24 aprilie 2001

Dincolo de istorie

(c) 2001 - Györfi-Deák György


Alcătuită asemenea „Triptic“-ului, volumul său de debut, din trei părţi, noua carte a lui Liviu Radu, intitulată „Constanţa 1919“, demonstrează maturitatea unui talentat creator de lumi imaginare şi de poveşti. Întâmplarea a făcut ca atunci când s-au aniversat / comemorat împlinirea a 80 de ani de la terminarea primului război mondial, să iau parte la punerea în pagină a unei sume de comunicări legate de respectivul eveniment, studii semnate atât de nume cunoscute ale istoriografiei româneşti, cât şi de cei mai buni savanţi maghiari din domeniu, deci să am un cadru de comparaţie potrivit.

Cu totul străin spiritului elen, care-şi prezenta zeii cu bubele lor cu tot, ba Hefaistos încă îşi mai trăgea şi piciorul, la noi istoria a dobândit o aură de sacralitate, cu pretenţii de perfecţiune, lucru care l-a determinat pe Lucian Boia s-o studieze precum o mitologie. Orice încercare de repunere a adevărului istoric în drepturi, precum cea încercată în anumite manuale alternative, a stârnit un scandal monstru şi o derută totală, atât printre cititori, cât şi printre autori. Ca să dau un exemplu: Dimitrie Cantemir a fost un cărturar „de talie evropenească“, iar Constantin Brâncoveanu un martir al creştinătăţii, dar oare câtă simţire patriotică dovedeşte acela care încearcă să descopere faptele incriptate de primul în cunoscuta-i „Istorie ieroglifică“?

Pe acest teren minat al orgoliilor naţionale păşeşte cu dezinvoltură Liviu Radu. Cartea sa propune trei alternative la istoria „reală“, trei scenarii în care România ajunge să fie înglobată pe rând în imperiul habsburgic, imperiul rus sau în cel otoman şi, cum fiecare dintre aceste mari puteri a devenit una dintre învinsele conflagraţiei mondiale (Rusia de revoluţia bolşevică), românii încearcă prin tratative sau cu arma în mână să-şi determine viitorul.

Contestatarii capătă de le început un os de ros, deoarece în „Tratative la Konsstanza“ apare personajul Ion Antonescu (maior de husari, cu studii în Franţa), pe care a încercat şi Marin preda să-l reabiliteze în „Delirul“. La Liviu Radu, contestatul erou apare doar ca aghiotantul mareşalului Aweresku, un militar băţos, care nu dovedeşte nici un pic de diplomaţie în faţa negociatorilor Antantei, cu toate că aceştia intenţionează să le atribuie ungurilor Banatul şi Transilvania (Köszönöm szépen!), adică să distrugă unitatea statală reprezentată simbolic pe soclul statuii regelui Karl (totuşi de Hohenzoller), unde au fost trecute anii în care Austria a cucerit diferite „părţi“ ale regatului: Transilvania - 1699; Oltenia - 1718; Bucovina - 1775; Muntenia şi Moldova - 1782 (nicidecum 1859!); Dobrogea - 1878; Basarabia 1919.

Sunt de admirat şi cultura şi dezinvoltura cu care Liviu Radu modelează un material atât de puţin maleabil precum prejudecăţile cronografice. Istoria paralelă pare familiară, schimbările introduse de autor operează cel mai adesea la nivelul detaliului, „buturuga“ mică“ capabilă însă să genereze semnificaţii inedite - şi unele idiosincrazii (cine se simte râios, să se scarpine!). Astfel, „Morgensternul“ filosofiei şi poeziei româneşti, Michail Eminowitsch, conaţionalul lui Nicolaus Lenau (oare câţi „patrrrioţi“ ştiu că Lenau s-a născut într-un sat bănăţean?), profită de relaţiile soţiei sale, Mite Kremnitz ca să devină ministru al Culturii în mai multe rânduri.

Blasfemie! - vor urla cei care cunosc strădăniile revizorului şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. De ce nu al învăţământului? Să-i lăsăm pe aceştia în seama lui Sigmund Freud, care, la invitaţia lui Lazăr Şăineanu, a profesat doi ani în Bukarest, unde a fondat o şcoală. Exemplele pot continua...

Dacă prima parte constituie un fel de introducere analitică în temă, cea ce-a doua parte a „tripticului“ este creionată mult mai dinamic. Îmi voi înfrâna pornirea de a vă relata acţiunea, pentru că nu vreau să vă răpesc plăcerea de a savura arta unuia dintre marii noştri povestitori, căreia i-ar merge buhul şi-ar veni lumea să-l asculte chiar dacă am cădea într-o continuă pană de curent, de-ar înţepeni tipografiile şi autorii ar fi nevoiţi să povestească prin parcuri, prin iarmaroace, pe la colţuri de stradă, cu pălăria în faţă, „qie ting xia hui fen jie“ = „atunci ascultaţi dezvăluirile făcute în capitolul următor“, cum ziceau meseriaşii chinezi de odinioară, care se opreau din povestit într-un moment cheie al acţiunii şi-şi îndemnau ascultătorii să mai plătească un bănuţ dacă vor să audă continuarea. Eu am urmărit bătălia aeriană purtată deasupra portului „Konstanţia“ cu sufletul la gură, deşi mintea mea de fizician încerca uneori să strivească corola de minuni imaginată de autor, dar să-i fi uns pe bolşevici cu măduvă de oase într-o zi cu Lună Plină, forţa naraţiunii tot m-ar fi smuls şi m-ar fi purtat cu ea. La urma urmei, Poul Anderson şi-a pus eroii din „Operaţiunea Haos“ să se avânte în luptă pe cozi de mătură sau pe covoare zburătoare şi tot nu m-ar fi deranjat.

Una dintre corespondentele site-ului critic „Pro-Scris“, o feministă înfocată, i-a reproşat autorului că n-a găsit nici un personaj feminin în carte, în afară de o variantă inedită a... „Mioriţei“. Îi reamintim tinerei că în vremuri de război, femeile şi copii sunt puşi la adăpost, ca să nu păţească precum Anica, sufletul îngeresc care veghează asupra celei de-a treia părţi, „Fuga din Küstangé“. Ea va trebui să decidă şi soarta lui Nastratin Hogea, care a venit până la plaja unde s-au adunat militarii turci care urmează să fie repatriaţi. Pitorescul erou caută sensul unui vis care-l obsedează, al cărui înţeles simbolic ar fi că putem cu toţii să mâncăm o pâine mai proaspătă în ţara asta, fără să ajungem la vărsare de sânge. Umanitatea şi optimismul lui Liviu Radu transpare cel mai bine din felul de-a fi al şugubăţului hagiu, care devine un fel de alter-ego al naratorului (de unde mai pui că principalul său sfetnic e Karagöz, un catâr vorbitor). Miracolul caracteristic poveştilor orientale e dozat cu multă măiestrie, precum în cazul armăsarului ucis pe plajă de stăpânul care nu vroia să se despartă de el, un „El Zorab“ care învie, ca să arate că refugierea pe mare e doar o cale a disperării, o soluţie lipsită de demnitate în cazul unor bărbaţi tineri şi în putere.

În concluzie, Liviu Radu reuşeşte să creioneze trei lumi total diferite ca structură socială sau ca mentalităţi, să le individualizeze şi să le facă memorabile. merită cu prisosinţă elogiul adus de Sebastian A. Corn în povestirea ce constituie inedita postfaţă a acestui volum, apărut în colecţia „Morfeu“ a editurii „ProLogos“ din Bucureşti.

01 aprilie 2001

Casa celor o mie de cocori

(c) 2001 - Györfi-Deák György


Thea se hotărî ca de această dată să nu mai ierte Telefonul. Când se va întoarce Tati acasă, îi va spune să-l scoată pe omuleţul cel răutăcios din receptor şi să-l scuture bine, spre a-l învăţa minte, ca niciodată să n-o mai facă pe Mami să plângă. Şi ca să nu uite, rupse o pagină din caietul de aritmetică şi schiţă un pitic cocoşat şi spân, cu nasul lătăreţ şi cu buzele asemănătoare unui opt foarte turtit, alcătuite din doi lobi cu dinţi. Tocmai începuse să-l deseneze pe Tati, când intră mama în cameră.

Avea ochii roşii, roşi de lacrimi şi buzele uşor răsfrânte la colţuri. Se îmbrăcase de oraş, însă cu o neglijenţă neobişnuită: mai mult ciufulise părul decît îl pieptănase, bluza de culoarea cerului juca în cute umbrite pe la şolduri, mototolită de fusta albă, trasă până sub gât, cu fermoarul răsucit într-o parte.

- Comoara mea, trebuie să plec. Să nu deschizi nimănui. Imediat vine Ma'mare, să fii cuminte şi s-o asculţi.

O strânse puternic la piept, tremura toată, şi o sărută pe frunte. Thea o însoţi până la uşă. Îşi aduse aminte să încuvinţeze abia când auzi cum se închide zăvorul. Abia atunci regăsi toate cuvintele uitate când fusese surprinsă în pornirea ei împotriva atotputernicului Telefon. Uneori îl auzea cum ţârâie a deşteptare oablă în toiul nopţii, ca un ticăit ce-şi afla plăcerea în a ridica toată casa în picioare la ceasul cucuvelelor. Altădată grăbea sau prelungea despărţiri. Scula oamenii de la masă şi-i zorea. Poruncea şi pretindea ascultare oarbă, în timp ce el întârzia, amâna, uita - uita să fie al familiei.

Din cauza Telefonului, Thea rămânea adesea singură. Atunci îşi petrecea timpul cu îmbrăcatul Domnişoarelor sau stătea la taifas cu ursuleţul Fram. Fram era mare, alb şi sosise de la Polul Nord adus de Moş Crăciun. Uneori îi povestea despre nesfârşitele întinderi de zăpadă pufoasă şi călduroasă, despre mirosul sărat al gheţii şi despre celelalte vise petrecute în magazinul unde îşi aşteptase rândul. Spera să adune cu timpul ceva bani şi să se răscumpere. Thea începuse să pună deoparte măruntişul primit cu diferite ocazii ca să-l ajute. Domnişoarele îl bîrfeau tot timpul, deşi copila le atrăsese atenţia de nenumărate ori că nu-i frumos şi nici politicos, îl acuzau că minte de-ngheaţă apele, de unde şi culoarea blănii: un camuflaj ideal pentru a nu fi prins că umblă cu cioara vopsită. Domnişoarele vorbeau cu un puternic accent yankeu şi susţineau cu încăpăţânare că zăpada adevărată este umedă şi rece, că gheaţa miroase a congelator, însă Thea ştia că toată gâlceava nu reprezintă decât o chestiune de puncte de vedere diferite, fapt pentru care ursuleţul îi era recunoscător şi-o îndemna uneori să-şi cumpere îngheţată din banii economisiţi.

Bunica sosi tocmai când Fram povestea cum laponii, în lipsa Telefonului, jupoaie uşor mestecenii şi-şi şoptesc răvaşele în coajă, cu obrazul lipit de trunchiul reavăn. Nu ştia însă dacă după aceea umezesc uşor marginile peticului tăiat şi lipesc coaja înapoi, prinzînd-o cu timbre de zece cenţi sau dacă doboară arborele şi-l pun pe foc, ca să transmită ştirile prin rotocoale de fum, precum obişnuiesc să facă indienii. Thea îşi aminti că văzuse cândva câteva fotografii cu zăvoaie de mesteceni şi decise că aveau trunchiurile pline cu mărci poştale francate de un poştaş bărbos, cu ciupilică moţată, purtat printre nămeţi de o sanie trasă de reni.

- Ma'mare ! Nu-i aşa că-l vei ruga pe Tati să planteze un mesteacăn în locul Telefonului ?

Bunica zâmbi. Surâsul ei avea un ceva misterios, aparte. Abia trecuse de cincizeci, însă nu-şi arăta vârsta. Dacă vă imaginaţi o bătrânică gârbovită, cu ochelari încadraţi de şuviţe argintii, vă înşelaţi amarnic. Ma'mare avea aproape un metru şapteş'cinci înăltime, îşi vopsea părul în fiecare săptămână într-un negru de tuş chinezesc şi nimerea gaura acului întotdeauna din prima încercare. Renunţase totuşi să poarte blugi şi vorbea aşa cum se aştepta lumea să vorbească o doamnă. Mult mai republicană în convingeri decît majoritatea celor din Sud, înlocuise basmele fraţilor Grimm cu "Coliba unchiului Tom" şi "Aventurile lui Huckleberry Finn". Pe Andersen îl păstra pentru mai târziu, când Thea urma să păşească către adolescenţă.

- Bine, comoara mea, îl voi ruga, promise Ma'mare. Ştii că Tati nu-ţi refuză nimic. Dar de ce vrei să atârne telefonul în mesteacăn?

Fetiţa îi povesti cât de nesuferit este Telefonul şi la ce concluzie ajunsese împreună cu ursuleţul. Bunica clătină din cap, purtată de gânduri. Sensibilitatea aparte şi imaginaţia vie a nepoatei n-o surprindeau, doar era şi sânge din sângele ei, însă o avertizau că pe moment va trebui să-i ascundă adevărul.

- Mami n-a spus unde pleacă? se interesă într-o doară.

- Nu. Însă era foarte tristă.

- De ce crezi asta?

- Pentru că a plâns în bucătărie, deşi n-a tocat ceapă. Şi a încălţat sandalele verzi.

- Ai dreptate, spuse bunica şi găsi soluţia care urma să abată gîndurile copilei de la starea sufletească a mamei ei. Cine taie ceapă şi nu plînge este un netrebnic.

Thea zâmbi surprinsă.

- Ma'mare, se interesă, pe Lună creşte ceapă?

Pe faţa femeii se aşternu pentru o clipă, ca un văl, paloarea. Ştia că fiul ei fusese selecţionat pentru programul spaţial "Phoebus" şi datorită capacităţii sale neobişnuite de a comunica la mare distanţă prin intermediul gândului, calitate întâlnită la mulţi dintre membrii familiei. Câte o vorbă aruncată din când în când de Thea dovedea că aşchia nu sărise prea departe de trunchi. "Totul este în regulă, ştiu că totul este în regulă", îşi spuse şi-şi regăsi stăpânirea de sine:

- Oooh! Şi-ncă cât de mare, şi ce deasă! Luna însăşi este o ceapă mare.

- Atunci Tati plânge acolo tot timpul?

- Ei na! Tati are un program atât de încărcat încât nu-i rămâne timp să plângă. Şi-n rest, mai trebuie să şi doarmă. Tu plângi când dormi?

- Nu.

- Păi, vezi? Bunica se aplecă şi o ridică pe braţul stâng. Hai să vedem ce facem astăzi de mâncare.

Thea îşi strecură braţul prin părul des şi se agaţă de gâtul femeii.

- Ma'mare, dar dacă visează că plânge?

Bunica porni cu un pas cât mai sigur, soldăţesc, ca fetiţa să nu simtă nici o eventuală ezitare:

- De ce-ar plânge în vis?

- Pentru că ziua n-are timp şi-i este dor de noi.

- Tu ai visat vreodată că plângi?

- Nu.

- Poate că ai visat şi ai uitat.

- Nu, sigur aş fi ţinut minte.

- Ei, vezi? Să ştii că oamenii plâng numai atunci când uită sau nu pot să viseze.

- Adevărat? se bucură Thea. Ce bine ar fi ca Tati să viseze în fiecare noapte!

- Chiar de mai multe ori pe noapte, comoara mea. Mai ales că o noapte pe Lună ţine cât două săptămâni de-ale noastre.

- Cum? Atât de mult?

- Aproximativ fix două săptămâni. Iar împreună cu ziua fac cât o lună de-a noastră.

- Parcă ar fi insula ţestoasei vrăjite: o zi ţine cât o lună, un an cât o mie de ani. Atunci, când se va întoarce Tati, eu voi fi mai mare cu un an, deşi Tati a promis că nu va lipsi decât câteva zile.

- Asta este, o aprobă distrată bunica.

- Dar cum voi creşte în câteva zile cât alţii într-un an?

Ma'mare realiză abia acum viziunea aparte a fetiţei despre modul cum curge timpul la scară cosmică. Renunţă să-i explice că, păstrând proporţia, Tati va fi plecat numai câteva ore dintr-o zi selenară. În schimb, sugeră inocent:

- Ai să mănînci mult spanac.

- Nu-mi place, strâmbă copila din nas. Intrară în bucătărie. Bunica o aşeză pe scăunelul preferat, cel de lângă perete.

- Nici nu vei băga de seamă ce mănânci, căci voi preschimba totul într-un câmp înflorit.

Culese din cuier şortul cel lung, croit dintr-un material portocaliu bălţat cu cercuri de diferite mărimi şi culori şi se transformă pe loc într-o zână destul de ciudată, întrucât folosea ca baghetă magică o lingură de lemn. Începu să desfacă o conservă de spanac cu o dexteritate care l-ar fi înverzit de ciudă pe Popeye Marinarul.

- Ma'mare! îşi aminti Thea. S-o baţi mâine pe Maggie, m-a tras astăzi de păr.

- Ce s-a-ntâmplat, doar vă întelegeaţi destul de bine?

- A spus că Tati a plecat pe Lună pentru că au vrut să scape de el, că nu-i bun de nimic, numai să-l mănânce vârcolacii. Moare de ciudă că tati al ei a rămas şi de data aceasta la sol, în echipa de rezervă. M-a supărat atât de tare, încât i-am spus în faţă, că este o mincinoasă şi-o scorpie cu mătreaţă-n păr.

- Thea, aşa te-am învăţat eu să vorbeşti? uită bunica să amestece spanacul. Cu riscul de a-l lăsa să se prindă de fundul cratiţei, se uită autoritară în ochii fetiţei şi-i porunci:

- Mâine îţi vei cere scuze!

- De ce? N-am minţit, are mătreaţă-n păr. Şi-i o scorpie.

- Este colega şi prietena ta. N-o să rămâneţi certate.

- Dar Ma'mare, cum să plece pe Lună tatăl unei pistruiate ca ea? Dacă se vor molipsi lunaticii?

- Pistruii nu sînt molipsitori.

- Nu? Atunci de ce dintre toţi copiii de la şcoală numai fratele ei mai are?

- Pentru că amândoi au o piele sensibilă la soare.

- Şi lunaticii n-au piele?

- Locuitorii Lunii se numesc seleniţi, o calmă bunica şi mai adaugă un pic de lapte. Şi-apoi, ei nici nu există.

- De vreme ce nu există, nu-i totuna cum se numesc?

Ma'mare recunoscu valabilitatea observaţiei şi se dădu bătută pe moment, căci spanacul începu să clocotească ca lava din coşul unui vulcan în erupţie, deşi poate că ar fi trebuit să răspundă că nu, nu-i totuna, deoarece seleniţii nu există într-un fel diferit faţă de alte fiinţe imaginare, cum ar fi zmeii, sirenele sau micul verde mâncător de pietre. Însă Ma'mare avea alte gânduri şi în învălmăşeala de griji, spaime, regrete şi speranţe din sufletul ei nu găsi loc pentru asemenea speculaţii. Luă spanacul de pe foc şi căută o tigaie. Din frigider scoase un ciot de şuncă, desprinse câteva felii din ea, cu şorici cu tot. Le crestă şi începu să le prăjească. Aşteptă să se încolăcească şi să-şi arate colţişorii rumeniţi, apoi le întoarse. Aduse cu mare grabă ouăle şi adăugă fiecărei corole câte un miez galben.


"-Micuţa ţestoasă bucălaie
Într-o baltă de spanac trăia:
Ochi prăjit de ou holba,
Cu fălci de şuncă-şi apăra
Crocanta carapace bucălaie",


improviză un descântec menit să înlocuiască formula "abracadabra", care-şi pierduse de mult vraja. Servi spanacul în farfurii şi aşeză deasupra apetisantele "floricele":

- Poftă bună!

Thea gustă fără convingere fiertura, se minună şi începu să înfulece cu poftă. Pesemne descântecul era cel potrivit, căci vraja îşi făcu efectul: după ce îşi termină porţia, Thea mai ceru una, spre uimirea bucătăresei. Fu răsplătită pe loc cu o banană.

- Bravo! o lăudă Ma'mare. Dar acum, dacă vrei să creşti mare cât mai repede, trebuie să şi dormi un pic.

Chiar şi fără să fi fost îndemnată, Thea s-ar fi întors în camera ei ca să tragă un pui de somn. Mai întâi se spălă pe dinţi, apoi se dezbrăcă. Când o văzu instalată în pătuţ, Ma'mare veni şi-i povesti peripeţiile celor unsprezece fraţi preschimbaţi în lebede, salvaţi de sora lor.

Fetiţa adormi şi se visă în mijlocul unei câmpii plină cu flori asemănătoare discurilor telefonice. Un şir de stâlpi înfăşuraţi în volute de volbură şi de măzăriche conducea un fir dintr-o zare în alta. Un stol de ochelari se roti de câteva ori pe cer, apoi coborî din înalt şi se înşirui pe sârmă. Ochii lor mari, muţi şi trişti o urmăriră neîncetat. Thea înţelese. Îşi călcă pe inimă, formă un număr şi în câteva clipe sosi Tati cu o rachetă portocalie, deschise o trapă şi lansă un colet, însoţit de mai multe baloane colorate. Ochelarii îşi desfăcură braţele şi se înălţară voioşi, iar copila se grăbi înspre locul unde se turtise cupola paraşutei. Desfăcu pachetul şi împărţi tuturor conserve de spanac. Ochelarii le înhăţară, apoi îşi luară zborul. Baloanele mai plutiră o vreme, apoi Tati sări din rachetă, le adună în volutele mătăsii, unde ele se sparseră ca nişte focuri de artificii în tot atâtea jerbe de scântei. Undeva, dincolo de ele, răsări pârjolită Luna.

Când se trezi, Thea nu-şi aminti nimic din toate acestea, însă se simţi tulburată. Deschise fereastra şi lăsă vântul călduţ de primăvară să unduiască perdelele. Lenevi o vreme, sprijinită de pervaz. Pe stradă trecea rar câte o maşină, mai toţi locuitorii micuţului cartier al astronauţilor plecaseră la centrul de comandă al zborului.

"De ce eşti tristă?" întrebă ursuleţul Fram.

Thea întinse mâinile şi Fram veni în zbor să i se aşeze în braţe:

"Mă gândesc la Lună."

"Te gândeşti la tatăl tău?"

"Tata spunea că Luna este mincinoasă: când zice D, de la descreşte, atunci sporeşte, iar când arată ca litera C, de la creşte, atunci se micşorează. Numai în timpul eclipselor se poartă şi ea cum se cuvine."

"Vezi că totuşi uneori e de treabă?"

"De voie sau de nevoie?" se întrebă fetiţa.

Stătu câteva clipe nedumerită, fără ca să se poată decide, când sună Telefonul. Fetiţa îl lăsă să ţârâie încă o dată, abia apoi se îndreptă spre el. Ridică receptorul şi întrebă circumspectă:

- Cine e?

- Alo? Tu eşti, Amalthea? întrebă cu o voce ciudată Telefonul.

- Da, eu sunt - recunoscu uimită. De unde ştii?

Bunica apăru dinspre baie, cu părul ud şi capotul înnodat într-o doară.

- Vai, sărăcuţa de tine... - se auzi în receptor.

Thea făcu ochii mari:

- Ma'mare, plânge Telefonul!

- Ia dă-mi-l! Alo, sunt doamna Swigert... Ah! Dumneavoastră sunteţi? Ar fi trebuit să aveţi grijă, domnişoară, să nu-mi speriaţi copila. Da... Da... Nu. Sunt bunica. Nora mea a plecat la Centru... Da, am aflat... Nu, nu ştie, nu i-am spus încă. Sper că n-aţi făcut prostia... Bine. Da. Bine... Ştiţi că este un copil deosebit, nu trebuie să vă explic ce-ar însemna un şoc emoţional pentru ea... Înţeleg, dar încă nu se ştie nimic sigur... Zvonuri, zvonuri... Da... Bineînţeles... Da... Vă mulţumesc... Aveţi dreptate... Îmi cer scuze că v-am repezit la început, dar vă daţi seama... Da... Vă mulţumim. Vă rog să treceţi mâine pe la noi... Da... Bine... Vă aşteptăm. La revedere!

Bunica puse receptorul în furcă.

- Cine era? se interesă fetiţa.

- Domnişoara Măraru, răspunse Ma'mare şi Thea înţelese că vorbise cu învăţătoarea. Miss Miller (Moraru) era o fată bătrînă uscăţivă şi sentimentală. Îşi împărtea ziua între şcoală şi una dintre comunităţile neoprotestante, unde trecea drept una dintre cele mai active propăvăduitoare a cuvântului Domnului. Ma'mare n-o suporta deoarece domnişoara îşi sugea buza de jos când zâmbea, şi zâmbea cu gura închisă, ceea ce nu putea să fie decât dovada unui caracter făţarnic.

- Nu ştiu cine s-a îmbolnăvit de febră glanduloroasă, improviză femeia. Vei rămâne acasă, n-ai voie să ieşi afară şi nici să primeşti vizitatori, până când va veni nenea doctorul să te vadă.

- Deci totuşi sunt bolnavă, trase copila concluzia.

- Ce ai? sări bunica.

- Mă simt aşa, tristă, din nimic, se plânse Thea.

- Nu te doare capul? îşi puse Ma'mare mâna pe fruntea fetiţei.

- Nu.

- Să sperăm că n-ai nimic grav, se linişti femeia. Du-te şi fă-ţi lecţiile. Mâine va veni domnişoara Măraru să ţi le controleze, adăugă, nu fără o nuanţă răutăcioasă.

- Le-am făcut deja.

- Bravo! Eşti destoinică. Atunci hai în sufragerie.

Se întoarseră după trusoul Domnişoarelor. Ma'mare se aşeză într-un fotoliu şi încercă să tricoteze. Dacă Thea n-ar fi fost atât de absorbită de dădăcitul păpuşilor, ar fi remarcat că Ma'mare învârtea andrelele cu gândurile împrăştiate. Deşi lucra la un model simplu de mânecă, la un moment dat trebui să desfacă rândurile şi să reia totul. De câteva ori se ridică şi răspunse la Telefon, însă Thea nu-i dădu nici o atenţie. Abia când se apropie timpul, îşi aduse aminte să pornească televizorul. După nelipsitele reclame de dulciuri şi jucării, crainica anunţă episodul din serialul cu Bobiţă, şopârla din cutia de chibrite (de fapt era o salamandră, dar Thea nu ştia cum să deosebească reptilele de batracienii cu coadă). Tocmai începuse desenul animat, când sosi Mami.

- Ei? o întrebă bunica.

- O, Doamne! suspină mama. Bunica lăsă andrelele, o prinse de braţ şi o conduse afară. Thea rămase singură în faţa micului ecran, dar filmul n-o interesa, deşi Bobiţă se arătă din nou curajos şi stinse focul din vizuina veveriţei Rita. Ar fi vrut să asculte ce discutau Mami şi Ma'mare. Urmă un nou set de reclame, apoi, în loc să continuie serialul de desene animate, dintr-odată, ştirile. Fetiţa se pregăti să se strecoare către bucătărie, când pe ecran apărură fotografiile lui Tati şi a celorlalţi doi tovarăşi ai săi.

- O nouă tragedie la A.S.A. -zise comentatorul cu o voce gravă.

- Mami! Mami! Uite-l pe Tati! sări Thea.

- Misiunea "Phoebus 13" în pericol. Surse de încredere susţin că la bordul navei "Rainbow" a avut loc o explozie. Centrul de control a pierdut legătura cu echipajul format din astronauţii James Lowell, John Swigert şi Fred Haise. Experţii le acordă puţine şanse de supravieţuire.

- Mami! fugi Thea la uşă.

- Este al doilea accident grav petrecut pe parcursul misiunilor de cucerire a Lunii…

- Cerule! Ce s-a întâmplat? se repezi mama la fetiţă.

- Vă reamintim că acum trei ani Virgil Grissom, Edward White şi Roger Chaffee au ars de vii în cadrul unui antrenament la sol…

Bunica trecu val-vârtej pe lângă ele şi stinse televizorul.

-Tati! Îl vreau pe Tati! strigă fetiţa. Se zbătu zadarnic să scape din braţele mamei sale.

-Pleacă! Lasă-mă în pace! se apără fetiţa, dar mama o strângea la piept, cu o forţă care ar fi putut muta munţi din loc, de parcă era singurul lucru pe care-l mai avea pe lume. Thea se dădu bătută, îşi aplecă fruntea pe umărul mamei şi începu să plângă sălbatic.

Ma'mare o privi cu inima strânsă şi simţi cum, scăpate din frâul voinţei, lacrimi fierbinţi i se adună în colţurile ochilor, apoi încep să se prelingă şi peste obrajii ei. Le lăsă să curgă, pentru că lacrimile spală durerea din suflete şi aduc alinare. Bărbaţii sunt atât de duri şi de vulnerabili tocmai datorită faptului că educaţia primită îi dezvaţă să plângă.

Se apropie.

"Vezi că am avut dreptate?" o fulgeră mama cu privirea când ajunse lângă ele.

"Prostii!" îi reteză bunica vorba. "Doar ai fost toată ziua acolo, ai văzut că nu se ştie nimic sigur. Inima mea îmi spune că Johnny trăieşte."

"Atunci de ce toată lumea tace, de ce nu ni se spune nimic?"

"Vezi de ce," arătă bunica înspre televizor, apoi îşi întinse mâna către nepoata ei.

"Thea!" îi mângâie căpşorul

"Îl vreau pe Tati!" suspină fetiţa.

"Ascultă-mă, Thea. Nu s-a întâmplat nimic cu tati, nenea de la televizor greşeşte."

O luă cu blândeţe din braţele mamei şi se uită în ochii ei. Repetă cu o voce liniştitoare:

"Nu-i nimic, comoara mea. Nu s-a întâmplat nimic. Nenea s-a înşelat. S-ar putea ca tăticul să fie un pic bolnav, dar se va face bine şi în curând va veni acasă."

"Sigur?" o privi fetiţa.

"Sută la sută", o asigură bunica. Thea o crezu şi-n mintea ei explozia ce poate pulverizase fragila arcă se redusese la mărimea unui banal strănut, purtător al microbilor lunatici. După nenea Tom, acum căzuse şi Tati la pat, lua ceaiurile fierbinţi şi aspirinele aduse de o asistentă medicală, o femeie frumoasă ca o zână. Doar văzuse la televizor cu câtă atenţie sunt îngrijiţi eroii. Îşi şterse ochii şi-şi trase nasul.

"Unde ţi-e batista?"

"În cameră", zise fetiţa şi porni s-o aducă. Cum intră în încăpere, simţi răcoarea serii. Se duse către fereastra uitată deschisă şi zări la orizont discul Lunii. Când tăticul se pregătea să plece, astrul nopţii era în primul pătrar. Ieri Luna era mare şi rotundă ca un glob de păpădie. Însă acum, partea de jos, din stânga, începuse să se întunece. Thea suspină îngrijorată.

"De ce plângi?" sopti ursuleţul Fram.

"Vârcolacul din Lună vrea să-l mănânce pe Tati..."

"Bietul căpcăun", zâmbi ursache, "nu i-ar cădea bine la stomac".

"De ce râzi de mine?" se supără Thea. "Am să te pun la colţ. Ba nu, am să te închid în cămară, să te roadă şoarecii. Şi-am să sting şi lumina."

"N-ai s-o faci..."

"Nu mă crezi?"

"N-ai s-o faci, pentru că nu de tine am râs, ci de vârcolac. Chiar dacă l-ar fi înghiţit, Tati i-ar fi tăiat burta şi-ar fi iesit afară nevătămat, ca Scufiţa Roşie din pântecul lupului."

"Dar dacă Tati este bolnav? Ma'mare a spus că Tati este bolnav. Nu ştiu dacă va avea atâta putere."

"Să-i trimitem atunci nişte apă vie, ca să-l întremeze."

"Cum? Şi de unde?"

"Ştiu cocorii de unde s-o aducă."

"Cocorii?"

"Cum, ai uitat? Nu-ţi mai aduci aminte de fetiţa din Hiroshima despre care ţi-a povestit Ma'mare? Când au aruncat acolo bomba atomică, ea a fost iradiată şi s-a îmbolnăvit. Doctorii au tot încercat, dar în cele din urmă au renunţat s-o salveze. Atunci a început să facă orizuru, cocori de hârtie. Japonezii cred că dacă faci un şirag de o mie de cocori ţi se va împlini o dorinţă."

"Aha! îmi amintesc. Cocorii sunt păsările acelea prelungi, cărora le poţi desface aripile?"

"Da, dar numai dacă vrei."

"Nu, nu e bine. Fetiţa aceea a murit. Nu vreau ca Tati să moară."

"Micuţa japoneză era tare bolnavă, n-a apucat să facă decât şase sute de cocori. Aşa a fost să fie."

"Şi dacă ar fi făcut toată mia, ar fi scăpat?"

"Desigur."

Thea privi către uşă, întrerupătorul ţăcăni şi becul ilumină camera. Căută pagina ruptă din caiet, unde schiţase Telefonul. O transformă într-un pătrat, apoi începu să îndoaie aceea formă de stea din care se fac cocorii. Se chinui o vreme să-şi amintească cum vin mişcările, dar reuşi să facă unul. E drept, ciocul era un pic cam strâmb, iar aripile i se boţiseră din cauza liniilor pliate greşit, dar era un cocor de hârtie. Pe următorul îl făcu dintr-o suflare.

"Ştii", spuse Fram, "semeni cu surioara care a împletit cămăşi din urzici pentru fraţii ei preschimbaţi în lebede", dar Thea nu-l auzi, se apucase de cel de-al treilea cocor şi se întreba cât de mare este o mie. La şcoală învăţase să numere numai până la o sută. Mai întâi să termine foile din caietul de aritmetică şi-apoi... "Poate ştie Ma'mare. Da, Ma'mare sigur trebuie să ştie."

"Ce faci de atâta vreme aici?" o întrebă bunica.

"Nimic", răspunse Thea fără a se opri din lucru.

"Dar aceştia?" arătă înspre stolul în creştere.

"Nu pot să-ţi spun", o înfruntă fetiţa. "Dacă vrei să ţi se împlinească o dorinţă, n-ai voie s-o împărtăşeşti nimănui."

"Comoara mea!" zâmbi Ma'mare şi-o învălui într-o lumină caldă, tremurătoare - jocul unei amiezi de primăvară pe oglinda unui izvor.

"Ma'mare, cât de mare este o mie?"

"Vei vedea singură. Mă laşi să te ajut? Cred că ne dorim acelaşi lucru."

"Ssst!" făcu fetiţa semn cu degetul.





NOTĂ BIOGRAFICĂ

SWIGERT, JOHN LEONARD - astronaut american (N.A.S.A.), civil. Născut la 30 august 1931 la Denver, Colorado. Selecţionat de N.A.S.A. în aprilie 1966. O singură misiune spaţială: Apollo 13 (11-17 aprilie 1970). Iniţial rezervă, este numit pilot al modulului de comandă cu 72 de ore înainte de lansarea navei, datorită îmbolnăvirii lui Thomas Mattingly. Comandantul misiunii: James Lovell. Pilot al modulului lunar: Fred Haise. A petrecut în spaţiu 142 ore şi 54 minute. Din aprilie 1973 s-a retras din N.A.S.A.

Necăsătorit.

Nu are copii.


sursă: DUMITRU ANDREESCU, Enciclopedia programelor spaţiale, 1957-1977. Bucureşti: Editura Militară, 1979, pag. 276.


Apărută în:
Limes (Zalău), Anul IV, Nr. 1-4 (13-16) / 2001, p. 155-162