(c) 2011 - Györfi-Deák György
În 2012, Anthony Horowitz va publica un nou volum din seria super-spionului adolescent Alex Rider: „Yassen”. Mi-am adus aminte de tânărul englez care a salvat lumea de zece ori (până acum) în momentul când am citit în presa noastră că cercetătorii britanici de la Universitatea din Leeds au anunţat crearea unui acumulator cu... „jeleu”! Nu vom prezenta aici şi acum „găselniţele” (bâlbele) ziariştilor însărcinaţi cu semnalarea noutăţilor ştiinţifice, veţi găsi destule articole şi discuţii critice pe situl StiintaAzi.ro. Traducerea corectă a termenului „jelly” ar fi: „cu gel”.
Cuvântul cere să fie folosit cu atenţie şi în alte limbi. În cea de-a treia carte din aventuroasa serie creată de Horowitz, „Skeleton Key” (2002, tradusă la noi ca „Insula rechinilor”), Alex este trimis în Cuba împreună cu doi agenţi C.I.A., care, chipurile, erau părinţii săi. În perioada de pregătire a misiunii, băiatul constată şi învaţă diferenţele dintre engleza britanică şi cea americană. La micul dejun, el cere pâine cu unt şi gem. Reacţia colegilor de peste ocean este promptă:
„Vrei să spui jeleu! Nici un copil american nu cere gem. Dacă ceri asta pe aeroportul din Santiago, vom ajunge în închisoare sau mai rău, înainte de a clipi.” (trad.: Diana Georgiana Vlase)
Deci, până la apariţia senzaţionalei ştiri despre acumulatorul... „gelatinos”, noua descoperire a englezilor, am crezut că „jeleu” este un cuvânt „marcă înregistrată” în S.U.A.
De altfel, aici se potriveşte şi anecdota neaoşă cu „puştiul gelos”. La grădiniţă, o fetiţă de vreo cinci anişori l-a simpatizat multă vreme pe un băieţaş, dar apoi, brusc, au început să nu-şi vorbească, ba chiar să se ocolească. Când a văzut că lucrurile s-au schimbat, educatoarea a intervenit cu tact şi a întrebat-o pe micuţă ce s-a întâmplat. „Nu-mi mai place, pentru că e gelos!” „Cum adică gelos?” - s-a minunat femeia. „Uite aşa!” îşi trecu fata mâna prin plete şi se strâmbă dezgustată: „Îşi dă pe păr cu gel!”
Deci, cu un pic de noroc, în traducerea unui redactor grăbit şi fără experienţă, senzaţionala sursă de înmagazinare pe bază de gel ar fi putut deveni o „baterie geloasă”. În eternele „pajişti magnetice” ale ziaristicii după ureche, orice e posibil.
În prezent, aparatura portabilă foloseşte acumulatori cu ioni de litiu şi polimeri. Litiul este un element chimic alcalin. Prin urmare, ca toate suratele sale din grupa I, reacţionează violent cu apa şi eliberează hidrogenul din ea, un produs foarte exploziv. Altminteri, lăsat în aer, el se autoaprinde şi se transformă în oxid, de aceea este păstrat sub ulei.
Bateriile cu litiu prezintă un risc în exploatare: „fuga termică”. În 2006, firma Dell a rechemat în fabrică aproximativ 1 milion de baterii de laptop din cauza pericolului de a se înfierbânta de la sine până la punctul de topire. Ca să-i protejeze pe utilizatori, compania texană din Austin a înlocuit urgent acumulatoarele iniţiale cu unele mai voluminoase, mai grele şi cu performanţe mai scăzute, dar fără probleme de siguranţă.
Ian Ward, conducătorul inovatorului proiect, este profesor emerit la catedra de fizică şi astronomie a celebrei universităţi din Leeds. El şi-a dedicat viaţa studierii comportării polimerilor şi fluidelor cu structură complexă. Iată că descoperirea echipei sale promite să permită fabricarea unor dispozitive cu dimensiuni cât mai reduse şi cu o siguranţă sporită în exploatare. Astfel, tabletele şi calculatoarele portabile vor deveni mult mai subţiri, greutatea totală va scădea, iar durata de funcţionare va creşte simţitor. Cât despre preţ, să amintim optimismul inventatorilor, care susţin că, la o capacitate egală, acumulatorul lor va costa cu 10-20% mai puţin. Noul tip de baterie reîncărcabilă a stârnit şi interesul companiilor producătoare de automobile hibride sau electrice, deoarece se pare că va reuşi să înlocuiască vechile acumulatoare cu plumb, foarte grele şi destul de pretenţioase, mai ales în vreme de iarnă.
„Gelul bazat pe polimer pare să fie un film solid, însă el conţine aproximativ 70% lichid electrolit”, a afirmat profesorul Ian Ward. Astfel, el poate fi modelat în orice formă sau dimensiune, ceea ce va înlesni proiectarea şi poziţionarea acumulatorului în aparatele electronice folosite cotidian. Prin portabilitate şi caracteristile electrice competitive, bateria cu gel promite să revoluţioneze tot ceea ce este portabil.
Bibliografie:
http://www.bbc.co.uk/news/science-environment-14852073
http://www.apropo.ro/cash/it-c/bateria-din-jeleu-mai-ieftina-mai-sigura-mai-mica-mai-puternica-8740890
Articol publicat în:
Şcoala Noastră, revistă pentru educaţie şi cultură pedagogică editată de Inspectoratul Şcolar şi Casa Corpului Didactic, seria a IV-a, anul XI, nr. 3-4/2011, pag. 88-89
23 noiembrie 2011
20 noiembrie 2011
Cum am găsit Piatra Pintii
(Techergheli sălăjene 2)
(c) 2011 Györfi-Deák György
Profesorul Zaharia Prodan a publicat în revista „Caiete Silvane” câteva fragmente ample din romanul autobiografic „Culoarea diavolului”. În primul capitol, „De ce nu poartă tata cravată”, naratorul participă la înmormântarea propriului său părinte şi, stând lângă sicriu, îşi aminteşte de situaţiile conflictuale din anii copilăriei. Satul V. este, evident, localitatea Var de lângă Jibou. Capitolul următor, „Grota roşie”, ne scoate din curtea şcolii, unde învăţător era despotul poreclit Moţul şi ne poartă mult mai departe, către Grădina Zmeilor din Gâlgău Almaşului. Bun cunoscător al tradiţiilor şi poveştilor locale, scriitorul împleteşte în firul intrigii iţele a două legende: una despre Piatra Pintii, un bolovan în formă de copită de cal, aflat în apropierea Dumbravei Gâlgăului şi alta despre Salcia Babei Moarte, un loc bântuit, aflat la o intersecţie a cărărilor care vin din sat şi se unesc în drumul către Prodăneşti sau Borza.
În toamna anului 1705, oastea principelui transilvănean Rákóczi Ferenc a început să sape tranşee în dreapta şi în stânga văii Agrijului, ca să împiedice oastea imperială să pătrundă în Ardeal. Inamicul era aşteptat să apară fie pe firul pârâului Agrij, dinspre Creaca, fie pe valea Someşului, dinspre Baia Mare. Socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, deoarece, conduşi de un ţăran bătrân, austriecii au atacat din flanc, pe firul pârâului Firiza, dinspre Popeni. Bătălia a avut loc în 11 noiembrie şi s-a terminat prin spulberarea oştirii localnicilor.
„Tradiţia spunea că alături de armatele principelui transilvănean a luptat şi detaşamentul de haiduci români condus de Pintea Viteazul, haiduc rămas în legendă în multe sate de pe Valea Someşului. Bătrânul Chelu, vecinul nostru, spunea că de aici calul lui Pintea a sărit până pe Piscuiul Ronei, iar apoi până în Cheud, unde-şi avea cetatea.”
Legenda notată de Zaharia Prodan a fost confirmată de profesorul Aurel Medve din Năpradea, localitate aflată la vreo douăzeci de kilometri de Var şi trei kilometri de Cheud, unde se află fosta cetate Aranyos (în maghiară: „cea de aur”, „aurită”). El şi-a condus oaspeţii maramureşeni în rezervaţia geologico-peisagistică „Moşul şi Baba”, iar apoi le-a arătat o altă Piatră a Pintii, un bloc neted de piatră pe care haiducul Pintea Viteazul şi-a ascuţit hangerul ştirbit în lupta din Jibou.
Nu departe de Cheud, pe celălalt mal al Someşului, se află alte urme lăsate de armăsarul eroului popular. Citim în volumul „Obiective turistice naturale şi antropice în nord-estul judeţului Sălaj”:
„În tradiţia locală se spune că tot în Pădurea Ciocârlău, la nord de satul Aluniş, se află Piatra cea Căscată, o piatră mare care are o deschizătură ca o gaură. Localnicii vârstnici spuneau că se putea pătrunde pe deschizătură până când se ajungea la o gaură în jos, un fel de gaură de puţ, pe care n-a avut nimeni curaj să intre, într-o anumită direcţie, dacă tropoteai cu picioarele sau băteai cu ceva, pământul suna a gol. Ţinând seama de acest lucru şi de faptul că dealul este alcătuit în parte din piatră calcaroasă, s-a tras şi concluzia că ar putea fi o peşteră în adâncuri. Pe această piatră erau nişte semne care semănau cu nişte potcoave de cal. Legenda spune că ar fi potcoavele calului lui Pintea Viteazul care, fiind încolţit de poteră, ar fi sărit cu calul său năzdrăvan de pe Piatra Năzdrăvană din Dealul Mare, peste Someş, până pe această piatră, astfel scăpând de urmăritori.”
În luna mai, cu prilejul unei ieşiri la cabana din Grădina Zmeilor, am zărit pe un panou turistic două trasee marcate. Cel cu punct roşu este destinat să-i poarte pe vizitatori în jurul ciudatelor formaţiuni stâncoase desprinse din coasta dealului aflat în partea de sus a satului Gâlgău Almaşului din comuna Bălan. Celălalt, cu cruce roşie, urcă împreună cu primul până deasupra platoului rezervaţiei, iar apoi se pierde în pădure, către Apus. Intrigat de poveştile lui Zaharia Prodan, mi-am propus să mă întorc în vacanţa de vară şi să explorez zona.
Zice proverbul: „Omul plănuieşte, Dumnezeu rânduieşte.” Unele drumeţii decurg cu totul altfel decât au fost gândite la început. Profesorul nostru de fizică din liceu, Cornel Găvănescu, salvamontist în Munţii Făgăraş, ne-a repetat în felurite rânduri că rătăcirile sunt sarea şi piperul excursiilor. Din acest punct de vedere, cele ce s-au întâmplat pe parcursul căutărilor mele au constituit o aventură bine condimentată.
La nouă fără un sfert, eram în staţia de autobuz din faţa bisericii ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”. Primul ghinion. Microbuzul de Cluj de la ora respectivă nu mai circula către Bălan, pe valea Almaşului, ci prin Creaca şi Românaşi, pe drumul european modernizat de italieni, deci a trebuit să renunţ la transportul în comun şi să mă descurc cu: „Ia-mă, nene!”. Încă o dată m-am minunat cum de nu s-a gândit nimeni să pună la marginea parcării un panou pe care firmele să-şi treacă rutele şi orele când circulă. Pe de altă parte, aş fi ticălos dacă mi-aş smulge părul din cap şi m-aş plânge că soarta mi-a jucat un renghi. A meritat buclucul, deoarece după ce i-am povestit rostul aventurii tocmai începute, şoferul mi-a povestit legenda Pietrei Dracului din Hida.
Din Jibou până în locul unde trebuie să părăseşti şoseaua asfaltată şi să urci la deal sunt exact 10 km, după cum arată borna plasată peste drum de panoul indicator. Cu bicicleta, distanţa poate fi străbătută în circa o oră şi jumătate, chiar şi de către un copil de 12 ani. Localnicii îi spun locului „Cheturi”, termen probabil derivat din cuvântul „încheieturi”. „Grădina Zmeilor” şi-a primit numele de la Ştefan Goanţă, care, în 1974, a regizat (împreună cu Eugen Patriche) un spectacol folcloric bazat pe legenda locală „Fata Cătanii”, prezentat întâi pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor din Zalău, reprezentaţie filmată apoi în ineditul cadru natural şi transmisă de televiziunea naţională. Să amintim aici câteva rânduri din articolul „Tentaţia hiperbolizării” publicat de scriitor în revista „Caiete Silvane”:
„D’apăi, draga mea, ziceau bătrânii că a fost mai demult o femeie, îi zicea de’a Cătanii, aici în satul nostru, care avea o gospodărie mare. Avea multe oi şi tare mult de lucru, şi bărbatul era plecat de-acasă. Avea şi o fată fecioară şi frumoasă care ieşea câteodată din vorba ei. Într-o zi, avea rând la oi şi trebuia să se ducă după lapte şi o trimite pe fată. Da’ fata feleleşte, adică nu vrea să meargă. Şi-atunci, femeia strigă la ea, o suduie, ba o şi blastămă: «stană de piatră să te facă Dumnezeu!» Fata s-a dus până la urmă la oi după lapte. Când s-a întors, a pornit o furtună mare, cu fulgere, trăsnete şi tunete şi o trăsnit pe fată de-o rămas stană de piatră. Şi de-aia e stânca asta în formă de fată cu ciubărul în spate.”
Pe un panou fixat în pridvorul cabanei, găsim tragicul episod povestit în versuri:
„Fată, fată! Fata mea,
Când îi trece Dumbrava,
Să fii fată, blăstămată,
Să te faci stană de piatră,
Ploaia, vântul, să te bată!”
„Vai, Cătană! Vai, Cătană!
N-ai avut suflet de mamă,
Rău fata ţi-ai blăstămat,
Blăstămul greu s-o legat!
Şi ţi-o fost mare păcat!”
Într-o discuţie despre rostul pavării aleilor din rezervaţie cu andezit excavat din dealul moigrădean Măgura, Irina Goanţă preciza cu privire la geneza numelui de „Grădina Zmeilor”: „Sunt localnici care, întrebaţi fiind de unde vine acest nume, aşa spun: domnul Goanţă o zis aşa, i-o plăcut tare mult locul şi o zis că stâncile sunt ca nişte zmei.”
Locurile seamănă cu „Garden of the Gods” (Grădina zeilor), străvechiul loc sacru al indienilor, aflat lângă marele oraş Colorado Springs din statul american Colorado. Masivitatea şi dimensiunile uriaşilor stâlpi şi bolovani sugerează intervenţia unor forţe peste putinţa noastră de înţelegere, de aici seninătatea cu care a fost acceptat numele dat de scriitorul zălăuan, deşi până la el nimeni nu s-a gândit să asocieze uriaşele făpturi de piatră cu zmeii. Noua denumire a fost adoptată oficial, trecută în legile referitoare la constituirea rezervaţiilor pentru protejarea monumentelor naturii, amintită în cărţile şi articolele publicate de Emilian Petrescu, Ioan Abrudan, Paul Petcu, Aurel Medve, Gheorghe Coste, Iosif Daróczi ş.a.
Zmeii sunt masivi, puternici, agresivi, puturoşi, prost crescuţi. Mircea Cărtărescu le-a dedicat miticelor făpturi o nostimă „enciclopedie”, ulterior ilustrată color de Tudor Banuş. Vladimir Iakovlevici Propp, teoreticianul care a dezvăluit structura poveştilor populare, a considerat că ei sunt singurii eroi de basm care evadează din liniaritatea clişeului literar. Unde apar ei, întotdeauna iese tărăboi, deci atrag atenţia şi constituie un brand aducător de necazuri, dar şi de câştiguri consistente.
Întreprinzătorii locali au construit o cabană din lemn la marginea rezervaţiei din Gâlgău Almaşului, deschisă la sfârşit de săptămână sau cu prilejul unor evenimente deosebite, cum ar fi, de exemplu, câştigarea alegerilor locale. La reclama făcută noii locaţii a contribuit un incendiu urmat de un scandal muşumalizat degrabă (Olivian Vădan: „o după-amiază incendiară, la propriu şi la figurat”). După scrutinul din 2008, flăcările au distrus o parte din clădire în timpul chefului de celebrare a victoriei de către noile autorităţi din comună. În vreme ce pompierii au pus jeturile de apă pe acoperişul cuprins de flăcări, a avut loc şi un incident de presă, ca urmare a apariţiei echipei de jurnalişti de la cotidianul „Magazin sălăjean”. Ziaristei Mihaela Moldovan i s-a reproşat felul cum a prezentat un act de violenţă din perioada electorală şi a fost ea însăşi înjurată şi agresată. În cele din urmă, când Asociaţia Jurnaliştilor s-a autosesizat şi cazul a făcut vâlvă, au intervenit şi şi-au cerut scuze conducătorii la nivel de judeţ şi de partid, respectiv prefectul Andrei Todea şi deputatul PSD Iuliu Nosa. Într-un fel, s-a repetat cazul barului „La doi colonei” de lângă Casa Armatei din Zalău, unde ia ghiciţi cine s-au luat la pumni şi au asigurat notorietatea respectivei „unităţi de alimentaţie publică”?
Prin urmare, cum frumuseţea locurilor şi întâmplările de pomină i-au purtat faima până hăt departe, să nu ne mirăm de faptul că în parcarea din faţa cabanei de la Grădina Zmeilor se găsesc întotdeauna maşini din alte judeţe, uneori chiar din Suceava, Mehedinţi sau Tulcea. Cei mai mulţi se mulţumesc cu panorama neobişnuitei stâncării, dar cabanierii au oferit o posibilitate de drumeţie şi pentru cei dornici de o plimbare mai lungă prin natură: Piatra Pintii.
De la cabană, se intră pe aleea din dreptul imensului panou vandalizat, „bătut” cu pietre şi ciuruit în stil balcanic, cândva destinat să prezinte cine a asigurat finanţarea proiectului european de amenajare a rezervaţiei. Coşuri de gunoi băiţuite şi lăcuite ne îndeamnă să păstrăm curăţenia. Drumul se bifurcă, dar marcajele ne poartă spre dreapta, în sus. Ca urmare a unor plângeri, treptele săpate direct în coasta dealului au fost acoperite cu grohotiş şi înlocuite cu podeţe şi scări de lemn. Am reuşit să le fotografiez 3D, înainte de „cosmetizare”, în toamna anului 2009. Sus, la capătul urcuşului, în primul punct de belvedere, a stat cândva şi un chioşc spaţios şi răcoros, o binecuvântare pentru pensionarii obosiţi, mutat apoi în vale, ca urmare a altor reclamaţii menite să sancţioneze orice semn vizibil de intervenţie umană în peisaj. Noua doctrină Monroe ecologistă cere ca natura să rămână naturală! Vorba unui prieten: Doamne păzeşte să vrea careva să facă un festival de rock aici! Că rămânem fără bănci, fără coşuri de gunoi, fără pădure şi fără stânci!
Intrăm în pădure. Foarte curând, poteca se bifurcă. Cercul roşu merge către stânga şi urmăreşte buza dealului. Noi cotim către dreapta, pe marcajul cu cruce roşie, în adâncul pădurii. Drumul este larg şi vizibil, însă are multe bifurcaţii (şi trifurcaţii), deci urmăriţi cu atenţie semnul, pentru că pot apare confuzii. În apropiere de ţinta excursiei, am găsit trei arbori vecini, unul marcat cu un H roşu, al doilea cu cruce roşie şi al treilea cu un inel galben. O babilonie de semne! În dumbravă veţi întâlni oameni, culegători de ciuperci sau tăietori de lemne, dacă aveţi senzaţia că v-aţi rătăcit, nu ezitaţi să-i salutaţi şi să le cereţi îndrumări.
Piatra Pintii se află un pic mai sus, în vârful unei strungi care coboară către satul Borza. Spre surprinderea noastră, obiectivul turistic nu a fost marcat. Este un bolovan de piatră, masiv şi inconfundabil, atât de vizibil, încât gazdele au considerat că e inutil să-i pună o cruce roşie. Uite aşa am pierdut drumul prima dată, am trecut nevinovat pe lângă el, apoi am găsit pe un arbore un semn forestier, o cruce roşie fără fond alb şi am crezut că sunt pe calea cea bună. Am coborât în continuare. Cum drumul era foarte clar delimitat, semn că a fost circulat din vechime, am înaintat fără reţinere. Mi-am urmărit umbra ca să mă orientez în spaţiu. O vreme, ea mi-a fost în faţă, deci, cum era dimineaţă, înseamnă că am mers către Vest, apoi drumul a cotit-o către Sud şi umbra a căzut lateral, în dreapta. Am ieşit din pădure după circa un sfert de ceas. În total, abia dacă am făcut o oră de mers prin codru. Locul îmi era complet necunoscut. Mai târziu am aflat că frumoasa panoramă este valea Agrijului, cu comuna Creaca înspre sud, satul Ciglean (casele de pe deal) şi cariera de calcar din Prodăneşti înspre apus.
Vă imaginaţi ce voioşie a fost când m-am întâlnit cu o familie tânără, formată din părinţi şi doi copilaşi:
- Bună ziua, îmi puteţi spune unde sunt?
- V-aţi rătăcit!?!
Din privirile oamenilor, am citit că numai un aiurit poate realiza o asemenea „performanţă”. Cu gândul la „sarea şi piperul excursiilor”, am zâmbit şi eu.
- Vin de la Grădina Zmeilor şi caut Piatra Pintii.
Buzele s-au întins până la urechi, dar am simţit şi o doză onestă de compătimire în glasul localnicilor:
- Aţi trecut de ea, aici e Borza...
Va să zică, m-am lăsat derutat de cei care au marcat aiurea cărarea şi am refăcut traseul parcurs de elevii ghidaţi de profesorul Aurel Medve din Năpradea, drum descris în revista „Eco Samus” din noiembrie 2010. Satul Borza se află la numai 5 km depărtare de Jibou, dar, ca şi Prodăneşti-ul, ţine de comuna Creaca. A fost amintit sub numele de Borzova încă pe vremea regelui Matei Corvinul (1469). În monografia sa, Petri Mór susţine că aici ar fi existat cândva şi un castel. O altă sursă importantă de informaţii despre localitate şi împrejurimile ei este articolul publicat de profesoara Camelia Cosma de la Şcoala de Arte din Zalău.
Nişte prieteni cu care am hoinărit şi altă dată prin zonă s-au oferit să repet împreună cu ei excursia de la Grădina Zmeilor la Piatra Pintii. De această dată, am urmărit semnele de pe arbori cu atenţie sporită. Am ajuns din nou la strunga remarcată în prima călătorie. Pe bolovanul imens din susul ei, piatră acoperită cu muşchi verzui, pe care se desluşeşte săpat numele Claudiu, nu este niciun marcaj, nicio tăbliţă cu „Piatra Pintii”, „copită de cal năzdrăvan” (care musai trebuie să fi avut aripi, căci lipsit de o copită ar fi rămas şchiop ca jumătatea de iepure a lui Statu-Palmă Barbă-Cot), „SFÂRŞITUL DRUMULUI!”. De această dată, am răscolit împrejurimile cu atenţie, fără să găsim alte semne. Am făcut haz de necaz şi am râs mult de năstruşnica idee: dacă scrie „Claudiu” pe ea, de ce i se spune Piatra Pintii şi nu „Bolovanul lui Claudiu”?
Am făcut până aici circa 45 de minute, ceea ce pentru alte persoane ar putea să fie un ceas de mers, deci dus-întors ar face 2 ore, cât scrie pe tăbliţa de la cabana din rezervaţie. Ce păcat că la intrarea în Grădina Zmeilor nu s-a afişat o hartă a locurilor.
După ce am identificat ţinta şi am dobândit certitudinea că am nimerit-o, ne-am continuat drumul către Vest, în sus. După câteva minute, am cotit către Nord, iar la un moment dat, prin frunziş, s-au văzut de la mare înălţime cele două biserici din Borza, unde, cu începere din 1998, slujeşte părintele Claudiu Nechita.
Biserica veche este construită în întregime din lemn, se află în vârful unui dâmb şi poartă hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Ea datează din 1758 şi a fost ridicată de meşterul „Breaz Ianoş de la Gileaiu”, care a lucrat şi la Bezded şi Brebi. A fost renovată în 1975-1976, 1999-2000. La ridicarea ei, nu s-au folosit cuie de fier, îmbinările sunt realizate prin decupări ingenioase şi cepuri de lemn. Mihai Petriş, directorul Casei Orăşeneşti de Cultură din Jibou, a publicat mai multe fotografii pe pagina din Wikipedia rezervată minunatului lăcaş de cult. O altă locaţie de web rezervată este situl crestinortodox.ro, unde se găsesc şi imagini ale picturilor interioare.
Noua biserică de piatră, cu hramul „Sfinţii Petru şi Pavel” se află în vale, peste drum de rustica fântână cu cumpănă, la baza ţancului stâncos pe care a fost ridicată „biserica veche”. Poate că natura terenului a inspirat şi alegerea hramului: „Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16:18) Spre marea mea uimire, deşi Borza, Prodăneşti şi Ciglean sunt învecinate cu Jiboul şi doar la câţiva kilometri distanţă, parohia este subordonată părintelui protopop Ştefan Lucaciu din Zalău. Sălajul cuprinde numeroase astfel de împărţiri zonale paradoxale, semn al unei istorii zbuciumate.
Merită să urcaţi sus, pe creasta dealului abrupt de deasupra Borzei, în perioada cât pădurea îşi pierde frunzele. Priveliştea este copleşitoare. Poteca se îndreaptă către Nord şi poartă un marcaj silvic cu dungă roşie. Ea urcă până într-un loc unde armata chezaro-crăiască a înălţat cândva, tare demult, un foişor de observaţie, din care azi a rămas doar un marcaj topografic militar, plasat în anul 1962. E un punct de belvedere unde se întâlnesc trei drumuri: pe cel din stânga am urcat noi, cel din centru probabil că merge la Borza, iar cel din dreapta coboară, la început tot spre Nord, apoi către Est.
Am optat pentru această din urmă variantă. Parcursul prin codru s-a terminat deasupra Varului, pe păşunea Tihăului, de unde se zăreşte locul numit „La Pietre” din Gâlgău Almaşului, aflat în dreptul Grădinii Zmeilor, dar pe cealălalt versant al văii. Era cald, vacile se retrăseseră în liziera pădurii, la umbră şi rumegau alene. Am făcut un pic de gălăgie ca să apară şi ciurdarul. Aşa cum prietenul Széll Sándor şi-a notat pe blog: „am consultat GPS-ul” ca să aflăm unde am ajuns.
Nu prea departe se coceau murele: negre, dulci, înmiresmate şi zemoase. Ne-am tras sufletul, în timp ce am degustat darurile Naturii. Unele ramuri înspinate şerpuiau printre smocurile de ferigi de unde îşi ridicau capetele globulare. Ne-am ghiftuit, apoi am ales drumul care coboară înspre Var. După un alt parcurs printr-un făget am ieşit pe o fâneaţă, de unde se vede comuna Surduc (în dreapta) şi satul Tihău (în stânga). Jos se află podul peste pârâul Almaş în capul căruia stau două răstigniri (a treia a fost distrusă de un camion), dintre care una cu mâna ruptă. Cine cunoaşte poezia lui Viorel Mureşan poate că a reţinut şocanta imagine.
Am ieşit la şosea şi am avut noroc, n-a fost nevoie să ne tocim pingelele încă 4 kilometri, deoarece ne-a văzut o cunoştinţă, a oprit şi ne-a luat în maşină. Am revenit în Var peste câteva săptămâni, când am plecat în căutarea Salciei de pe mormântul Babei Blestemate, cealaltă legendă din romanul lui Zaharia Prodan. Dar aceasta a fost o altă aventură, pe care o vom povesti altădată, după ce vor trece sărbătorile de iarnă.
Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VII, Nr. 11 (82)/ noiembrie 2011, pag. 20-22.
(c) 2011 Györfi-Deák György
Profesorul Zaharia Prodan a publicat în revista „Caiete Silvane” câteva fragmente ample din romanul autobiografic „Culoarea diavolului”. În primul capitol, „De ce nu poartă tata cravată”, naratorul participă la înmormântarea propriului său părinte şi, stând lângă sicriu, îşi aminteşte de situaţiile conflictuale din anii copilăriei. Satul V. este, evident, localitatea Var de lângă Jibou. Capitolul următor, „Grota roşie”, ne scoate din curtea şcolii, unde învăţător era despotul poreclit Moţul şi ne poartă mult mai departe, către Grădina Zmeilor din Gâlgău Almaşului. Bun cunoscător al tradiţiilor şi poveştilor locale, scriitorul împleteşte în firul intrigii iţele a două legende: una despre Piatra Pintii, un bolovan în formă de copită de cal, aflat în apropierea Dumbravei Gâlgăului şi alta despre Salcia Babei Moarte, un loc bântuit, aflat la o intersecţie a cărărilor care vin din sat şi se unesc în drumul către Prodăneşti sau Borza.
În toamna anului 1705, oastea principelui transilvănean Rákóczi Ferenc a început să sape tranşee în dreapta şi în stânga văii Agrijului, ca să împiedice oastea imperială să pătrundă în Ardeal. Inamicul era aşteptat să apară fie pe firul pârâului Agrij, dinspre Creaca, fie pe valea Someşului, dinspre Baia Mare. Socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, deoarece, conduşi de un ţăran bătrân, austriecii au atacat din flanc, pe firul pârâului Firiza, dinspre Popeni. Bătălia a avut loc în 11 noiembrie şi s-a terminat prin spulberarea oştirii localnicilor.
„Tradiţia spunea că alături de armatele principelui transilvănean a luptat şi detaşamentul de haiduci români condus de Pintea Viteazul, haiduc rămas în legendă în multe sate de pe Valea Someşului. Bătrânul Chelu, vecinul nostru, spunea că de aici calul lui Pintea a sărit până pe Piscuiul Ronei, iar apoi până în Cheud, unde-şi avea cetatea.”
Legenda notată de Zaharia Prodan a fost confirmată de profesorul Aurel Medve din Năpradea, localitate aflată la vreo douăzeci de kilometri de Var şi trei kilometri de Cheud, unde se află fosta cetate Aranyos (în maghiară: „cea de aur”, „aurită”). El şi-a condus oaspeţii maramureşeni în rezervaţia geologico-peisagistică „Moşul şi Baba”, iar apoi le-a arătat o altă Piatră a Pintii, un bloc neted de piatră pe care haiducul Pintea Viteazul şi-a ascuţit hangerul ştirbit în lupta din Jibou.
Nu departe de Cheud, pe celălalt mal al Someşului, se află alte urme lăsate de armăsarul eroului popular. Citim în volumul „Obiective turistice naturale şi antropice în nord-estul judeţului Sălaj”:
„În tradiţia locală se spune că tot în Pădurea Ciocârlău, la nord de satul Aluniş, se află Piatra cea Căscată, o piatră mare care are o deschizătură ca o gaură. Localnicii vârstnici spuneau că se putea pătrunde pe deschizătură până când se ajungea la o gaură în jos, un fel de gaură de puţ, pe care n-a avut nimeni curaj să intre, într-o anumită direcţie, dacă tropoteai cu picioarele sau băteai cu ceva, pământul suna a gol. Ţinând seama de acest lucru şi de faptul că dealul este alcătuit în parte din piatră calcaroasă, s-a tras şi concluzia că ar putea fi o peşteră în adâncuri. Pe această piatră erau nişte semne care semănau cu nişte potcoave de cal. Legenda spune că ar fi potcoavele calului lui Pintea Viteazul care, fiind încolţit de poteră, ar fi sărit cu calul său năzdrăvan de pe Piatra Năzdrăvană din Dealul Mare, peste Someş, până pe această piatră, astfel scăpând de urmăritori.”
În luna mai, cu prilejul unei ieşiri la cabana din Grădina Zmeilor, am zărit pe un panou turistic două trasee marcate. Cel cu punct roşu este destinat să-i poarte pe vizitatori în jurul ciudatelor formaţiuni stâncoase desprinse din coasta dealului aflat în partea de sus a satului Gâlgău Almaşului din comuna Bălan. Celălalt, cu cruce roşie, urcă împreună cu primul până deasupra platoului rezervaţiei, iar apoi se pierde în pădure, către Apus. Intrigat de poveştile lui Zaharia Prodan, mi-am propus să mă întorc în vacanţa de vară şi să explorez zona.
Zice proverbul: „Omul plănuieşte, Dumnezeu rânduieşte.” Unele drumeţii decurg cu totul altfel decât au fost gândite la început. Profesorul nostru de fizică din liceu, Cornel Găvănescu, salvamontist în Munţii Făgăraş, ne-a repetat în felurite rânduri că rătăcirile sunt sarea şi piperul excursiilor. Din acest punct de vedere, cele ce s-au întâmplat pe parcursul căutărilor mele au constituit o aventură bine condimentată.
La nouă fără un sfert, eram în staţia de autobuz din faţa bisericii ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”. Primul ghinion. Microbuzul de Cluj de la ora respectivă nu mai circula către Bălan, pe valea Almaşului, ci prin Creaca şi Românaşi, pe drumul european modernizat de italieni, deci a trebuit să renunţ la transportul în comun şi să mă descurc cu: „Ia-mă, nene!”. Încă o dată m-am minunat cum de nu s-a gândit nimeni să pună la marginea parcării un panou pe care firmele să-şi treacă rutele şi orele când circulă. Pe de altă parte, aş fi ticălos dacă mi-aş smulge părul din cap şi m-aş plânge că soarta mi-a jucat un renghi. A meritat buclucul, deoarece după ce i-am povestit rostul aventurii tocmai începute, şoferul mi-a povestit legenda Pietrei Dracului din Hida.
Din Jibou până în locul unde trebuie să părăseşti şoseaua asfaltată şi să urci la deal sunt exact 10 km, după cum arată borna plasată peste drum de panoul indicator. Cu bicicleta, distanţa poate fi străbătută în circa o oră şi jumătate, chiar şi de către un copil de 12 ani. Localnicii îi spun locului „Cheturi”, termen probabil derivat din cuvântul „încheieturi”. „Grădina Zmeilor” şi-a primit numele de la Ştefan Goanţă, care, în 1974, a regizat (împreună cu Eugen Patriche) un spectacol folcloric bazat pe legenda locală „Fata Cătanii”, prezentat întâi pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor din Zalău, reprezentaţie filmată apoi în ineditul cadru natural şi transmisă de televiziunea naţională. Să amintim aici câteva rânduri din articolul „Tentaţia hiperbolizării” publicat de scriitor în revista „Caiete Silvane”:
„D’apăi, draga mea, ziceau bătrânii că a fost mai demult o femeie, îi zicea de’a Cătanii, aici în satul nostru, care avea o gospodărie mare. Avea multe oi şi tare mult de lucru, şi bărbatul era plecat de-acasă. Avea şi o fată fecioară şi frumoasă care ieşea câteodată din vorba ei. Într-o zi, avea rând la oi şi trebuia să se ducă după lapte şi o trimite pe fată. Da’ fata feleleşte, adică nu vrea să meargă. Şi-atunci, femeia strigă la ea, o suduie, ba o şi blastămă: «stană de piatră să te facă Dumnezeu!» Fata s-a dus până la urmă la oi după lapte. Când s-a întors, a pornit o furtună mare, cu fulgere, trăsnete şi tunete şi o trăsnit pe fată de-o rămas stană de piatră. Şi de-aia e stânca asta în formă de fată cu ciubărul în spate.”
Pe un panou fixat în pridvorul cabanei, găsim tragicul episod povestit în versuri:
„Fată, fată! Fata mea,
Când îi trece Dumbrava,
Să fii fată, blăstămată,
Să te faci stană de piatră,
Ploaia, vântul, să te bată!”
„Vai, Cătană! Vai, Cătană!
N-ai avut suflet de mamă,
Rău fata ţi-ai blăstămat,
Blăstămul greu s-o legat!
Şi ţi-o fost mare păcat!”
Într-o discuţie despre rostul pavării aleilor din rezervaţie cu andezit excavat din dealul moigrădean Măgura, Irina Goanţă preciza cu privire la geneza numelui de „Grădina Zmeilor”: „Sunt localnici care, întrebaţi fiind de unde vine acest nume, aşa spun: domnul Goanţă o zis aşa, i-o plăcut tare mult locul şi o zis că stâncile sunt ca nişte zmei.”
Locurile seamănă cu „Garden of the Gods” (Grădina zeilor), străvechiul loc sacru al indienilor, aflat lângă marele oraş Colorado Springs din statul american Colorado. Masivitatea şi dimensiunile uriaşilor stâlpi şi bolovani sugerează intervenţia unor forţe peste putinţa noastră de înţelegere, de aici seninătatea cu care a fost acceptat numele dat de scriitorul zălăuan, deşi până la el nimeni nu s-a gândit să asocieze uriaşele făpturi de piatră cu zmeii. Noua denumire a fost adoptată oficial, trecută în legile referitoare la constituirea rezervaţiilor pentru protejarea monumentelor naturii, amintită în cărţile şi articolele publicate de Emilian Petrescu, Ioan Abrudan, Paul Petcu, Aurel Medve, Gheorghe Coste, Iosif Daróczi ş.a.
Zmeii sunt masivi, puternici, agresivi, puturoşi, prost crescuţi. Mircea Cărtărescu le-a dedicat miticelor făpturi o nostimă „enciclopedie”, ulterior ilustrată color de Tudor Banuş. Vladimir Iakovlevici Propp, teoreticianul care a dezvăluit structura poveştilor populare, a considerat că ei sunt singurii eroi de basm care evadează din liniaritatea clişeului literar. Unde apar ei, întotdeauna iese tărăboi, deci atrag atenţia şi constituie un brand aducător de necazuri, dar şi de câştiguri consistente.
Întreprinzătorii locali au construit o cabană din lemn la marginea rezervaţiei din Gâlgău Almaşului, deschisă la sfârşit de săptămână sau cu prilejul unor evenimente deosebite, cum ar fi, de exemplu, câştigarea alegerilor locale. La reclama făcută noii locaţii a contribuit un incendiu urmat de un scandal muşumalizat degrabă (Olivian Vădan: „o după-amiază incendiară, la propriu şi la figurat”). După scrutinul din 2008, flăcările au distrus o parte din clădire în timpul chefului de celebrare a victoriei de către noile autorităţi din comună. În vreme ce pompierii au pus jeturile de apă pe acoperişul cuprins de flăcări, a avut loc şi un incident de presă, ca urmare a apariţiei echipei de jurnalişti de la cotidianul „Magazin sălăjean”. Ziaristei Mihaela Moldovan i s-a reproşat felul cum a prezentat un act de violenţă din perioada electorală şi a fost ea însăşi înjurată şi agresată. În cele din urmă, când Asociaţia Jurnaliştilor s-a autosesizat şi cazul a făcut vâlvă, au intervenit şi şi-au cerut scuze conducătorii la nivel de judeţ şi de partid, respectiv prefectul Andrei Todea şi deputatul PSD Iuliu Nosa. Într-un fel, s-a repetat cazul barului „La doi colonei” de lângă Casa Armatei din Zalău, unde ia ghiciţi cine s-au luat la pumni şi au asigurat notorietatea respectivei „unităţi de alimentaţie publică”?
Prin urmare, cum frumuseţea locurilor şi întâmplările de pomină i-au purtat faima până hăt departe, să nu ne mirăm de faptul că în parcarea din faţa cabanei de la Grădina Zmeilor se găsesc întotdeauna maşini din alte judeţe, uneori chiar din Suceava, Mehedinţi sau Tulcea. Cei mai mulţi se mulţumesc cu panorama neobişnuitei stâncării, dar cabanierii au oferit o posibilitate de drumeţie şi pentru cei dornici de o plimbare mai lungă prin natură: Piatra Pintii.
De la cabană, se intră pe aleea din dreptul imensului panou vandalizat, „bătut” cu pietre şi ciuruit în stil balcanic, cândva destinat să prezinte cine a asigurat finanţarea proiectului european de amenajare a rezervaţiei. Coşuri de gunoi băiţuite şi lăcuite ne îndeamnă să păstrăm curăţenia. Drumul se bifurcă, dar marcajele ne poartă spre dreapta, în sus. Ca urmare a unor plângeri, treptele săpate direct în coasta dealului au fost acoperite cu grohotiş şi înlocuite cu podeţe şi scări de lemn. Am reuşit să le fotografiez 3D, înainte de „cosmetizare”, în toamna anului 2009. Sus, la capătul urcuşului, în primul punct de belvedere, a stat cândva şi un chioşc spaţios şi răcoros, o binecuvântare pentru pensionarii obosiţi, mutat apoi în vale, ca urmare a altor reclamaţii menite să sancţioneze orice semn vizibil de intervenţie umană în peisaj. Noua doctrină Monroe ecologistă cere ca natura să rămână naturală! Vorba unui prieten: Doamne păzeşte să vrea careva să facă un festival de rock aici! Că rămânem fără bănci, fără coşuri de gunoi, fără pădure şi fără stânci!
Intrăm în pădure. Foarte curând, poteca se bifurcă. Cercul roşu merge către stânga şi urmăreşte buza dealului. Noi cotim către dreapta, pe marcajul cu cruce roşie, în adâncul pădurii. Drumul este larg şi vizibil, însă are multe bifurcaţii (şi trifurcaţii), deci urmăriţi cu atenţie semnul, pentru că pot apare confuzii. În apropiere de ţinta excursiei, am găsit trei arbori vecini, unul marcat cu un H roşu, al doilea cu cruce roşie şi al treilea cu un inel galben. O babilonie de semne! În dumbravă veţi întâlni oameni, culegători de ciuperci sau tăietori de lemne, dacă aveţi senzaţia că v-aţi rătăcit, nu ezitaţi să-i salutaţi şi să le cereţi îndrumări.
Piatra Pintii se află un pic mai sus, în vârful unei strungi care coboară către satul Borza. Spre surprinderea noastră, obiectivul turistic nu a fost marcat. Este un bolovan de piatră, masiv şi inconfundabil, atât de vizibil, încât gazdele au considerat că e inutil să-i pună o cruce roşie. Uite aşa am pierdut drumul prima dată, am trecut nevinovat pe lângă el, apoi am găsit pe un arbore un semn forestier, o cruce roşie fără fond alb şi am crezut că sunt pe calea cea bună. Am coborât în continuare. Cum drumul era foarte clar delimitat, semn că a fost circulat din vechime, am înaintat fără reţinere. Mi-am urmărit umbra ca să mă orientez în spaţiu. O vreme, ea mi-a fost în faţă, deci, cum era dimineaţă, înseamnă că am mers către Vest, apoi drumul a cotit-o către Sud şi umbra a căzut lateral, în dreapta. Am ieşit din pădure după circa un sfert de ceas. În total, abia dacă am făcut o oră de mers prin codru. Locul îmi era complet necunoscut. Mai târziu am aflat că frumoasa panoramă este valea Agrijului, cu comuna Creaca înspre sud, satul Ciglean (casele de pe deal) şi cariera de calcar din Prodăneşti înspre apus.
Vă imaginaţi ce voioşie a fost când m-am întâlnit cu o familie tânără, formată din părinţi şi doi copilaşi:
- Bună ziua, îmi puteţi spune unde sunt?
- V-aţi rătăcit!?!
Din privirile oamenilor, am citit că numai un aiurit poate realiza o asemenea „performanţă”. Cu gândul la „sarea şi piperul excursiilor”, am zâmbit şi eu.
- Vin de la Grădina Zmeilor şi caut Piatra Pintii.
Buzele s-au întins până la urechi, dar am simţit şi o doză onestă de compătimire în glasul localnicilor:
- Aţi trecut de ea, aici e Borza...
Va să zică, m-am lăsat derutat de cei care au marcat aiurea cărarea şi am refăcut traseul parcurs de elevii ghidaţi de profesorul Aurel Medve din Năpradea, drum descris în revista „Eco Samus” din noiembrie 2010. Satul Borza se află la numai 5 km depărtare de Jibou, dar, ca şi Prodăneşti-ul, ţine de comuna Creaca. A fost amintit sub numele de Borzova încă pe vremea regelui Matei Corvinul (1469). În monografia sa, Petri Mór susţine că aici ar fi existat cândva şi un castel. O altă sursă importantă de informaţii despre localitate şi împrejurimile ei este articolul publicat de profesoara Camelia Cosma de la Şcoala de Arte din Zalău.
Nişte prieteni cu care am hoinărit şi altă dată prin zonă s-au oferit să repet împreună cu ei excursia de la Grădina Zmeilor la Piatra Pintii. De această dată, am urmărit semnele de pe arbori cu atenţie sporită. Am ajuns din nou la strunga remarcată în prima călătorie. Pe bolovanul imens din susul ei, piatră acoperită cu muşchi verzui, pe care se desluşeşte săpat numele Claudiu, nu este niciun marcaj, nicio tăbliţă cu „Piatra Pintii”, „copită de cal năzdrăvan” (care musai trebuie să fi avut aripi, căci lipsit de o copită ar fi rămas şchiop ca jumătatea de iepure a lui Statu-Palmă Barbă-Cot), „SFÂRŞITUL DRUMULUI!”. De această dată, am răscolit împrejurimile cu atenţie, fără să găsim alte semne. Am făcut haz de necaz şi am râs mult de năstruşnica idee: dacă scrie „Claudiu” pe ea, de ce i se spune Piatra Pintii şi nu „Bolovanul lui Claudiu”?
Am făcut până aici circa 45 de minute, ceea ce pentru alte persoane ar putea să fie un ceas de mers, deci dus-întors ar face 2 ore, cât scrie pe tăbliţa de la cabana din rezervaţie. Ce păcat că la intrarea în Grădina Zmeilor nu s-a afişat o hartă a locurilor.
După ce am identificat ţinta şi am dobândit certitudinea că am nimerit-o, ne-am continuat drumul către Vest, în sus. După câteva minute, am cotit către Nord, iar la un moment dat, prin frunziş, s-au văzut de la mare înălţime cele două biserici din Borza, unde, cu începere din 1998, slujeşte părintele Claudiu Nechita.
Biserica veche este construită în întregime din lemn, se află în vârful unui dâmb şi poartă hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Ea datează din 1758 şi a fost ridicată de meşterul „Breaz Ianoş de la Gileaiu”, care a lucrat şi la Bezded şi Brebi. A fost renovată în 1975-1976, 1999-2000. La ridicarea ei, nu s-au folosit cuie de fier, îmbinările sunt realizate prin decupări ingenioase şi cepuri de lemn. Mihai Petriş, directorul Casei Orăşeneşti de Cultură din Jibou, a publicat mai multe fotografii pe pagina din Wikipedia rezervată minunatului lăcaş de cult. O altă locaţie de web rezervată este situl crestinortodox.ro, unde se găsesc şi imagini ale picturilor interioare.
Noua biserică de piatră, cu hramul „Sfinţii Petru şi Pavel” se află în vale, peste drum de rustica fântână cu cumpănă, la baza ţancului stâncos pe care a fost ridicată „biserica veche”. Poate că natura terenului a inspirat şi alegerea hramului: „Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16:18) Spre marea mea uimire, deşi Borza, Prodăneşti şi Ciglean sunt învecinate cu Jiboul şi doar la câţiva kilometri distanţă, parohia este subordonată părintelui protopop Ştefan Lucaciu din Zalău. Sălajul cuprinde numeroase astfel de împărţiri zonale paradoxale, semn al unei istorii zbuciumate.
Merită să urcaţi sus, pe creasta dealului abrupt de deasupra Borzei, în perioada cât pădurea îşi pierde frunzele. Priveliştea este copleşitoare. Poteca se îndreaptă către Nord şi poartă un marcaj silvic cu dungă roşie. Ea urcă până într-un loc unde armata chezaro-crăiască a înălţat cândva, tare demult, un foişor de observaţie, din care azi a rămas doar un marcaj topografic militar, plasat în anul 1962. E un punct de belvedere unde se întâlnesc trei drumuri: pe cel din stânga am urcat noi, cel din centru probabil că merge la Borza, iar cel din dreapta coboară, la început tot spre Nord, apoi către Est.
Am optat pentru această din urmă variantă. Parcursul prin codru s-a terminat deasupra Varului, pe păşunea Tihăului, de unde se zăreşte locul numit „La Pietre” din Gâlgău Almaşului, aflat în dreptul Grădinii Zmeilor, dar pe cealălalt versant al văii. Era cald, vacile se retrăseseră în liziera pădurii, la umbră şi rumegau alene. Am făcut un pic de gălăgie ca să apară şi ciurdarul. Aşa cum prietenul Széll Sándor şi-a notat pe blog: „am consultat GPS-ul” ca să aflăm unde am ajuns.
Nu prea departe se coceau murele: negre, dulci, înmiresmate şi zemoase. Ne-am tras sufletul, în timp ce am degustat darurile Naturii. Unele ramuri înspinate şerpuiau printre smocurile de ferigi de unde îşi ridicau capetele globulare. Ne-am ghiftuit, apoi am ales drumul care coboară înspre Var. După un alt parcurs printr-un făget am ieşit pe o fâneaţă, de unde se vede comuna Surduc (în dreapta) şi satul Tihău (în stânga). Jos se află podul peste pârâul Almaş în capul căruia stau două răstigniri (a treia a fost distrusă de un camion), dintre care una cu mâna ruptă. Cine cunoaşte poezia lui Viorel Mureşan poate că a reţinut şocanta imagine.
Am ieşit la şosea şi am avut noroc, n-a fost nevoie să ne tocim pingelele încă 4 kilometri, deoarece ne-a văzut o cunoştinţă, a oprit şi ne-a luat în maşină. Am revenit în Var peste câteva săptămâni, când am plecat în căutarea Salciei de pe mormântul Babei Blestemate, cealaltă legendă din romanul lui Zaharia Prodan. Dar aceasta a fost o altă aventură, pe care o vom povesti altădată, după ce vor trece sărbătorile de iarnă.
Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VII, Nr. 11 (82)/ noiembrie 2011, pag. 20-22.
11 noiembrie 2011
Babits Mihály - Măştile de gaze
(c) 2011 - Györfi-Deák György
Ici-colo, printre acoperişuri se înalţă nişte hornuri prelungi. Aceste coşuri nu fumegă niciodată, dar ele adună într-însele răsuflarea a mii de oameni, gura vitală de aer furnizată astfel atunci când gazele letale se împrăştie, învăluiesc pe îndelete clădire după clădire, pătrund etaj după etaj. Hornurile reprezintă singura legătură a sărmanilor plămâni umani cu aerul curat de la mare înălţime.
Adăposturile antigaz de tipul acesta au început să fie construite încă din prima jumătate de secolului XX, dar au fost definitivate ca formă şi structură doar pe parcursul „războiului etern”. Au primit denumirea de „caverne presurizate”, ceea ce iniţial desemnase un fel hambar imens, uşor de ermetizat, unde refugiaţii panicaţi se adunau la ceas de primejdie ca o turmă îngrozită; se călcau în picioare la intrare, unde uşile se închideau grăbite în faţa vălătucilor otrăvitori, iar apoi, când aerul devenea din nou curat, presau trupurile îngrămădite ciorchine ale celor sosiţi prea târziu şi rămaşi afară, un zid de cadavre căzute unul peste celălalt, care baricada ieşirea; aici, când printre ei se aflau şi rude ale celor scăpaţi, se derulau scene înfiorătoare, cu pumni izbiţi în pereţi şi vaiete. Arareori hambarele fuseseră dimensionate în mod proporţional cu densitatea populaţiei din zonă; spaţiul era strâmt, iar aerul puţin. Oamenii respirau gâtuiţi, înghesuiţi ca sardelele, se băteau pentru câte un locşor şi aşteptau pe jumătate leşinaţi, în mirosul greu, ca primejdia să treacă şi să se deschidă porţile.
Multe s-au schimbat de atunci şi, deoarece, în general, s-a impus tendinţa ca neplăcerile războiului să devină suportabile pentru populaţia din spatele frontului, ba chiar să devină o parte a traiului cotidian, s-a acordat o atenţie deosebită organizării apărării antigaz. Deasupra oraşelor mai importante sau mai expuse, pădurea de hornuri se îndesise şi, oriunde ar fi locuit, oamenii puteau să se refugieze în adăpostul presurizat cel mai apropiat. Astfel, localităţile urbane s-au trezit la o nouă viaţă. Datorită transportului rapid şi ieftin, populaţia megalopolisurilor începuse să se risipească pe la periferie. Însă acum, sub continua ameninţare a atacurilor chimice, oamenii s-au străduit să se adune în vecinătatea prelungelor coşuri. Oraşele au început să se dezvolte pe verticală. Densitatea populaţiei a crescut exploziv, deşi suprafaţa locuibilă a rămas relativ puţină. În aceste zile, S... era un stup doldora de zgârie-nori, în vreme ce jur-împrejur fermele şi satele se goliseră.
Adăpostul presurizat s-a subţiat şi a dispărut printre zgârie-nori. A trebuit să dispară ca să-şi împlinească rolul protector. Înainte, adeseori atacul cu gaze era urmat de bombardamentele care ţinteau tocmai hornurile locurilor de refugiu. Cei care, riscându-şi viaţa, ajunseseră în hambar deveniseră ţinta unei noi morţi, ascunsă în văzduh. Emoţia mulţimii înghesuite în adăpost creştea neîncetat la auzul şuierăturilor şi exploziilor din apropiere. În jurul căilor de acces în subteran, se ducea o luptă furibundă. Aparent, fără nici un motiv: ce valoare are o pivniţă? Dar toate crăpăturile provocate de bombe puteau să deschidă o cale de acces a gazelor otrăvitoare, împotriva cărora adăposturile subterane nu ofereau nici o protecţie.
De atunci, şi acest pericol s-a micşorat şi a dispărut. Coşurile îşi pierduseră rolul de ţintă fixă: ele se îndesau peste tot în oraş şi aerul circula către camerele de sub pământ prin lungi conducte protejate. Materialul din care erau confecţionate, la fel cu şira şi faţada buncherelor, rezista la explozii. Nu erau învelite „în metal şi protejate de trei forţe”. Întrucât efectele bombardamentelor puteau fi mărite la nesfârşit, nici un metal n-ar fi constituit un scut eficient. Dar, precum pivniţele cetăţilor se adânceau în sol, iar străvechiile tranşee erau apărate de valuri de pământ bătătorit, „argila cauciucată”, acest material moale şi dens descoperit de savanţi, le proteja. Era atât de elastic, încât hornurile confecţionate din el se aplecau, chiar se culcau sub suflul bombelor, iar apoi se ridicau din nou, încetişor, ca nişte fire de iarbă date la pământ sau ca hornul unui vapor ce tocmai trecuse pe sub un pod nu prea înalt.
Al doilea motiv de spaimă, care înainte vreme răzbătea prin toate sălaşurile protectoare, era teama de întrerupere a curentului electric, lucru care ar fi însemnat probleme în funcţionarea ventilatoarelor! A ventilatoarelor care furnizau aerul curat! Dacă zumzetul ventilatoarelor s-ar fi oprit, ar fi urmat asfixierea, catastrofa! Dar proiectarea modernă a centralelor de distribuire a curentului şi perfecta lor protejare aproape că înlăturase riscul, cel puţin în cazul megalopolisurilor, care dispuneau de mult mai multe echipamente potrivite să fie puse la treabă.
Prin urmare, pericolul şi panica au încetat să provoace agitaţie în rândurile populaţiei îngrămădite în clădirile sută la sută etanşate. Adăpostul presurizat modern oferea siguranţa refugiului aflat la îndemână, ba chiar şi un pic de confort. Chiar şi atunci când nu se dădea alarma, încăperile largi şi bine aerisite deveneau centrul câte unui cartier, adăpostind oficiul de recrutare, devenind o sală de şedinţe... Şi când sirenele începeau să vâjâie, ordinea desăvârşită şi disciplina de fier asigurau accesul fiecăruia şi ofereau garanţia găsirii unui loc.
Şi totuşi o umbră adăsta aici, iar moartea tot dădea târcoale! Imediat după închiderea porţilor etanşe, atmosfera devenea apăsătoare. Degeaba se agitau disperate paletele ventilatoarelor la capătul deschizăturilor către hornuri, o mie de răsuflări gâfâiau speriate. Iar toate acestea: spaţiul înghesuit, asfixiant, deşertic şi îndoliat, ca sălile de aşteptare din gări în zilele unor catastrofe majore, îi aminteau doamnei Kamuthy de orele cumplite ale coşmarelor.
- Clasa întâi! răcni gardianul după ce aruncă o privire asupra bonului, deoarece cei din familia Kamuthy închiriaseră pe bani grei o cămăruţă în aripa rezervată V.I.P.; aveau chiar un compartiment etanşabil propriu, dotat cu perne şi pături, diferite tipuri de conserve şi măşti de gaze proprii, pentru orice situaţie, cu toate că ele se puteau închiria chiar la faţa locului, unde funcţiona şi un bufet.
- Ce bine că atacul nu ne-a surprins undeva departe, într-o parte necunoscută a oraşului, se gândi femeia. Simţea că n-ar fi putut să îndure atacul într-un loc străin! Măcar aici va fi întâmpinată de obiecte familiare... de chipuri cunoscute... Îşi va întâlni soţul... poate chiar şi pe Elza! Şi-a apăsat palma pe inimă; încă răsufla sacadat; din spate, a auzit un schimb de replici şi a pălit. (Oare câte scene de coşmar s-au petrecut în preajma acestor porţi cumplite!)
- Prezentaţi tichetele la control! urla paznicul.
Un chip îngrozit de moarte se străduia să devină invizibil.
- Nu auzi? Arată-mi tichetul galben!
- Tichetul galben, tichetul galben! - se auzea de pretutindeni.
Statul încasa de la toată lumea taxa de protecţie împotriva atacurilor chimice şi elibera în schimb chitanţe galbene.
- L-ai uitat acasă? În sertarul biroului?
Era o glumă grosolană: de unde să aibă bietul vierme o masă de birou, cât timp n-avea nici măcar un cămin?
- Nimeni nu pleacă de acasă fără bonul galben! Identificaţi-vă într-un fel sau altul, altfel vă trimit la arest. Un-doi! N-aveţi nici un act? Vă cunoaşte cineva din împrejurimi? Cum vă numiţi?
Trăsăturile chipului nenorocit au plesnit ca o coardă întinsă prea tare sau ca o supapă defectă, apoi, pe neaşteptate a început să plângă hohotit. Ca un copil. Ca un bărbat. Dar pe atunci, bărbaţii care să verse lacrimi de crocodil nu erau nici o raritate, nici ceva neobişnuit. Nici domnului Kamuthy, care apăruse între timp în mijlocul mulţimii, nu i s-a părut demn de atenţie: el îşi căuta, cu obişnuita sa morgă aristocratică, soţia.
- O fi vreun dezertor nenorocit - îşi dădu cu părerea domnul Kamuthy, în vreme ce sărmanul plângăcios a fost condus într-o celulă goală, unde apoi să fie interogat degrabă. Este metoda ideală de control a populaţiei. Mai demult, în vremea păcii, nimeni n-a visat ce ordine va institui şi va menţine războiul. Indivizi ca el au dezertat cu sutele. Acum este obligat să se prezinte benevol la adăpost, dacă nu doreşte să se sufoce pe stradă.
- Oh, nefericitul! Ce tânăr e, încă aproape copil! Femeia se înfioră la gândul dilemei fără de scăpare. Aici înăuntru a dat peste temuta Listă, în vreme ce afară, printre clădiri, gazele se răspândeau tăcute...
- Îl vor împuşca - zise cu răceală domnul Kamuthy, ca şi cum ar fi fost vorba despre un lucru normal şi obişnuit. Sufletul femeii se zbătea, suferea. Deci nu există scăpare? Cei tineri trebuie să piară într-un fel sau altul? Nu există o cale de scăpare, un loc unde să se ascundă?
- Elza e aici? îşi întrebă bărbatul. Aţi văzut-o pe Elza?
Şi brusc dădu în clocot mânia împotriva părintelui care analizează cu răceală necazul de care a dat un străin, în loc să se întrebe oare unde i-o fi fata în acest ceas de primejdie!
- Ce fel de tată sunteţi?
- Oare de ce vă agitaţi întotdeauna? Cu siguranţă, Elza s-a dus la facultate. Ştiţi prea bine că universitatea dispune de o cavernă presurizată proprie. De adăpostul presurizat cu cel mai ştiinţific sistem de protecţie din ţară.
Dar femeia nu mai reuşi să-l asculte. Nervii întinşi erau îndreptaţi către ţâţânile uşilor. Se cutremura la auzul fiecărui glas de fată. Dar n-a putut să vegheze la nesfârşit intrarea. Soţul o trase degrabă înspre cămăruţa confortabilă şi liniştită.
- Haideţi! Nu-i nimic de văzut. V-aţi oprit degeaba aici!
Ultimii întârziaţi au intrat cu răsuflarea tăiată prin poarta pivotantă. Sirenele au vâjâit din nou. În cadrul uşii a apărut, ici şi colo, câte o uniformă: gardienii veniţi din patrulare, care aveau obligaţia să părăsească ultimii străzile aflate sub atacul chimic. Închiderea! Ca într-o crâşmă demonică, prinsă sub şuvoiul unei muzici ce sfâşia timpanele, doamna Kamuthy se strecură ameţită prin arhipeleagul meselor din sălile de aşteptare. Încăperile de clasa întâi ocupau etajele superioare ale clădirii. Poate că Elza s-a oprit să stea cu prietenele, undeva pe un culoar de clasa a doua!
Avea colege, de o condiţie mai modestă, dar care locuiau în acest cartier; şi în alte ocazii, preferase să stea împreună cu ele. Ea se arăta atât de distantă şi de independentă, cu certitudine că nu-şi căuta neliniştită mama, aşa cum maică-sa o căuta pe ea. Ochii femeii umblau ca nişte gâze agitate.
Pe neaşteptate, aproape că i-a scăpat un strigăt. Crezuse c-o vede pe Elza, deşi nu fusese decât chipul unei amintiri ivite clar, pe neaşteptate. La o masă plasată într-un colţ îndepărtat, pe băncuţele rezemate de ziduri, stăteau câteva tinere. În clipa următoare, deja îşi dăduse seama că nici una dintre ele nu este Elza. Îşi fixă micul binoclu de teatru pe ele şi le recunoscu pe prietenele Elzei. Erau chiar cele cu care stătea de obicei... Cele invidiate pentru privirea încrezătoare şi şoaptele confidenţiale adresate lor...
Tineri în vreme de război... Se retrag într-un colţ, râd, se îmbrăţişează; ce i-ar putea impresiona? Aşa au crescut, sub aripile morţii... Toate acestea li se par normale. Grijile ar fi fost doar o povară grea, dar cine stătea să-şi facă griji degeaba? Doamna Kamuthy avea senzaţia că toată lumea, cu excepţia ei, se interesa doar de propria-i persoană. Deşi aici, în buimăceala şuieratului despicător al sirenelor, toată lumea alerga agitată, cu toţii: femeile, infirmii, soldaţii aflaţi în permisie, căutau pe cineva... Doar grupul acesta de trei-patru fete se izolase în mod sfidător de lumea înconjurătoare, se retrăsese în tranşeea de după masa plină cu măştile de gaze închiriate. În intimitatea încolăcirii nestingherite a braţelor, le înconjura un aer atât de aparte, încât doamna Kamuthy ezită să le abordeze. Simţise plutind în aer secretele ostile ale unei noi generaţii şi se retrase speriată.
Dar una dintre fete, cu o înfăţişare mai matură, care nu stătea alături de celelalte, ci încerca o mască de gaze stând în picioare lângă masă, o zări şi o salută.
- Aţi văzut-o pe Elza? întrebă femeia.
Domnul Kamuthy se îndesase deja în fotoliul din „loja” de clasa întâi şi îşi pusese în faţă un teanc din cele mai moderne mijloace de camuflaj şi un pahar de „bere de război”. Doamna Kamuthy nu reuşi să-şi stăpânească emoţiile, ci începu să-şi facă şi mai multe griji, văzându-le pe tinere.
- Probabil că-şi pierde timpul pe la facultate.
- Întotdeauna umblaţi împreună.
Fata râse.
- Ei, nici chiar întotdeauna, ar fi exagerat, cu o prietenă urâtă, ca mine. Era o tânără grasă şi voioasă, cu totul opusă frumoasei şi exaltatei Elza. Un aer de luciditate ironică o însoţea pretutindeni, chiar şi aici. Tremurând obosită, doamnei Kamuthy aproape că i se făcu ruşine în faţa ei. Dar nu se putea hotărî să se despartă de ea, aşa că o prinse de mână şi-i tot spunea „draga mea Margot”, poate că totuşi ştia ceva despre Elza.
- Elza, cu certitudine, o duce mult mai bine...
- Cine ştie? chicoti o duduiţă scundă, cu năsucul pe sus, aşezată pe bancă, unde se pierdea lascivă printre braţele şi sânii altor două tinere, torcând fericită, ca o pisicuţă. Isuse, Marie, Sfinte Duh, apăraţi-ne de bombe! Nu vii şi tu aici, Margot?
- Dacă nu-s bărbaţi, atunci se strâng una într-alta, îi spuse râzând Margot doamnei Kamuthy. Trupe de rezervă...
- Se ţin acum cursuri la universitate? - s-a interesat doamna Kamuthy.
- Elza s-a dus la bibliotecă. Îi place să citească poemele dinainte de război - îi spuse Margot cu un fel de răspăr respectuos. O pasiune anacronică, dar cu totul lipsită de primejdii.
Mama Elzei ştia că la facultate încăperile care puteau fi închise ermetic se aflau tocmai în corpul bibliotecii.
- Elza se află în locul cel mai potrivit.
- Dar dacă a plecat să se plimbe? Ar fi putut să iasă din oraş... dincolo de diguri... unde şi cea mai apropiată cavernă presurizată se află atât de departe...
- În curând ne încorporează, n-o să păţim nimic până atunci! Nu scăpăm atât de uşor - glumi Margot. - Domnul Oştirilor şi-a pus ochii pe noi. Ne protejează, ca nu cumva să scăpăm de serviciul militar obligatoriu pe Pământ înainte de vreme.
Traducere din limba maghiară de Györfi-Deák György
Fragmente din volumul: Babits Mihály, Elza pilóta vagy A tökéletes társadalom (Pilotul Elza sau Societatea perfectă), 1933.
Apărută în:
Acta Iassyensia Comparationis nr.9 / 2011
NOTIŢĂ BIOGRAFICĂ
Babits Mihály de Szentistván (1883-1941) este una dintre figurile proeminente ale literaturii maghiare, personalitate a primei generaţii de la revista „Nyugat” (Vestul). A scris poezie, proză şi eseuri. Lucrări importante: „A gólyakalifa" (Califul barză, 1913); „Tímár Virgil fia" (Fiul lui Virgil Tímár, 1922); „Kártyavár" (Castelul de cărţi, 1923); „Halálfiai" (Osândiţi la moarte, 1927); „Az európai irodalom története" (Istoria literaturii europene, 1936); „Összegyűjtött versei" (Integrala poetică, 1938). A tradus piese de teatru de Goethe, Shakespeare, Sofocle, precum şi poeziile lui Baudelaire, Dante, Heine, Keats, Ovidiu, Petroniu, Rimbaud, Verlaine, Oscar Wilde, Walt Whitman, Yeats etc. Este aproape necunoscut publicului român, eventual doar ca poet, datorită volumelor tălmăcite de Constantiu Olariu (Poeme, 1977; Cartea lui Iona, 1999, 2002). Câteva povestiri fantastice au fost traduse de Györfi-Deák György şi au apărut ocazional, în diferite almanahuri sau reviste literare. Este insuficient, dacă ne gândim la importanţa autorului. Romanul „Pilotul Elza sau Societatea perfectă” reprezintă cântecul de lebădă al scriitorului şi este o distopie, un coşmar plasat în viitor, o lume dezumanizată de un război fără perspectiva păcii, unde atacurile chimice asupra oraşelor dens populate au devenit o realitate, iar măştile de gaze se află mereu la îndemână. Şi, întrucât băieţii au pierit ucişi la grămadă pe câmpul de bătălie, a venit rândul fetelor să fie recrutate în rândul forţelor armate.
Ici-colo, printre acoperişuri se înalţă nişte hornuri prelungi. Aceste coşuri nu fumegă niciodată, dar ele adună într-însele răsuflarea a mii de oameni, gura vitală de aer furnizată astfel atunci când gazele letale se împrăştie, învăluiesc pe îndelete clădire după clădire, pătrund etaj după etaj. Hornurile reprezintă singura legătură a sărmanilor plămâni umani cu aerul curat de la mare înălţime.
Adăposturile antigaz de tipul acesta au început să fie construite încă din prima jumătate de secolului XX, dar au fost definitivate ca formă şi structură doar pe parcursul „războiului etern”. Au primit denumirea de „caverne presurizate”, ceea ce iniţial desemnase un fel hambar imens, uşor de ermetizat, unde refugiaţii panicaţi se adunau la ceas de primejdie ca o turmă îngrozită; se călcau în picioare la intrare, unde uşile se închideau grăbite în faţa vălătucilor otrăvitori, iar apoi, când aerul devenea din nou curat, presau trupurile îngrămădite ciorchine ale celor sosiţi prea târziu şi rămaşi afară, un zid de cadavre căzute unul peste celălalt, care baricada ieşirea; aici, când printre ei se aflau şi rude ale celor scăpaţi, se derulau scene înfiorătoare, cu pumni izbiţi în pereţi şi vaiete. Arareori hambarele fuseseră dimensionate în mod proporţional cu densitatea populaţiei din zonă; spaţiul era strâmt, iar aerul puţin. Oamenii respirau gâtuiţi, înghesuiţi ca sardelele, se băteau pentru câte un locşor şi aşteptau pe jumătate leşinaţi, în mirosul greu, ca primejdia să treacă şi să se deschidă porţile.
Multe s-au schimbat de atunci şi, deoarece, în general, s-a impus tendinţa ca neplăcerile războiului să devină suportabile pentru populaţia din spatele frontului, ba chiar să devină o parte a traiului cotidian, s-a acordat o atenţie deosebită organizării apărării antigaz. Deasupra oraşelor mai importante sau mai expuse, pădurea de hornuri se îndesise şi, oriunde ar fi locuit, oamenii puteau să se refugieze în adăpostul presurizat cel mai apropiat. Astfel, localităţile urbane s-au trezit la o nouă viaţă. Datorită transportului rapid şi ieftin, populaţia megalopolisurilor începuse să se risipească pe la periferie. Însă acum, sub continua ameninţare a atacurilor chimice, oamenii s-au străduit să se adune în vecinătatea prelungelor coşuri. Oraşele au început să se dezvolte pe verticală. Densitatea populaţiei a crescut exploziv, deşi suprafaţa locuibilă a rămas relativ puţină. În aceste zile, S... era un stup doldora de zgârie-nori, în vreme ce jur-împrejur fermele şi satele se goliseră.
Adăpostul presurizat s-a subţiat şi a dispărut printre zgârie-nori. A trebuit să dispară ca să-şi împlinească rolul protector. Înainte, adeseori atacul cu gaze era urmat de bombardamentele care ţinteau tocmai hornurile locurilor de refugiu. Cei care, riscându-şi viaţa, ajunseseră în hambar deveniseră ţinta unei noi morţi, ascunsă în văzduh. Emoţia mulţimii înghesuite în adăpost creştea neîncetat la auzul şuierăturilor şi exploziilor din apropiere. În jurul căilor de acces în subteran, se ducea o luptă furibundă. Aparent, fără nici un motiv: ce valoare are o pivniţă? Dar toate crăpăturile provocate de bombe puteau să deschidă o cale de acces a gazelor otrăvitoare, împotriva cărora adăposturile subterane nu ofereau nici o protecţie.
De atunci, şi acest pericol s-a micşorat şi a dispărut. Coşurile îşi pierduseră rolul de ţintă fixă: ele se îndesau peste tot în oraş şi aerul circula către camerele de sub pământ prin lungi conducte protejate. Materialul din care erau confecţionate, la fel cu şira şi faţada buncherelor, rezista la explozii. Nu erau învelite „în metal şi protejate de trei forţe”. Întrucât efectele bombardamentelor puteau fi mărite la nesfârşit, nici un metal n-ar fi constituit un scut eficient. Dar, precum pivniţele cetăţilor se adânceau în sol, iar străvechiile tranşee erau apărate de valuri de pământ bătătorit, „argila cauciucată”, acest material moale şi dens descoperit de savanţi, le proteja. Era atât de elastic, încât hornurile confecţionate din el se aplecau, chiar se culcau sub suflul bombelor, iar apoi se ridicau din nou, încetişor, ca nişte fire de iarbă date la pământ sau ca hornul unui vapor ce tocmai trecuse pe sub un pod nu prea înalt.
Al doilea motiv de spaimă, care înainte vreme răzbătea prin toate sălaşurile protectoare, era teama de întrerupere a curentului electric, lucru care ar fi însemnat probleme în funcţionarea ventilatoarelor! A ventilatoarelor care furnizau aerul curat! Dacă zumzetul ventilatoarelor s-ar fi oprit, ar fi urmat asfixierea, catastrofa! Dar proiectarea modernă a centralelor de distribuire a curentului şi perfecta lor protejare aproape că înlăturase riscul, cel puţin în cazul megalopolisurilor, care dispuneau de mult mai multe echipamente potrivite să fie puse la treabă.
Prin urmare, pericolul şi panica au încetat să provoace agitaţie în rândurile populaţiei îngrămădite în clădirile sută la sută etanşate. Adăpostul presurizat modern oferea siguranţa refugiului aflat la îndemână, ba chiar şi un pic de confort. Chiar şi atunci când nu se dădea alarma, încăperile largi şi bine aerisite deveneau centrul câte unui cartier, adăpostind oficiul de recrutare, devenind o sală de şedinţe... Şi când sirenele începeau să vâjâie, ordinea desăvârşită şi disciplina de fier asigurau accesul fiecăruia şi ofereau garanţia găsirii unui loc.
Şi totuşi o umbră adăsta aici, iar moartea tot dădea târcoale! Imediat după închiderea porţilor etanşe, atmosfera devenea apăsătoare. Degeaba se agitau disperate paletele ventilatoarelor la capătul deschizăturilor către hornuri, o mie de răsuflări gâfâiau speriate. Iar toate acestea: spaţiul înghesuit, asfixiant, deşertic şi îndoliat, ca sălile de aşteptare din gări în zilele unor catastrofe majore, îi aminteau doamnei Kamuthy de orele cumplite ale coşmarelor.
- Clasa întâi! răcni gardianul după ce aruncă o privire asupra bonului, deoarece cei din familia Kamuthy închiriaseră pe bani grei o cămăruţă în aripa rezervată V.I.P.; aveau chiar un compartiment etanşabil propriu, dotat cu perne şi pături, diferite tipuri de conserve şi măşti de gaze proprii, pentru orice situaţie, cu toate că ele se puteau închiria chiar la faţa locului, unde funcţiona şi un bufet.
- Ce bine că atacul nu ne-a surprins undeva departe, într-o parte necunoscută a oraşului, se gândi femeia. Simţea că n-ar fi putut să îndure atacul într-un loc străin! Măcar aici va fi întâmpinată de obiecte familiare... de chipuri cunoscute... Îşi va întâlni soţul... poate chiar şi pe Elza! Şi-a apăsat palma pe inimă; încă răsufla sacadat; din spate, a auzit un schimb de replici şi a pălit. (Oare câte scene de coşmar s-au petrecut în preajma acestor porţi cumplite!)
- Prezentaţi tichetele la control! urla paznicul.
Un chip îngrozit de moarte se străduia să devină invizibil.
- Nu auzi? Arată-mi tichetul galben!
- Tichetul galben, tichetul galben! - se auzea de pretutindeni.
Statul încasa de la toată lumea taxa de protecţie împotriva atacurilor chimice şi elibera în schimb chitanţe galbene.
- L-ai uitat acasă? În sertarul biroului?
Era o glumă grosolană: de unde să aibă bietul vierme o masă de birou, cât timp n-avea nici măcar un cămin?
- Nimeni nu pleacă de acasă fără bonul galben! Identificaţi-vă într-un fel sau altul, altfel vă trimit la arest. Un-doi! N-aveţi nici un act? Vă cunoaşte cineva din împrejurimi? Cum vă numiţi?
Trăsăturile chipului nenorocit au plesnit ca o coardă întinsă prea tare sau ca o supapă defectă, apoi, pe neaşteptate a început să plângă hohotit. Ca un copil. Ca un bărbat. Dar pe atunci, bărbaţii care să verse lacrimi de crocodil nu erau nici o raritate, nici ceva neobişnuit. Nici domnului Kamuthy, care apăruse între timp în mijlocul mulţimii, nu i s-a părut demn de atenţie: el îşi căuta, cu obişnuita sa morgă aristocratică, soţia.
- O fi vreun dezertor nenorocit - îşi dădu cu părerea domnul Kamuthy, în vreme ce sărmanul plângăcios a fost condus într-o celulă goală, unde apoi să fie interogat degrabă. Este metoda ideală de control a populaţiei. Mai demult, în vremea păcii, nimeni n-a visat ce ordine va institui şi va menţine războiul. Indivizi ca el au dezertat cu sutele. Acum este obligat să se prezinte benevol la adăpost, dacă nu doreşte să se sufoce pe stradă.
- Oh, nefericitul! Ce tânăr e, încă aproape copil! Femeia se înfioră la gândul dilemei fără de scăpare. Aici înăuntru a dat peste temuta Listă, în vreme ce afară, printre clădiri, gazele se răspândeau tăcute...
- Îl vor împuşca - zise cu răceală domnul Kamuthy, ca şi cum ar fi fost vorba despre un lucru normal şi obişnuit. Sufletul femeii se zbătea, suferea. Deci nu există scăpare? Cei tineri trebuie să piară într-un fel sau altul? Nu există o cale de scăpare, un loc unde să se ascundă?
- Elza e aici? îşi întrebă bărbatul. Aţi văzut-o pe Elza?
Şi brusc dădu în clocot mânia împotriva părintelui care analizează cu răceală necazul de care a dat un străin, în loc să se întrebe oare unde i-o fi fata în acest ceas de primejdie!
- Ce fel de tată sunteţi?
- Oare de ce vă agitaţi întotdeauna? Cu siguranţă, Elza s-a dus la facultate. Ştiţi prea bine că universitatea dispune de o cavernă presurizată proprie. De adăpostul presurizat cu cel mai ştiinţific sistem de protecţie din ţară.
Dar femeia nu mai reuşi să-l asculte. Nervii întinşi erau îndreptaţi către ţâţânile uşilor. Se cutremura la auzul fiecărui glas de fată. Dar n-a putut să vegheze la nesfârşit intrarea. Soţul o trase degrabă înspre cămăruţa confortabilă şi liniştită.
- Haideţi! Nu-i nimic de văzut. V-aţi oprit degeaba aici!
Ultimii întârziaţi au intrat cu răsuflarea tăiată prin poarta pivotantă. Sirenele au vâjâit din nou. În cadrul uşii a apărut, ici şi colo, câte o uniformă: gardienii veniţi din patrulare, care aveau obligaţia să părăsească ultimii străzile aflate sub atacul chimic. Închiderea! Ca într-o crâşmă demonică, prinsă sub şuvoiul unei muzici ce sfâşia timpanele, doamna Kamuthy se strecură ameţită prin arhipeleagul meselor din sălile de aşteptare. Încăperile de clasa întâi ocupau etajele superioare ale clădirii. Poate că Elza s-a oprit să stea cu prietenele, undeva pe un culoar de clasa a doua!
Avea colege, de o condiţie mai modestă, dar care locuiau în acest cartier; şi în alte ocazii, preferase să stea împreună cu ele. Ea se arăta atât de distantă şi de independentă, cu certitudine că nu-şi căuta neliniştită mama, aşa cum maică-sa o căuta pe ea. Ochii femeii umblau ca nişte gâze agitate.
Pe neaşteptate, aproape că i-a scăpat un strigăt. Crezuse c-o vede pe Elza, deşi nu fusese decât chipul unei amintiri ivite clar, pe neaşteptate. La o masă plasată într-un colţ îndepărtat, pe băncuţele rezemate de ziduri, stăteau câteva tinere. În clipa următoare, deja îşi dăduse seama că nici una dintre ele nu este Elza. Îşi fixă micul binoclu de teatru pe ele şi le recunoscu pe prietenele Elzei. Erau chiar cele cu care stătea de obicei... Cele invidiate pentru privirea încrezătoare şi şoaptele confidenţiale adresate lor...
Tineri în vreme de război... Se retrag într-un colţ, râd, se îmbrăţişează; ce i-ar putea impresiona? Aşa au crescut, sub aripile morţii... Toate acestea li se par normale. Grijile ar fi fost doar o povară grea, dar cine stătea să-şi facă griji degeaba? Doamna Kamuthy avea senzaţia că toată lumea, cu excepţia ei, se interesa doar de propria-i persoană. Deşi aici, în buimăceala şuieratului despicător al sirenelor, toată lumea alerga agitată, cu toţii: femeile, infirmii, soldaţii aflaţi în permisie, căutau pe cineva... Doar grupul acesta de trei-patru fete se izolase în mod sfidător de lumea înconjurătoare, se retrăsese în tranşeea de după masa plină cu măştile de gaze închiriate. În intimitatea încolăcirii nestingherite a braţelor, le înconjura un aer atât de aparte, încât doamna Kamuthy ezită să le abordeze. Simţise plutind în aer secretele ostile ale unei noi generaţii şi se retrase speriată.
Dar una dintre fete, cu o înfăţişare mai matură, care nu stătea alături de celelalte, ci încerca o mască de gaze stând în picioare lângă masă, o zări şi o salută.
- Aţi văzut-o pe Elza? întrebă femeia.
Domnul Kamuthy se îndesase deja în fotoliul din „loja” de clasa întâi şi îşi pusese în faţă un teanc din cele mai moderne mijloace de camuflaj şi un pahar de „bere de război”. Doamna Kamuthy nu reuşi să-şi stăpânească emoţiile, ci începu să-şi facă şi mai multe griji, văzându-le pe tinere.
- Probabil că-şi pierde timpul pe la facultate.
- Întotdeauna umblaţi împreună.
Fata râse.
- Ei, nici chiar întotdeauna, ar fi exagerat, cu o prietenă urâtă, ca mine. Era o tânără grasă şi voioasă, cu totul opusă frumoasei şi exaltatei Elza. Un aer de luciditate ironică o însoţea pretutindeni, chiar şi aici. Tremurând obosită, doamnei Kamuthy aproape că i se făcu ruşine în faţa ei. Dar nu se putea hotărî să se despartă de ea, aşa că o prinse de mână şi-i tot spunea „draga mea Margot”, poate că totuşi ştia ceva despre Elza.
- Elza, cu certitudine, o duce mult mai bine...
- Cine ştie? chicoti o duduiţă scundă, cu năsucul pe sus, aşezată pe bancă, unde se pierdea lascivă printre braţele şi sânii altor două tinere, torcând fericită, ca o pisicuţă. Isuse, Marie, Sfinte Duh, apăraţi-ne de bombe! Nu vii şi tu aici, Margot?
- Dacă nu-s bărbaţi, atunci se strâng una într-alta, îi spuse râzând Margot doamnei Kamuthy. Trupe de rezervă...
- Se ţin acum cursuri la universitate? - s-a interesat doamna Kamuthy.
- Elza s-a dus la bibliotecă. Îi place să citească poemele dinainte de război - îi spuse Margot cu un fel de răspăr respectuos. O pasiune anacronică, dar cu totul lipsită de primejdii.
Mama Elzei ştia că la facultate încăperile care puteau fi închise ermetic se aflau tocmai în corpul bibliotecii.
- Elza se află în locul cel mai potrivit.
- Dar dacă a plecat să se plimbe? Ar fi putut să iasă din oraş... dincolo de diguri... unde şi cea mai apropiată cavernă presurizată se află atât de departe...
- În curând ne încorporează, n-o să păţim nimic până atunci! Nu scăpăm atât de uşor - glumi Margot. - Domnul Oştirilor şi-a pus ochii pe noi. Ne protejează, ca nu cumva să scăpăm de serviciul militar obligatoriu pe Pământ înainte de vreme.
Traducere din limba maghiară de Györfi-Deák György
Fragmente din volumul: Babits Mihály, Elza pilóta vagy A tökéletes társadalom (Pilotul Elza sau Societatea perfectă), 1933.
Apărută în:
Acta Iassyensia Comparationis nr.9 / 2011
NOTIŢĂ BIOGRAFICĂ
Babits Mihály de Szentistván (1883-1941) este una dintre figurile proeminente ale literaturii maghiare, personalitate a primei generaţii de la revista „Nyugat” (Vestul). A scris poezie, proză şi eseuri. Lucrări importante: „A gólyakalifa" (Califul barză, 1913); „Tímár Virgil fia" (Fiul lui Virgil Tímár, 1922); „Kártyavár" (Castelul de cărţi, 1923); „Halálfiai" (Osândiţi la moarte, 1927); „Az európai irodalom története" (Istoria literaturii europene, 1936); „Összegyűjtött versei" (Integrala poetică, 1938). A tradus piese de teatru de Goethe, Shakespeare, Sofocle, precum şi poeziile lui Baudelaire, Dante, Heine, Keats, Ovidiu, Petroniu, Rimbaud, Verlaine, Oscar Wilde, Walt Whitman, Yeats etc. Este aproape necunoscut publicului român, eventual doar ca poet, datorită volumelor tălmăcite de Constantiu Olariu (Poeme, 1977; Cartea lui Iona, 1999, 2002). Câteva povestiri fantastice au fost traduse de Györfi-Deák György şi au apărut ocazional, în diferite almanahuri sau reviste literare. Este insuficient, dacă ne gândim la importanţa autorului. Romanul „Pilotul Elza sau Societatea perfectă” reprezintă cântecul de lebădă al scriitorului şi este o distopie, un coşmar plasat în viitor, o lume dezumanizată de un război fără perspectiva păcii, unde atacurile chimice asupra oraşelor dens populate au devenit o realitate, iar măştile de gaze se află mereu la îndemână. Şi, întrucât băieţii au pierit ucişi la grămadă pe câmpul de bătălie, a venit rândul fetelor să fie recrutate în rândul forţelor armate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)