(c) 2011 - Györfi-Deák György
„Pe valea Someşului, înconjurat de întinsele peisaje de vis ale Ardealului, un castel mândru domneşte asupra împrejurimilor. Faţada largă, conurile strălucitoare de pe acoperiş, bastioanele îndepărtate de pe colţuri, dealul pe care se întind părţile principale ale clădirii, îi conferă castelului o înfăţişare dominantă şi aristocratică...” - astfel descrie Kemény Zsigmond Jiboul, cu vădită exaltare, în „A két Wesselényi” (Cei doi Wesselényi Miklós), una dintre primele capodopere ale eseisticii maghiare. „Câtă frumuseţe a naturii, câtă dragoste, câtă oroare, câtă amărăciune bărbătească şi cât doliu istoric plutesc deasupra acestui castel şi al întinsului parc care-l înconjoară!... Jiboul seamănă cu o carte doldora de întâmplări, care conţine mai multe episoade atractive şi incitante decât creaţiile literare ale şcolii romaneşti, pornind de la cele mai blânde glăsuiri ale inimii până la tumultuoasele răbufniri sălbatice şi visul preasfânt al iubirii de patrie” - astfel caracterizează marele romancier căminul celor cei doi Wesselényi Miklós, [două] figuri titanice ale istoriei moderne de la noi.
Într-adevăr, în Ardeal sunt foarte puţine castelele de care se leagă atâtea amintiri romantice, precum mărturiile referitoare la reşedinţa Wesselényi; întâmplări de care romancierii, istoricii şi poeţii au profitat dintotdeauna. Contribuţia politică, istorică, literară şi teatrală a Jiboului sunt cunoscute în cercuri largi; memorialiştii ardeleni nici n-ar putea găsi nişte subiecte mai viu-colorate şi mai interesante decât vieţile lui Wesselényi Miklós tatăl şi fiul, precum o dovedesc şi recent editatele, captivantele amintiri ale lui Ujfalvy Sándor. Însă, în ciuda belşugului de informaţii despre [viaţa din] Jibou aflate la dispoziţia literaţilor şi istoricilor, cercetătorii preocupaţi de istoria artelor se pot baza pe neaşteptat de puţine date utile în cercetarea trecutului acestui ansamblu imens şi important din Ardeal. Kelemen Lajos, campionul scotocitorilor prin arhivele ardeleneşti, a căutat zadarnic, vreme de câteva decenii, documente-sursă legate de acest subiect şi nici noi n-am reuşit să obţinem un rezultat notabil pe tărâmul istoriei arhitecturii. Dar pietrele însele ne spun multe şi, deşi suntem conştienţi de capcanele analizelor critice bazate pe stiluri, totuşi vom îndrăzni să reconstruim celebrul edificiu folosindu-ne de observaţiile noastre, câtă vreme suntem în imposibilitatea de a savura saţietatea oferită de existenţa unor documente de arhivă.
* * *
Târgul Jiboului, precum şi părţile aparţinătoare cetăţii Hododului i-au fost date lui Wesselényi Ferenc de către Báthory István printr-un act de înzestrare eliberat în 6 martie 1584, în principal datorită meritelor dobândite de vistiernic în reprimarea răzmeriţei conduse de Békési Gáspár. Vreme de secole, socotind din acest moment, Jiboul a făcut parte dintre domeniile familiei Wesselényi, însă fără a juca vreun rol în istorie până la începutul secolului al XVIII-lea. N-avem informaţii nici despre faptul că la Jibou s-ar fi găsit cândva o cetate de dimensiuni mai mari; însă cu certitudine a existat o fortificaţie pe parcursul secolului al XVII-lea, în locul sau în preajma actualului castel, care proteja conacul ridicat acolo. Mai degrabă, trebuie să ne gândim la şanţuri şi palisade, decât la un sistem defensiv din ziduri de piatră. Ele sunt sugerate de urmele de şanţuri dispuse în semicerc, la Nord-Est de marele castel; însă ele ar fi putut să fie săpate şi de oştenii principelui Rákóczi Ferenc al II-lea pe vremea bătăliei din Jibou, ca să transforme vechiul conac într-un punct de sprijin. Prin urmare, originea acestor fortificaţii vechi este la fel de problematică precum data şi împrejurările construirii conacului care a existat înainte de edificarea marelui castel.
La circa 50 m Nord-Est de castel, în perimetrul şanţurilor amintite, există o clădire fără decoraţii, cu parter şi pivniţă la subsol, de o lungime şi o lăţime de 20,50 m; astăzi cuprinde 13 încăperi; stă părăsită şi i se spune „bucătăria veche”. Am văzut aici, încastrate în zid, două plăci memoriale cu inscripţii şi blazoane. Conform plăcii cu ornamentaţie barocă de deasupra intrării de la Vest, această construcţie a fost refăcută din temelii în 1702 de baronul Wesselényi István, prefectul comitatului Solnocul-de-Mijloc - preşedintele Dietei în 1716 - şi de contesa Bánffy Kata, fata guvernatorului Bánffy György. Cele cuprinse în inscripţie sunt confirmate de datele referitoare la bunurile din Jibou, consemnate cu prilejul recensământului din 1704; acest conac s-a prăpădit încă pe vremea bunicului lui Wesselényi István, István (†1656) prefectul comitatului Solnocul-de-Mijloc şi a rămas nelocuit de atunci. Deci, primul conac a fost clădit încă în prima jumătate a secolului al XVII-lea şi a fost refăcut degeaba de Wesselényi István în 1702, în epoca furtunoasă de pe vremea lui Rákóczi, căci deja în 1704 „oştile au distrus-o în întregime, ba au smuls şi pietrele de la ferestre”. Pare verosimil ca şi bătălia jibouană dim 1705 să-şi fi lăsat urmele pe clădire, care - conform unei plăci memoriale bogat ornamentată, aflată pe partea răsăriteană, deasupra uşii de intrare în pivniţă - a fost restaurată în 1749 de [Wesselényi] István [jr.] (†1758), fiul preşedintelui de dietă István [sr.] şi Dániel Polixéna, soţia sa.
Într-adevăr, chipul clădirii acum pe cale de a se ruina reflectă această epocă; între timp, ea a fost renovată de mai multe ori. Probabil că, dată fiind ambianţa barocă, acoperişul îi era mansardat. Kazinczy o descrie ca fiind „cu multe acoperişuri” în 1816. Nu putem stabili în prezent dacă această clădire era bogat decorată sau dacă prezenta un interes aparte din punct de vedere arhitectural, în schimb ne îndoim că preşedintele de dietă Wesselényi ar fi ridicat în 1702 vreo construcţie ieşită de comun. Diriguirile administrative şi jurnalele (precum cel din 1704) lăsate nouă probează că era un om al cărui spirit de chivernisire friza avariţia - [în plus], n-a pomenit niciodată de vreun castel, nici măcar atunci când şi-a descris viaţa departe de casă.
Este cert că, ulterior, cu începere de la jumătatea secolului, [noile] construcţii din Bonţida şi din Cluj ale familiei Bánffy au acţionat în mod stimulator asupra familiei Wesselényi. De altfel, era îndeaproape înrudiţi cu ramura guvernatorului; soţia lui István sr. era fata lui Bánffy György, lucru amintit în mod separat pe placa memorială din 1702. Cu tot atâta mândrie, Wesselényi István - militarul - îl va aminti pe bunicul din partea mamei, guvernatorul, pe placa memorială din 1749 şi, când a îmceput restaurarea bătrânei clădiri, probabil că, de asemenea, a avut în faţa ochilor exemplul familiei Bánffy; este timpul când încep lucrările la marile clădiri din Bonţida. Wesselényi István s-a străduit să copieze şi grajdul din Bonţida, când a ridicat în vecinătatea conacului un edificiu asemănător, unde şi-a adăpostit armăsarii din celebra herghelie înfiinţată de bunicul său Pál în jurul anului 1660.
Marele grajd din Jibou se află aliniat cu manejul construit ulterior, pe direcţia Nord-Sud, în imediata vecinătate a marelui castel. Este o clădire lată de 15,35 m, lungă de 32,90 m, cu trei axe spre Est şi şase axe către Vest. Singurul şi imensul spaţiu interior este împărţit în compartimente, făcute să adăpostească 28 de cai şi acoperite cu bolţi semicirculare (csehkupola); secţionarea exterioară este foarte modestă, ferestrele cu arcade semicirculare şi chei de boltă sunt despărţite de benzile verticale ale unor lezene. Clădirea - deşi mai modestă ca dimensiuni - este o copie a grajdului din Bonţida, cu aceleaşi tipuri de ferestre şi profile ale cornişelor. Probabil că nu ne îndepărtăm prea tare de realitate dacă presupunem că, întocmai ca şi la Bonţida, constructorul a fost arhitectul clujean Grimmer Péter. El a fost construit la numai câţiva ani după cel din Bonţida - o placă memorială fixată pe peretele estic indică 1755; elocventele distihuri latine îl numesc cu o bună doză de îngâmfare: „Ingens Moles”. Placa memorială este încoronată de un căluţ de piatră cioplit cu multă măiestrie, operă în care recunoaştem cu uşurinţă mâna unuia dintre cei mai aleşi sculptori ai secolului şi barocului ardelenesc: Nachtigall János; de altfel, el a împodobit cu sculpturile sale şi grajdul din Bonţida.
Wesselényi István a construit şi cavoul familial aflat în vârful dealului, o clădire simplă, cu frontonul triunghiular. Zidul exterior este decorat cu un întreg şir de plăci cu inscripţii decorative, frumos lucrate în stilul înflorat al Renaşterii sau cel al barocului, dintre care se remarcă epitaful baroc al lui Wesselényi István sr. (†1734) şi al soţiei sale. Bătrânul Wesselényi Miklós i-a zidit intrarea atunci când şi-a îngropat aici cel de-al zecelea copil şi a interzis deschiderea ei printr-un blestem crunt; lucru respectat cu sfinţenie de către urmaşi.
Miklós sr., fiul lui István [jr.], i-a alăturat grajdului un manej, încă pe vremea fragedei sale tinereţi. Prin aceasta, ca şi tatăl său, a dorit să urmeze exemplul Bonţidei, [unde se găsea] şcoala de înaltă clasă a cailor lui Bánffy Dénes; herghelia reprezenta una dintre pasiunile lui Wesselényi Miklós. Când aristocraţii englezi sau francezi vizitau Ungaria, treceau şi prin Jibou, atât de departe şi de cunoscută ajunsese vestea despre îndemânarea uluitoare a lui Wesselényi de a dresa caii. Kazinczy a scris câteva pagini entuziasmate despre herghelia din Jibou, cităm: „grajdul din Jibou ar merita o expunere mult mai cuprinzătoare decât cele despre bibliotecile din Târgu Mureş sau Alba Iulia, ori pinacoteca din Sibiu, deoarece Ardealul şi neamul nostru se poate mândri cu el precum şi cu acestea...”
Manejul este o clădire cu o lungime de 36,60 m, alăturată în continuarea grajdului, de-a lungul lui, cu o faţadă estică de şase axe şi alta sudică de trei axe; acoperişul i s-a prăbuşit în decursul timpului şi azi au rămas doar zidurile goale aţintite înspre cer. S-a păstrat însă pe latura de răsărit a perechii grajdului o placă memorială în latină, conform căreia Wesselényi Miklós [sr.], locotenent în regimentul de husari [comandat de] Bethlen, a ridicat clădirea în 1771. Deasupra plăcii, se zăreşte silueta unui căluţ de piatră, foarte asemănătoare cu lucrarea lui Nachtigali, dar sculptura îi aparţine fără pic de îndoială lui Schuchbauer Antal, celălalt sculptor baroc foarte cunoscut în Ardeal. Artistul a lucrat pentru familie şi în alte amplasamente; ornamentaţia plastică a castelului Wesselényi din Hodod, construit între 1763-1776, este sculptată de el, [afirmaţie] probată de un act din 1776. Înfăptuirile lui din Jibou adeveresc şi subliniază opinia noastră că, în bună parte, sarcinile artistice de aici au fost încredinţate spre realizare unor meşteri din Cluj.
(va urma)
traducere de Györfi-Deák György
Ediţia de bază:
Bíró József, Erdély beszélő kövei (Studii de istoria artei), Editura Kriterion, 2008.
Publicată în:
Caiete Silvane nr.109 / februarie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu