr. Iuliu Florian, confrate într-ale scrisului şi preoţiei cu Ion Agârbiceanu.
Cum am citit-o, ne-a fugit mintea la usturoiul din traista bădiei Onofrei, căpitanul eroilor din cetatea asediată „bum-bum cu tunul" de armata poloneză şi la foamea insaţiabilă care-l chinuia pe „salvatorul Vienei": „Tot făcurăm noi doi pacea:/ Ia să văd, cum e pogacea?"
„Nana" Eva a fost o fată măritată de tânără cu unul Gheorghe, plugar din Lemniu. Bănuim că s-o fi născut în părţile bihorene, unde femeilor li se spune „nană", pentru că pe Valea Someşului ele sunt „lele" - ori chiar „leliţe", după cât de cuminţi zice gura satului că se arată. Căsnicia n-a fost una fericită, pentru că bărbatul bea de stingea şi-şi lăsa toţi banii la crâşmă, apoi venea acasă şi îi trăgea muierii câte-o pereche de palme, pe principiul: „chiar dacă eu nu ştiu de ce, tu sigur ştii". Mai rău era când i se terminau piţulele şi cârciumarul nu accepta să-i dea pe credit, atunci femeia n-avea cum să-i umble în voie, pentru că omul se preschimba în fiară. Se întorcea acasă negru de supărare, o bumbăcea ca pe hoţii de cai, îi învineţea coastele, o lovea cu piciorul, să afle sărmana că el, stăpânul casei, e cătrănit şi nimic nu-l mulţumeşte.
Bunul Dumnezeu le-a dăruit o mulţime de copii, dar bărbatului nici că-i păsa, nu le lăsa bani nici măcar să-şi cumpere sare. Femeia s-a descurcat cum a putut, cu o găină cloşcă şi o sfoară de grădină în faţa casei. Apoi Gheorghe a părăsit masa din birt pentru locul acela singuratic din deal, străjuit de crucea de căpătâi şi mama Eva a rămas văduvă. Va să zică, a scăpat de un necaz şi a rămas cu o droaie - o droaie parcă mai flămândă ca niciodată.
Lemniu se află la doi kilometri de Letca, sat centru de comună pe unde nu numai că trece trenul, dar se şi opreşte - doar a coborât şi Nicolae Iorga acolo, să vadă biserica cea veche. Auzind când de la o nănaşă, când de la o cumătră, că în Bucureşti umblă câinii cu covrigi în coadă şi plouă de trei ori pe săptămână cu bani, femeia s-a hotărât să-şi încerce norocul în Vechiul Regat.
În primăvara anului 1914, fix cu o sută de ani în urmă, mama Eva şi-a lăsat copiii în grija soacrei, s-a urcat pe „ţug" şi a plecat să-şi caute de lucru în marele oraş de pe malul Dâmboviţei. N-a ajuns până acolo, deoarece a avut norocul să cunoască în tren o femeie din Ploieşti şi să afle că un boier din oraş, pe nume Conu' Iorgu, îşi căuta slujnică să-i grijească de casă. Tot un Gheorghe era şi acela, dar din neam grecesc, priceput la a se chivernisi. Avea multe afaceri şi relaţii, cunoştea lumea bună din capitală, ba chiar şi pe Măria Sa, regele. La recomandarea cucoanei, a angajat-o pe timp de probă.
Sălăjeanca noastră a început lucrul în casa boierească şi s-a străduit din răsputeri. Făcea de toate, dar mai ales muncile de jos. Spăla podelele, curăţa vasele, săpunea, clătea şi storcea rufele, aducea lemne, golea cenuşa - orice i se poruncea. Uneori, ajuta şi în bucătărie. Era tăcută din fire, dar când venea vorba de bucate nu răbda să le lase fade, fără nici un gust. Ştia când, ce şi cum trebuie să mestece cu linguroiul. Cu o ciupitură de pătrunjel verde tocat în supă, ori nişte leuştean şi o „părădică" fierte în ciorbă, câteva fire de cimbru, mărar şi un cârnăcior afumat aruncate în oala unde ropoteau sarmalele, uneori doar sare, piper şi un vârf de boia de păprică, potrivea felurile de mâncare astfel încât îşi lingeau cu toţii degetele.
Recent, am primit în e-mail un succint manual de enervat ardelenii. Gugăliţi şi-l veţi afla cu uşurinţă în mai multe locuri, dar daţi-i pace, oricum este incomplet, deoarece, deşi „ciufuleşte" (ia în răspăr) slănina, ceapa şi pălinca, nu pomeneşte nimic de pita caldă, albă şi pufoasă, coaptă în cuptor ori despre turtele aurii de mălai aburind, că doară nu ceapa şi palinca potolesc golul din pântec.
Mama Eva s-a arătat tot timpul răbdătoare şi cuviincioasă, dar, când o vedea pe bucătăreasă că pune de-o mămăligă, ofta şi-şi ridica ochii într-o rugă mută spre cer.
Odată a văzut-o careva şi-atunci sălăjeanca noastră şi-a vărsat oful:
- Mămăliga nu se face aşe, că presari fărina în laboşul cu apă clocotindă şi o mesteci roată-roată cu linguroiul, că nu-i bună de nimnică, se lipeşte de fundul cratiţei şi se arde, iar când o răstorni pe tăier, se lăţeşte şi curge tătă pe lângă el. Dac-o faci aşe, n-are nici un gust, nu-i de mâncat, e numa' „tiricar" (fiertură de mălai şi buruieni de dat la puii de găină). Mămăliga adevărată trebuie să fie ţeapănă, s-o poţi tăia felii cu aţa. (Şi-abia atunci poate veni slănina, ceapa şi pălinca.)
Şi s-a apucat mama Eva să le facă regăţenilor o mămăligă aşa cum învăţase acasă de la bunica şi mama ei. A fiert-o, a răsturnat-o din ceaun, a tăiat-o. Între felii, a pus brânză de burduf, ouă şi unt proaspăt, le-a lăsat un pic să se topească, dar nu într-atât încât să se şi răcească, iar apoi i-a poftit pe toţi la masă.
Celor din casă le-a plăcut într-atât încât i-au povestit boierului. A poftit şi conu' Iorgu să guste din delicatesă. Au mâncat bogătanii pe săturate, pentru că le-a plăcut felul cel vechi şi totuşi nou de mâncare. Au lăudat-o pe mama Eva pentru pricepere şi i-au poruncit să gătească „mămăliguţă `a la Lemniu" şi altă dată.
I-a prins bine bucuria, deoarece la începutul verii, cu un pic înainte de seceriş, un anarhist bosniac l-a împuşcat pe Arhiduce (prinţul moştenitor al Austriei) şi bătrânul împărat Franţ Ioşka a pornit războiul cu sârbii. De-acasă, de la copii, primea veşti tot mai rar şi tot mai îngrijorătoare. Pe feciori, i-a luat cu japca la armată, de-au rămas puţini bărbaţi acasă, să aibă grijă de ogoare şi vite. Mai multe a aflat din gazetele boierului, până să le răsucească şomoiog, întrucât, spre deosebire de celelalte slugi din casă, sălăjeanca noastră învăţase în şcoala sătească să citească. S-ar fi întors degrabă acasă, dar de aici, unde încă era pace, îi putea ajuta mult mai bine.
În toamna lui 1914, pe vremea când a început culesului viilor, regele Carol I s-a întors de la castelul Peleş şi, în drum spre Bucureşti, a poposit şi pe la casa boierului Iorgu, împreună cu toţi ceilalţi domni şi generali din alaiul crăiesc. Conul, dornic să-l surprindă în mod plăcut pe suveran, s-a gândit: „Hai să dau Maiestăţii Sale mămăligă pregătită de mama Eva."
Şi s-a apucat femeia de bucatele cele crăieşti. Şi-a pus şorţ curat şi şi-a legat baticul ca socăciţele. Şi-a suflecat mânecile. A gustat brânza, să nu fie pişcătoare; „fărina", să nu fie amară; ouăle, să nu fie clocite. A fiert mălaiul şi a întors cratiţa plină pe un „platou" din lemn nou. După ce le-a potrivit pe toate cum trebuiau să fie, a trimis mămăliga aşa, servită „rustic".
Dr. Iuliu Florian zice că tare s-a bucurat Măria Sa când a văzut bucatele aurii: „I s-a înveselit faţa împărătească şi a mâncat cu multă poftă. Mâncau şi boierii, şi gheneralii pe întrecute."
După ce au isprăvit ineditul fel de mâncare, a zis Regele Carol: „Acum s-o vedem pe aceea care ne-a făcut cina aceasta bună."
Conu' Iorgu a dat poruncă, să vină mama Eva în sufrageria cea cu multe ape de oglindă.
Ţăranca noastră a intrat, a fost condusă în faţa suveranului, s-a închinat cuviincios şi i-a sărutat mâna. Regele a poftit-o să şadă alături într-un fotoliu tapisat, a întrebat-o cum de-a venit aici tocmai din Ardeal, iar femeia i-a povestit despre omul ei cel răposat, copiii rămaşi în grija soacrei, feciorii luaţi la oaste şi veştile puţine, bată-l vina de război!
Iar suveranul, peste măsură de satisfăcut de parcursul conversaţiei, a hotărât s-o îmbuneze pe sărmana femeie.
„De rămas bun şi de mulţumită pentru cina cea bună, Regele Carol şi-a scos punga din piele de cerb şi i-a dat atunci mamei Eva bani nou-nouţi să-şi cumpere o vacă cu lapte."
Aceasta-i întâmplarea şi aşa o fi fost cu adevărat, întrucât aşa ne-a rămas povestită de un preot - şi nu de unul oarecare, ci de un canonic mitropolitan de la Blaj.
În plus, de la Coşbuc citire, ştim că Maiestatea Sa n-a fost primul rege căruia să-i placă mămăliga.
Ehehe! s-o fi gustat Sobieski pe cea din Lemniu!
Publicată în:
Caiete Silvane nr.113 / iunie 2013
20 iunie 2014
Cuvânt de început
(c) 2014 - Györfi-Deák György
Dicţionarele ne dau trei sensuri pentru verbul „a spicui".
Primul se referă la obiceiul de culege spice din lan pentru potolirea foamei, precum au făcut apostolii într-o zi de sâmbătă, lucru reproşat Mântuitorului de către farisei (Marcu 2,23).
Al doilea înseamnă „a aduna spicele rămase pe jos după secerat", obicei întemeiat pe una dintre poruncile date de Dumnezeu lui Moise, consemnată în Levitic 23,22: „Când veţi secera holda în pământul vostru, să nu adunaţi ce rămâne după seceratul ogorului vostru şi spicele ce cad de sub secere să nu le adunaţi, ci să lăsaţi pe acestea săracului şi străinului. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru." Dictatorul comunist Nicolae Ceauşescu n-a respectat-o, ci i-a trimis pe dascăli şi elevi să adune tot ce rămăsese în urma combinelor, ca să trimită cât mai multe alimente la export, în vreme ce poporul era îndemnat să se hrănească „raţional". La vechii evrei, unde femeile şi copiii rămaşi fără susţinători ar fi pierit de foame, legea mozaică era urmată întocmai, dovadă povestea văduvei Rut din Vechiul Testament, căreia, după moartea bărbaţilor din familie, i-a rămas în grijă şi soacra Naomi. Ca să facă rost de-ale gurii, în virtutea legii amintite, ea a cerut voie unui moşier s-o lase pe ogorul lui şi s-a apucat să adune tot ceea ce secerătorii au lăsat în urmă. Bărbatul s-a mirat cu cât suflet lucrează, iar când a aflat că se străduieşte nu numai întru propriul folos, ci şi pentru mama fostului soţ, a îndrăgit-o. Povestea s-a terminat ca-n basme cu o nuntă, iar văduva cea harnică şi respectuoasă a devenit străbunica regelui David, deci stră-străbunica măreţului şi înţeleptului Solomon.
Al treilea sens al verbului „a spicui" este unul figurat: „a culege (de ici, de colo), a extrage (materiale documentare) din diferite izvoare (alegând dintr-o cantitate mai mare)."
Cartea de faţă urmăreşte exact aceasta.
În „Curiozităţi sălăjene", în bună înţelegere cu Daniel Săuca, am răsfoit cărţi vechi, periodice cu paginile ferfeniţă şi documente prăfuite ca să aflăm fapte şi realizări culturale ieşite din comun, specifice Ţării Silvaniei, destinate să-i definească locul în istorie, să rememoreze momentele de glorie, să recupereze strădanii, să analizeze activitatea unor personalităţi despre care nu s-a putut vorbi înainte de 1989. Lansată pe internet în 2005, apărută sub formă tipărită în 2010, ea a continuat să crească şi să sporească în dimensiuni, astfel încât o eventuală reeditare va trebui să înglobeze noi articole asemănătoare, precum cele despre mistreţul mânat pe scena teatrului la Jibou ori despre universitarul american, neam din neamul bătrânului cioban care stă alături de baronul Wesselényi în buricul Zalăului.
Apoi am ieşit din cabinetul de documentare şi am întocmit pentru revista „Caiete Silvane" un îndrumar de drumeţii în jurul casei, de parcurs pe jos ori cu bicicleta, intitulat „Techergheli sălăjene", proiectat să-i îmbie deopotrivă pe tineri şi pe vârstnici să descopere frumuseţile Ţării Silvaniei. Am popularizat legende şi întâmplări, unele fioroase, altele tragice, povestite de oameni din popor sau citite în cărţi. Am hoinărit prin locuri uitate sau ignorate, am tăiat calea pe scurtături neîncercate de alţii, am traversat Someşul cu luntrea, pe punte sau cu trenul, am întâlnit ziduri părăsite, biserici nezidite, grădini de stânci gigantice şi văi misterioase, unde frunzele din alt an încă nu putreziseră şi bateriile electrice se descărcau pe neaşteptate. În momentul de faţă, îmi este cu neputinţă să continui acest proiect. Împreună cu prietenii, am vizitat carierele din Cuciulat şi am străbătut frumosul Muncel încă în Duminica Floriilor de anul trecut. Am planificat să ajung în această vară până la Chilioara şi să traversez culmea dealului mergând de la Letca la Năpradea, „de pe malul drept al Someşului pe acelaşi mal", dar acest lucru va fi posibil numai dacă se vor îmbuna vremurile şi vom scăpa de o parte din greutăţile de acum.
„Spicuirile" de faţă reprezintă o carte diferită în literă, dar cu totul asemănătoare în suflet şi fiinţă, precum se întâmplă îndeobşte cu fraţii zămisliţi de aceiaşi părinţi. După curiozităţile din vechime şi călătoriile în misterioasa proximitate domestică, iată acum câteva succinte însemnări despre personalităţile care au trăit aici sau au străbătut cândva plaiurile sălăjene. Cititorul avizat va observa că volumul reprezintă totodată şi joaca unui bibliotecar dornic să completeze grupa 9 din sistemul de clasificare zecimală universal întocmit de Dewey, indice sub care stau grupate tocmai aceste trei domenii: geografia, biografiile şi istoria.
Ne-am propus să adunăm - cu metodă şi cumpănire în balanţă, ca să nu supărăm pe nimeni, dar să-i stârnim pe toţi - 52 de însemnări cu un caracter anecdotic, miniaturi neconvenţionale axate pe episoade surprinzătoare, momente de neuitat, aureolate cu un anumit farmec şi pline de tâlc: jumătate despre bărbaţi, jumătate despre femei; jumătate cu figuri româneşti, jumătate cu chipuri ungureşti; jumătate senzaţionale, jumătate cu un sâmbure de scandal. Aşa trebuie să fie - altfel cine s-ar obosi să le citească?
Doamne ajută-ne şi călăuzeşte-ne!
Jibou, în 2014,
de „frigurosul" Sfânt Orban
(de această dată, cu cireşe la urechi)
Publicată în:
Caiete Silvane nr.113 / iunie 2013
Dicţionarele ne dau trei sensuri pentru verbul „a spicui".
Primul se referă la obiceiul de culege spice din lan pentru potolirea foamei, precum au făcut apostolii într-o zi de sâmbătă, lucru reproşat Mântuitorului de către farisei (Marcu 2,23).
Al doilea înseamnă „a aduna spicele rămase pe jos după secerat", obicei întemeiat pe una dintre poruncile date de Dumnezeu lui Moise, consemnată în Levitic 23,22: „Când veţi secera holda în pământul vostru, să nu adunaţi ce rămâne după seceratul ogorului vostru şi spicele ce cad de sub secere să nu le adunaţi, ci să lăsaţi pe acestea săracului şi străinului. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru." Dictatorul comunist Nicolae Ceauşescu n-a respectat-o, ci i-a trimis pe dascăli şi elevi să adune tot ce rămăsese în urma combinelor, ca să trimită cât mai multe alimente la export, în vreme ce poporul era îndemnat să se hrănească „raţional". La vechii evrei, unde femeile şi copiii rămaşi fără susţinători ar fi pierit de foame, legea mozaică era urmată întocmai, dovadă povestea văduvei Rut din Vechiul Testament, căreia, după moartea bărbaţilor din familie, i-a rămas în grijă şi soacra Naomi. Ca să facă rost de-ale gurii, în virtutea legii amintite, ea a cerut voie unui moşier s-o lase pe ogorul lui şi s-a apucat să adune tot ceea ce secerătorii au lăsat în urmă. Bărbatul s-a mirat cu cât suflet lucrează, iar când a aflat că se străduieşte nu numai întru propriul folos, ci şi pentru mama fostului soţ, a îndrăgit-o. Povestea s-a terminat ca-n basme cu o nuntă, iar văduva cea harnică şi respectuoasă a devenit străbunica regelui David, deci stră-străbunica măreţului şi înţeleptului Solomon.
Al treilea sens al verbului „a spicui" este unul figurat: „a culege (de ici, de colo), a extrage (materiale documentare) din diferite izvoare (alegând dintr-o cantitate mai mare)."
Cartea de faţă urmăreşte exact aceasta.
În „Curiozităţi sălăjene", în bună înţelegere cu Daniel Săuca, am răsfoit cărţi vechi, periodice cu paginile ferfeniţă şi documente prăfuite ca să aflăm fapte şi realizări culturale ieşite din comun, specifice Ţării Silvaniei, destinate să-i definească locul în istorie, să rememoreze momentele de glorie, să recupereze strădanii, să analizeze activitatea unor personalităţi despre care nu s-a putut vorbi înainte de 1989. Lansată pe internet în 2005, apărută sub formă tipărită în 2010, ea a continuat să crească şi să sporească în dimensiuni, astfel încât o eventuală reeditare va trebui să înglobeze noi articole asemănătoare, precum cele despre mistreţul mânat pe scena teatrului la Jibou ori despre universitarul american, neam din neamul bătrânului cioban care stă alături de baronul Wesselényi în buricul Zalăului.
Apoi am ieşit din cabinetul de documentare şi am întocmit pentru revista „Caiete Silvane" un îndrumar de drumeţii în jurul casei, de parcurs pe jos ori cu bicicleta, intitulat „Techergheli sălăjene", proiectat să-i îmbie deopotrivă pe tineri şi pe vârstnici să descopere frumuseţile Ţării Silvaniei. Am popularizat legende şi întâmplări, unele fioroase, altele tragice, povestite de oameni din popor sau citite în cărţi. Am hoinărit prin locuri uitate sau ignorate, am tăiat calea pe scurtături neîncercate de alţii, am traversat Someşul cu luntrea, pe punte sau cu trenul, am întâlnit ziduri părăsite, biserici nezidite, grădini de stânci gigantice şi văi misterioase, unde frunzele din alt an încă nu putreziseră şi bateriile electrice se descărcau pe neaşteptate. În momentul de faţă, îmi este cu neputinţă să continui acest proiect. Împreună cu prietenii, am vizitat carierele din Cuciulat şi am străbătut frumosul Muncel încă în Duminica Floriilor de anul trecut. Am planificat să ajung în această vară până la Chilioara şi să traversez culmea dealului mergând de la Letca la Năpradea, „de pe malul drept al Someşului pe acelaşi mal", dar acest lucru va fi posibil numai dacă se vor îmbuna vremurile şi vom scăpa de o parte din greutăţile de acum.
„Spicuirile" de faţă reprezintă o carte diferită în literă, dar cu totul asemănătoare în suflet şi fiinţă, precum se întâmplă îndeobşte cu fraţii zămisliţi de aceiaşi părinţi. După curiozităţile din vechime şi călătoriile în misterioasa proximitate domestică, iată acum câteva succinte însemnări despre personalităţile care au trăit aici sau au străbătut cândva plaiurile sălăjene. Cititorul avizat va observa că volumul reprezintă totodată şi joaca unui bibliotecar dornic să completeze grupa 9 din sistemul de clasificare zecimală universal întocmit de Dewey, indice sub care stau grupate tocmai aceste trei domenii: geografia, biografiile şi istoria.
Ne-am propus să adunăm - cu metodă şi cumpănire în balanţă, ca să nu supărăm pe nimeni, dar să-i stârnim pe toţi - 52 de însemnări cu un caracter anecdotic, miniaturi neconvenţionale axate pe episoade surprinzătoare, momente de neuitat, aureolate cu un anumit farmec şi pline de tâlc: jumătate despre bărbaţi, jumătate despre femei; jumătate cu figuri româneşti, jumătate cu chipuri ungureşti; jumătate senzaţionale, jumătate cu un sâmbure de scandal. Aşa trebuie să fie - altfel cine s-ar obosi să le citească?
Doamne ajută-ne şi călăuzeşte-ne!
Jibou, în 2014,
de „frigurosul" Sfânt Orban
(de această dată, cu cireşe la urechi)
Publicată în:
Caiete Silvane nr.113 / iunie 2013
10 iunie 2014
Sexy sau feminin?
(c) 2014 - Györfi-Deák György
Juniorul a terminat liceul. Prin natura meseriei de dascăl, am participat la o mulţime de asemenea festivităţi, dar, de această dată, am luat lucrurile mult mai personal. Nici nu-i de mirare, dacă mă gândesc cum a început totul în urmă cu patru ani, când „bobocii” de-a noua şi cei câţiva părinţi ai lor au fost întâmpinaţi de restul elevilor cu superbia insuflată de o aparenţă de maturitate. Ştiam că e o atitudine de faţadă, dar am reţinut ideea că am pătruns într-un spaţiu menit să fractureze legătura dintre generaţii: „Predaţi prospăturile şi căraţi-vă, babalâcilor!”
Am citit în Lévi-Strauss (altul decât Levi Strauss, celebra firmă de blugi) cum decurgea iniţierea tinerilor indigeni de aceeaşi vârstă. Izolarea - în peşteri, colibe sau dumbrave sacre - era cuvântul de ordine. Îi pictau cu alb, îi tatuau, le străpungeau nările şi urechile, îi lăsau să-şi înfrunte latura negativă, precum ucenicul vrăjitor Ged în Earthsea ori Luke Skywalker în mlaştinile din Sistemul Dagobah. Noi îi trimitem la liceu, unde încep singuri să se pudreze, să se tatueze, să-şi facă piercing.
Apare bănuiala că, de fapt, în Timpurile Noi, lucrurile se petrec oarecum invers. Cei tineri se retrag într-un spaţiu al lor ca să scape de privirea critică şi cicăliturile „celor mari”. Un gard, o fereastră zăvorâtă cu gratii, un zid are întotdeauna două laturi. Niciodată nu-i foarte clar cine de cine desparte. Civilizaţiile primitive încearcă să-şi priveze adolescenţii de mediul familiar ca ei să-şi descopere sinele. Noi îi lăsăm să-şi creeze propriul univers şi sperăm să rămânem o parte a acestuia.
La vârsta majoratului, patru ani înseamnă aproape un sfert din viaţă. Şi reprezintă pătrimea cea mai pătimaşă. Aproape adulţi, adolescenţii încearcă să pară cu adevărat maturi. Iar „Ultimul clopoţel”, festivitatea de absolvire a studiilor medii, le oferă cea din urmă ocazie de a arăta mai în vârstă decât sunt cu adevărat. Am navigat pe internet şi am răsfoit albume cu fotografii ale absolvenţilor. Decorul din fundal poate diferi: curtea şcolii, sala de sport, casa de cultură ori chiar teatrul/opera (în cazul oraşelor mai mari). Cei care patru ani de zile au acuzat conducerea că trebuie să poarte uniforme, acum s-au îmbrăcat la fel - altfel, dar la fel. Unii s-au învelit în robe de diferite culori, alţii au particularizat alb-negrul ţinutei festive cu gâtlegăuri roşii, papioane albastre, fulare galben-crom sau alte accesorii, menite să separe mulţimea în grupuri uşor de remarcat şi de recunoscut.
Anul acesta, aici, la noi, o găselniţă plăcută au fost bluziţele tip ie cu imprimeuri florale. Evident, a fost alegerea fetelor; băieţii au preferat să poarte costum şi cravată. Culoarea jupelor a diferit de la o clasă la alta, dar, fără deosebire, toate fustele au fost croite foarte strâns pe trup, spre a evidenţia toate aspectele socotite esenţiale pentru captarea atenţiei ambelor sexe (admiraţia unora, invidia altora). În cazul meu, eforturile au rămas aproape inutile. Am rămas şocat de agresivitatea ţinutei juvenile. Multiplicarea şi exacerbarea stimulilor m-a derutat şi, o recunosc cinstit, m-a obosit vizual.
Salvarea a venit din public. În vreme ce doamnele şi domnii consilieri, inspectori, directori, profesori şi-au rostit spiciurile, am spicuit din mulţime o apariţie încântătoare. Purta o rochie de vară simplă, albastră, fără mâneci, cu bretele. Spre deosebire de jupele domnişoarelor pe cale de a termina liceul, tivul cu volănaşe jucăuşe cobora sub nivelul genunchilor şi se unduia fără ostentaţie, aduna sau lărgea cute în mici rotiri şi legănări, adăuga rochiţei un ritm propriu, definitoriu pentru personalitatea tinerei. Mişcarea pornea din şolduri şi exprima, în mod explicit şi natural, bucuria de a fi prezentă la un eveniment care, practic, n-o implica direct. Dorea să fie drăguţă, nu să epateze; să fie remarcată, dar să nu eclipseze; să încânte, dar să nu concureze. Prin contrast cu uniformitatea ispititoare a absolventelor, menită să transforme vizualul în ceva cât mai tactil, ea se detaşa involuntar de mulţime şi reuşea să ofere o imagine a celei mai încântătoare feminităţi.
Haina îl face pe om, dar o defineşte pe femeie.
Ţinuta sexy reprezintă o culme a eficientizării procedurilor de marketing, recurgerea la un ambalaj strălucitor pentru a vinde cât mai repede marfa, înainte de expirarea termenului de consum. Este o soluţie extremă, una dintre iluziile create prin accelerarea ritmului de viaţă. Deviza societăţii de consum este: „Trăieşte-ţi clipa!” Dar ce înseamnă o satisfacţie momentană faţă de una care durează în timp, uneori chiar o viaţă întreagă? Oare eu-l nostru lăuntric este un produs perisabil? O privesc pe fata în rochie azurie şi primesc pe loc un răspuns. Omul a fost creat femeie şi bărbat. Natura a fost canalizată, polarizată, sexualizată cu un anumit tâlc. Rămâne să-l descopere şi absolvenţii, şi absolventele de acum.
Feminitatea temperează, sugerează, armonizează, completează.
Nu are termen de valabilitate - ea nu expiră, ci respiră.
Şi mă inspiră.
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.47 / 8 iunie 2014
Juniorul a terminat liceul. Prin natura meseriei de dascăl, am participat la o mulţime de asemenea festivităţi, dar, de această dată, am luat lucrurile mult mai personal. Nici nu-i de mirare, dacă mă gândesc cum a început totul în urmă cu patru ani, când „bobocii” de-a noua şi cei câţiva părinţi ai lor au fost întâmpinaţi de restul elevilor cu superbia insuflată de o aparenţă de maturitate. Ştiam că e o atitudine de faţadă, dar am reţinut ideea că am pătruns într-un spaţiu menit să fractureze legătura dintre generaţii: „Predaţi prospăturile şi căraţi-vă, babalâcilor!”
Am citit în Lévi-Strauss (altul decât Levi Strauss, celebra firmă de blugi) cum decurgea iniţierea tinerilor indigeni de aceeaşi vârstă. Izolarea - în peşteri, colibe sau dumbrave sacre - era cuvântul de ordine. Îi pictau cu alb, îi tatuau, le străpungeau nările şi urechile, îi lăsau să-şi înfrunte latura negativă, precum ucenicul vrăjitor Ged în Earthsea ori Luke Skywalker în mlaştinile din Sistemul Dagobah. Noi îi trimitem la liceu, unde încep singuri să se pudreze, să se tatueze, să-şi facă piercing.
Apare bănuiala că, de fapt, în Timpurile Noi, lucrurile se petrec oarecum invers. Cei tineri se retrag într-un spaţiu al lor ca să scape de privirea critică şi cicăliturile „celor mari”. Un gard, o fereastră zăvorâtă cu gratii, un zid are întotdeauna două laturi. Niciodată nu-i foarte clar cine de cine desparte. Civilizaţiile primitive încearcă să-şi priveze adolescenţii de mediul familiar ca ei să-şi descopere sinele. Noi îi lăsăm să-şi creeze propriul univers şi sperăm să rămânem o parte a acestuia.
La vârsta majoratului, patru ani înseamnă aproape un sfert din viaţă. Şi reprezintă pătrimea cea mai pătimaşă. Aproape adulţi, adolescenţii încearcă să pară cu adevărat maturi. Iar „Ultimul clopoţel”, festivitatea de absolvire a studiilor medii, le oferă cea din urmă ocazie de a arăta mai în vârstă decât sunt cu adevărat. Am navigat pe internet şi am răsfoit albume cu fotografii ale absolvenţilor. Decorul din fundal poate diferi: curtea şcolii, sala de sport, casa de cultură ori chiar teatrul/opera (în cazul oraşelor mai mari). Cei care patru ani de zile au acuzat conducerea că trebuie să poarte uniforme, acum s-au îmbrăcat la fel - altfel, dar la fel. Unii s-au învelit în robe de diferite culori, alţii au particularizat alb-negrul ţinutei festive cu gâtlegăuri roşii, papioane albastre, fulare galben-crom sau alte accesorii, menite să separe mulţimea în grupuri uşor de remarcat şi de recunoscut.
Anul acesta, aici, la noi, o găselniţă plăcută au fost bluziţele tip ie cu imprimeuri florale. Evident, a fost alegerea fetelor; băieţii au preferat să poarte costum şi cravată. Culoarea jupelor a diferit de la o clasă la alta, dar, fără deosebire, toate fustele au fost croite foarte strâns pe trup, spre a evidenţia toate aspectele socotite esenţiale pentru captarea atenţiei ambelor sexe (admiraţia unora, invidia altora). În cazul meu, eforturile au rămas aproape inutile. Am rămas şocat de agresivitatea ţinutei juvenile. Multiplicarea şi exacerbarea stimulilor m-a derutat şi, o recunosc cinstit, m-a obosit vizual.
Salvarea a venit din public. În vreme ce doamnele şi domnii consilieri, inspectori, directori, profesori şi-au rostit spiciurile, am spicuit din mulţime o apariţie încântătoare. Purta o rochie de vară simplă, albastră, fără mâneci, cu bretele. Spre deosebire de jupele domnişoarelor pe cale de a termina liceul, tivul cu volănaşe jucăuşe cobora sub nivelul genunchilor şi se unduia fără ostentaţie, aduna sau lărgea cute în mici rotiri şi legănări, adăuga rochiţei un ritm propriu, definitoriu pentru personalitatea tinerei. Mişcarea pornea din şolduri şi exprima, în mod explicit şi natural, bucuria de a fi prezentă la un eveniment care, practic, n-o implica direct. Dorea să fie drăguţă, nu să epateze; să fie remarcată, dar să nu eclipseze; să încânte, dar să nu concureze. Prin contrast cu uniformitatea ispititoare a absolventelor, menită să transforme vizualul în ceva cât mai tactil, ea se detaşa involuntar de mulţime şi reuşea să ofere o imagine a celei mai încântătoare feminităţi.
Haina îl face pe om, dar o defineşte pe femeie.
Ţinuta sexy reprezintă o culme a eficientizării procedurilor de marketing, recurgerea la un ambalaj strălucitor pentru a vinde cât mai repede marfa, înainte de expirarea termenului de consum. Este o soluţie extremă, una dintre iluziile create prin accelerarea ritmului de viaţă. Deviza societăţii de consum este: „Trăieşte-ţi clipa!” Dar ce înseamnă o satisfacţie momentană faţă de una care durează în timp, uneori chiar o viaţă întreagă? Oare eu-l nostru lăuntric este un produs perisabil? O privesc pe fata în rochie azurie şi primesc pe loc un răspuns. Omul a fost creat femeie şi bărbat. Natura a fost canalizată, polarizată, sexualizată cu un anumit tâlc. Rămâne să-l descopere şi absolvenţii, şi absolventele de acum.
Feminitatea temperează, sugerează, armonizează, completează.
Nu are termen de valabilitate - ea nu expiră, ci respiră.
Şi mă inspiră.
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.47 / 8 iunie 2014
09 iunie 2014
Sărbătoarea steguleţelor
(c) 2014 - Györfi-Deák György
„Sărbătoarea steguleţelor" a fost gândită ca o manifestare destinată să celebreze 9 Mai ca Ziua Europei. Este o dată cu multiple semnificaţii, pe care unii o aniversează ca Ziua Victoriei, când, în 1945, Germania nazistă (naţional-socialistă) a capitulat în faţa aliaţilor sau, la noi, ca Ziua Independenţei, când, în 1877, cu o zi înainte de Ziua Regelui, Mihail Kogălniceanu a proclamat independenţa ţării în Parlamentul României şi a trimis actul la Palat pentru promulgare. Pentru europeni, când află de existenţa ei, această ultimă sărbătoare autohtonă reprezintă un fel de paradox temporal, o curiozitate „balcanică", deoarece 9 şi 10 reprezintă date din calendarul iulian, „pe stil vechi", la vremea respectivă cu un decalaj de 12 zile faţă de cel gregorian, pe care-l folosim în prezent, unde ar trebui să fie 21 şi 22 mai. Dar ele au fost păstrate astfel şi pe vremea dictaturii comuniste, „în trena" zilei de 8 mai, data înfiinţării Partidului Comunist Român şi s-au întipărit în tradiţie ca atare.
România a fost primită în Uniunea Europeană de Anul Nou din 2007. Deviza comunităţii economice şi politice a statelor membre este: „Unitate în diversitate." La noi, diversitatea este asigurată natural, în felurite chipuri. Cu gândul la elevi, public-ţintă majoritar vizat de către orice bibliotecă, am profitat de faptul că în Jibou există două instituţii de învăţământ gimnazial, respectiv două licee. Fiecare dintre ele se referă la cealaltă pentru o comparaţie favorabilă sieşi (în pledoariile „pro-domo"), aşa că există o individualizare, o „conştiinţă de sine" definitorie, respectiv o competiţie şi o rivalitate benefică. Ne-am propus ca biblioteca orăşenească să devină atât un spaţiu al cunoaşterii reciproce cât şi al colaborării între grupurile altminteri concurente.
În ecuaţia socială pe baza căreia am dezvoltat conceptul, apare drept constantă „origami", arta împăturirii hârtiei, un hobby foarte apreciat de şcolari şi chiar de adolescenţi. Pentru că fiecare stat membru al Uniunii Europene se identifică înainte de toate printr-un steag (arborat pe catarg, trecut pe tăbliţele de înmatriculare, pe ambalajele mărfurilor difuzate etc.), am socotit acest aspect ca definitoriu şi am recurs la nişte steguleţe uşor de pliat.
În principiu, „Sărbătoarea steguleţelor" este celebrată la Biblioteca Orăşenească Jibou în 9 Mai, de două clase de acelaşi nivel de studii de la două instituţii de învăţământ diferite. Cu două săptămâni înainte de întâlnire, elevii primesc de la profesorul-diriginte câte un steguleţ împăturit din hârtie, pe care trebuie să-l coloreze în culorile naţionale a unui stat membru al Uniunii Europene. Pentru ca să nu apară suprapuneri, diriginţii au un tabel cu toate ţările unde se trece alegerea copiilor. Cu câteva zile înainte de manifestarea propriu-zisă, steguleţele sunt aduse la sediul bibliotecii, unde sunt expuse la loc de cinste, împreună cu cele de la ediţiile anterioare.
În ziua convenită pentru manifestare, ambele clase vin să se întâlnească în spaţiul cultural comun al oraşului şi fiecare susţine un scurt program cultural-artistic, cu trei puncte diferite, în limbi de circulaţie europeană. Până în prezent, copiii au optat pentru Imnul Europei, cântece predate la orele de limbi străine, scenete, poezii, ghicitori, amintiri din excursiile sau sejurul cu părinţii în străinătate. Au fost favorizate limbile engleză şi franceză, pentru care există concursuri precum „Cangurul lingvistic" şi zile rezervate în calendarul activităţilor extracurriculare, dar copiii au ales să se exprime şi în italiană, spaniolă şi portugheză - în mod surprinzător, mai puţin în germană sau în maghiară, limbi ale naţionalităţilor conlocuitoare din Ardeal.
După mini-spectacol, se fac câteva fotografii de grup cu clasele reunite şi, dacă timpul o permite, se revăd înregistrările audio-video din spectacol. Selecţia este necesară, deoarece fotografiile şi videoclipurile urmează să fie postate pe blogul bibliotecii: http://jibouan.blogspot.com
Până în prezent, au fost organizate două ediţii ale manifestării. Pentru a accesa rapid informaţiile referitoare la ele, folosiţi eticheta „Ziua Europei", plasată la capătul însemnării, sub fotografii.
În 9 Mai 2013, Uniunea Europeană a fost sărbătorită de şcolarii din clasele a IV-a A de la Liceul Tehnologic „Octavian Goga" şi de la Şcoala „Lucian Blaga", pregătiţi de doamnele învăţătoare Silvia Dunca şi Daniela Coste. La vremea respectivă, ei au pictat pe steguleţele origami culorile drapelelor a 27 state membre. O problemă a constituit-o faptul că şcolarii au un număr redus de ore rezervate învăţării limbilor străine, dar ambele colectivităţi au improvizat şi s-au descurcat cu brio.
În 9 Mai 2013, de comun acord cu directorii educativi din instituţiile de învăţământ implicate, am ales două clase de gimnaziu, a V-a A de la Liceul Tehnologic „Octavian Goga" (diriginte Gabriela Cosma) şi a V-a A de la Şcoala Gimnazială „Lucian Blaga" Jibou (diriginte Mirela Ilieş). De această dată, am profitat de prezenţa în localitate şi am invitat-o pe artista plastică Uca-Maria Iov să participe ca oaspete de onoare. Bucureşteancă de origine, ea a copilărit în Jibou, unde şi-a petrecut vacanţele la bunicii din partea mamei. În prezent, trăieşte şi lucrează în Haarlem, Olanda. Unul dintre momentele nostime, intervenite în timpul dialogului cu copiii, a fost momentul când o fetiţă a întrebat-o cu multă candoare: „Doamna profesoară, câte hectare are Olanda?" Pe tot parcursul evenimentului, pictoriţa a schiţat diferite scene, desene care, atunci când vor fi definitivate, vor fi postate pe blogul „CABARET & JOVIAL": http://ucamariaiov.travelblog.fr/
În ziua următoare, elevii au avut ocazia s-o reîntâlnească pe în parcul central din Jibou, un spaţiu al manifestărilor artistice locale în sezonul cald. Acolo au reluat dialogul şi şi-a îmbogăţit carnetul de schiţe cu noi chipuri candide.
În 2015, cu gândul să diversificăm publicul-ţintă şi să propunem participantilor o experienţă nouă, intenţionăm să reunim în cadrul aceleaşi manifestări două clase de liceu. Rămâne ca demersurile noastre să fie înţelese şi acceptate, astfel încât să ne putem bucura împreună („Insieme", cum cânta Toto Cutugno în 1990) de tot ceea ce Uniunea Europeană le oferă cetăţenilor ei: dreptate, încredere, siguranţă şi identitate culturală.
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.47 / 8 iunie 2014
„Sărbătoarea steguleţelor" a fost gândită ca o manifestare destinată să celebreze 9 Mai ca Ziua Europei. Este o dată cu multiple semnificaţii, pe care unii o aniversează ca Ziua Victoriei, când, în 1945, Germania nazistă (naţional-socialistă) a capitulat în faţa aliaţilor sau, la noi, ca Ziua Independenţei, când, în 1877, cu o zi înainte de Ziua Regelui, Mihail Kogălniceanu a proclamat independenţa ţării în Parlamentul României şi a trimis actul la Palat pentru promulgare. Pentru europeni, când află de existenţa ei, această ultimă sărbătoare autohtonă reprezintă un fel de paradox temporal, o curiozitate „balcanică", deoarece 9 şi 10 reprezintă date din calendarul iulian, „pe stil vechi", la vremea respectivă cu un decalaj de 12 zile faţă de cel gregorian, pe care-l folosim în prezent, unde ar trebui să fie 21 şi 22 mai. Dar ele au fost păstrate astfel şi pe vremea dictaturii comuniste, „în trena" zilei de 8 mai, data înfiinţării Partidului Comunist Român şi s-au întipărit în tradiţie ca atare.
România a fost primită în Uniunea Europeană de Anul Nou din 2007. Deviza comunităţii economice şi politice a statelor membre este: „Unitate în diversitate." La noi, diversitatea este asigurată natural, în felurite chipuri. Cu gândul la elevi, public-ţintă majoritar vizat de către orice bibliotecă, am profitat de faptul că în Jibou există două instituţii de învăţământ gimnazial, respectiv două licee. Fiecare dintre ele se referă la cealaltă pentru o comparaţie favorabilă sieşi (în pledoariile „pro-domo"), aşa că există o individualizare, o „conştiinţă de sine" definitorie, respectiv o competiţie şi o rivalitate benefică. Ne-am propus ca biblioteca orăşenească să devină atât un spaţiu al cunoaşterii reciproce cât şi al colaborării între grupurile altminteri concurente.
În ecuaţia socială pe baza căreia am dezvoltat conceptul, apare drept constantă „origami", arta împăturirii hârtiei, un hobby foarte apreciat de şcolari şi chiar de adolescenţi. Pentru că fiecare stat membru al Uniunii Europene se identifică înainte de toate printr-un steag (arborat pe catarg, trecut pe tăbliţele de înmatriculare, pe ambalajele mărfurilor difuzate etc.), am socotit acest aspect ca definitoriu şi am recurs la nişte steguleţe uşor de pliat.
În principiu, „Sărbătoarea steguleţelor" este celebrată la Biblioteca Orăşenească Jibou în 9 Mai, de două clase de acelaşi nivel de studii de la două instituţii de învăţământ diferite. Cu două săptămâni înainte de întâlnire, elevii primesc de la profesorul-diriginte câte un steguleţ împăturit din hârtie, pe care trebuie să-l coloreze în culorile naţionale a unui stat membru al Uniunii Europene. Pentru ca să nu apară suprapuneri, diriginţii au un tabel cu toate ţările unde se trece alegerea copiilor. Cu câteva zile înainte de manifestarea propriu-zisă, steguleţele sunt aduse la sediul bibliotecii, unde sunt expuse la loc de cinste, împreună cu cele de la ediţiile anterioare.
În ziua convenită pentru manifestare, ambele clase vin să se întâlnească în spaţiul cultural comun al oraşului şi fiecare susţine un scurt program cultural-artistic, cu trei puncte diferite, în limbi de circulaţie europeană. Până în prezent, copiii au optat pentru Imnul Europei, cântece predate la orele de limbi străine, scenete, poezii, ghicitori, amintiri din excursiile sau sejurul cu părinţii în străinătate. Au fost favorizate limbile engleză şi franceză, pentru care există concursuri precum „Cangurul lingvistic" şi zile rezervate în calendarul activităţilor extracurriculare, dar copiii au ales să se exprime şi în italiană, spaniolă şi portugheză - în mod surprinzător, mai puţin în germană sau în maghiară, limbi ale naţionalităţilor conlocuitoare din Ardeal.
După mini-spectacol, se fac câteva fotografii de grup cu clasele reunite şi, dacă timpul o permite, se revăd înregistrările audio-video din spectacol. Selecţia este necesară, deoarece fotografiile şi videoclipurile urmează să fie postate pe blogul bibliotecii: http://jibouan.blogspot.com
Până în prezent, au fost organizate două ediţii ale manifestării. Pentru a accesa rapid informaţiile referitoare la ele, folosiţi eticheta „Ziua Europei", plasată la capătul însemnării, sub fotografii.
În 9 Mai 2013, Uniunea Europeană a fost sărbătorită de şcolarii din clasele a IV-a A de la Liceul Tehnologic „Octavian Goga" şi de la Şcoala „Lucian Blaga", pregătiţi de doamnele învăţătoare Silvia Dunca şi Daniela Coste. La vremea respectivă, ei au pictat pe steguleţele origami culorile drapelelor a 27 state membre. O problemă a constituit-o faptul că şcolarii au un număr redus de ore rezervate învăţării limbilor străine, dar ambele colectivităţi au improvizat şi s-au descurcat cu brio.
În 9 Mai 2013, de comun acord cu directorii educativi din instituţiile de învăţământ implicate, am ales două clase de gimnaziu, a V-a A de la Liceul Tehnologic „Octavian Goga" (diriginte Gabriela Cosma) şi a V-a A de la Şcoala Gimnazială „Lucian Blaga" Jibou (diriginte Mirela Ilieş). De această dată, am profitat de prezenţa în localitate şi am invitat-o pe artista plastică Uca-Maria Iov să participe ca oaspete de onoare. Bucureşteancă de origine, ea a copilărit în Jibou, unde şi-a petrecut vacanţele la bunicii din partea mamei. În prezent, trăieşte şi lucrează în Haarlem, Olanda. Unul dintre momentele nostime, intervenite în timpul dialogului cu copiii, a fost momentul când o fetiţă a întrebat-o cu multă candoare: „Doamna profesoară, câte hectare are Olanda?" Pe tot parcursul evenimentului, pictoriţa a schiţat diferite scene, desene care, atunci când vor fi definitivate, vor fi postate pe blogul „CABARET & JOVIAL": http://ucamariaiov.travelblog.fr/
În ziua următoare, elevii au avut ocazia s-o reîntâlnească pe în parcul central din Jibou, un spaţiu al manifestărilor artistice locale în sezonul cald. Acolo au reluat dialogul şi şi-a îmbogăţit carnetul de schiţe cu noi chipuri candide.
În 2015, cu gândul să diversificăm publicul-ţintă şi să propunem participantilor o experienţă nouă, intenţionăm să reunim în cadrul aceleaşi manifestări două clase de liceu. Rămâne ca demersurile noastre să fie înţelese şi acceptate, astfel încât să ne putem bucura împreună („Insieme", cum cânta Toto Cutugno în 1990) de tot ceea ce Uniunea Europeană le oferă cetăţenilor ei: dreptate, încredere, siguranţă şi identitate culturală.
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.47 / 8 iunie 2014
10 mai 2014
Haugh Béla - Isprăvile lui Háry János (2)
(c) 2014 - Györfi-Deák György
2. Purtat de clopot în zbor
N-aş putea să vă povestesc de-a firu-n păr toată copilăria mea, dar îmi amintesc că odată, să fi avut vreo şapte anişori, am pornit să cutreier lumea. A fost fără voia mea, dar zău că n-am regretat. Obişnuiam ca împreună cu prietenii mei din sat să urcăm în turla bisericii ca să tragem clopotele - şi să furăm ouăle de bufniţă şi de porumbei din cuiburile de acolo ca să ne facem câte-o omletă.
Dar nu doresc să vă povestesc despre acestea, ci despre cea mai ciudată călătorie a mea, deoarece ea a avut loc printr-o modalitate nemaifolosită vreodată de alţii.
Se consideră că în Joia Mare toate clopotele zboară la Roma. Asta o ştiam şi noi, copiii, de unde pui că şi clopotarul ne-a avertizat, să eliberăm frânghiile la timp, altfel ne vor lua în zbor cu ele.
Am urcat în clopotniţă împreună cu alţi trei tovarăşi şi ne-am înţeles prin semne să dăm drumul funiei imediat după dăngănitul cel prelung din răstimpul cât în biserică se cântă Gloria in excelsis Deo. Am tras o ultimă, minunată clopoţire din Postul Mare, apoi le-am strigat fârtaţilor că-i de ajuns. Eu dăngănisem din clopotul cel mare, ăla bătrân şi, la sfârşitul vacarmului festiv, m-am agăţat de funie ca să-i potolesc pendularea şi să-i atenuez bătaia limbii. Dar Moş Ţingălău a continuat să se legene şi, cum mă agăţasem cu putere de el, m-a purtat ba în sus, ba în jos. Întrucât în fereastra turnului am zărit două vrăbii pornite să se certe, m-am minunat de băţoşenia lor într-atât încât am uitat cu desăvârşire să slobozesc frânghia.
Iar clopotul se bălăngănea şi se bălăngănea într-una. Dintr-odată m-am trezit că-s în aer şi că zbor. N-aş putea să vă spun cum am ajuns în afara turlei. Când am privit în urmă, i-am zărit doar pe prietenii mei în fereastra turnului, mă strigau şi îmi făceau semne disperaţi. Nu sunt prea sperios din fire, dar atunci chiar că m-a cuprins groaza. Mi s-a făcut atât de frică încât mai că mi-a scăpat funia din mâini.
Dar, când am aruncat deodată o privire înspre Pământ şi am văzut cât de mult m-aş prăbuşi dacă aş cădea, am prins funia cu putere, iar mai târziu chiar am răsucit-o pe braţ. Atunci deja trecusem dincolo de sat. Într-atât de repede mă purta clopotul încât, dacă începeam să mă uit la un munte, el se şi preschimba în vale. Şi ce văi! Unele era atât de adânci, încât pruncul nou-născut ar fi devenit moşneag până să se caţăre din fund pe înălţimi. Culmile munţilor ajungeau până la stele şi am zărit unul pe care Cloşca cu puii îşi ducea puiuţii ca să pască iarbă.
Apoi, după ce am trecut de munţi, am nimerit acolo unde nici pasărea nu ajunge. Eram deasupra unei mări, o întindere de ape atât de vastă încât ţărmul de dincolo marca sfârşitul lumii. Am şi străbătut-o în zbor cale de mai bine de un ceas, deci am avut timp să văd ce era într-însa. Cum aveam ochii ageri, Doamne-ţi mulţam, privirea mi-a pătruns până la fund, unde peştii roiau aşa cum mişună furnicile aici, acasă la noi. Dar nu era obişnuita plevuşcă - unii dintre ei ar fi putut înghiţi o întreagă corabie cu uşurinţa cu care ar fi păpat o muscă, în vreme ce alţii scuipau atâta apă în văzduh încât prin părţile respective a plouat apoi o zi întreagă. Ce să zic de păianjenii marini! Merită pomeniţi! Îşi ţes pânzele dintr-un fir cât mijlocul meu de gros şi, cu toate acestea, racii mari cât nişte armăsari şi cu cleştii cât cumpenele de fântână le fac ferfeniţă când nimeresc în ele - şi nu-i iartă nici pe ţesătorii cei ticăloşiţi.
Dincolo de mare, am ajuns deasupra unui vulcan în erupţie. În preajma lui era aşa o fierbinţeală încât clopotul a început să se topească şi, dacă ar fi fost să adăstăm acolo, s-ar fi risipit strop cu strop şi aş fi rămas doar cu frânghia în mână. Localnicilor le convine tare mult aşa, întrucât nu trebuie să-şi cumpere lemne de foc şi fiecare poate să-şi ducă acasă câtă magmă doreşte. Ori, dacă n-au chef să care lava fierbinte în cârcă, pot să-şi rumenească slănina acolo, pe buza muntelui.
Am văzut şi alte minunăţii, dar acum nu mi le amintesc pe toate, deoarece aşa îi este dat omului, să uite una-alta când îmbătrâneşte. Dar păstrez vie amintirea faptului că în Roma am vorbit cu Papa. E adevărat, nici n-ar fi meritat să merg la Vatican fără să-l văd pe Sfântul Părinte. Şi-apoi, s-a cuvenit să-l întâlnesc după cât am suferit pe parcursul drumului, atârnat de blestemata aia de funie. Mi-a ros braţul până la os, lucru care s-ar vedea şi azi dacă nu s-ar fi vindecat fără urmă.
Însă atunci, când am ajuns la Roma, am răsuflat uşurat. Toate clopotele din lume - şi ale noastre - au zburat în turla basilicii Sfântul Petru. Era aşa o agitaţie în dreptul ferestrelor, precum roiesc albinele la gura stupului de acasă. A trebuit să aşteptăm destul de mult până să putem intra. Ci în acest turn există o încăpere atât de largă încât încap într-însa toate clopotele din lume şi fiecare dintre ele îsi are locul rezervat aici. Fiecare ştie de care cui să se atârne şi acolo îl aşteaptă pe Papa, care le ţine evidenţa şi-şi notează într-un carneţel fiecare ţingălău care lipseşte. Am văzut aici clopote atât de mari încât bisericuţa noastră ar fi încăput, cu crucea din vârf cu tot, într-însul - dar şi unele micuţe de tot, cât potirul unei floricele de mărgăritar. Acestea proveneau de pe tărâmul zânelor. Se găseau aici de toate soiurile: făurite din aur, argint, ba chiar şi din cleştar.
Însă când le-am luat în seamă, nu mai spânzuram de funie. În clipa când ne-am găsit locul, mi-am eliberat braţul din colac şi am încălecat pe limba clopotului. Acolo l-am aşteptat pe Suveranul Pontif, care a sosit însoţit de o mulţime de prelaţi, mai numeroasă decât puhoiul de oameni adunaţi la noi într-o zi de târg.
De cum ajungea Papa în dreptul unui clopot, acesta se bălăngănea în cui, cinstindu-l astfel pe Prinţul Bisericii. Nouă ne-a venit rândul destul de târziu, răstimp în care am început să-mi fac griji, ce se va întâmpla când mă vor descoperi. Ci numai ce aud odată:
- Cum a ajuns aici unguraşul ăsta?
- Am sosit agăţat de funia clopotului, am răspuns cu mult curaj, lucru care se pare că a fost pe placul Sfântului Părinte, deoarece a zâmbit binedispus şi a continuat:
- Fiule, eşti un prunc de ispravă. Îmi plac băieţii neînfricaţi. Însă mă tem că taică-tău te va scărmăna aprig la întoarcere, pentru că ai plecat fără să-ţi ceri voie de la dânsul. Tu însă spune-i că-l salut şi-l rog să nu te bată. Poate că aşa vei scăpa de băţ.
Apoi şi-a strecurat mâna în reverendă, a scos de acolo o monedă strălucitoare de argint şi mi-a pus-o în palmă. I-am mulţumit respectuos şi i-am sărutat mâna.
- Şi să ai grijă, fiule, ca la întoarcere să nu pici din şa, m-a sfătuit cu un zâmbet cald, apoi a trecut mai departe.
Nici vorbă să cad, dimpotrivă, m-am cuibărit cât se poate de comod pe limba clopotului. Dar a început să mă chinuie foamea, deoarece trecuseră două zile fără să înghit ceva. Din fericire, zburam pe lângă Calea Lactee, aşa că mi-am scufundat de câteva ori pălăria în ea şi am băut cu poftă din laptele ceresc, care e mult mai gustos decât cel dulce cu cacao.
traducere de Franciscus Georgius
Ediţia de bază:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hőstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiată cu menţiune la concursul Szehér de către Societatea literară Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm
Publicată în:
Prăvălia culturală nr.46 / 8 mai 2014
2. Purtat de clopot în zbor
N-aş putea să vă povestesc de-a firu-n păr toată copilăria mea, dar îmi amintesc că odată, să fi avut vreo şapte anişori, am pornit să cutreier lumea. A fost fără voia mea, dar zău că n-am regretat. Obişnuiam ca împreună cu prietenii mei din sat să urcăm în turla bisericii ca să tragem clopotele - şi să furăm ouăle de bufniţă şi de porumbei din cuiburile de acolo ca să ne facem câte-o omletă.
Dar nu doresc să vă povestesc despre acestea, ci despre cea mai ciudată călătorie a mea, deoarece ea a avut loc printr-o modalitate nemaifolosită vreodată de alţii.
Se consideră că în Joia Mare toate clopotele zboară la Roma. Asta o ştiam şi noi, copiii, de unde pui că şi clopotarul ne-a avertizat, să eliberăm frânghiile la timp, altfel ne vor lua în zbor cu ele.
Am urcat în clopotniţă împreună cu alţi trei tovarăşi şi ne-am înţeles prin semne să dăm drumul funiei imediat după dăngănitul cel prelung din răstimpul cât în biserică se cântă Gloria in excelsis Deo. Am tras o ultimă, minunată clopoţire din Postul Mare, apoi le-am strigat fârtaţilor că-i de ajuns. Eu dăngănisem din clopotul cel mare, ăla bătrân şi, la sfârşitul vacarmului festiv, m-am agăţat de funie ca să-i potolesc pendularea şi să-i atenuez bătaia limbii. Dar Moş Ţingălău a continuat să se legene şi, cum mă agăţasem cu putere de el, m-a purtat ba în sus, ba în jos. Întrucât în fereastra turnului am zărit două vrăbii pornite să se certe, m-am minunat de băţoşenia lor într-atât încât am uitat cu desăvârşire să slobozesc frânghia.
Iar clopotul se bălăngănea şi se bălăngănea într-una. Dintr-odată m-am trezit că-s în aer şi că zbor. N-aş putea să vă spun cum am ajuns în afara turlei. Când am privit în urmă, i-am zărit doar pe prietenii mei în fereastra turnului, mă strigau şi îmi făceau semne disperaţi. Nu sunt prea sperios din fire, dar atunci chiar că m-a cuprins groaza. Mi s-a făcut atât de frică încât mai că mi-a scăpat funia din mâini.
Dar, când am aruncat deodată o privire înspre Pământ şi am văzut cât de mult m-aş prăbuşi dacă aş cădea, am prins funia cu putere, iar mai târziu chiar am răsucit-o pe braţ. Atunci deja trecusem dincolo de sat. Într-atât de repede mă purta clopotul încât, dacă începeam să mă uit la un munte, el se şi preschimba în vale. Şi ce văi! Unele era atât de adânci, încât pruncul nou-născut ar fi devenit moşneag până să se caţăre din fund pe înălţimi. Culmile munţilor ajungeau până la stele şi am zărit unul pe care Cloşca cu puii îşi ducea puiuţii ca să pască iarbă.
Apoi, după ce am trecut de munţi, am nimerit acolo unde nici pasărea nu ajunge. Eram deasupra unei mări, o întindere de ape atât de vastă încât ţărmul de dincolo marca sfârşitul lumii. Am şi străbătut-o în zbor cale de mai bine de un ceas, deci am avut timp să văd ce era într-însa. Cum aveam ochii ageri, Doamne-ţi mulţam, privirea mi-a pătruns până la fund, unde peştii roiau aşa cum mişună furnicile aici, acasă la noi. Dar nu era obişnuita plevuşcă - unii dintre ei ar fi putut înghiţi o întreagă corabie cu uşurinţa cu care ar fi păpat o muscă, în vreme ce alţii scuipau atâta apă în văzduh încât prin părţile respective a plouat apoi o zi întreagă. Ce să zic de păianjenii marini! Merită pomeniţi! Îşi ţes pânzele dintr-un fir cât mijlocul meu de gros şi, cu toate acestea, racii mari cât nişte armăsari şi cu cleştii cât cumpenele de fântână le fac ferfeniţă când nimeresc în ele - şi nu-i iartă nici pe ţesătorii cei ticăloşiţi.
Dincolo de mare, am ajuns deasupra unui vulcan în erupţie. În preajma lui era aşa o fierbinţeală încât clopotul a început să se topească şi, dacă ar fi fost să adăstăm acolo, s-ar fi risipit strop cu strop şi aş fi rămas doar cu frânghia în mână. Localnicilor le convine tare mult aşa, întrucât nu trebuie să-şi cumpere lemne de foc şi fiecare poate să-şi ducă acasă câtă magmă doreşte. Ori, dacă n-au chef să care lava fierbinte în cârcă, pot să-şi rumenească slănina acolo, pe buza muntelui.
Am văzut şi alte minunăţii, dar acum nu mi le amintesc pe toate, deoarece aşa îi este dat omului, să uite una-alta când îmbătrâneşte. Dar păstrez vie amintirea faptului că în Roma am vorbit cu Papa. E adevărat, nici n-ar fi meritat să merg la Vatican fără să-l văd pe Sfântul Părinte. Şi-apoi, s-a cuvenit să-l întâlnesc după cât am suferit pe parcursul drumului, atârnat de blestemata aia de funie. Mi-a ros braţul până la os, lucru care s-ar vedea şi azi dacă nu s-ar fi vindecat fără urmă.
Însă atunci, când am ajuns la Roma, am răsuflat uşurat. Toate clopotele din lume - şi ale noastre - au zburat în turla basilicii Sfântul Petru. Era aşa o agitaţie în dreptul ferestrelor, precum roiesc albinele la gura stupului de acasă. A trebuit să aşteptăm destul de mult până să putem intra. Ci în acest turn există o încăpere atât de largă încât încap într-însa toate clopotele din lume şi fiecare dintre ele îsi are locul rezervat aici. Fiecare ştie de care cui să se atârne şi acolo îl aşteaptă pe Papa, care le ţine evidenţa şi-şi notează într-un carneţel fiecare ţingălău care lipseşte. Am văzut aici clopote atât de mari încât bisericuţa noastră ar fi încăput, cu crucea din vârf cu tot, într-însul - dar şi unele micuţe de tot, cât potirul unei floricele de mărgăritar. Acestea proveneau de pe tărâmul zânelor. Se găseau aici de toate soiurile: făurite din aur, argint, ba chiar şi din cleştar.
Însă când le-am luat în seamă, nu mai spânzuram de funie. În clipa când ne-am găsit locul, mi-am eliberat braţul din colac şi am încălecat pe limba clopotului. Acolo l-am aşteptat pe Suveranul Pontif, care a sosit însoţit de o mulţime de prelaţi, mai numeroasă decât puhoiul de oameni adunaţi la noi într-o zi de târg.
De cum ajungea Papa în dreptul unui clopot, acesta se bălăngănea în cui, cinstindu-l astfel pe Prinţul Bisericii. Nouă ne-a venit rândul destul de târziu, răstimp în care am început să-mi fac griji, ce se va întâmpla când mă vor descoperi. Ci numai ce aud odată:
- Cum a ajuns aici unguraşul ăsta?
- Am sosit agăţat de funia clopotului, am răspuns cu mult curaj, lucru care se pare că a fost pe placul Sfântului Părinte, deoarece a zâmbit binedispus şi a continuat:
- Fiule, eşti un prunc de ispravă. Îmi plac băieţii neînfricaţi. Însă mă tem că taică-tău te va scărmăna aprig la întoarcere, pentru că ai plecat fără să-ţi ceri voie de la dânsul. Tu însă spune-i că-l salut şi-l rog să nu te bată. Poate că aşa vei scăpa de băţ.
Apoi şi-a strecurat mâna în reverendă, a scos de acolo o monedă strălucitoare de argint şi mi-a pus-o în palmă. I-am mulţumit respectuos şi i-am sărutat mâna.
- Şi să ai grijă, fiule, ca la întoarcere să nu pici din şa, m-a sfătuit cu un zâmbet cald, apoi a trecut mai departe.
Nici vorbă să cad, dimpotrivă, m-am cuibărit cât se poate de comod pe limba clopotului. Dar a început să mă chinuie foamea, deoarece trecuseră două zile fără să înghit ceva. Din fericire, zburam pe lângă Calea Lactee, aşa că mi-am scufundat de câteva ori pălăria în ea şi am băut cu poftă din laptele ceresc, care e mult mai gustos decât cel dulce cu cacao.
traducere de Franciscus Georgius
Ediţia de bază:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hőstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiată cu menţiune la concursul Szehér de către Societatea literară Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm
Publicată în:
Prăvălia culturală nr.46 / 8 mai 2014
20 martie 2014
Cuvânt de întâmpinare (Trilogia franciscană)
(c) 2014 - Györfi-Deák György
M-am născut în 17 aprilie 1964. Tata m-a trecut în actele de stare civilă eliberate de Sfatul Popular al oraşului Timişoara cu numele de György, sfânt militar martir care a dat şi patronimul familiei. „Györfi” vine de la „György fia”, adică „fiul lui Gheorghe”. Mi s-a povestit că acest nume revine întotdeauna primului băiat, obicei pe care l-am perpetuat şi sper să fie păstrat de urmaşii mei. Botezul a avut loc în bisericuţa „Naşterea Sfintei Fecioare” din Fratelia, aflată în intersecţia unde traseul tramvaiului 7 face un cot. Naşi mi-au fost un unchi şi o mătuşă, Géza şi Júlianna, fratele şi sora mai mare a mamei.
Mai târziu, când am fost miruit, am cerut o copie după actul de botez şi am constatat cu surprindere că bătrânul „părinte Fritzi” (preotul paroh canonic Frigyes Iván) nu-mi trecuse numele în registrul naşterilor nici româneşte, nici ungureşte, ci sub forma latinească: Georgius. Şi mi s-a părut corect din punct de vedere catolic, adică al bisericii romane. Deoarece la primirea sacramentului mirului l-am ales ca sfânt protector pe „Il Poverello”, „Sărăcuţul” Francisc din Assisi, am început să semnez cu aceste două nume alăturate - Franciscus Georgius - toate articolele cu subiecte referitoare la credinţă şi religie, publicate în revista sălăjeană de cultură „Caiete Silvane” (redactor-şef: Daniel Săuca). Acum le puteţi citi grupate în secţiunea „Pre-Supunere”.
La iniţiativa şi sub coordonarea lui Robert Lazu, am colaborat la elaborarea „Enciclopediei lumii lui J. R. R. Tolkien”, volum adus la o ţinută academică de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi, terminat în 2005, apărut în 2007 la Editura Galaxia Gutenberg, cu sprijinul decisiv al părintelui Silviu Hodiş. În paralel cu elaborarea articolelor, am publicat mai multe texte despre părintele hobbiţilor, universul creat de el şi receptarea românească în secţiunea „Pro-Eminenţe” din revista „Pro-Scris” (fondator: Cătălin Ionescu). Ele alcătuiesc a doua parte a „trilogiei” de faţă.
Cea de-a a treia şi ultimă secţiune grupează articolele de popularizare a ştiinţei. Am fost format ca autor de literatură ştiinţifico-fantastică în mediul efervescent al cenaclurilor timişorene de profil. Întotdeauna am urmărit cu atenţie evoluţia concepţiilor despre alcătuirea şi tendinţele de dezvoltare a lumii. În scrierile mele, am abordat în special aplicaţiile tehnologice de ultimă oră sau impactul schimbărilor climatice asupra naturii. Titlul acestui al treilea „volum” provine de la primul articol, o şarjă ironică inspirată de apariţia unei traduceri după ureche dintr-o sursă engleză.
Ergo, „Trilogia franciscană” grupează eseuri despre credinţă, lumea imaginară a Pământului de Mijloc şi ştiinţă. Poate că unii se vor mira să vadă adunate lucruri aparent diferite sub unul şi acelaşi acoperământ. Dar dacă se vor scufunda în carte, vor vedea că toate scrierile mele tratează de fapt un singur subiect: „interconexiunile ascunse ale realităţii" (de la Tolkien citire!).
Spor la citit, pace şi bineţe!
Franciscus Georgius
Publicată în:
Caiete Silvane nr.110 / martie 2013
M-am născut în 17 aprilie 1964. Tata m-a trecut în actele de stare civilă eliberate de Sfatul Popular al oraşului Timişoara cu numele de György, sfânt militar martir care a dat şi patronimul familiei. „Györfi” vine de la „György fia”, adică „fiul lui Gheorghe”. Mi s-a povestit că acest nume revine întotdeauna primului băiat, obicei pe care l-am perpetuat şi sper să fie păstrat de urmaşii mei. Botezul a avut loc în bisericuţa „Naşterea Sfintei Fecioare” din Fratelia, aflată în intersecţia unde traseul tramvaiului 7 face un cot. Naşi mi-au fost un unchi şi o mătuşă, Géza şi Júlianna, fratele şi sora mai mare a mamei.
Mai târziu, când am fost miruit, am cerut o copie după actul de botez şi am constatat cu surprindere că bătrânul „părinte Fritzi” (preotul paroh canonic Frigyes Iván) nu-mi trecuse numele în registrul naşterilor nici româneşte, nici ungureşte, ci sub forma latinească: Georgius. Şi mi s-a părut corect din punct de vedere catolic, adică al bisericii romane. Deoarece la primirea sacramentului mirului l-am ales ca sfânt protector pe „Il Poverello”, „Sărăcuţul” Francisc din Assisi, am început să semnez cu aceste două nume alăturate - Franciscus Georgius - toate articolele cu subiecte referitoare la credinţă şi religie, publicate în revista sălăjeană de cultură „Caiete Silvane” (redactor-şef: Daniel Săuca). Acum le puteţi citi grupate în secţiunea „Pre-Supunere”.
La iniţiativa şi sub coordonarea lui Robert Lazu, am colaborat la elaborarea „Enciclopediei lumii lui J. R. R. Tolkien”, volum adus la o ţinută academică de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi, terminat în 2005, apărut în 2007 la Editura Galaxia Gutenberg, cu sprijinul decisiv al părintelui Silviu Hodiş. În paralel cu elaborarea articolelor, am publicat mai multe texte despre părintele hobbiţilor, universul creat de el şi receptarea românească în secţiunea „Pro-Eminenţe” din revista „Pro-Scris” (fondator: Cătălin Ionescu). Ele alcătuiesc a doua parte a „trilogiei” de faţă.
Cea de-a a treia şi ultimă secţiune grupează articolele de popularizare a ştiinţei. Am fost format ca autor de literatură ştiinţifico-fantastică în mediul efervescent al cenaclurilor timişorene de profil. Întotdeauna am urmărit cu atenţie evoluţia concepţiilor despre alcătuirea şi tendinţele de dezvoltare a lumii. În scrierile mele, am abordat în special aplicaţiile tehnologice de ultimă oră sau impactul schimbărilor climatice asupra naturii. Titlul acestui al treilea „volum” provine de la primul articol, o şarjă ironică inspirată de apariţia unei traduceri după ureche dintr-o sursă engleză.
Ergo, „Trilogia franciscană” grupează eseuri despre credinţă, lumea imaginară a Pământului de Mijloc şi ştiinţă. Poate că unii se vor mira să vadă adunate lucruri aparent diferite sub unul şi acelaşi acoperământ. Dar dacă se vor scufunda în carte, vor vedea că toate scrierile mele tratează de fapt un singur subiect: „interconexiunile ascunse ale realităţii" (de la Tolkien citire!).
Spor la citit, pace şi bineţe!
Franciscus Georgius
Publicată în:
Caiete Silvane nr.110 / martie 2013
09 martie 2014
Reflexii ale reflectării
(c) 2014 Györfi-Deák György
Viorel Mureşan îşi răsfiră haiku-urile din „Bibliotecarul furnicilor” (în vol. „Lumina absentă”, Ed. Paralela 45, 2000) între două reflectări acvatice ale celor mai vizibile corpuri cereşti, fratele şi sora despărţite preventiv de Dumnezeu, pe care, arareori, numai eclipsele îi adună laolaltă. La poetul echinoxist, astrele majore reprezintă cei doi picuri complementari în jurul cărora se fugăresc incontinuu lacrimile monadei chinezeşti, două borne de marcaj între care se întind firea, nemurirea şi fiorul poetic.
Primul tristih transformă noaptea în zi:
Ultimul reprezintă un act candid, magic, de dispersare a realităţii în unda unei ape placide:
Galbenul inflorescenţei plutitoare limitează puterea de cuprindere a întunericului şi se transformă într-o promisiune a luminii. Pe de altă parte, strălucirea astrului diurn ne orbeşte prin oglindirea în luciul tulburat, de aici iluzia risipirii în reflexie. Poetul ne deschide ochii sau ni-i închide prin ingenioase distorsionări senzoriale, truchează percepţiile prin împingerea lor la limitele simţurilor noastre.
Suprafaţa apei, ca orice oglindă, deschide un spaţiu paralel, în care dreapta devine stânga de la sine. Înmulţind oglinzile, putem chiar întoarce imaginea lumii cu susul în jos, ori să mărim ceea ce este la ani lumină depărtare (telescopul lui Newton), ori să strangulăm orice volum la o linie. Dintotdeauna, suprafeţele reflectante au stat la baza dispozitivelor, cutiilor fermecate ale iluzioniştilor.
Oglinzile pot deveni instrumente ale manipulării, dacă ele sunt folosite cu intenţii de inspiraţie demonică. Lui Nicolae Ceauşescu i s-a pus o oglindă în faţă ca să-şi cultive narcisismul, dar ea a constituit totodată un paravan menit să-l împiedice a vedea ce se întâmplă cu adevărat în ţară. „Speculum” nu este numai oglinjoara medicală folosită pentru a vedea ce se întâmplă în locuri greu accesibile. Aliajul de două treimi cupru şi o treime staniu din care este confecţionată pare să fie argint, de aici termenul de „speculaţie”, rezultat al folosirii lui pentru baterea de monede fără valoare.
Scriitorul este un magician, un om care stăpâneşte vraja cuvintelor. Dar tot el este cel chemat să nu înşele, nici măcar de dragul divertismentului. Pentru că, aidoma omului hărăzit să creeze, şi semenii săi sunt nişte oglinzi. Iar cel plasat în infinitul creat de plasarea paralelă a suprafeţelor reflectorizante se poate pierde atât de uşor în lumea neştiută, deschisă cu sau fără voie în urma interacţiunilor sociale.
Creatorul ne-a dat o cale a sufletului, care ne poate ajuta să nu ne lăsăm înşelaţi de iluzii, de oglindirile rău-voitoare, de rătăcirea întru pieire. Oglinzile nu au pleoape. Însă ochii noştri au şi pot întrerupe o proiecţie intercalată ca substitut al realităţii. Mintea, simţurile şi simţirile ne sunt tot atâtea reazăme într-ajutor.
Arta de a trăi în bună pace nu se bazează pe nici un secret extrem-oriental, ci pe un principiu de o banalitate şocantă. Reflexiile mincinoase pot fi discernute prin reflectarea lor în suflet. Ca să reflectăm, trebuie musai să ne oprim preţ de o clipă. Zicea un înţelept să nu încurcăm lucrurile între ele: să şedem când stăm şi să fugim când alergăm, niciodată invers. Goana nu ne lasă timp pentru reflecţii. Ochii noştri sunt derutaţi de succesiunile rapide, dar ne putem apăra atât de uşor de flash-uri: trebuie doar să ne oprim, să închidem ochii şi să ne cufundăm în sine pentru a analiza situaţia.
Dau un singur, ultim exemplu, sugestiv prin concizie, un haiku al modernităţii decojite de orice înveliş vătămător, rod al aceluiaşi uimitor Viorel Mureşan:
Apărută în:
Prăvălia culturală nr.44 / 8 Martie 2014
Viorel Mureşan îşi răsfiră haiku-urile din „Bibliotecarul furnicilor” (în vol. „Lumina absentă”, Ed. Paralela 45, 2000) între două reflectări acvatice ale celor mai vizibile corpuri cereşti, fratele şi sora despărţite preventiv de Dumnezeu, pe care, arareori, numai eclipsele îi adună laolaltă. La poetul echinoxist, astrele majore reprezintă cei doi picuri complementari în jurul cărora se fugăresc incontinuu lacrimile monadei chinezeşti, două borne de marcaj între care se întind firea, nemurirea şi fiorul poetic.
Primul tristih transformă noaptea în zi:
s-a agăţat
luna de gard? E o
păpădie pe apă
Ultimul reprezintă un act candid, magic, de dispersare a realităţii în unda unei ape placide:
s-a trezit copilul
dizolvă cu un băţ
soarele în lac
Galbenul inflorescenţei plutitoare limitează puterea de cuprindere a întunericului şi se transformă într-o promisiune a luminii. Pe de altă parte, strălucirea astrului diurn ne orbeşte prin oglindirea în luciul tulburat, de aici iluzia risipirii în reflexie. Poetul ne deschide ochii sau ni-i închide prin ingenioase distorsionări senzoriale, truchează percepţiile prin împingerea lor la limitele simţurilor noastre.
Suprafaţa apei, ca orice oglindă, deschide un spaţiu paralel, în care dreapta devine stânga de la sine. Înmulţind oglinzile, putem chiar întoarce imaginea lumii cu susul în jos, ori să mărim ceea ce este la ani lumină depărtare (telescopul lui Newton), ori să strangulăm orice volum la o linie. Dintotdeauna, suprafeţele reflectante au stat la baza dispozitivelor, cutiilor fermecate ale iluzioniştilor.
Oglinzile pot deveni instrumente ale manipulării, dacă ele sunt folosite cu intenţii de inspiraţie demonică. Lui Nicolae Ceauşescu i s-a pus o oglindă în faţă ca să-şi cultive narcisismul, dar ea a constituit totodată un paravan menit să-l împiedice a vedea ce se întâmplă cu adevărat în ţară. „Speculum” nu este numai oglinjoara medicală folosită pentru a vedea ce se întâmplă în locuri greu accesibile. Aliajul de două treimi cupru şi o treime staniu din care este confecţionată pare să fie argint, de aici termenul de „speculaţie”, rezultat al folosirii lui pentru baterea de monede fără valoare.
Scriitorul este un magician, un om care stăpâneşte vraja cuvintelor. Dar tot el este cel chemat să nu înşele, nici măcar de dragul divertismentului. Pentru că, aidoma omului hărăzit să creeze, şi semenii săi sunt nişte oglinzi. Iar cel plasat în infinitul creat de plasarea paralelă a suprafeţelor reflectorizante se poate pierde atât de uşor în lumea neştiută, deschisă cu sau fără voie în urma interacţiunilor sociale.
Creatorul ne-a dat o cale a sufletului, care ne poate ajuta să nu ne lăsăm înşelaţi de iluzii, de oglindirile rău-voitoare, de rătăcirea întru pieire. Oglinzile nu au pleoape. Însă ochii noştri au şi pot întrerupe o proiecţie intercalată ca substitut al realităţii. Mintea, simţurile şi simţirile ne sunt tot atâtea reazăme într-ajutor.
Arta de a trăi în bună pace nu se bazează pe nici un secret extrem-oriental, ci pe un principiu de o banalitate şocantă. Reflexiile mincinoase pot fi discernute prin reflectarea lor în suflet. Ca să reflectăm, trebuie musai să ne oprim preţ de o clipă. Zicea un înţelept să nu încurcăm lucrurile între ele: să şedem când stăm şi să fugim când alergăm, niciodată invers. Goana nu ne lasă timp pentru reflecţii. Ochii noştri sunt derutaţi de succesiunile rapide, dar ne putem apăra atât de uşor de flash-uri: trebuie doar să ne oprim, să închidem ochii şi să ne cufundăm în sine pentru a analiza situaţia.
Dau un singur, ultim exemplu, sugestiv prin concizie, un haiku al modernităţii decojite de orice înveliş vătămător, rod al aceluiaşi uimitor Viorel Mureşan:
ibovnice fug
de stăpâni - trenul ducându-şi
oglinzile
Apărută în:
Prăvălia culturală nr.44 / 8 Martie 2014
20 februarie 2014
Bíró József - Castelul din Jibou
(c) 2011 - Györfi-Deák György
„Pe valea Someşului, înconjurat de întinsele peisaje de vis ale Ardealului, un castel mândru domneşte asupra împrejurimilor. Faţada largă, conurile strălucitoare de pe acoperiş, bastioanele îndepărtate de pe colţuri, dealul pe care se întind părţile principale ale clădirii, îi conferă castelului o înfăţişare dominantă şi aristocratică...” - astfel descrie Kemény Zsigmond Jiboul, cu vădită exaltare, în „A két Wesselényi” (Cei doi Wesselényi Miklós), una dintre primele capodopere ale eseisticii maghiare. „Câtă frumuseţe a naturii, câtă dragoste, câtă oroare, câtă amărăciune bărbătească şi cât doliu istoric plutesc deasupra acestui castel şi al întinsului parc care-l înconjoară!... Jiboul seamănă cu o carte doldora de întâmplări, care conţine mai multe episoade atractive şi incitante decât creaţiile literare ale şcolii romaneşti, pornind de la cele mai blânde glăsuiri ale inimii până la tumultuoasele răbufniri sălbatice şi visul preasfânt al iubirii de patrie” - astfel caracterizează marele romancier căminul celor cei doi Wesselényi Miklós, [două] figuri titanice ale istoriei moderne de la noi.
Într-adevăr, în Ardeal sunt foarte puţine castelele de care se leagă atâtea amintiri romantice, precum mărturiile referitoare la reşedinţa Wesselényi; întâmplări de care romancierii, istoricii şi poeţii au profitat dintotdeauna. Contribuţia politică, istorică, literară şi teatrală a Jiboului sunt cunoscute în cercuri largi; memorialiştii ardeleni nici n-ar putea găsi nişte subiecte mai viu-colorate şi mai interesante decât vieţile lui Wesselényi Miklós tatăl şi fiul, precum o dovedesc şi recent editatele, captivantele amintiri ale lui Ujfalvy Sándor. Însă, în ciuda belşugului de informaţii despre [viaţa din] Jibou aflate la dispoziţia literaţilor şi istoricilor, cercetătorii preocupaţi de istoria artelor se pot baza pe neaşteptat de puţine date utile în cercetarea trecutului acestui ansamblu imens şi important din Ardeal. Kelemen Lajos, campionul scotocitorilor prin arhivele ardeleneşti, a căutat zadarnic, vreme de câteva decenii, documente-sursă legate de acest subiect şi nici noi n-am reuşit să obţinem un rezultat notabil pe tărâmul istoriei arhitecturii. Dar pietrele însele ne spun multe şi, deşi suntem conştienţi de capcanele analizelor critice bazate pe stiluri, totuşi vom îndrăzni să reconstruim celebrul edificiu folosindu-ne de observaţiile noastre, câtă vreme suntem în imposibilitatea de a savura saţietatea oferită de existenţa unor documente de arhivă.
* * *
Târgul Jiboului, precum şi părţile aparţinătoare cetăţii Hododului i-au fost date lui Wesselényi Ferenc de către Báthory István printr-un act de înzestrare eliberat în 6 martie 1584, în principal datorită meritelor dobândite de vistiernic în reprimarea răzmeriţei conduse de Békési Gáspár. Vreme de secole, socotind din acest moment, Jiboul a făcut parte dintre domeniile familiei Wesselényi, însă fără a juca vreun rol în istorie până la începutul secolului al XVIII-lea. N-avem informaţii nici despre faptul că la Jibou s-ar fi găsit cândva o cetate de dimensiuni mai mari; însă cu certitudine a existat o fortificaţie pe parcursul secolului al XVII-lea, în locul sau în preajma actualului castel, care proteja conacul ridicat acolo. Mai degrabă, trebuie să ne gândim la şanţuri şi palisade, decât la un sistem defensiv din ziduri de piatră. Ele sunt sugerate de urmele de şanţuri dispuse în semicerc, la Nord-Est de marele castel; însă ele ar fi putut să fie săpate şi de oştenii principelui Rákóczi Ferenc al II-lea pe vremea bătăliei din Jibou, ca să transforme vechiul conac într-un punct de sprijin. Prin urmare, originea acestor fortificaţii vechi este la fel de problematică precum data şi împrejurările construirii conacului care a existat înainte de edificarea marelui castel.
La circa 50 m Nord-Est de castel, în perimetrul şanţurilor amintite, există o clădire fără decoraţii, cu parter şi pivniţă la subsol, de o lungime şi o lăţime de 20,50 m; astăzi cuprinde 13 încăperi; stă părăsită şi i se spune „bucătăria veche”. Am văzut aici, încastrate în zid, două plăci memoriale cu inscripţii şi blazoane. Conform plăcii cu ornamentaţie barocă de deasupra intrării de la Vest, această construcţie a fost refăcută din temelii în 1702 de baronul Wesselényi István, prefectul comitatului Solnocul-de-Mijloc - preşedintele Dietei în 1716 - şi de contesa Bánffy Kata, fata guvernatorului Bánffy György. Cele cuprinse în inscripţie sunt confirmate de datele referitoare la bunurile din Jibou, consemnate cu prilejul recensământului din 1704; acest conac s-a prăpădit încă pe vremea bunicului lui Wesselényi István, István (†1656) prefectul comitatului Solnocul-de-Mijloc şi a rămas nelocuit de atunci. Deci, primul conac a fost clădit încă în prima jumătate a secolului al XVII-lea şi a fost refăcut degeaba de Wesselényi István în 1702, în epoca furtunoasă de pe vremea lui Rákóczi, căci deja în 1704 „oştile au distrus-o în întregime, ba au smuls şi pietrele de la ferestre”. Pare verosimil ca şi bătălia jibouană dim 1705 să-şi fi lăsat urmele pe clădire, care - conform unei plăci memoriale bogat ornamentată, aflată pe partea răsăriteană, deasupra uşii de intrare în pivniţă - a fost restaurată în 1749 de [Wesselényi] István [jr.] (†1758), fiul preşedintelui de dietă István [sr.] şi Dániel Polixéna, soţia sa.
Într-adevăr, chipul clădirii acum pe cale de a se ruina reflectă această epocă; între timp, ea a fost renovată de mai multe ori. Probabil că, dată fiind ambianţa barocă, acoperişul îi era mansardat. Kazinczy o descrie ca fiind „cu multe acoperişuri” în 1816. Nu putem stabili în prezent dacă această clădire era bogat decorată sau dacă prezenta un interes aparte din punct de vedere arhitectural, în schimb ne îndoim că preşedintele de dietă Wesselényi ar fi ridicat în 1702 vreo construcţie ieşită de comun. Diriguirile administrative şi jurnalele (precum cel din 1704) lăsate nouă probează că era un om al cărui spirit de chivernisire friza avariţia - [în plus], n-a pomenit niciodată de vreun castel, nici măcar atunci când şi-a descris viaţa departe de casă.
Este cert că, ulterior, cu începere de la jumătatea secolului, [noile] construcţii din Bonţida şi din Cluj ale familiei Bánffy au acţionat în mod stimulator asupra familiei Wesselényi. De altfel, era îndeaproape înrudiţi cu ramura guvernatorului; soţia lui István sr. era fata lui Bánffy György, lucru amintit în mod separat pe placa memorială din 1702. Cu tot atâta mândrie, Wesselényi István - militarul - îl va aminti pe bunicul din partea mamei, guvernatorul, pe placa memorială din 1749 şi, când a îmceput restaurarea bătrânei clădiri, probabil că, de asemenea, a avut în faţa ochilor exemplul familiei Bánffy; este timpul când încep lucrările la marile clădiri din Bonţida. Wesselényi István s-a străduit să copieze şi grajdul din Bonţida, când a ridicat în vecinătatea conacului un edificiu asemănător, unde şi-a adăpostit armăsarii din celebra herghelie înfiinţată de bunicul său Pál în jurul anului 1660.
Marele grajd din Jibou se află aliniat cu manejul construit ulterior, pe direcţia Nord-Sud, în imediata vecinătate a marelui castel. Este o clădire lată de 15,35 m, lungă de 32,90 m, cu trei axe spre Est şi şase axe către Vest. Singurul şi imensul spaţiu interior este împărţit în compartimente, făcute să adăpostească 28 de cai şi acoperite cu bolţi semicirculare (csehkupola); secţionarea exterioară este foarte modestă, ferestrele cu arcade semicirculare şi chei de boltă sunt despărţite de benzile verticale ale unor lezene. Clădirea - deşi mai modestă ca dimensiuni - este o copie a grajdului din Bonţida, cu aceleaşi tipuri de ferestre şi profile ale cornişelor. Probabil că nu ne îndepărtăm prea tare de realitate dacă presupunem că, întocmai ca şi la Bonţida, constructorul a fost arhitectul clujean Grimmer Péter. El a fost construit la numai câţiva ani după cel din Bonţida - o placă memorială fixată pe peretele estic indică 1755; elocventele distihuri latine îl numesc cu o bună doză de îngâmfare: „Ingens Moles”. Placa memorială este încoronată de un căluţ de piatră cioplit cu multă măiestrie, operă în care recunoaştem cu uşurinţă mâna unuia dintre cei mai aleşi sculptori ai secolului şi barocului ardelenesc: Nachtigall János; de altfel, el a împodobit cu sculpturile sale şi grajdul din Bonţida.
Wesselényi István a construit şi cavoul familial aflat în vârful dealului, o clădire simplă, cu frontonul triunghiular. Zidul exterior este decorat cu un întreg şir de plăci cu inscripţii decorative, frumos lucrate în stilul înflorat al Renaşterii sau cel al barocului, dintre care se remarcă epitaful baroc al lui Wesselényi István sr. (†1734) şi al soţiei sale. Bătrânul Wesselényi Miklós i-a zidit intrarea atunci când şi-a îngropat aici cel de-al zecelea copil şi a interzis deschiderea ei printr-un blestem crunt; lucru respectat cu sfinţenie de către urmaşi.
Miklós sr., fiul lui István [jr.], i-a alăturat grajdului un manej, încă pe vremea fragedei sale tinereţi. Prin aceasta, ca şi tatăl său, a dorit să urmeze exemplul Bonţidei, [unde se găsea] şcoala de înaltă clasă a cailor lui Bánffy Dénes; herghelia reprezenta una dintre pasiunile lui Wesselényi Miklós. Când aristocraţii englezi sau francezi vizitau Ungaria, treceau şi prin Jibou, atât de departe şi de cunoscută ajunsese vestea despre îndemânarea uluitoare a lui Wesselényi de a dresa caii. Kazinczy a scris câteva pagini entuziasmate despre herghelia din Jibou, cităm: „grajdul din Jibou ar merita o expunere mult mai cuprinzătoare decât cele despre bibliotecile din Târgu Mureş sau Alba Iulia, ori pinacoteca din Sibiu, deoarece Ardealul şi neamul nostru se poate mândri cu el precum şi cu acestea...”
Manejul este o clădire cu o lungime de 36,60 m, alăturată în continuarea grajdului, de-a lungul lui, cu o faţadă estică de şase axe şi alta sudică de trei axe; acoperişul i s-a prăbuşit în decursul timpului şi azi au rămas doar zidurile goale aţintite înspre cer. S-a păstrat însă pe latura de răsărit a perechii grajdului o placă memorială în latină, conform căreia Wesselényi Miklós [sr.], locotenent în regimentul de husari [comandat de] Bethlen, a ridicat clădirea în 1771. Deasupra plăcii, se zăreşte silueta unui căluţ de piatră, foarte asemănătoare cu lucrarea lui Nachtigali, dar sculptura îi aparţine fără pic de îndoială lui Schuchbauer Antal, celălalt sculptor baroc foarte cunoscut în Ardeal. Artistul a lucrat pentru familie şi în alte amplasamente; ornamentaţia plastică a castelului Wesselényi din Hodod, construit între 1763-1776, este sculptată de el, [afirmaţie] probată de un act din 1776. Înfăptuirile lui din Jibou adeveresc şi subliniază opinia noastră că, în bună parte, sarcinile artistice de aici au fost încredinţate spre realizare unor meşteri din Cluj.
(va urma)
traducere de Györfi-Deák György
Ediţia de bază:
Bíró József, Erdély beszélő kövei (Studii de istoria artei), Editura Kriterion, 2008.
Publicată în:
Caiete Silvane nr.109 / februarie 2013
„Pe valea Someşului, înconjurat de întinsele peisaje de vis ale Ardealului, un castel mândru domneşte asupra împrejurimilor. Faţada largă, conurile strălucitoare de pe acoperiş, bastioanele îndepărtate de pe colţuri, dealul pe care se întind părţile principale ale clădirii, îi conferă castelului o înfăţişare dominantă şi aristocratică...” - astfel descrie Kemény Zsigmond Jiboul, cu vădită exaltare, în „A két Wesselényi” (Cei doi Wesselényi Miklós), una dintre primele capodopere ale eseisticii maghiare. „Câtă frumuseţe a naturii, câtă dragoste, câtă oroare, câtă amărăciune bărbătească şi cât doliu istoric plutesc deasupra acestui castel şi al întinsului parc care-l înconjoară!... Jiboul seamănă cu o carte doldora de întâmplări, care conţine mai multe episoade atractive şi incitante decât creaţiile literare ale şcolii romaneşti, pornind de la cele mai blânde glăsuiri ale inimii până la tumultuoasele răbufniri sălbatice şi visul preasfânt al iubirii de patrie” - astfel caracterizează marele romancier căminul celor cei doi Wesselényi Miklós, [două] figuri titanice ale istoriei moderne de la noi.
Într-adevăr, în Ardeal sunt foarte puţine castelele de care se leagă atâtea amintiri romantice, precum mărturiile referitoare la reşedinţa Wesselényi; întâmplări de care romancierii, istoricii şi poeţii au profitat dintotdeauna. Contribuţia politică, istorică, literară şi teatrală a Jiboului sunt cunoscute în cercuri largi; memorialiştii ardeleni nici n-ar putea găsi nişte subiecte mai viu-colorate şi mai interesante decât vieţile lui Wesselényi Miklós tatăl şi fiul, precum o dovedesc şi recent editatele, captivantele amintiri ale lui Ujfalvy Sándor. Însă, în ciuda belşugului de informaţii despre [viaţa din] Jibou aflate la dispoziţia literaţilor şi istoricilor, cercetătorii preocupaţi de istoria artelor se pot baza pe neaşteptat de puţine date utile în cercetarea trecutului acestui ansamblu imens şi important din Ardeal. Kelemen Lajos, campionul scotocitorilor prin arhivele ardeleneşti, a căutat zadarnic, vreme de câteva decenii, documente-sursă legate de acest subiect şi nici noi n-am reuşit să obţinem un rezultat notabil pe tărâmul istoriei arhitecturii. Dar pietrele însele ne spun multe şi, deşi suntem conştienţi de capcanele analizelor critice bazate pe stiluri, totuşi vom îndrăzni să reconstruim celebrul edificiu folosindu-ne de observaţiile noastre, câtă vreme suntem în imposibilitatea de a savura saţietatea oferită de existenţa unor documente de arhivă.
* * *
Târgul Jiboului, precum şi părţile aparţinătoare cetăţii Hododului i-au fost date lui Wesselényi Ferenc de către Báthory István printr-un act de înzestrare eliberat în 6 martie 1584, în principal datorită meritelor dobândite de vistiernic în reprimarea răzmeriţei conduse de Békési Gáspár. Vreme de secole, socotind din acest moment, Jiboul a făcut parte dintre domeniile familiei Wesselényi, însă fără a juca vreun rol în istorie până la începutul secolului al XVIII-lea. N-avem informaţii nici despre faptul că la Jibou s-ar fi găsit cândva o cetate de dimensiuni mai mari; însă cu certitudine a existat o fortificaţie pe parcursul secolului al XVII-lea, în locul sau în preajma actualului castel, care proteja conacul ridicat acolo. Mai degrabă, trebuie să ne gândim la şanţuri şi palisade, decât la un sistem defensiv din ziduri de piatră. Ele sunt sugerate de urmele de şanţuri dispuse în semicerc, la Nord-Est de marele castel; însă ele ar fi putut să fie săpate şi de oştenii principelui Rákóczi Ferenc al II-lea pe vremea bătăliei din Jibou, ca să transforme vechiul conac într-un punct de sprijin. Prin urmare, originea acestor fortificaţii vechi este la fel de problematică precum data şi împrejurările construirii conacului care a existat înainte de edificarea marelui castel.
La circa 50 m Nord-Est de castel, în perimetrul şanţurilor amintite, există o clădire fără decoraţii, cu parter şi pivniţă la subsol, de o lungime şi o lăţime de 20,50 m; astăzi cuprinde 13 încăperi; stă părăsită şi i se spune „bucătăria veche”. Am văzut aici, încastrate în zid, două plăci memoriale cu inscripţii şi blazoane. Conform plăcii cu ornamentaţie barocă de deasupra intrării de la Vest, această construcţie a fost refăcută din temelii în 1702 de baronul Wesselényi István, prefectul comitatului Solnocul-de-Mijloc - preşedintele Dietei în 1716 - şi de contesa Bánffy Kata, fata guvernatorului Bánffy György. Cele cuprinse în inscripţie sunt confirmate de datele referitoare la bunurile din Jibou, consemnate cu prilejul recensământului din 1704; acest conac s-a prăpădit încă pe vremea bunicului lui Wesselényi István, István (†1656) prefectul comitatului Solnocul-de-Mijloc şi a rămas nelocuit de atunci. Deci, primul conac a fost clădit încă în prima jumătate a secolului al XVII-lea şi a fost refăcut degeaba de Wesselényi István în 1702, în epoca furtunoasă de pe vremea lui Rákóczi, căci deja în 1704 „oştile au distrus-o în întregime, ba au smuls şi pietrele de la ferestre”. Pare verosimil ca şi bătălia jibouană dim 1705 să-şi fi lăsat urmele pe clădire, care - conform unei plăci memoriale bogat ornamentată, aflată pe partea răsăriteană, deasupra uşii de intrare în pivniţă - a fost restaurată în 1749 de [Wesselényi] István [jr.] (†1758), fiul preşedintelui de dietă István [sr.] şi Dániel Polixéna, soţia sa.
Într-adevăr, chipul clădirii acum pe cale de a se ruina reflectă această epocă; între timp, ea a fost renovată de mai multe ori. Probabil că, dată fiind ambianţa barocă, acoperişul îi era mansardat. Kazinczy o descrie ca fiind „cu multe acoperişuri” în 1816. Nu putem stabili în prezent dacă această clădire era bogat decorată sau dacă prezenta un interes aparte din punct de vedere arhitectural, în schimb ne îndoim că preşedintele de dietă Wesselényi ar fi ridicat în 1702 vreo construcţie ieşită de comun. Diriguirile administrative şi jurnalele (precum cel din 1704) lăsate nouă probează că era un om al cărui spirit de chivernisire friza avariţia - [în plus], n-a pomenit niciodată de vreun castel, nici măcar atunci când şi-a descris viaţa departe de casă.
Este cert că, ulterior, cu începere de la jumătatea secolului, [noile] construcţii din Bonţida şi din Cluj ale familiei Bánffy au acţionat în mod stimulator asupra familiei Wesselényi. De altfel, era îndeaproape înrudiţi cu ramura guvernatorului; soţia lui István sr. era fata lui Bánffy György, lucru amintit în mod separat pe placa memorială din 1702. Cu tot atâta mândrie, Wesselényi István - militarul - îl va aminti pe bunicul din partea mamei, guvernatorul, pe placa memorială din 1749 şi, când a îmceput restaurarea bătrânei clădiri, probabil că, de asemenea, a avut în faţa ochilor exemplul familiei Bánffy; este timpul când încep lucrările la marile clădiri din Bonţida. Wesselényi István s-a străduit să copieze şi grajdul din Bonţida, când a ridicat în vecinătatea conacului un edificiu asemănător, unde şi-a adăpostit armăsarii din celebra herghelie înfiinţată de bunicul său Pál în jurul anului 1660.
Marele grajd din Jibou se află aliniat cu manejul construit ulterior, pe direcţia Nord-Sud, în imediata vecinătate a marelui castel. Este o clădire lată de 15,35 m, lungă de 32,90 m, cu trei axe spre Est şi şase axe către Vest. Singurul şi imensul spaţiu interior este împărţit în compartimente, făcute să adăpostească 28 de cai şi acoperite cu bolţi semicirculare (csehkupola); secţionarea exterioară este foarte modestă, ferestrele cu arcade semicirculare şi chei de boltă sunt despărţite de benzile verticale ale unor lezene. Clădirea - deşi mai modestă ca dimensiuni - este o copie a grajdului din Bonţida, cu aceleaşi tipuri de ferestre şi profile ale cornişelor. Probabil că nu ne îndepărtăm prea tare de realitate dacă presupunem că, întocmai ca şi la Bonţida, constructorul a fost arhitectul clujean Grimmer Péter. El a fost construit la numai câţiva ani după cel din Bonţida - o placă memorială fixată pe peretele estic indică 1755; elocventele distihuri latine îl numesc cu o bună doză de îngâmfare: „Ingens Moles”. Placa memorială este încoronată de un căluţ de piatră cioplit cu multă măiestrie, operă în care recunoaştem cu uşurinţă mâna unuia dintre cei mai aleşi sculptori ai secolului şi barocului ardelenesc: Nachtigall János; de altfel, el a împodobit cu sculpturile sale şi grajdul din Bonţida.
Wesselényi István a construit şi cavoul familial aflat în vârful dealului, o clădire simplă, cu frontonul triunghiular. Zidul exterior este decorat cu un întreg şir de plăci cu inscripţii decorative, frumos lucrate în stilul înflorat al Renaşterii sau cel al barocului, dintre care se remarcă epitaful baroc al lui Wesselényi István sr. (†1734) şi al soţiei sale. Bătrânul Wesselényi Miklós i-a zidit intrarea atunci când şi-a îngropat aici cel de-al zecelea copil şi a interzis deschiderea ei printr-un blestem crunt; lucru respectat cu sfinţenie de către urmaşi.
Miklós sr., fiul lui István [jr.], i-a alăturat grajdului un manej, încă pe vremea fragedei sale tinereţi. Prin aceasta, ca şi tatăl său, a dorit să urmeze exemplul Bonţidei, [unde se găsea] şcoala de înaltă clasă a cailor lui Bánffy Dénes; herghelia reprezenta una dintre pasiunile lui Wesselényi Miklós. Când aristocraţii englezi sau francezi vizitau Ungaria, treceau şi prin Jibou, atât de departe şi de cunoscută ajunsese vestea despre îndemânarea uluitoare a lui Wesselényi de a dresa caii. Kazinczy a scris câteva pagini entuziasmate despre herghelia din Jibou, cităm: „grajdul din Jibou ar merita o expunere mult mai cuprinzătoare decât cele despre bibliotecile din Târgu Mureş sau Alba Iulia, ori pinacoteca din Sibiu, deoarece Ardealul şi neamul nostru se poate mândri cu el precum şi cu acestea...”
Manejul este o clădire cu o lungime de 36,60 m, alăturată în continuarea grajdului, de-a lungul lui, cu o faţadă estică de şase axe şi alta sudică de trei axe; acoperişul i s-a prăbuşit în decursul timpului şi azi au rămas doar zidurile goale aţintite înspre cer. S-a păstrat însă pe latura de răsărit a perechii grajdului o placă memorială în latină, conform căreia Wesselényi Miklós [sr.], locotenent în regimentul de husari [comandat de] Bethlen, a ridicat clădirea în 1771. Deasupra plăcii, se zăreşte silueta unui căluţ de piatră, foarte asemănătoare cu lucrarea lui Nachtigali, dar sculptura îi aparţine fără pic de îndoială lui Schuchbauer Antal, celălalt sculptor baroc foarte cunoscut în Ardeal. Artistul a lucrat pentru familie şi în alte amplasamente; ornamentaţia plastică a castelului Wesselényi din Hodod, construit între 1763-1776, este sculptată de el, [afirmaţie] probată de un act din 1776. Înfăptuirile lui din Jibou adeveresc şi subliniază opinia noastră că, în bună parte, sarcinile artistice de aici au fost încredinţate spre realizare unor meşteri din Cluj.
(va urma)
traducere de Györfi-Deák György
Ediţia de bază:
Bíró József, Erdély beszélő kövei (Studii de istoria artei), Editura Kriterion, 2008.
Publicată în:
Caiete Silvane nr.109 / februarie 2013
30 ianuarie 2014
Cursa de dimineaţă
(c) 2012 Györfi-Deák György
Pavel fusese cel de-al treilea fecior al lui Mitrofan şi Lucreţia Şoşoiu din Corbeni. Fiind săraci, căci nu prea aveau pământ, doar cât căpătase bunicul la reformă, taică-său l-a dat ucenic la un tâmplar, să-şi afle un rost în lume. Copilul a crescut, a prins încetul cu încetul multe dintre tainele meseriei şi în cele din urmă şi-a găsit şi o nevastă din aceeaşi breaslă, Florica. După cununie, s-a mutat în atelierul lui Dionisie Opriş, socrul său, dar n-a fost să fie cu noroc, că naţionalizarea din 1948 i-a tăiat avântul. A reuşit să-şi găsească de lucru la o şcoală, ca om de serviciu şi, tot umblând dintr-o sală în alta să aducă lemne şi cărbuni, să golească cenuşa, a prins gustul cărţii, aşa că s-a înscris la liceul seral, pe care l-a absolvit al treilea din promoţia sa.
Pe când i s-a născut şi Todoruţ, cel de-al treilea prunc al său, a intrat în partid, drept care a fost angajat ca administrator, cu şansa de a-şi continua studiile. A învăţat cu sârguinţă până s-a văzut contabil. Mai sus n-a dorit niciodată să ajungă, deşi într-o vreme i s-a oferit chiar să conducă o făbricuţă de curele. La „Stejarul”, unde, într-un sfârşit, a ajuns contabil-şef, l-a mânat doar dragostea dintâi, de rămâneau meşterii uimiţi văzându-l adesea prin secţie, unde lua câte un picior de masă ori o spetează de scaun, se uita cum le-au întocmit, încruntându-şi sprâncenele. Alteori îşi trecea palma peste o scândură de brad proaspăt geluită, călduţă şi mirosind a răşină şi surâdea cine ştie cărei amintiri din tinereţe. De-aici a plecat cu bastonul de pensionar în mână.
Locuinţa de la bloc a trecut-o pe numele lui Floruţ, feciorul său cel mare, iar el s-a mutat la marginea oraşului, pe strada Orizontului, în casa unor nemţi fugiţi în R.F.G. Avea acolo o grădină mare, de zece ari, cu un pic de vie şi pomi ce rodeau pe rând, din primăvară până-n toamnă, unde ar fi dorit să-şi crească nepoţeii. N-a fost să fie cu noroc nici de această dată, pentru că Florica s-a îmbolnăvit şi s-a stins în trei luni de zile, lăsându-l văduv, iar apoi a venit Revoluţia, rânduielile s-au schimbat, nemţii şi-au cerut casa înapoi, au băgat acte să se judece şi, în cele din urmă, dacă a văzut „herr Paul” că n-are nici temeiul, nici banii să insiste, s-au înţeles să-l lase să stea într-o odăiţă din pivniţă, până va fi să dea seama dinaintea lui Sânpetru.
Degeaba l-au chemat copiii, să şadă când la unul, când la altul, se săturase de traiul la bloc ca de mere pădureţe. A ÎNŢELES CĂ SIMŢEA UN LUCRU PE CARE NU-L MAI SIMŢISE: vroia să trăiască la casa lui, împăcat cu toţi şi cu toate. Dumnezeu îi dăduse ani în şir de viaţă fericită, ar fi fost un păcat să se arate nemulţumit, îi rămânea doar să încerce s-o ducă cât se poate de bine cât timp îl vor ajuta puterile. Nici nu era un tip pretenţios. Televizor nu avea, că „Diamant”-ului i se arsese tubul. Nu-şi luase altul, color, că-l dureau ochii şi capul ori de câte ori stătea să se uite la vreunul. Nu se descurca nici cu nenumăratele butoane minuscule ale telecomenzilor. Prefera să se scufunde în fotoliu şi să asculte emisiunile de la radio, care începuseră să devină tot mai variate şi mai incitante. La un moment dat, începu să urmărească constant „Vârsta de aur”, un magazin radiofonic dedicat anume pensionarilor. Îi plăcea mai ales emisiunea Cassandrei, „Oameni alături de oameni”, unde cei de vârsta sa îşi mărturiseau temerile şi necazurile, îi ascultau pe cei aflaţi în situaţii asemănătoare şi căpătau puţină alinare. Odată, îndrăznise să-i trimită şi el o scrisoare, cu gândul că, auzind lumea că trăise o viaţă printre bilanţuri contabile, şi-ar fi putut găsi din nou un rost.
La o săptămână după difuzarea emisiunii, s-a trezit că are ceva în cutia poştală. A deschis-o cu mâinile tremurânde, dar în locul unei oferte de serviciu, a găsit un mesaj bizar. Nu-i venea să-şi creadă ochilor:
„Onorabile domn,
Energia şi optimismul dumitale m-au surprins. Un om cu o asemenea putere de viaţă nu va fi ocolit de noroc. Coboară până în staţia de autobuz de pe strada Báthory şi cursa de 8,15 ţi-l va duce într-o bună zi.
Stăruieşte şi vei izbândi,
Speranţa.”
Ciudat. Chiar dubios. Oare cine să fie această Speranţă? O fi fost vreo ghicitoare din neamul Mamei Oglinda, specialistă internaţională în facerea şi desfacerea farmecelor? În nici un caz! Scrisul era al unei persoane educate, cu litere atent rotunjite, perfect trasate cu cerneala de un albastru ultramarin, nu cu pixul, înşirate ca nişte mărgele pe firul ideii, dezvăluind preocuparea pentru cultivarea frumosului şi claritatea exprimării. Hârtia era de o calitate superioară, evident, o comandă specială: subţire, albă, vag lucioasă şi elastică. Plicul era elegant, francat loco, cu un timbru comun, expediat de la oficiul din centru. Nu părea să fie opera unui farsor.
În vremea petrecută printre cifrele exact aliniate în coloanele trase cu creionul colorat în registrele contabile, Pavel s-ar fi arătat sceptic în privinţa oricăror semne sau prevestiri. Pe atunci, nu căuta semne şi înţelesuri în zaţul scurs de pe fundul unei ceşcuţe de cafea, nu punea sare în douăsprezece coji de ceapă ca să afle cum vor fi lunile noului an şi nici nu se întorcea din drum când îi tăia calea Nelson, motanul cel negru din căsuţa cu poartă verde unde trăise Baba Aglaia şi acum se mutaseră nişte tineri căsătoriţi, cu condiţia să aibă grijă şi de bietul mârtan, care ajunsese să fie pomenit cu îngăduinţă ca Moş Cotoi, pentru că-şi pierduse opt din cele nouă vieţi pisiceşti şi aştepta doar să se îndure Dumnezeu de el, să-l mute alături de fosta lui stăpână.
Bătrânul contabil aruncă neîncrezător scrisoarea pe măsuţa unde-şi aduna mesajele publicitare până se va hotărî să le arunce la gunoi. Îşi aduse aminte de răvaş abia a doua zi de dimineaţă, când, după rubrica meteo, crainica de la radio anunţă ora exactă: „La următorul semnal va fi ora opt şi cincisprezece minute.” Strada Orizontului era una lăturalnică, puţin circulată, totuşi, după bip, auzi cum trece pe acolo un vehicul greu, cu motorul puternic şi răguşit, capabil să provoace vibraţia prelungă şi stridentă a geamurilor dinspre drum. O fi fost maşina portocalie a gospodăriei locale? Gunoiul se adună numai miercuri, când toată lumea îşi trage tomberoanele la marginea trotuarului şi apoi aşteaptă să le întoarcă golite în curte. Parcă văzuse şi nişte reflexii pe perdele, deci trebuie să fi fost o maşină cu geamuri mari, probabil că ele deviaseră razele de lumină şi le proiectaseră prin fereastra demisolului. Un autobuz? Ce să caute aici, în acest cartier ocolit de bulevarde?
Peste o săptămână, poştaşul i-a adus pensia, iar Pavel a început să adune diferitele facturi, ca să plătească apa, curentul electric, gazul şi telefonul. În mod obişnuit, făcea două drumuri în oraş: primul, în primele zile ale lunii, la medicul de familie şi la farmacie; al doilea, la bancă, după mijlocul lunii, deoarece strada Orizontului începea cu litera O şi îi venea rândul abia după Tudor Arghezi, Demostene Botez, Ciubăr-Vodă etc.
Născut în semnul Capricornului, Pavel era un om înfiorător de ordonat, un specimen reprezentativ din specia pedanţilor. Cum trăia singur cuc şi ajunsese la vârsta când oricând putea să i se stingă lumânarea vieţii, găsise câte un loc tuturor lucruşoarelor şi le aşezase după un sistem uşor de desluşit, astfel încât, dacă va veni vremea să i se alăture Floricăi, copiii să se descurce cât mai uşor. Dar, în ciuda automatismelor şi meticulozităţii, ca un făcut, de această dată nu găsea niciunde foaia de la compania naţională de telefonie. A frunzărit şi mesajele publicitare, astfel încât i-a căzut iarăşi în mână răvaşul Speranţei, dar nu şi-a făcut de lucru cu el. În cele din urmă, a găsit factura căutată în cartea galbenă cu abonaţii din oraş. Nu-şi amintea când a pus-o acolo şi s-a speriat un pic, să nu fie vreun semn că a dat în boala aceea care începe cu litera S şi a început să se ramolească. Bine că a dat de ea. A adunat hârtiile, a calculat totalul, şi-a făcut lista de cumpărături. Încetul cu încetul, trebuia să comande coroana de Luminaţie. Luase încă în vară lumânările de tip candelă cu capac, deşi întotdeauna aduceau şi copiii. Cu cât vor fi mai multe luminiţele aprinse pe mormântul Floricăi, cu atât va fi mai frumos. Îşi scoase costumul din dulap, o cămaşă curată şi îşi înnodă cravata. Se examină în oglindă: „Un om în vârstă nu e un om bătrân”, îşi spuse în vreme ce îşi aranjă părul. Poate că ar trebui să treacă şi pe la frizer, să fie cu noroc.
Era un octombrie însorit. Închise poarta şi admiră casa. Îi plăcea cum arată, cu acoperişul ţeapăn, streşinile strălucitoare, tencuiala curată, fără găuri în zid sau tencuiala crăpată. În nici un caz proprietarii nu s-ar fi putut plânge că şi-a bătut joc de ea. Desigur, se vedea că nu-i îngrijită şi de o mână de femeie. Lipseau florile din ferestre. La numărul 10, pervazurile erau pline de muşcate roşii. Probabil că aveau o fată de măritat, crescută de o doamnă pe care o văzuse adesea, când uda plantele. Avea o înfăţişare plăcută, un chip rotund de bunicuţă şi un zâmbet care inspira încredere. Nu intrase niciodată în vorbă cu ea, deşi probabil că i-ar fi făcut plăcere să discute despre una, despre alta cu cineva de vârsta lui. Simţea că odată se va întâmpla şi aceasta.
Porni cu un pas egal către centru. Echipele de la spaţii verzi tăiau ramurile copacilor. Cocoţaţi în vârful scării, muncitorii râdeau arătând către ciorchinii albi răsăriţi dintre crengile înspinate: „Au înnebunit salcâmii...” Într-adevăr, înfloriseră în prag de iarnă, semn că se înstăpânise vara babelor. Lui Pavel îi plăcea melodia lui Tudor Gheorghe, aşa că fredonă mai departe: „...şi cu boala lor, odată,/ S-a-ntâmplat ceva, îmi pare/ Şi cu lumea asta toată...” Când a cotit pe strada Báthory şi a văzut staţia pustie, şi-a adus aminte de răspunsul primit de la misterioasa Speranţa. Era deja dimineaţă târzie, vremea se apropia de amiază, ora din zi când în instituţii era mai puţină aglomeraţie.
Desigur, acum facturile se puteau plăti şi la bancomate, ori la oficiile poştale, ori de pe telefonul mobil, mai nou chiar şi de la chioşcurile de ziare. În incinta băncii era un robot multicolor cu butoane argintii, iar gardianul cel săritor ştia ce şi cum trebuie apăsat. Mergea repede, mai iute decât statul la coadă, dar bătrânul contabil avea timp berechet şi-i plăcea să le urmărească pe fetele de la ghişeu, îmbrăcate elegant şi cu coafuri dichisite, veşnic zâmbitoare, chiar şi la patru şi jumătate după-amiaza, cu numai o jumătate de oră înainte de închidere. Degetele lor, cu unghii îngrijite, purtau ineluşe discrete şi numărau banii la fel de repede ca automatele cu luminiţe roşii. Cea brunetă şi cu o aluniţă ca un sâmbure de pepene lipsea. Fusese înlocuită de o fetişcană cu părul vopsit, revărsat peste gulerul dantelat imaculat, cu o privire speriată. Probabil că oficianta dinainte îşi luase concediul de maternitate. În ultima vreme purtase rochii tot mai largi, pieptul i se mărise considerabil, iar obrajii netezi şi fragezi radiau lumina inconfundabilă a mândriei de a creşte sub vârful inimii o nouă viaţă. Oare să fi fost primul copil?
Pe drumul de întoarcere, Pavel se lăsă cuprins de un vălmăşag de gânduri. Cum strălucirea blândă şi caldă a zilei îi accentuase predispoziţia de a filosofa, făcuse un bilanţ al gândurilor din dimineaţa respectivă şi îşi dădu seama că poate totuşi socotise până acum într-un fel greşit. Viaţa înseamnă mai mult decât mulţumirea de sine. Ea pare să fie cu adevărat împlinită abia atunci când e trăită într-o tovărăşie. Până în ultima clipă, ca în legenda lui Filemon şi Baucis, pe care Dumnezeu şi Sânpetru [Aici, Pavel face o confuzie între legendele populare româneşti şi mitologia greacă. De fapt, călătorii care au cerut adăpost şi hrană au fost Jupiter (Zeus Olimpianul) şi zeul mesager Mercur (Hermes); vezi „Metamorfozele” lui Ovidiu, repovestite pentru copii de Alexandru Mitru în „Legendele Olimpului”.] i-au binecuvântat să moară deodată. De fapt, nici n-au murit, pentru că moşul s-a prefăcut într-un stejar viguros, iar baba într-un tei cu flori înmiresmate. Omul este o făptură obişnuită să fie înconjurată de semeni, măcar de două-trei ori pe an. Poate că scrisoarea era o aiureală, dar totodată ea reprezenta o provocare. În clipa aceea, se simţea slobod şi neînfricat ca feciorul de 16 ani care-şi tăiase drum prin via popii, fără să-i pese de zăvozii paznicului de noapte, numai ca să ajungă cât mai repede sub fereastra Gherghinei, care îi fusese dragă şi drăguţă pe vremuri, până să fie trimis la oraş. „Stăruieşte şi vei izbândi,” scria în mesajul Speranţei.
„Ce-am de pierdut?”, se întrebă omul. „TOCMAI POSIBILITATEA SĂ-ŢI ÎMPLINEŞTI UN VIS FACE VIAŢA INTERESANTĂ”. Iar noua sa aspiraţie era să încerce, să vadă ce noroc îi va aduce cursa de dimineaţă. „Au înnebunit salcâmii,/ Şi tu vrei să fiu cuminte?” fredonă binedispus, cu gândul la mustaţa haiducească a cantautorului din Bănie.
A doua zi, la opt şi zece fix, s-a postat în staţia de pe strada Báthory. Şi-a ales un loc plasat lateral, lângă chioşcul de ziare şi a privit cu atenţie. Autobuzele veneau unul după altul, îşi deschideau uşile, călătorii se revărsau în mulţimi pestriţe de persoane grăbite, molecule anonime dintr-un nor cu o evoluţie uşor de descris statistic. A încercat să examineze chipurile oamenilor, însă ei treceau meteoric, prea iute, dintr-o parte în alta: femei de la ţară cu găleţi pline de ouă, pungi cu brânză de vacă sau borcane cu smântână, agenţi de vânzări cu genţi burduşite, mame cu copilaşi în braţe sau atârnaţi în hamuri, şmecheraşi care chiuleau de la şcoală, controloare cu ecusoanele scoase la vedere, paznici de noapte somnoroşi şi obosiţi, studente atente să calce fără să se dezechilibreze pe pantofii cu toc cui...
Nimeni nu părea să-l bage în seamă. „Oare eu pe cine aştept?” se întrebă Pavel şi-şi aduse aminte de Florica lui. Ca fată, fusese foarte frumoasă, cu faţa rumenă, sprâncene prelungi, dese şi arcuite, ochii mari, negri precum cel mai tainic cotlon al lumii. Toţi ucenicii, toate calfele stăteau cu ochii pe făptura ei măruntă şi mlădie, oftând când îi auzeau vocea în curte, unde se îngrijea de orătănii sau atârna rufele pe sfoară. Îl alesese pe el, chiar dacă meşterul l-ar fi vrut ca ginere pe Toma Varvarei Crudului. De altfel, taţii mireselor niciodată nu se arată întrutotul mulţumiţi de preferinţele fiicelor. Adesea se recunosc în ele ca-ntr-o oglindă a vremurilor când erau flăcăi şi aceasta îi face să-şi aducă aminte de ireversibila trecere a timpului, rană vindecată numai de apariţia lui Floruţ, primul nepot, pe care Dionisie l-a iubit nespus de tare şi i-a împlinit toate poftele, ca şi cum s-ar fi simţit dator cu o căruţă umplută până-n vârf cu dragoste faţă de tinerii părinţi.
Stătea lângă chioşcul de ziare, cu ochii atenţi şi privirea căutătoare, dar inima îi spunea că în zadar cercetează feţele trecătoarelor cu dorinţa de a o regăsi pe Florica în ele. Ştia că roata sorţii nu putea fi dată îndărăt. Poate, dacă ar fi fost tânăr, şi-ar fi dorit o altă femeie de seama ei, sănătoasă şi în putere. Şi-ar fi alinat durerea şi ar fi uitat de lungile nopţi petrecute în spital, unde s-au despărţit pe neaşteptate, mai iute decât se aşteptaseră doctorii. A plâns-o, a jelit-o şi şi-a ferecat-o în inimă, de unde acum nu dorea să iasă în nici un chip tras la indigo. A stat în staţie până când ceasul bisericii evanghelice nemţeşti a bătut orele nouă. PLECĂ DEZAMĂGIT ŞI HOTĂRÂT SĂ NU MAI CREADĂ NICIODATĂ ÎN VISE.
Dar a doua zi se întoarse în staţie la fel de încrezător. De data aceasta, nu dorea să găsească pe cineva, ci să fie găsit. Seara, răsfoise albumul familial, apoi recitise îndemnul scris cu litere perlate de mâna necunoscută. „Speranţa întotdeauna îţi acordă răgazul aşteptat” [Traducere după ureche. Citatul corect: „Le temps d'aimer se perd, le temps est ce qui passe./ Le temps est ce qui meurt, l'espoir est ce qui naît./ Regarde ces garçons, ces filles qui s'embrassent./ Il va naître pour eux le temps que tu voulais.” (Jean Ferrat - La Jeunesse) Adică: „Vremea dragostei se risipeşte, clipele se scurg fără milă./ Timpul este cel ce se duce, speranţa este cea care naşte./ Priveşte-i pe tinerii ce se îmbrăţişează,/ Li se va naşte răgazul pe care-l vrei.”], îşi amintise de o şansonetă de pe vremuri, redifuzată la „Vârsta de aur” şi se culcase împăcat cu sine, gata să ia de la capăt căutarea norocului pierdut. De dată această, dimineaţa era mohorâtă. Sufla un vânt rece, semn că toamna încerca să-şi reintre în drepturi. Se îmbrăcase bine, să nu rişte vreo răceală. Oamenii erau şi ei mai puţin zâmbitori şi mai grăbiţi. Stătu până când apăru prima rază de soare. ÎŞI AMINTI CĂ AVEA MAI MULTE DE REZOLVAT. MERSE LA MAGAZIN SĂ CUMPERE DE MÂNCARE. La intrare era un automat de cafea, care făcea şi un ceai aromat de fructe. Apăsă pe butonul cu porţie dublă de zahăr şi sorbi pe îndelete lichidul fierbinte. Îşi aminti de episodul cu majordomul concediat de moştenitorul lordului, devenit putred de bogat după ce deschisese un lanţ de ceainării într-o Londră a pub-urilor şi fastfood-urilor moderne. De ce nu există locuri unde bătrânii să se întâlnească, să stea de vorbă cu cei de vârsta lor? Iarna nu poţi juca table sau şah la măsuţele din parc. Singura instituţie pentru pensionari care funcţiona în continuare era Casa de Ajutor Reciproc, unde-şi făcuse şi el un fond, ca tot omul prevăzător. Se întoarse acasă agale şi porni radioul.
„Toate cele bune vin câte trei”, îşi spuse în dimineaţa următoare, în timp ce asculta cum curge apa pe ştreaşină. Nu ploua cu bulbuci, ci, în buna tradiţie a lui octombrie, burniţa. Îşi scoase umbrela cea mare, neagră, cum aveau numai afaceriştii din City, care acoperea o arie semnificativă şi un palton uşor. Avea şi unul din piele de porc, impermeabil, dar nu-l mai purtase de ani de zile, i se părea prea greu. Echipat adecvat, ajunse cu cinci minute mai devreme. Femeia care vindea ziare îşi acoperise marfa cu folii de plastic, probabil ambalajele de la bax-urile cu ţigări. Se plasă un pic mai departe, să nu-i stropească publicaţiile cu apa prelinsă de pe ploier. Autobuzele sosiră rând pe rând, stropindu-i pe neatenţii de pe buza trotuarului. Pavel privi cu atenţie, poate umbrela va fi norocul său. Cea mult aşteptată va coborî de pe trepte, îşi va ridica gulerul paltonului, se va uita speriată împrejur, iar el, cavaler, se va oferi s-o adăpostească şi s-o conducă. Dar, ca un făcut, toată lumea îşi adusese câte o umbrelă, aşa că la coborâre înfloreau în valuri cercuri roşii, convexităţi policolore, calote sumbre, cerculeţe transparente cu urechiuşe de pisică, ploiere cu spiţe rupte, răsucite de prima rafală mai serioasă de vânt.
„Asta e,” oftă bătrânul, „SUNT ŞI EU CA TOŢI CEILALŢI OAMENI: VĂD LUMEA AŞA CUM VREAU EU SĂ FIE, NU AŞA CUM ESTE.”
Se pregăti să se întoarcă acasă. Cerul suriu şi ploaia mocănească nu-i ofereau decât această opţiune.
„Şi mâine va fi o zi.”
- Nene, nu te supăra, îşi scoase capul de după uşă vânzătoarea de la chioşc şi-l interpelă. Văd că vii zi de zi la cursa de dimineaţă. Aştepţi pe cineva?
Pavel răspunse cinstit:
- Da.
- Pe cine?
- Sincer să fiu; nici eu nu ştiu. I-am scris Cassandrei, cea de la emisiunea pensionarilor şi mi-a răspuns să vin aici, că îmi voi afla norocul.
- Şi-a bătut joc de dumneata ! râse femeia.
- Nu cred, surâse încăpăţânat bărbatul, ca unul care ştie mai bine.
- Deci ţi-ai găsit norocul?
- Nu, dar...
- Ei, vezi ? E o escroacă. Te-a pus să baţi drumurile degeaba, pe frig şi pe ploaie...
Pavel nu se supără. Femeia, cam de patruzeci de ani, stătea de dimineaţa până seară în cuşculiţa acoperită cu tablă ca să vândă ţigări şi tot felul de alte mărunţişuri, câştigând câte un procent infim de fiecare dată, veşnic atentă ca nu cumva cineva s-o înşele sau s-o fure. Zâmbi înţelegător :
- Poate că încă n-a sosit clipa sorocită.
- Aş! Te văd om bătrân, trecut prin viaţă. Dumneata mai crezi în semne şi închipuiri?
- De ce n-aş crede ?
- Pentru că nu se împlinesc niciodată. Uite, o ţigăncuşă i-a prezis mamei în tinereţe că se va mărita din nou la şaizeci şi şapte de ani cu un om care se pricepe la bani. Acum stă şi îşi face sânge rău, că săptămâna viitoare va împlini şaizeci şi opt şi încă tot nu l-a găsit.
Pavel îi examină chipul cu atenţie, trăsăturile femeii îi păreau atât de familiare.
- Doamnă, nu vă supăraţi, parcă vă ştiu de undeva. Unde locuieşte mama dumneavoastră?
- Pe strada Orizontului.
- La numărul 10 ? tresări Pavel.
- Da, de unde ştiţi?
- Semănaţi foarte bine cu ea. Sărut mâna!
Şi plecă în mare grabă, fără să-i pese că şi-ar putea stropi pantofii, zicându-şi: „O OPERĂ DEVINE DESĂVÂRŞITĂ NUMAI ATUNCI CÂND ŢELUL ESTE ATINS.”
Ca-n mai toate poveştile romantice, parcă şi vremea ţinea cu el. Pe când ajunse, burniţa încetase, iar norii dădeau semne că încearcă să-i facă loc soarelui pe cer. Se bărbieri, îşi puse cravată, îşi netezi şuviţele de lângă frunte şi ieşi. Culese o mână de trandafiri de pe tufele din mica alee de la intrare şi aruncă o privire în susul străzii. Fereastra cu muşcate roşii era deschisă, dar nu se zărea nimeni înăuntru.
„Oare să fie acasă?” se întrebă Pavel. Drept răspuns, perdeaua trasă într-o parte se ridică cuprinsă de o mână din interior, săltă peste ramele geamurilor şi căzu fâlfâitoare peste cadrul gol. Era un răspuns, poate chiar o invitaţie.
Piti buchetul de flori în spate, apoi trecu strada. În faţa porţii cu numărul 10, se întrebă încă o dată dacă ceea ce vrea să facă e bine. Oare acesta să fie norocul său ? El făcuse totul precum i se ceruse, coborâse zi de zi la autobuz, convins că va izbândi. Poate că tocmai vecina îi trimisese scrisoarea, ca să-l provoace... Cine ştie? Nu pierdea nimic dacă întreba. Poate că piranda spusese adevărul şi văzuse ceea ce avea să se împlinească doar peste mulţi-mulţi ani.
„Vom trăi şi vom vedea!” îşi zise Pavel şi apăsă hotărât butonul soneriei.
Remarcă:
Fragmentele scrise cu majuscule au fost copiate literă cu literă dintr-un cunoscut roman scris de Paulo Coelho, unde un ciobănaş are nişte vise prevestitoare, pleacă via Tanger la Piramidele din Egipt şi găseşte două comori. În „Parabolele lui Iisus”, Andrei Pleşu aminteşte şi el de păţania rabinului Eisik din Cracovia. Ceva foarte asemănător am citit şi într-o antologie de poveşti japoneze, aşa că n-am stat să mă întreb cine de la cine s-a inspirat. Se pare că subiectul „du-te departe ca să preţuieşti ce-i chiar lângă tine” a circulat de jur-împrejurul pământului şi face parte din fondul de aur al umanităţii. (Autorul)
20 ianuarie 2014
La antene
(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 5)
(c) 2013 Györfi-Deák György
În techerghelile mele prin regiune, am ajuns de mai multe ori în Borza, fie dinspre Gâlgău Almaşului (pe la Piatra Pintii), fie dinspre Var (pe lângă Salcia Babei Blestemate). Am rezumat în capitolele respective istoria satului plasat pe malul drept al râului Agrij şi am prezentat cele două biserici ortodoxe de aici, cea din lemn şi cea din piatră. Între timp, părintele Claudiu Nechita s-a transferat la Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului" din Jibou. Am amintit în treacăt turnul de observaţie militar plasat în cel mai înalt punct al abruptului de deasupra satului, locul de unde poate fi supravegheat tot ce mişcă în cele trei văi care se unesc în dreptul Jiboului. Dacă au văzut că sunt interesat în explorarea ţinutului, sătenii mi-au semnalat încă o atracţie turistică locală, grupul de stânci denumite Horia, Cloşca şi Crişan.
Ele pot fi zărite la intrarea în sat dinspre Prodăneşti, privind de pe drum către Nord-Est, pe buza unui alt abrupt mascat de un aluniş atotcotropitor. Ineditele siluete nu sunt din granit, cum a scris cineva, ci din gresie, ca mai toate straturile geologice dimprejur. Întocmai precum în cazul ţancurilor din cealaltă parte a masivului, de la Grădina Zmeilor de pe Valea Almaşului, sedimentele marine cimentate de-a lungul a 50 milioane de ani conţin şi vâne de caolin, un mineral folosit pentru smălţuirea vaselor de lut, exploatat şi în satul Var. Dacă stâncile de „La Cheuturi" au devenit celebre, mai ales prin acţiunile de popularizare ale soţilor Ştefan şi Irina Goanţă, cele din Borza, deşi sunt la fel de uşor de vizitat, sunt ştiute numai de drumeţii avizaţi. Un prim dezavantaj ar fi tufărişul des din jur, care le ascunde în tot răstimpul călduros al anului. Practic, ele devin vizibile doar în intervalul noiembrie-martie, când hăţişul este desfrunzit. Din păcate, e o perioadă a anului când foarte puţini simt chemarea să iasă din casă.
În articolul „Frumuseţile satului Borza", profesoara Camelia Veronica Cosma de la Liceul de Artă „Ioan Sima" din Zalău ne prezintă mai multe căi de acces către monumentalele forme gălbui de pe Dealul Podirei: „Ca să ajungi acolo trebuie să mergi pe jos aproximativ o oră trecând prin locul numit «Pe sub piatră», «Valea Teşului» admirând priveliştea zonei, trecând pe o potecă îngustă ajungi la ele. Un alt traseu este următorul: pe drumul satului trecând pe lângă casa doctorului [Păşcuţ], urci pe «Valea Teşului». Altul: prin grădina vecinei Victoria Moldovan, «Pe sub Piatră» urci cărarea «La Ţuclui», «Via Popii», «Podirei»."
Pentru cei nefamiliarizaţi cu toponimele locale şi deloc dornici să se bage în grădinile unor necunoscuţi, unde ar putea să întâlnească nişte mioritici carpatini sloboziţi din lanţ, cea mai potrivită cale este să treacă podul de la Prodăneşti, să depăşească „pălincia" de pe malul râului şi, imediat după primele case, să parcheze maşina, apoi să urce pe prima uliţă din stânga. Ea trece printre grădini, ajunge la o pajişte plină de pipirig, alimentată de un mic canion care se termină cu o peşteră. Ca să ajungeţi „la pietre", ignoraţi poteca din stânga. Drumul urcă uşor către stânga, pe la „ora 11", cum v-ar ghida un navigator din bombardier, adică spre Est-Nord-Est. Stâncile sunt mai mult de trei, precum le enumără şi ghidul nostru: „Una dintre ele privită din profil chiar seamană cu Sfinxul din Munţii Bucegi, alta seamănă cu Babele din Carpaţii Meridionali, iar alta cu un uliu. O stâncă privită din lateral seamănă cu un cap de om."
Nimeni n-a ştiut să ne spună cine le-a botezat aşa. Lumea le-a prins aşa din vechime. Privite din vale, nu prea zici să fie nişte chipuri, nici vorbă să semene cu un Mount Rushmore sălăjean. Nici nu măsoară câte 20 metri înălţime, cât chipurile preşedinţilor americani sculptaţi în Dealurile Negre din Dakota. Uneori, gândirea populară îşi are ciudăţeniile ei. Suntem obişnuiţi să numărăm fără probleme cu unu şi cu doi, singularul şi perechea. „Two is company, three's a crowd", zic englezii. Cu încă unul în plus, cuplul se transformă într-o mulţime gălăgioasă, iar viaţa fostului burlac, proaspăt însurăţel, acum tânăr tată se complică. Dar nu numai adulţii sunt afectaţi. Scria Lao Zi: „Dao dă naştere unului, unul naşte diada, diada naşte triada, iar triada toate fiinţele." Treimea este un prag psihologic, o poartă a germinativului, o renunţare la încremenire.
Copiii mici şi indigenii tasmanieni n-au noţiunea de trei. Această particularitate a dezvoltării umane are şi o poveste a ei, una tragi-comică. La noi, au fost traduse cu precădere romanele lui Hans Fallada („Banii nu fac nici două parale" şi „Fiecare moare singur"), însă scriitorul german are şi o carte pentru copii, deosebit de îndrăgită, „Fridolin, der freche Dachs" (Fridolin, bursucul cel hoţoman). Aici, mama-viezure îşi scoate în fiecare seară puişorii la plimbare, iar la întoarcere îi numără: „Unu, doi, mult, mult, mult, mult." O vulpe ticăloasă profită de neştiinţa vieţuitoarei, îi fură puii unul câte unul şi biata mamă nu realizează decât foarte târziu că i-au dispărut odraslele: „Unu, doi, nimic... Nimic!?!"
În cazul toponimiei stâncilor din Borza, nu putem decât să-l parafrazăm pe Marin Sorescu: „pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus... Horia, Cloşca şi Crişan".
Zona poate fi vizitată din Jibou şi pe o altă cale, deosebit de pitorească. Ca distanţă, este un traseu accesibil până şi şcolarilor, cu condiţia să-şi aducă apă de acasă, întrucât pe drum nu vor întâlni nici un izvor, nici o fântână. M-am minunat să constat că posibilitatea nu apare enumerată în excelenta lucrare „Schiţă monografică turistică a zonei în care este situat oraşul Jibou privită din punct de vedere instructiv-educaţional" (1974), a lui Andrei Mureşan, fostul director al Casei Orăşeneşti de Cultură. Explicaţia ar putea fi faptul că Borza ţine de o altă unitate administrativ-teritorială.
Porniţi de la gară, către podul de pe râul Agrij. Aşa mic cum pare, firul de apă devine tare năbădăios în vreme de ploaie, se umflă brusc şi rupe, sfarmă totul în cale. Vara aceasta, podul rutier a fost consolidat, lărgit şi asfaltat, astfel încât să reziste la traficul camioanelor grele încărcate cu balastru de Someş. Treceţi pe el şi cotiţi la dreapta, unde apare o trecere semnalizată de cale ferată. Dincolo de ea, s-a aflat cândva „Borcanul", o cabină de dirijare a circulaţiei din intersecţia drumurilor care vin dinspre Var, Prodăneşti şi Jibou. Nefolosită de ani de zile, bună doar pentru a lipi afişe electorale pe pereţii ei, acum a fost dărâmată, pentru a permite camioanelor lungi să se înscrie lejer pe ruta aleasă.
A rămas în folclorul local incidentul cu baciul beat turtă, care i-a bătut miliţianului în geam şi i-a spus:
- Şefu', vreau să-ţi spun un banc. Hâc! Un banc politic.
A văzut subofiţerul cu cine are de-a face şi l-a luat cu duhul blândeţii:
- Cetăţene, nu vezi că sunt un miliţian?
Dar turmentatul a rămas chitit pe gândul lui dintâi:
- Nu-i nimic, ţi-l spun până-l pricepi.
Pentru a ajunge la Horia, Cloşca şi Crişan pe la antene, din dreptul fostului „Borcan", se părăseşte asfaltul şi se merge tot înainte, pe drumul de care, direct către sud, printre tarlalele cultivate cu porumb, „nănaşul" (cel care a botezat) festivalului de umor popular „Cucuruz, mălai de toamnă", ţinut din doi în doi ani în Jibou. Drumul face o jumătate de tur către dreapta şi urcă domol înspre Pietricica Varului. Lăsaţi-l să meargă în voia lui şi pregătiţi-vă de ascensiune. Coasta dealului este brăzdată de gărduleţe împletite din nuiele, ca să stabilizeze solul. În 1705, aici şi-au clădit redutele şi şi-au săpat tranşeele soldaţii principelui Rákóczi. Când urcaţi, gândiţi-vă că sunteţi nişte dorobanţi la Plevna. Sau puşcaşi marini debarcaţi pe plaja Normandiei în ziua Z.
Dacă aţi pornit la drum în august, sus vă aşteaptă răsplata: nişte tufe de mure şi de alun cu fructele coapte. Priveliştea e minunată. Către Nord, la poale, se văd ca două covoare puse unul lângă altul terenul de sport al asociaţiei sportive Köteles şi curtea firmei care adună fierul vechi şi deşeurile de hârtie din zonă. Cam ciudată alăturarea, deloc ecologică, s-a şi vorbit mult pe acest subiect în oraş. Să promovăm mintea sănătoasă în corp sănătos şi să votăm pentru păstrarea curată a mediului înconjurător, ca de aici în aval să puteţi vedea toată valea Someşului până la Cheile Ţicăului. Dacă v-aţi adus un binoclu şi vremea e senină, folosiţi-l, vizibilitatea este de câteva zeci de kilometri.
Din acest punct, se vede panorama Someşului care înconjoară Piscuiul Ronei (Muntele lui Rákóczi). În stânga, aliniate ca nişte trenuleţe electrice, garniturile de vagoane intră şi ies din gară. Şi mai departe, sticlesc geamurile blocurilor din oraş, deasupra cărora se înalţă mingile de sticlă ale Palmariumului şi Acvariumului de la Grădina Botanică.
Acum ştergeţi-vă ochii de mândria citadină, rotiţi-vă cu 180 de grade şi bucuraţi-vă de priveliştea celor patru antene de pe Dealul Borzei. Ca să ajungeţi la ele, trebuie doar să coborâţi în vale, nu prea mult şi să urcaţi pe următorul deal. Iarba e verde şi mătăsoasă, soarele străluceşte potrivit, iar spaţiul se deschide amplu, ca o arenă sportivă. Dacă sunteţi mai mulţi şi nu vă grăbiţi, puteţi să jucaţi şi o partidă de fotbal.
Sus, pe cealaltă parte, veţi găsi un drum pietruit pentru acces şi un rând de stâlpi pentru alimentarea releelor telefonice. În doar un deceniu, cea mai mare parte a judeţului a fost acoperită de firmele concurente, care au ţesut o plasă de antene. Şi nu este singurul folos al lor: ştiu firme prospere, care au făcut bani măsurând cu mare acurateţe suprafeţele agricole, folosind variaţia poziţiei unui celular. Asta cu mult înainte de apariţia smartphone-urilor - nişte minicomputere la purtător. Ceea ce multă lume nu ştie este că Alexander Graham Bell a inventat primul aparat de transmitere a sunetului ca să-şi ajute mama şi soţia, amândouă cu deficienţe auditive. În 1922, când inventatorul telefonului a trecut Dincolo, companiile de profil din Statele Unite şi Canada au decuplat tonul de apel în semn de doliu. Dacă în Jibou sună sirenele din depou şi fluieră locomotivele din gară ori de câte ori ne despărţim de un ceferist, în America telefoanele au tăcut vreme de un minut, în semn de omagiu pentru cel care le-a născocit.
„La antene" este un alt punct de belvedere. Noua atracţie vizuală este exploatarea de piatră de la Prodăneşti, un căuş gălbui în marele deal verde al Cigleanului de dincolo de râul Agrij. Spre Nord-Vest, se zăreşte tăpşanul zonei industriale. Releele sunt înconjurate de garduri metalice, astfel încât să nu pătrundă oile şi caprele care pasc împrejur. Uneori s-ar putea să le întâlniţi. Nu vă temeţi de câinii păstorului, ei ascultă de stăpân şi fac tot ce li se porunceşte. Nu sunt agresivi, sarcina lor primordială este să ţină turma laolaltă, nu s-o apare de lupi, care au cam dispărut din zonă. Periodic, în perioada toamnă-iarnă, dulăii sunt vaccinaţi antirabic şi, altminteri, toţi se bucură de tovărăşia copiilor. Ca şi omul, sunt nişte fiinţe sociale, atât doar că nu ştiu să folosească telefoanele mobile. Pentru că marea afacere a secolului XXI se bazează în principal pe nevoia omului de a comunica, fie cu cei dragi, fie cu colegii şi clienţii. De-aia ne ascultă americanii, ca să-şi creioneze cât mai precis planurile de afaceri: „Conversează cât mai mult şi noi vom ştii ce să-ţi vindem."
Şi „La antene" s-au făcut lucrări funciare: gardurile de stabilizare a terenului coboară către Jibou, în trepte. Spre Sud, se văd localităţile de pe Valea Agrijului: Borza - satul stâncilor alese ca punct terminus, prelungul Prodăneşti, centrul de comună Creaca. Către Borza, coboară un drum pietruit, calea cea mai potrivită pentru cadrele didactice însoţite de grupuri mari de elevi.
În particular, se poate merge şi pe creastă, către Sud, ca apoi să se coboare pe prima păşune zărită în dreapta. Este un loc unde, dacă veniţi în linişte, s-ar putea să vedeţi căprioarele ieşite din pădurea Varului ori să vă speriaţi de fazanul tupilat în iarba înaltă, care a stat nemişcat până când aţi ajuns alături. Accesul la stâncile Horia, Cloşca şi Crişan se face din partea de jos a poienii, urcând prin aluniş către stânga.
Poate că în viitor dascălii din Jibou şi din sat vor face odată un proiect comun, pentru ca şcolarii din cele două localităţi să se întâlnească în acest spaţiu inedit. Cu ajutorul noilor tehnici de telecomunicaţie, sincronizarea mişcării grupurilor va fi extrem de facilă, dar se poate stabili o întâlnire la oră fixă şi fără atâta tam-tam tehnologic. Şcoala gimnazială din Creaca, unde sunt duşi cu microbuzele elevii din Borza, poartă numele împăratului filosof Marcus Aurelius, stoicul care susţinea în „Meditaţii" că omul poate accede la linişte interioară, mărinimie şi perfecţiune numai dacă trăieşte o viaţă morală după legile naturii. Zicea înţeleptul domnitor, parcă sfătuindu-ne cum să ne descurcăm cu noile „gadget"-uri care, cândva, erau popularizate sub deviza „Viitorul sună bine!": „Nu lăsa viitorul să-ţi strice liniştea. Dacă va fi nevoie, îl vei înfrunta cu aceleaşi arme ale raţiunii cu care lupţi astăzi împotriva prezentului."
Pe scurt, cine vrea să savureze excursia „La antene" şi la „Horia, Cloşca şi Crişan" să-şi lase telefonul mobil acasă. Numai aşa, drumeţia va deveni o mică bucurie!
Publicată în:
Caiete Silvane nr.108 / ianuarie 2014
Abonați-vă la:
Postări (Atom)