Cliţ - o misterioasă necropolă megalitică?

(Techergheli sălăjene 10)

(c) 2013 Györfi-Deák György


Cetăţile ielelor


Când se călătoreşte cu trenul de la Jibou la Dej, după ce se trece de podul de la Ciocmani, în partea dreaptă apare abruptul stâncos cunoscut ca Stanii Cliţului, una dintre rezervaţiile naturale spectaculoase din judeţul Sălaj.

Ca să nu se plictisească copiii în tren, le-am povestit că ceea ce se vede sunt zidurile unei mari cetăţi a ielelor (cine mă cunoaşte va zâmbi cu îngăduinţă - este evidentă influenţa lui J. R. R. Tolkien) şi, dacă vor privi cu atenţie, vor vedea coifurile lor strălucitoare pe coama crenelată a peretelui înalt, neted ca-n palmă. Stratagema a funcţionat, băieţii au avut ceva de făcut şi s-au distrat urmărind peisajul. În lumina înserării, există părţi stâncoase care reflectă lumina Soarelui, deci afirmaţia nu este chiar gratuită, gen „fairy tales".

Prima dată am vizitat zona în august 2011, când prietenii ne-au dus cu maşina la Valea Cliţului. Între nodul de cale ferată someşean şi uimitoarea rezervaţie sunt 18,5 km pe şosea. De la o anumită vârstă, este un traseu prea lung pentru a fi parcurs într-o singură zi, dus-întors, cu bicicleta, aşa că ne-am adunat, ne-am înghesuit într-o Dacia Nova călită şi obişnuită cu „hârtoapele Sălajului", apoi am pornit cu vânt din pupa şi „căpitanul" Széll la volan într-una dintre cele mai frumoase aventuri de pe Valea Someşului. De-aia am şi lăsat-o la sfârşit, să fie cireaşa de pe tortul „Techerghelilor sălăjene".

Din Jibou, se trece prin Var, Surduc, până la podul de la Ciocmani, unde pe tabla indicatoare scrie (de cel puţin trei ani de zile) ... Jibou - 18 km (no ho! că-s numai 13!). Peste drum de panoul buclucaş, sub poala pădurii, drumarii au postat o bornă kilometrică unde se indică, mult mai aproape de adevăr, 12 km. Nu treceţi podul, renovat şi acoperit cu bitum în septembrie 2012, ci mergeţi tot înainte vreo 5 km şi un pic, pe lângă peretele stâncos şi abrupt. Şoseaua este asfaltată şi în stare bună.

Drumul urcă, coboară, face o buclă de la capătul căreia se vede în spate podul şi un spaţiu larg în lunca Someşului. De dimineaţă până la prânz, e umbră aici, pe drum, deci este o excursie cât se poate de potrivită pentru zilele cu temperaturi de peste 30 grade Celsius. Se porneşte în zori, când aerul este încă respirabil şi se călătoreşte plăcut până la destinaţie, Valea Umbrelor, care, precum o să vedeţi, este un fel de răcitor natural din piatră masivă. Dar să nu ne grăbim cu povestea.

La capătul buclei, când se iese din pădurice şi se coboară cu două viraje scurte de pe prima terasă în lunca Someşului, apare în dreapta o exploatare abandonată de caolin. Apa a sculptat partea decopertată în forme deosebit de pitoreşti. Ansamblul străluceşte blând şi alb, de parcă solul ar fi fost suflat de pe Luna Plină, pentru a exersa, la umbra unui plop argintiu plantat la marginea drumului, serii domoale de aselenizări. Din păcate, urmele modului de coborâre şi paşii astronauţilor au fost spălate de ploi, lăsând doar iluzia unui spaţiu dintr-o altă galaxie, foarte-foarte îndepărtată.

De aici încolo, abruptul ne însoţeşte nesmintit în dreapta drumului. Uneori alunecă terenul ori se prăbuşesc copaci peste şosea. Am nimerit o zi în care, după un astfel de eveniment nedorit, drumarii încă nu făcuseră curăţenie. Arborii fuseseră tăiaţi şi făcuţi bucăţi, dar solul acoperea în continuare jumătate din panglica asfaltată. Gâtuitura îngreuna traficul. Maşinile treceau cu schimbul, când într-un sens, când într-altul, ca pe podul dintre Someş-Odorhei şi Someş-Guruslău.

Mânaţi de spiritul Aventurii, ne-am bucurat de evenimentul catastrofal ieşit în cale. Ne-am oprit şi am coborât din autoturism ca să studiem îndeaproape impactul accidental dintre forţele naturii şi antroposferă. Buza de pe care s-au prăbuşit arborii şi solul spânzura deasupra noastră ca o lamă ştirbită de ghilotină. Cetăţeano Stâncă, noi nu suntem aristocraţi cu pantalonaşi de mătase, ci strănepoţii spirituali ai celor care au dărâmat Bastilia, au inventat balonul cu aer cald şi cinematograful. Libertate, egalitate, fraternitate! „Allons enfants de la Patrie!"

Peretele retezat dintr-o mişcare, perpendicular, până-n poala luncii, a meritat să fie cercetat. El cuprindea pete verzi de microfloră, dungi portocalii de ocru şi, spre surprinderea noastră, inflorescenţe galben-verzui de sulf. Am testat substanţa cu un chibrit, ea s-a topit şi a ars cu mirosul sufocant al dioxidului de sulf, deci nu există nici un dubiu asupra compoziţiei sale. Am fotografiat şi un bonsai în mediul său natural: un scoruş de munte, numit şi sorb (Sorbus aucuparia). Fructele roşii grupate în ciorchine seamănă cu cele ale călinului, dar frunzele sunt penate, ca ale oţetarului.

Ne-am întors mulţumiţi în maşină. Mulţimea de „descoperiri" făcute nu putea decât să fie preambulul unei aventuri de neuitat!


Trenul: o soluţie alternativă


La Stanii Cliţului şi în Valea Umbrelor se poate ajunge şi cu trenul. Se călătoreşte până în Băbeni, centrul de comună de pe malul drept al Someşului, se coboară în luncă şi se trece apa cu „luntrea".

În gară, a trebuit să cumpăr şi un bilet pentru bicicletă, de fix 5 lei. Biletul de călătorie Jibou-Băbeni costă doar 3,70 lei. Ca să zic aşa, bătrâna Ukraina roşie reprezintă biletul meu de întoarcere, merită să scot banul din buzunar. Biletul de bicicletă se poate cumpăra şi în tren, dar atunci costă 7 lei.

Gara din Băbeni poartă pe tablă vechea denumire: Băbuţeni. Cei care caută traseul pe situl Mersul trenurilor să fie foarte atenţi, destinaţia C.F.R. este Băbuţeni, Sălaj. Pe de altă parte, denumirea maghiară a localităţii este Aranymező, „Câmpul de aur". Petri Mór susţine că toponimul provine de la activitatea de spălare a nisipului pentru a decanta praful aurifer. Comuna a dispus în vechime şi de alte surse de prosperitate. La hotarul dintre secolele XIX şi XX, aici, pe firul apei, se găsea gata să fie trasă în mijlocul râului moara plutitoare „cu o piatră şi o roată" a lui Pintea Găvrilă and Co.

Mare noroc am avut cu localnicii, oameni primitori şi binevoitori. Fără să ne ştim, m-au luat din gară şi m-au condus precum Vergiliu pe Dante printre bolgiile Iadului. Drumul către „luntre" are cam 3 km, merge paralel cu calea ferată, în susul Someşului, apoi se trece peste şine la semafoare şi se ia cap compas biserica din Cliţ, care se vede desluşit. Pe câmp, strălucesc smocurile înalte de „vergi aurite" (Solidago canadensis), probabil de aici mi-a răsărit în minte comparaţia cu „creanga de aur" din „Divina comedie", cu mult înainte ca Dan Brown să se apuce de scris „Inferno". Oricum, în cazul de faţă, creditul pentru referinţa livrescă i se cuvine lui James George Frazer.

Către „luntre", converg două drumuri, unul cu un singur rând de stâlpi şi unul cu două rânduri de stâlpi. Merg pe primul, peste luncă, între lanuri, că-i mai scurt. Celălalt e pietruit, o variantă pentru vremurile mocirloase. Dă-ne Doamne şi-un pic de ploaie, deoarece vara lui 2012 a fost cumplit de uscată, n-a plouat de două luni de zile!

Iată punctul de trecere, podarul este dincolo, pe mal ori în căsuţa construită de săteni pentru el. Ca să-i atrageţi atenţia, bateţi cu o piatră în stâlpul de susţinere a cablului de oţel. „Luntrea" nu este o barcă, ci un bac mai mic, în care încap chiar mai multe biciclete.

Pe luntraş îl cheamă Augustin Rad, este sprinten şi tare în braţe. Din cauza secetei, Someşul e foarte mic şi râul n-are vlagă, de aceea omul a întins încă o frânghie, cu 2,5 metri mai jos. În vremuri fără de ploaie, forţa motrice constă în puterea celor „două mânuri".

Trecerea Someşului între Băbeni (fost Băbuţeni) şi Cliţ a costat 2 lei. N-a trebuit să plătesc separat pentru bicicletă. Cine are maşină oricum vine pe la podul din Ciocmani. În răstimpul dintre traversări, dacă vremea îi permite, podarul din Cliţ stă alături de alţi prieteni undiţari şi prinde peşte. „La luntre" reprezintă un loc feeric pentru cei dornici să prindă în cârlige materia primă pentru cele mai năstruşnice poveşti pescăreşti.


Repere de interes turistic


Ca să ajungeţi de la Someş la biserica din Cliţ, există două căi posibile: pe scurtătură, pieptiş, urcând prin grădini (în buna tradiţie ardelenească, dacă nu se fac stricăciuni sau furtişaguri, este o cale permisă oricui) sau pe drumul pietruit, care vine dinspre „cooperativă" (magazinul sătesc). Am ajuns sus exact la ora când trecea „Săgeata Albastră" de Baia Mare prin Băbeni.

Edificiul i-a păcălit pe mulţi dintre drumeţii care n-au urcat până aici şi s-au mulţumit să-i arunce o privire de la şosea. El are forma şi dimensiunile unei bisericuţe din lemn, însă clădirea este „de zid". Ea a fost orientată corect, cu altarul către răsărit, „către munte". Monografia lui Kádár József despre comitatul Solnoc-Dăbâca nu ne oferă nici un fel de date istorice despre construcţia templului. Pe situl Episcopiei Sălajului, biserica este dată ca o filie a Loznei, iar preot paroh este Vasile Avram (o coincidenţă de nume cu cel al etnografului născut în Lemniu). Pe baza datelor de aici, presupunem că edificiul de piatră a fost ridicat în 1846 şi poartă hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril".

Cercetaţi mormintele preoţeşti din ţintirim. De obicei, aici au fost îngropaţi şi dascălii, şi preotesele, aşa că cimitirul din jurul bisericii constituie prima pagină din istoria unei localităţi. Se cuvine s-o citiţi cu atenţie. De asemenea, reprezintă şi o măsură a grijii faţă de păstrarea valorilor din vechime. Celor deloc interesaţi de asemenea subiecte „vetuste" li se oferă şansa să admire minunata privelişte a Stanilor Cliţului din aval.

Lumea din sat, văzându-ne străini şi interesaţi să aflăm cât mai multe, ne-a spus: „Nu se poate să plecaţi din Cliţ fără să vizitaţi casa unde s-a născut Silvia Tămăşan." Am căutat pe internet şi am găsit câteva din videoclipurile unde apare binecunoscuta interpretă a cântecului popular sălăjan, omagiată în 2011, cu prilejul lansării volumului autobiografic „Născută în zodia cântecului. Amintiri din viaţa artistică" (Editura Eurotip, Baia Mare). Zicea Anamaria Avram: „Silvia Tămăşan s-a impus în această lume, a cântecului popular, prin repertoriul dumneaei, bogat, variat şi autentic, cântat alături de marii artişti ai neamului românesc." Interpreta s-a născut în 21 februarie 1946, şi-a început cariera artistică în 1966, iar după ce s-a căsătorit s-a stabilit în Baia Mare, fără să uite de unde a pornit. Cu prilejul înregistrării unei melodii populare, artista a adus pentru prima oară televiziunea naţională ca să filmeze impresionanta panoramă stâncoasă a Stanilor Cliţului.

Casa părintească se află la ieşirea dinspre Surduc. Este o clădire scundă de piatră, cu pridvorul plin de muşcate şi alte ghivece înflorite. Ferestrele sunt din lemn. Ţigla de pe acoperiş e roşie, semn că a fost recent schimbată. Altminteri, gospodarii au scos mobila din casă şi foiesc prin curte. N-am dorit să le perturbăm activitatea, aşa că am trecut neobservaţi mai departe.

Dincolo de casă, pe cealaltă parte a drumului, începe rezervaţia naturală Stanii Cliţului. Peretele abrupt şlefuit de vânturi şi de ape are o înălţime de peste 200 metri, ceea ce constituie o provocare pentru toţi alpiniştii sosiţi aici. Un gard viu rustic, din trunchiuri de copăcei, apără şoseaua de stâncile prăvălite din înălţimi. Pătrundem printr-o poartă verde şi ne îndreptăm către un monolit imens, cea mai vizibilă parte a unei grădini de piatră, în stilul budismului Zen, în deplina ei naturaleţe. Dacă ar afla de existenţa acestei minunăţii someşene, japonezii şi-ar trage tren de mare viteză până aici. La noi, vin doar cei avizaţi şi autocarele cu elevi pornite să viziteze frumoasa vale a Loznei. Fotografiem tot ce se poate: uriaşa piatră cubică, alaiul de bolovani, pietrele ascunse în umbra pomişorilor şi tufişurilor. Sus, pe partea dinspre Ciocmani, sub o streaşină naturală, se zăreşte un grup de roci mai întunecate decât peretele abruptului, ca o pisică aşezată alene în podul unei case a urieşilor.

Alte forme mi-au fost arătate de echipa de mici exploratori, formată din Emanuel, Ionuţ şi Paul, trei buni cunoscători ai zonei. Ne-am întâlnit la imensul bolovan de pe partea dinspre luncă, ce poartă o inscripţie misterioasă. Seamănă cu glifele săpate în stâncă descoperite de Thor Heyerdahl în Insula Paştelui. Băieţii urmăresc traseul scobiturilor cu degetul arătător: „Nenea, uite, se vede un T şi un L!" În spate, printre tufişuri, se află alţi câţiva dinţi de uriaşi, aflaţi în partea dinspre luncă. În scobitura unui alt megalit, îmi arată un cioc de papagal, cu ochiul viu şi rotund al unui smoc de licheni. Întreg spaţiul rezervaţiei a devenit un teren magic de joacă. O ruină galbenă, ce seamănă cu piciorul Podului lui Traian din Turnu Severin, este folosită ca un fel de tobogan natural. Printre imensele pietre, strălucesc pânzele de păianjen întinse pe tulpinile de iarbă neagră (Calluna vulgaris). În septembrie, ele sunt înflorite şi colorează spaţiul în rozul-violaceu preferat de fete şi fetiţe (nuanţa „pink" a cutiilor pentru păpuşile Barbie).

În peretele abruptului de la Stanii Cliţului, se găseşte şi o pivniţă săpată în stâncă. La intrare, este o portiţă de lemn, dar accesul a fost blocat şi cu un gărduleţ încropit din araci. Un melc rebel s-a instalat comod în zona „proprietate privată". Pe drumul către Ciocmani, am zărit încă două astfel de încăperi utilitare, tăiate în mici caverne naturale, apoi lărgite şi modelate de mâna omului, pentru a fi folosite ca frigidere „ecologice".

Iată cam tot ce merită văzut în antecamera adevăratei atracţii a zonei: „Valea Umbrelor", tainicul canion din miezul muntelui.


Locul unde frunzele nu putrezesc

Denumirea de „Valea Umbrelor", dată părţii superioare a Văii Cliţului, a fost popularizată de cumnatul meu, ziaristul Deák Zoltán, pe vremea când a lucrat la proiectul descoperimsalajul.ro. Împreună cu prietenul său, Călin Pavăl, el a făcut două incursiuni aici, una în vara anului 2004, alta în februarie 2005.
Ea este o formă de relief trecută doar pe unele hărţi, tăinuită pe altele, deşi ar putea constitui o atracţie turistică de prim rang, mai ales pentru cei care cred în existenţa unei supercivilizaţii superioare, distruse în urma unui cataclism tehnologic, în urmă cu zece milenii, din alea cărei rămăşiţe s-a format Egiptul Antic. Am grupat hărţile existente pe categorii, PRO şi CONTRA, într-o pagină dedicată de pe blogul „101 de privelişti ale Muntelui lui Rákóczi", unde vă puteţi convinge de adevărul celor afirmate.

Valea Cliţului se află la intrarea dinspre Surduc în satul Cliţ, chiar în cotitură, pe dreapta. Debutează cu un loc larg şi mlăştinos. Se merge pe un drum forestier până la cabana silvică. Dacă îi cunoaşteţi pe pădurari şi vă deschid, se poate dormi aici, chiar şi iarna (vezi „Cliţ - Umbre în alb" din „Descoperim Sălajul"). Dacă nu, în „parcarea" dinaintea casei, vara se poate întinde un cort.

După ce prietenii noştri şi-au parcat maşina la umbră, am înaintat 2 km „per pedes", ca apostolii. Regiunea e plină de ferigi şi aluni. Deşi le-a trecut vremea, totuşi, pe un vârf de ramură, pitită între frunze, am găsit o alună. Evenimentul a fost fotografiat atât de prietenul Széll Sándor, cât şi de soţia mea, din două puncte diametral opuse.

Ne-am continuat ascensiunea pe firul văii. Am întâlnit adesea pe cursul superior un marcaj forestier, bandă roşie.

Apar primele nişe din peretele stâncos. Arată ca nişte firide în care cândva au fost depuse cândva, poate înainte de Ultima Glaciaţiune, trupurilor unor morţi din rasa atlanţilor. Să ne amintim de stâncile inscripţionate de lângă şosea, situate în dreptul abruptului. La intrarea în defileu, nişele se înmulţesc, se lungesc, se aliniază în paralel pe mai multe nivele. Lumina soarelui trecut de amiază pătrunde cu greu până jos, în fundul văii. Atmosfera este nefirească, apăsătoare, sepulcrală. Parcă ar fi un spaţiu al veşniciei odihne pe care noi, intruşii, îl perturbăm cu nevinovăţie. „Scary Movie la doi paşi de Jibou" - notează Sándor pe blogul său: „SzellPhotography".

Stratul de frunze din toamna trecută a rămas intact. El măsoară pe alocuri şi câte o jumătate de metru grosime, de parcă ceva nevăzut ar împiedica putrezirea resturilor vegetale. Totuşi, ici şi colo, întâlnim ciuperci, unele de mari dimensiuni.

Un chip uman, bărbos, de aproape 1 metru înălţime, ne examinează de pe peretele din partea stângă (pe sensul de urcuş). Mă apropiu ca să mă conving că nu am vedenii. Faţa gardianului rămâne impasibilă. E real, cu trăsăturile uimitor de bine conturate. Cum de nu ştie nimeni de el? Pe net circulă o mulţime de trucaje, unde apar profilurile unor Sfincşi carpatini, „surprinşi" în diferite cotloane izolate ale ţării, în vreme ce aici se află unul adevărat, probabil vechi de milenii, cu desăvârşire necunoscut. Şi nimănui nu-i pasă.

Cercetăm o valea laterală, care are la intrare o stâncă în formă de cap de pisică. Privită din acest unghi, din aval. Din cealaltă parte, ea este un profil uman, faţă în faţă cu o hârcă (un craniu) îngropată în sol. Prietenii noştri au fotografiat alte stânci ciudate, printre care una în formă de câine. De fapt, când am început urcuşul, mi-am făcut un toiag dintr-o botă de alun, deoarece la sosire am auzit nişte lătrături. Fiecare ramură secundară a Văii Cliţului ne rezervă surprize. Într-un alt loc, un „liliac" (vampir) atârnă cu capul în jos: e doar un smoc de ierburi uscate. Fotografiez o nişă cu peretele încrustat de filigrane de ocru (oxid de fier galben-brun). Nu sunt desene rupestre, făcute de mâna omului, dar arată nemaipomenit. Soţia surprinde un păianjen cu catalige imens, de 10 cm diametru. Aruncat pe mijlocul potecii, lângă o ciupercuţă filiformă şi elastică, descoperim „Piatra lui Greuceanu": singurul bolovan alb, cristalin, zărit în regiune.

Am înaintat mai mult de o oră, prin matca tăiată de la Răsărit la Apus între pereţii verticali: un culoar de doar câţiva metri lăţime, uneori nici atât. Doamne păzeşte de o viitură! Uneori, şi seceta foloseşte la ceva. În „Valea celor cinci beţe", Sándor a făcut ultimele fotografii cu „supertunul" japonez Fuji, apoi a rămas în pană de curent. Şi-a scos smartphone-ul din buzunar ca să continue înregistrarea, dar are probleme în continuare. E şi locul unde aparatul meu a început să clipească roşu, „low battery", dar apoi şi-a revenit, după ce am plecat de acolo. Acumulatoarele, pregătite „de cu seară", adică proaspăt încărcate acasă, ni s-au descărcat mult mai repede decât am fi bănuit. De altfel, în „Descoperim Sălajul", Deák Zoltán povesteşte că în Valea Umbrelor există o zonă care nu poate fi „trasă în poză" nicicum. Iată un fenomen fizic repetabil, comensurabil, ca şi ciupitura celor care se trezesc peste noapte califi în palatul lui Harun Al-Rashid.

Ajungem la cotitura unde se află celebrele „nişe extraterestre", care atrag atenţia tuturor turiştilor din zonă. Faceţi o căutare după „Valea Clitului" (scris cu „t", nu cu „ţ" şi între ghilimele) pe Google Images şi le veţi vedea într-o sumedenie de pagini web, în diferite anotimpuri şi momente ale zilei.

Defileul continuă către Marele Amfiteatru, un abri imens cu o movilă conică în centru, dar noi hotărâm să ne oprim aici şi să revenim altă dată, când vom veni mai de dimineaţă. În ciuda temperaturilor toride din oraş, aici e răcoare, iar în aer se simte mirosul caracteristic de stâncă umedă. Valea Umbrelor este un defileu cu multe ramificaţii, imposibil de explorat într-o singură zi.

După postarea fotografiilor pe internet, un comentator ne-a mustrat pentru că am dezvăluit şi am indicat locaţia acestui spaţiu parcă desprins din „Dosarele X", mai ciudat decât Pădurea Baciului de lângă Cluj. Citez: „Ar fi bine de luat, de către autorităţile de profil, măsuri de protecţie, astfel ca afluenţa turiştilor să nu o deterioreze." L-am liniştit, locul este foarte izolat prin situare, iar indiciile arată că Valea Umbrelor ştie să se protejeze singură. Înainte de defileu, am găsit nişte urme de cauciucuri, probabil de la moto-ATV-ul unor puştani. Pământul era răscolit şi frământat, dar nu de râturile unor mistreţi uriaşi, ci de bocancii celor care au încercat să-şi desprindă vehiculul din mocirlă. După ce am examinat locul cu atenţie, ne-am aruncat nişte priviri de oameni lămuriţi: oare au rămas şi ei fără curent in acumulator?

Valea Umbrelor pare să fie o zonă care-şi alege atent oaspeţii.



Publicată în:
Caiete Silvane nr.106 / noiembrie 2013

La Dumbrăviţa

(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 4)

(c) 2013 Györfi-Deák György



De când primăria jibouană a asfaltat drumul din Rona până în capătul satului, la cimitir, Muntele lui Rákóczi (Piscuiul) a devenit un obiectiv turistic foarte accesibil. Treceţi dincolo de intersecţia vegheată de răstignirea din lemn pictat, ridicată de învăţătorul Aurel Inceu. Din locul unde se termină panglica de asfalt, rămâne de parcurs doar un sfert de oră în ritm tineresc (o jumătate de ceas pentru pensionari) până în vârful piramidei de la capătul prelungului contrafort colinar atât de vizibil pe harta României: marele cot al Someşului. Acolo, sus, la aproape 420 m altitudine, vă puteţi pune un bicorn pe cap şi vârî mâna dreaptă sub surtuc, în dreptul inimii, ca să spuneţi oştirii franceze: „Soldaţi, de la această înălţime 50 de milioane de ani vă privesc cu admiraţie!” De unde vă faceţi rost de armata respectivă, vă priveşte, numai să nu calce iarba ronenilor, că le lăsaţi vacile fără fân şi copilaşii fără lapte!

Desigur, au fost vremuri când urcuşul nu mergea... „ca pe roate”. Odinioară, dar nu prea demult, până să se ridice frumosul pod metalic modelat după „Golden Gate”, pe vremea când între Jibou şi satul lui Samson Pop, zis Corela, exista doar un drum pietruit plin de gropi şi o punte pietonală, lumea venea alene prin luncă, cu ceva de-ale gurii, o sticlă de apă şi o pătură în rucsac. Alţii se hurducau cu căruţa, cu tractorul, cu remorca ori cu autoturismul până pe malul Someşului, unde-i aşteptau un bac şi un podar, spre bucuria pruncilor noştri şi a tuturor celorlalţi elevi porniţi în drumeţie. Conform L.P.U. (Legii Porcăriei Universale), „podul plutitor” se afla întotdeauna pe celălalt mal, aşa că era un pic de aşteptat până când plutaşul desprindea ambarcaţiunea de mal, trăgea manivela din spate, o elibera pe cea de la prora, astfel încât bacul să se pună câş faţă de cablul întins ca o strună de contrabas şi Someşul să împingă vasul înainte, într-un minunat exemplu de compunere a forţelor. Traversarea dura cam două-trei minute. Lungi şi frumoase. Întâi vedeai clopul podarului, apoi începea să i se desluşească barba, iar când i se zărea şi culoarea ochilor, era semn că au rămas doar câteva clipe până să arunce puntea pe mal. Acum, te sui în maşină în centrul oraşului, tropoteşti cu o sută de cai putere pe pod şi peste nici zece minute cobori la poalele frumosului punct de belvedere.

Privind dinspre răsărit, locuitorii din Turbuţa îl numesc „Ţugluiul Turbuţâi”. Deşi biserica de lemn din Var se află adânc retrasă într-o vale lăturalnică, vârful dealului se distinge clar când privitorul stă lângă latura apuseană a edificiului religios, aşa că, mânat de curiozitate, am efectuat un sondaj-fulger printre localnici. Nu ştiu de ce: din cauza faptului că mulţi dintre ei lucrează la intreprinderile din Jibou ori pentru că Turbuţa se află pe celălalt mal al Someşului, râu mare, cândva dificil de trecut, vărenii îi spun tot Piscuiul Ronei.

Am căutat formaţiunea de relief şi pe hărţile iosefine, întocmite în jurul anului 1780, la porunca împăratului Iosif al II-lea de Habsburg-Lothringen (1765-1790), fiul Mariei Tereza. Spre veselia tuturor, aici apare trecut ca „Piscu Turbutza”. De altfel, Valea Firizei (ungureşte: Fürész-patak) nu este amintită ca Pârâul Sărat, ci cu numele de Valea Popii, iar anul şi locul bătăliei din 11 noiembrie 1705 sunt date greşit: 1706 (!?!) şi în partea nordică a Jiboului, înspre Someş-Odorhei. Apare o intersecţie de drumuri foarte asemănătoare „Deltei”, triunghiul de cale ferată care a servit după 1890 la întoarcerea şi mutarea locomotivelor cu aburi de la capetele garniturilor de vagoane. Jiboul nu cuprindea decât câteva zeci de case (51, dacă am numărat bine) şi o singură biserică (cea reformată), fără conturul patrulaterului format de Castelul Wesselényi (normal, tocmai începuse construcţia lui, terminată în 1810).

În vârful Piscuiului, se află o cruce albă, sudată din ţeavă de 20 cm diametru, înaltă de 11 metri. Se zice că ar cântări în jur de o tonă. Se numeşte „Crucea lui Ivănescu”, după numele monografistului şi profesorului de istorie de la Liceul „Ion Agârbiceanu”. Ea a fost făcută la Întreprinderea Miniera Jibou, de către familia inginerului Sabău. Adusă şi trecută peste râu, construcţia a zăcut pe malul Someşului mai mult de o lună până să fie transportată sus. Iniţial, au încercat s-o mişte cu braţele. N-a mers nici măcar un milimetru. Ar fi putut s-o tragă cu câteva perechi de boi, dar ar fi ajuns numai găuri şi scrijelituri. În cele din urmă, l-au chemat pe Eugen (Jenő) Péter, a cărui tractor puternic a purtat crucea până în vârf.

Postamentul îşi are şi el povestea lui. Construcţia a început încă în timpul anului şcolar. Materialele au fost cărate de către elevii de la liceul din Jibou, care au făcut sute de drumuri din albie până sus. Apa a fost adusă cu sticlele, pietrişul cu pungile şi ghiozdanele. Se povesteşte că ori de câte ori se adunau tinerii, dintr-odată se îndeseau norii şi pornea câte o ploaie torenţială. Prima dată, să fi fost din întâmplare; a doua oară, e semn de confirmare; de-acolo-n veci, se respectă regula în continuare. Când sătenii din Rona vedeau că elevii se adună pe mal ca să se îndrepte spre Piscui, lăsau totul baltă în gospodărie şi fugeau cu furcile să adune fânul cosit, că nu-i rost de uscat, imediat începe răpăiala. Au fost şi alte peripeţii, ca-n ţara Meşterului Manole. Chiar şi-acolo, la picioarele crucii, s-au îmbulzit tâlharii: când să demareze lucrările, s-a constatat că au dispărut mai mulţi saci de ciment. Până la urmă, s-a isprăvit şcoala, dar nici vorbă ca să fie terminat monumentul. Nici un bai, în toamna anului 1994, tot ceea ce rămăsese de făcut a fost rezolvat de elevii corigenţi la istorie.

Profesorul Ion Ivănescu s-a născut în Buşteni, staţiunea montană de sub abruptul Caraimanului, munte în vârful căruia, la 2.384 m înălţime, s-a construit impresionanta „Cruce a eroilor ceferişti”. Se zice că imaginea ei i-a apărut în vis reginei Maria, care a iniţiat lucrările de ridicare în 1926. Când tânărul dascăl a sosit adus de trenul de noapte în Jibou (21 august 1960, orele 8:20), silueta imensă a dealului brăzdat de dunga gălbuie a „gresiilor de Rákóczi” i-a adus aminte de ţinuturile natale. În lume, Piscuiul este cunoscut ca o importantă rezervaţie geologică, o pagină deschisă către trecutul Terrei, unde se poate urmări cu uşurinţă succesiunea sedimentelor marine depuse după dispariţia dinozaurilor. Acolo unde cândva era un fund de mare, acum pasc oile. Apa s-a evaporat, sarea s-a adunat sub sol, de unde iese dizolvată în izvorul sulfuros aflat nu prea departe, la Băile Jibou.

În jurul Piscuiului, pământul e plin cu mici discuri lenticulare, de 1-3 cm diametru, numiţi „banii lui Rákóczi”. În 11 noiembrie 1705, principele transilvănean a urcat panta dinspre Turbuţa, gonind călare din Surduc, ca să examineze câmpul de luptă dintre „lobonţii” catolici din oastea imperială austriacă şi armata „curuţilor” protestanţi (ca o ironie a istoriei, cuvântul provine din latinescul: „cruciatus”, „soldat al crucii”, semn la care reformaţii au renunţat), sprijinită de haiducii lui Pintea. Legenda zice că domnitorul ar fi fost zărit şi luat în urmărire de cătane, drept care a aruncat toţi banii pe care-i avea la el. Soldaţii, lacomi, au coborât din şa ca să adune galbenii, dar ei s-au preschimbat în piatră. De fapt, „bănuţii” căpătaseră această formă pe vremea Mării Tethys, cu 50 milioane de ani în urmă, când trăiau în chip de nummuliţi, foraminifere fosile din care poveştile populare „au bătut monedă” cu efigia prinţului mustăcios.

Am căutat foarte mult timp episodul respectiv în memoriile lui Rákóczi, în zadar. Se pare că, pe vremea Tratatului de la Varşovia, a existat un pact între ţările comuniste vecine şi prietene, conform căruia erau trecute sub tăcere evenimentele istorice petrecute pe teritorii aflate în afara graniţelor proprii, altfel nu-mi explic lipsa capitolului respectiv din toate „selecţiunile” postbelice apărute în Ungaria. Ştia Orwell ce spune în momentul când a creat Ministerul Adevărului în celebra distopie „1984”, o instituţie menită să elimine din documente tot ceea ce nu se potrivea cu viziunea Partidului Unic. Noroc cu internetul şi cu Biblioteca Congresului S.U.A., de unde provine copia necenzurată a ediţiei din 1872, îngrijită de Thaly Kálmán, lucrare pe care o recomand celor dornici să afle varianta celui direct implicat în evenimente.

Dacă excursionistul, ajuns în locul unde principele Rákóczi a văzut larga panoramă a propriului dezastru militar, se va uita în stânga, va vedea dincolo de Someş marea stâncă alintată ca „Pietricica Varului”, satul Var, răchitele de pe firul râului Almaş (graniţa tradiţională dintre Ţara Silvaniei şi Ardeal), satul Tihău, Surducul romancierului Jósika şi al poetului Viorel Mureşan. Dacă va privi în dreapta, va vedea linia verde a pârâului Agrij, dealul Cigleanului, depoul C.F.R., întreg oraşul Jibou, turlele bisericilor din Someş-Odorhei şi Inău, iar pe acest mal cele ale edificiilor similare din Rona, Husia şi Someş-Guruslău.

Pe creastă în jos, către Nord, se poate continua excursia către „peştera” de la Dumbrăviţa, aflată la marginea gorunişului de deasupra Turbuţei. Se coboară până se întâlneşte drumul de care dinspre Rona, apoi se coboară mai departe, către căuşul pietros, sterp, unde se găsesc mii de cochilii pietrificate ale melcilor marini şi valvele unite în formă de inimioară ale speciilor de Cardium. Privind pânzele lui Illés Árpád, misticul şi poetul Weöres Sándor a scris o „Paleoontologică” ce se potriveşte de minune aici: „Fosile./ Au dispărut demult, prin moarte supravieţuiesc./ Rămân tinere, pentru că au un car de ani vechime./ Terestre sunt, căci au fost fiinţe marine./ Închise-n sine, ne privesc.”

Când veţi termina de admirat moluştele de odinioară, continuaţi să mergeţi mai departe, până când încep să se vadă „vizuinile de vulpe”, o salbă de cotloane, dintre care cea mai mare a fost lărgită şi transformată într-o cavernă artificială cu trei camere. De aici, s-a extras vreme îndelungată piatra gălbuie folosită pentru aşezarea fundaţiilor din sat, la construcţia gardurilor, pentru pavarea grajdurilor, la zidirea pivniţelor. Gospodarii ar fi putut aduce mult mai lesne căruţe întregi de pietroace şi bolovani din albia Someşului, însă au preferat le excaveze, să le taie şi să le care de aici, datorită calităţii deosebite a materialului. Bineînţeles, ca urmare a zecilor de excursii şcolare intreprinse în ultimii ani, pereţii „peşterii” sunt plini de inscripţii scrijelite cu briceagul, trasate cu cărbunii sau scrise cu marchere rezistente la apă. Să ne aducem aminte de aventura de la Piatra Pintii, ţinta turistică aflată între Dumbrava Gâlgăului şi Borza. Dacă n-ar fi scris „C-L-A-U-D-I-U” pe ea cu litere de-o palmă, cum am fi recunoscut-o?

Din vârful Piscuiului până aici, drumul a durat cam 30-45 de minute, în funcţie de răstimpul petrecut cu colectarea fosilelor. Dumbrăviţa, păduricea de goruni tineri, se află deasupra grotei tăiate de localnici. Drumul de care, cu cele două făgaşe adânc tăiate în sol, continuă să coboare până în Turbuţa, unde se poate vizita frumoasa biserică de lemn şi coborî către Pietricica Varului. Someşul se trece uşor, fie cu bacul (încă funcţional), fie pe puntea pietonală întinsă între patru piloni de beton. De aici, rămân doar trei kilometri până în Jibou, iar până la gară cu unul mai puţin. Traseul Jibou-Rona-Piscui-Dumbrăviţa-Turbuţa-Jibou durează vreo cinci ore, aşa că poate fi străbătut între trenul de dimineaţă şi prima cursă de după prânz. Pentru ai mei, el reprezintă o bucurie de care ne străduim să avem parte în fiecare an.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.105 / octombrie 2013

Sărăcia banului

 (c) 2013 Györfi-Deák György


     „Banul găsit” înseamnă, de obicei, „ban nemuncit”. Omul cinstit, dacă găsește un portmoneu pierdut sau un plic doldora de bancnote, îl duce imediat la poliție, altfel ar putea să fie acuzat de hoție. Dar „banul găsit e ban vrăjit”, precum a notat și Vasile Alecsandri în subsolul baladei „Codreanu”. Mentalitatea populară susține că ar trebui să ne bucurăm la vederea fiecărei monede scăpate jos de altcineva, deoarece ea poate deveni sâmburele magic al unei viitoare averi incomensurabile. Se zice că: „ban la ban trage”, de aceea superstițioșii consideră paraua găsită în praful drumului drept un magnet fermecat în jurul căruia se vor aduna din ce în ce mai mulți bani.

     În Jibou se practică obiceiul ca moneda găsită să fie introdusă în buzunar și frecată discret de zona pubiană, în vreme ce găsitorul mormăie formula: „să vină și tat-tu, și mă-ta după tine”, cu speranța că în același buzunar se vor înghesui ulterior bancnotele cu portretele lui Caragiale, Blaga și Eminescu. Obiceiul l-am găsit amintit și în cartea lui Ráth-Végh István, „Două milenii de superstiții”, însă cu referire la bănuții noi, strălucitori, tocmai puși în circulație de Monetăria Statului. Tot acolo, este amintit obiceiul de a se pune câteva monede în apa în care i se face prima băiță bebelușului, ca apoi să nu ducă lipsă de ei toată viața.

     Dar nu toată lumea se învârte atât de aprigă în jurul banilor găsiți. În 11 martie 2011, un val uriaș provocat de un cutremur a măturat coasta Japoniei. Apa a dărâmat case și a pătruns în altele, unde a lăsat ba o servietă burdușită cu bancnote, ba un portmoneu bine umflat. Localnicii, oamenii recunoscuți pentru cinstea lor, le-au predat la cel mai apropiat post. Dintre ruine, s-au recuperat sume de ordinul zecilor de milioane de dolari, care au fost înapoiate păgubașilor. Unii au pus sub semnul îndoielii corectitudinea japonezilor. Un american, profesorul Mark West de la Facultatea de Drept din Michigan, a făcut un experiment în 2003. El „a pierdut” pe străzile din Tokyo și din New York 20 de portofele cu 20 de dolari (sau echivalentul în yeni). În marele oraș american, au fost recuperate doar șase cu toți banii înăuntru și două portofele goale. În capitala niponă, 17 au fost predate, fără nici un gologan lipsă. Și nu știu să fi domnit vreun Țepeș Vodă în Țara Soarelui Răsare.

     Japonezilor le place că creeze obiecte decorative prin împăturirea hârtiei, artă numită „origami”. Pentru că în multe state din lume banii se tipăresc pe hârtie, sub influența spiritualității nipone a apărut o ramură exotică, „moneygami”, unde materia de bază pentru împăturituri sunt bancnotele de hârtie. Pe coperta unui manual de specialitate scrie: „Astfel banii Dumneavoastră vor dobândi mai multă valoare”. Desigur, un inel decorat cu o inimioară, împăturit dintr-o hârtie de o mie de dolari valorează ceva mai mult decât o verighetă decorată cu trei diamante artificiale, dar din bani se poate modela orice, de la un scaun de toaletă (cu capac și bazin de apă!) până la Statuia Libertății.

     Când Sfântul Francisc din Assisi a renunțat la toate bunurile lumești, s-a lepădat în primul rând de bani și a cerut în repetate rânduri fraților minori să se ferească de ei ca de diavol. Episodul, petrecut cândva în biserica Sfânta Maria a Îngerilor din Porziuncola, este relatat atât în „Memorialul întru dorința sufletului” (Vita secunda), cât și în „Compilația de la Assisi”, „Oglinda desăvârșirii” și „Anonimul perugian”. Un credincios a așezat lângă cruce o sumă de bani, ca dar pentru biserică. După ce persoana respectivă a ieșit din Casa Domnului, un frate i-a luat și i-a mutat pe pervazul unei ferestre. Sfântul Francisc l-a învinovățit și l-a mustrat cu asprime, deoarece atât Regula neconfirmată, cât și Regula confirmată interzic franciscanilor să primească bani, „în afară de cazul unor nevoi vădite ale fraților bolnavi”. Drept pedeapsă, vinovatul a trebuit să apuce cu gura una dintre monede și s-o vâre într-o balegă de măgar. „Toți cei care au văzut și au auzit au fost cuprinși de o nespusă teamă”.


     Toma de Celano ne povestește în „Vita secunda” că doi frați minori au zărit strălucind o monedă pe drum. Unul a râs și a întrebat: „Ce să facem cu balega asta?” În apropiere era o leprozerie, așa că tovarășul lui a propus s-o ofere ca răsplată celor care îi îngrijeau pe bolnavi. Dar primul frate l-a împiedicat să se atingă de ea, spunându-i să nu se lase înșelat și i-a amintit de litera Regulii neconfirmate: „Și dacă am găsi bani undeva, să nu le acordăm mai multă atenție decât prafului pe care îl călcăm”. Degeaba, încăpățânatul n-a ținut seama de avertisment. Neglijând Regula, s-a aplecat și a ridicat banul. Pedeapsa divină l-a lovit instantaneu: a amuțit dintr-odată, au început să-i clănțăne dinții și n-a fost în stare să scoată nici un cuvânt. „În sfârșit, aruncând departe duhoarea aceea dezgustătoare, buzele sale necurate s-au curățat în apele penitenței și s-au deschis pentru laude”.

     Interdicția atingerii și aversiunea franciscanilor față de bani a devenit binecunoscută în istorie și, uneori, a fost percepută de laici ca o ciudățenie. Alții au profitat de ea, fără ca acest lucru să le facă cinste. Baronul Wesselényi Miklós, tatăl tânărului liberal din grupul statuar zălăuan, era de confesiune protestantă, dar a fost obligat de curtea imperială austriacă să ofere găzduire unui capelan catolic. Cel trimis a fost fratele minorit Komáromi Dávid (David din Komarno). El a sosit în septembrie 1781. Căpățânosul magnat nu l-a primit pe părinte la castel, ci a dispus să fie găzduit într-o casă țărănească din sat, desconsiderare deloc deranjantă pentru un franciscan obișnuit să doarmă pe un prici cu o pernă umplută cu paie sub cap. Mișelia a fost alta. Deși obiceiul locului cerea ca preotului să i se asigure bucatele în natură (făină, vin, ouă, slănină, sare), Wesselényi-senior a ordonat să nu i se dea nimic călugărului, ci să i se aloce o sumă de bani pentru hrană și încălzire. Iată un fel foarte subtil și neobișnuit de hărțuire pentru a-l determina pe capelan să părăsească repede Jiboul.

     În 1970, anul marilor inundații din vremea comuniștilor, a venit Pater Angi Csaba OFM, care l-a slujit pe Domnul și a păstorit comunitatea locală până când s-a stins din viață (6 octombrie 1974). Conform „Lexiconului catolic”, a fost un om școlit și statornic în credință. S-a născut în 1 decembrie 1917. A studiat la gimnaziul din Cluj. A cerut să fie acceptat în Ordinul Fraților Minori în 29 august 1934, la Mediaș. A studiat filologia în Șumuleu-Ciuc, teologia în Hunedoara și a fost sfințit ca preot în 29 iunie 1941, la Alba Iulia. A predat diferite materii (inclusiv matematică și fizică) în mai multe școli confesionale și a slujit în mai multe parohii. În 1951, a fost arestat și trimis cu alți 20 de tovarăși la Radna. Mi s-a povestit că Securitatea l-a acuzat că ar fi falsificat bani! Cunoscând spiritualitatea franciscană (Sfântul Francisc: „nu trebuie să atribuim monedelor și banilor o valoare mai mare decât a pietrelor”), nu putem decât să ne minunăm de rea-voința și neștiința torționarilor. Bineînțeles, învinuirea s-a dovedit a fi falsă. În 1952, părintele a fost eliberat și i s-a stabilit domiciliul forțat în Dej. În 1961 a fost arestat din nou, pentru că a continuat să le predea catehismul tinerilor și a fost condamnat la 7 ani de închisoare. A scăpat ca urmare a grațierii colective din 1964 și a slujit în Sălard, județul Bihor, de unde s-a mutat în Jibou. Se povestește că a murit pe când ieșea din biserică. A fost înmormântat în Cluj.

     Unul dintre cele trei noduri de pe cingol, funia care încinge rasa franciscană, reprezintă jurământul de a trăi în sărăcie (celelalte două semnifică ascultarea și castitatea). Unul dintre idealurile feminine minorite este domnița Sărăcie (Domina Paupertate), regina tuturor virtuților, care prețuiește „oamenii devotați lui Dumnezeu, plăcuți îngerilor, amabili cu oamenii, aspri cu ei înșiși, milostivi față de ceilalți, pioși în comportament, modești în felul lor de a fi, cu chipul vesel, austeri în inimă, smeriți în prosperitate, curajoși în încercări, sobri la masă, foarte modești în îmbrăcăminte, care dorm puțin, rușinoși, temători, bogați în strălucirea fiecărei lucrări bune”.

     Tocmai datorită faptului că au luat atât de în serios promisiunea de a trăi voluntar fără posesiuni materiale, franciscanii s-au trezit că lumea îi podidește cu donații. Austeritatea vieții și truda neîncetată din zori până-n amurg a pricinuit „stânjeneala bogăției”, problema de a utiliza eficace o avuție la care renunțaseră prin făgăduința făcută la admiterea în ordin. Soluțiile adoptate constituie subiectul studiului „Sfânta economie” de Luigino Bruni și Alessandra Smerilli (Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, București, 2010).

     Cuvântul cheie este „fraternitate”, folosit cu blândețea sufletului temător de Dumnezeu, fără amenințarea ghilotinei. „Franciscanii au avut această intuiție: «atâta timp cât există un sărac - sărac nu din alegere, ci pentru că îndură sărăcia - orașul nu poate fi fratern». Acest concept va deveni apoi o temă fundamentală a Iluminismului napolitan din secolul al XVIII-lea; se va spune, de fapt, că fericirea este publică, pentru că ori suntem cu toții fericiți, ori nimeni nu e fericit”.

     Economistul Stefano Zamagni de la Universitatea din Bologna, prefațatorul lucrării, explică: „Dacă se caută un debușeu pentru surplusul generat în procesul productiv, îndepărtând astfel bogăția care stânjenește, trebuie procedat în așa fel încât toți oamenii să poată participa - cel puțin tendențial - la activitatea economică. Și astfel se naște piața ca spațiu de includere a tuturor”.

     Fraternizarea implicită din binecunoscutul episod al îmblânzirii lupului din Gubbio determină o dublă schimbare de mentalitate, o „pocăire” bipartită, atât din partea fiarei cât și a cetățenilor:

     „Îi spune Sfântul Francisc lupului din Gubbio: «Ești rău când sfâșii ce găsești în calea ta, dar sunt sigur că o faci pentru că ți-e foame». Le va spune apoi locuitorilor din ținutul Umbriei: «Convertiți-vă și potoliți foamea lupului». Asta pentru a arăta că o convertire este reală atunci când schimbă percepția noastră asupra lucrurilor și asupra celorlalți, determinându-ne astfel să ne schimbăm comportamentul”.

     Sărăcia nu constituie întotdeauna un blestem, ci poate reprezenta o cale către fericire. A dori să nu ai înseamnă renunțarea benevolă la tot ce este suplimentar, fără de folos, la acumularea continuă provocată de viciul lăcomiei. Pe de altă parte, foamea lupului, mizeria poporului strică frumusețea pauperității. Universitarii italieni îl citează pe economistul iranian Majid Rahnema, autorul lucrării „Quand la misere chasse la pauverte” (Când mizeria izgonește sărăcia), unul dintre experții angajați de O.N.U., care distinge cinci forme de sărăcie:

     „[1] sărăcia aleasă de mama și de bunicul meu, adepți ai sufismului, după modelul marilor săraci ai misticii persane; [2] sărăcia aleasă de unii săraci din cartierul în care mi-am petrecut primii doisprezece ani ai vieții; [3] aceea a oamenilor care trăiesc într-o lume în curs de modernizare, cu resurse insuficiente pentru a ține pasul cu cursa pentru satisfacerea nevoilor create de societate; [4] cea legată de insuportabilele privațiuni suferite de o mulțime de ființe omenești reduse la forme umilitoare de mizerie; [5] în sfârșit, sărăcia reprezentată de mizeria morală a claselor avute și a unor medii sociale peste care am dat în decursul carierei mele profesionale”.

     Cine n-are resursele necesare să-și hrănească și să-și îngrijească pruncii nu poate să trăiască „o viață sobră și generoasă”. „Pentru omul cu burta goală, mâncarea devine Dumnezeu” - ne atenționează Mahatma Gandhi. Tocmai de aceea, revolta populară din decembrie 1989 n-a adus roadele așteptate. Oamenii i-au ales ca lideri pe cei care au umplut alimentările cu produsele date pe cartelă în vremea dictaturii comuniste. „Când omul se află într-o astfel de situație, el devine cu ușurință robul celui care îi promite acea hrană”.

     Există și stări mai rele decât sclavia indusă de „bunăvoința interesată” a clasei conducătoare. Recent, presa a dezvăluit una dintre laturile întunecate ale Jiboului: mizeria provocată și întreținută de cămătari în colonia Cărămidarilor. Locuitorii de aici trăiesc de pe o zi pe alta, deoarece adesea singura lor sursă sigură de venit este alocația pentru copii. Când li s-au terminat banii, ei s-au împrumutat de la niște „binevoitori”, care ulterior le-au cerut o dobândă peste măsură de mare. Ca să fie siguri că-și recuperează banii, infractorii au confiscat actele de identitate ale victimelor și s-au dus direct la oficiul poștal ca să ridice ajutorul de stat destinat creșterii și educării copiilor.

     În cartea lor, Bruni și Smerilli dedică un întreg capitol „Dezbaterii asupra cametei și a dobânzii”, un fenomen care a întunecat Evul Mediu prin exploatarea nemiloasă și sărăcirea populației. Franciscanii au găsit o soluție de lungă durată: „Muntele de pietate” (Mons pietatis), o bancă populară care oferea credite accesibile, fără acte de identitate, la o dobândă de doar câteva procente (față de 30-40% cerută de băncile comerciale din epocă), garantată printr-un gaj de dublul valorii solicitate. Garanția era recuperată integral la înapoierea datoriei.

     Sistemul a supraviețuit până în zilele noastre, sub forma caselor de amanet. Uneori, precum în romanul „Fereastra de sus” al lui Raymond Chandler, oamenii au recurs la ele nu numai pentru a împrumuta o sumă, ci și pentru a depozita temporar niște obiecte, obicei care a creat probleme încă de la început. La începutul primăverii, italienii se îmbulzeau să-și depună ca gaj paltoanele și plăpumile. Imaginați-vă ce s-ar întâmpla dacă în martie toți șoferii ar merge să-și amaneteze anvelopele de iarnă ca să scape de grija unui spațiu de depozitare!

     „Munții de pietate” au fost gândiți ca o soluție de combatere a mizeriei, principalul motiv al decăderii umane. Unul dintre primele instituții de acest tip s-a înființat în 1462 la Perugia, sub coordonarea a patru figuri franciscane importante: Bernardin din Siena, Giacomo della Marca, Michele Carcano și Fortunato Coppoli. Dintre frații care le-au continuat truda, în ciuda opoziției manifestate de cămătari, merită menționați Marc de Montegallo și Bernardin din Feltre.

     Iată deci că, în mod paradoxal, primele bănci populare au fost fondate de un ordin călugăresc cerșetor, trăitor printre nevoiași, care a recurs la ajutorul oamenilor ca să-i sprijine pe cei defavorizați, „leproșii” comunității. De ce? Pentru a asigura tuturor fraților, laici sau monahi, binecuvântarea Domniței Sărăcia. Prin crearea și susținerea unei frății vii, grijile cotidiene pot fi rezolvate sau ținute în frâu, oferind răgazul necesar pentru apropierea de Dumnezeu. Pacea și binele comunității reprezintă realizări spirituale și împliniri sufletești ce nu pot fi dobândite cu bani.

     Sfântul Francisc le spunea celor trimiși să săvârșească lucrarea Domnului: „Trebuie să simțiți mai mare bucurie cerșind, decât dacă un om pentru un ban v-ar da în schimb o sută de dinari, deoarece tuturor celor cărora le cereți de pomană le oferiți în schimb iubirea lui Dumnezeu, spunând: «Din iubire față de Domnul Dumnezeu, faceți-vă pomană cu noi!» Și față de această iubire cerul și pământul sunt nimic”.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.105 / octombrie 2013

Sfinţi europeni din afara Creştinătăţii

(c) 2013 Györfi-Deák György


Unul dintre oaspeţii simpozionului franciscan găzduit la sfârşitul lunii mai în Grădina Botanică din Jibou a fost preotul Dr. Silvestru Bejan, delegat general pentru ecumenism şi dialog inter-religios al fraţilor minori conventuali, o misiune de mare răspundere. Sfântul Francisc din Assisi este una dintre figurile spirituale de marcă, recunoscute şi respectate pe tot mapamondul, de credincioşii din cele mai diferite religii. El a devenit cu adevărat „sfântul fraternităţii universale”. Mesajul său: „Pace şi bine!” este uşor de tradus în orice limbă şi pe înţelesul tuturor oamenilor. De aceea, deliberat, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea a ales cetatea unde s-a născut „sărăcuţul Domnului” ca loc de întâlnire a liderilor spirituali din toate colţurile lumii.

În cartea sa, „Karol Wojtyla, omul sfârşitului de mileniu”, ziaristul Luigi Accattoli a rezervat acestui eveniment fără precedent un întreg capitol. În 27 octombrie 1986, în străvechiul oraş din provincia italiană Umbria, s-au adunat 160 de invitaţi, membrii a 32 de organizaţii creştine, 2 ebraice şi 26 necreştine: patriarhi, bonzi, imami, şamani, rabini, şintoişti, sikhi, jainişti şi zoroastrieni. La început, fiecare grup s-a rugat în locuri diferite, apoi s-au întâlnit cu toţii în marea piaţă de lângă Basilica San Francesco: „Adunarea comună, care a durat trei ore, a fost transmisă de televiziunile din lumea întreagă. A fost un mare spectacol de ţinută, persoane bărboase, psalmi şi cântece.” S-au împărţit ramuri de măslini, s-au eliberat porumbei albi, s-au aprins torţe (bineînţeles, amerindienii au fumat „pipa păcii”), s-au înălţat braţe către cer sau pentru a-i îmbrăţişa pe alţii. S-a cerut instituirea unei zi de „armistiţiu general” la nivel mondial, dar iniţiativa a rămas fără ecou, luptele au continuat şi au murit oameni în Liban, Iran, Irak, Afganistan, America Centrală... Dar „spiritul Assisi” s-a propagat, astfel încât întâlnirile dintre liderii spirituali au continuat în diferite puncte ale globului. Papa Ioan Paul al II-lea a revenit la Assisi, însoţit, încă o dată, de reprezentanţii mondiali ai diferitelor religii, în ianuarie 1993, în timpul conflictelor din fosta Iugoslavie şi ulterior, la 24 ianuarie 2002, după teribilul atentat de la 11 septembrie 2001.

După 25 de ani, în 27 octombrie 2011, Papa Benedict al XVI-lea a organizat un pelerinaj interreligios la Assisi, eveniment jubiliar pus sub semnul Păcii şi Adevărului. Conform sitului catholica.ro, au participat 300 de delegaţi din 50 de ţări, printre care şi Julia Kristeva, o filosoafă franceză originară din Bulgaria, promotoare a feminismului, care a vorbit în numele „necredincioşilor”. Oaspeţii au călătorit cu un tren special, format din şapte vagoane. Pe parcurs, garnitura şi-a încetinit mersul de câteva ori, pentru a permite oamenilor să-l vadă pe Sfântul Părinte şi să fie binecuvântaţi: „Religiile nu trebuie să fie niciodată motiv de violenţă. Credinţele şi dialogul interreligios sunt şi trebuie să fie la temelia păcii.” Seara, un moment impresionant a fost cel al încredinţării lămpilor păcii. În vreme ce corul intona un cântec pe versurile cunoscutei rugăciuni „Doamne, fă din mine un instrument al păcii”, optzeci de tineri de naţionalităţi diferite au luat, ca de Paşti, „lumină din Lumină” şi a împrăştiat-o „urbi et orbi”, în mâinile reprezentanţilor diferitelor religii: “Cunosc o altă omenire, aceea pe care adesea o întâlnesc pe drum, aceea care nu strigă, aceea care nu striveşte pentru a se evidenţia peste ceilalţi oameni, aceea care nu ştie să fure pentru a avea. Cred, cred în această omenire care trăieşte în tăcere, care încă ştie să roşească, care ştie să-şi plece ochii şi ştie să scuze. Aceasta este omenirea care mă face să sper.” Conform Radio Vatican, delegaţia Patriarhiei Române a fost formată din ÎPS Iosif, mitropolit ortodox pentru Europa occidentală şi meridională şi PS Siluan, episcop al Eparhiei ortodoxe române din Italia.

Exemplul întâlnirilor interreligioase din Assisi m-a determinat să caut exemple ale convieţuirii şi înţelegerii dintre diferitele culte în trecutul şi prezentul Lumii Vechi. Cercetările au produs rezultate neaşteptate, uimitoare, spectaculoase, incitante - o adevărată „mană cerească” pentru „sezonul mort” din perioada vacanţei de vară, când lumea caută articolele de tip „magazin cultural”, ca să se destindă un pic. Iată un subiect care s-ar putea să fie pe placul tuturor. Precum „fratele Soare”, întruchiparea Domnului, ne luminează şi ne încălzeşte pe toţi, nici în domeniul credinţei nu există vreun monopol. Pe tot cuprinsul Europei, au trăit oameni dăruiţi cu harul sfinţeniei, din cele mai variate comunităţi religioase. În Germania medievală, moaştele unui rabin sfânt au fost revendicate de creştinii din Mainz, legendă pomenită ca atare în „Enciclopedia iudaică” (Jewish Encyclopedia, 1906), o lucrare academică cât se poate de serioasă. La fel de stranie şi incredibilă pare povestea Tăicuţului Rozelor, poetul sufit, prieten cu celebrul sultan Soliman Magnificul, înmormântat în „buricul” Budapestei, pe Dealul Trandafirilor, azi cel mai nordic loc de pelerinaj al musulmanilor. Transilvăneanul Kőrösi Csoma Sándor este singurul occidental ridicat la rangul budist de „Iluminat” (Bodhisattva), fiinţă spirituală evoluată, pentru care sinele se confundă cu colectivitatea.


MOAŞTELE RABINULUI AMRAM DIN MAINZ

„Ieşiva” este o instituţie evreiască tradiţională de învăţământ superior religios, unde tineretul iudeu studiază Tora (Pentateuh-ul: cele Cinci cărţi ale lui Moise) şi cărţile de rugăciuni (Sidur şi Mahzor). În secolele X-XI, principalele centre de învăţământ iudaic din Europa au fost cele din Franţa, Italia, Spania şi Germania.

Rabinul (învăţătorul) Amram din Mainz (Mayence, Mentz) a fost conducătorul ieşivei din oraşul său natal. Cândva, pe parcursul secolului al X-lea, el i-a pregătit pe tinerii din aşezarea de pe malul stâng al Rinului, iar apoi, când comunitatea mozaică s-a înmulţit şi s-a răspândit, a plecat în Köln, unde a întemeiat o şcoală similară. Pentru a-i apropia de cele sfinte, le cerea elevilor să respecte Legea, să se roage neîncetat şi să postească la timpul cuvenit. Anii au trecut în bună pace, dar înţeleptul a îmbătrânit. Când a simţit că se apropie clipa despărţirii, şi-a chemat învăţăceii şi i-a rugat ca, după obştescul sfârşit, să-i ducă trupul înapoi în localitatea de baştină. A dorit să fie înmormântat şi să se odihnească alături de părinţii săi. Distanţa dintre cele două cetăţi este de circa 150 kilometri, în susul fluviului. Tinerii au început să se codească şi n-au acceptat însărcinarea, deoarece se temeau că vor întâmpina obstacole din partea autorităţilor. Dacă a văzut că nu vor să-i împlinească ultima dorinţă, rabinul Amram i-a rugat doar să-i pună trupul într-un sicriu şi să-l ducă la bordul unei bărci. Atunci vor vedea şi vor înţelege voia Domnului.

Într-adevăr, când bunul profesor a răposat, elevii l-au pus într-un coşciug, l-au aşezat în barcă şi, spre uimirea tuturor, ambarcaţiunea s-a desprins de la mal şi a început să urce, singură, fără vele sau vâslaşi, pe firul apei. Lumea a fugit să vadă minunea. Unii s-au urcat în alte vase, ori au alergat pe mal, ori au încălecat degrabă. Când a ajuns în Mainz, deşi nu era nimeni la bord care s-o cârmească, mica navă s-a întors către mal şi a acostat acolo. Toţi locuitorii au venit să vadă minunea. Era clar, o asemenea faptă fără precedent se săvârşise numai prin lucrarea şi puterea lui Dumnezeu, iar despre bătrânul dascăl se ştia că a murit cu faimă de sfânt. Evreii s-au pregătit să-l îngroape aşa cum lăsase cu limbă de moarte, alături de tatăl şi de mama lui, dar arhiepiscopul din oraş a aflat întâmplarea şi a considerat că, potrivit tradiţiilor bisericeşti creştine, sfântul dovedit trebuie să fie îngropat cu toate onorurile în catedrala din oraş. Precum în cazul „Madonnei Negre” (la Moreneta) din Monserrat, importanţa personajului n-a contat. Sicriul cu corpul neînsufleţit a devenit neînchipuit de greu şi nu a putut fi deplasat în niciun fel. Atunci, arhiepiscopul a hotărât să se construiască o biserică chiar acolo, pe malul fluviului, deasupra ambarcaţiunii. Există o reprezentare a ei, datând de la începutul secolului al XIX-lea, care înfăţişează o clădire aflată pe mal, lângă poarta cetăţii. „Die Amram's Kirche” a fost vizitată de călătorul Moses Sofer (1762–1839).

Ca nu cumva iudeii să fure corpul cuviosului răposat, a fost chemată straja înzăuată şi pusă să păzească neîncetat coşciugul. Într-o noapte, sfântul „confiscat” li s-a arătat în vis învăţăceilor din Köln şi le-a spus că la o anumită dată, fix la miezul nopţii, gardienii vor adormi cu toţii şi atunci se va ivi prilejul să i se recupereze rămăşiţele pământeşti. Într-adevăr, la ceasul anunţat, paznicii au căzut într-un somn adânc şi, precum în romanul „A Morbid Taste for Bones” de Ellis Peters, a fost adus un alt trup şi strecurat în sicriu. Astfel, în sfârşit, rabinul Amram a putut să se odihnească în pace alături de părinţii săi, aşa cum ceruse cu limbă de moarte.

Iată o legendă plină cu întorsături neprevăzute, minuni, rivalităţi, îndărătnicii şi intrigi omeneşti. Însă există o problemă. Creştinii au şi ei o poveste foarte asemănătoare, cea a stareţului benedictin Emmeran din Regensburg, care a trăit cu vreo trei secole înainte de învăţătorul din Mainz.

Sfântul Emmeran (Emmeramus, Emmeran, Emeran, Heimrammi, Haimeran sau Heimeran) este prăznuit (şi în calendarul ortodox) în 22 septembrie. Vorbind despre primii misionari creştini din Occident, Nicolae Iorga i-a numit descălecători de ţară în cel mai desăvârşit şi mai glorios înţeles al cuvântului: „Servitori devotaţi ai Sfintei Biserici, unelte supuse ale Papei, jertfitori pe altarul lui Hristos, aşa se simţeau ei în predicaţia, în lupta şi în sacrificiul lor ca în opera de cultură, sub toate raporturile, pe care, fără niciun ajutor al puterii laice, o îndeplineau în mijlocul unor neamuri ce n-aveau pentru ei decât o singură calitate: cea religioasă.”

S-a născut în Franţa, la Poitiers, într-o familie de nobili din Aquitania. Când a auzit că păgânismul şi idolatria revin în Germania, s-a îndreptat într-acolo. A urcat pe Valea Loarei, a trecut prin Pădurea Neagră şi a coborât pe albia Dunării, până în Bavaria, unde a întemeiat mănăstirea benedictină din Regensburg (localitate numită cândva Ratisborn). A devenit stareţul acesteia şi, ulterior, a fost ales ca episcop al ducatului. Păstorirea noilor convertiţi n-a fost lipsită de primejdii şi a condus în cele din urmă la martiraj. A fost confesorul lui Uta (sau Ota), fiica ducelui Theodo I. Ea i-a mărturisit că avea un drăguţ la curte, un om foarte influent şi că rămăsese însărcinată cu el. Sfântul Emmeran a mustrat-o cu blândeţe şi a sfătuit-o să mărturisească totul tatălui ei, ca să fie iertată, apoi a plecat în pelerinaj către Roma, pe Via Julia Augusta. Furioasă că sfatul n-a ajutat-o cu nimic, domniţa l-a minţit pe domnitor şi i-a spus că sfântul ar fi fost părintele copilului. Ducele l-a trimis pe fiul său, prinţul Lantpert, după prelat. După cinci zile de urmărire, l-au ajuns din urmă în Kleinhelfendorf, în partea sudică a München-ului. L-au prins şi l-au torturat cu sălbăticie, ca să-l facă să mărturisească un păcat nesăvârşit.

Fraţii Vitalis şi Wolflete l-au găsit înecat în sânge şi au încercat să-l îngrijească. L-au transportat în Anschheim, în biserica Sfântul Petru, un ansamblu fortificat, unde şi-a dat obştescul sfârşit. A fost înmormântat acolo, după care a plouat neîncetat vreme de 40 de zile. Ulterior, moaştele au fost dezgropate ca să fie mutate într-un loc mai sigur. Ca şi în cazul rabinului Amram, rămăşiţele au fost îmbarcate pe o plută, care a început să coboare pe apa Isarului, un râu care se varsă în Dunăre. Când a ajuns la confluenţa cu marele fluviu albastru, ambarcaţiunea a început să urce în mod miraculos, parcă ar fi fost trasă de un cablu nevăzut. Aşa a plutit până la Regensburg, unde s-a oprit. Sfântul a fost dus mai întâi la biserica Sfântul Gheorghe, de unde a fost mutat de episcopul Gawibaldus într-o biserică special construită pentru el. În 1642, clădirea a fost distrusă de un incendiu, astfel încât moaştele au rămas aici doar până în 1645, când au fost mutate în vechea mănăstire benedictină.

Precum se vede, Amram şi Emmeram sunt amândoi nişte sfinţi, numele le sună cam la fel, legendele lor seamănă, cu precădere în partea când vine vorba despre ambarcaţiunile care urcă de la sine către deal. Noi ne-am propus doar să le reamintim existenţa, mai cu seamă într-o epocă în care tinerii au libertatea de a călători oriunde şi pot descoperi locuri mult mai interesante decât berăriile din München, stabilimentele franceze ori cafenelele din Amsterdam.


ÎNTRE POEZIE ŞI OPERETĂ: GÜL-BABA

Soliman Magnificul a fost sultanul otoman care a cucerit cetăţile Belgradului (1521) şi Budei (1541), obligându-l pe arhiducele Ferdinand de Austria să renunţe la titlul de rege al Ungariei şi să-i plătească tribut vreme de un cincinal. La el acasă, este cunoscut ca Soliman Legiuitorul. Recent a devenit eroul unei telenovele istorice fastuoase, difuzată de televiziunile din mai multe ţări europene. A fost într-adevăr o fire dreaptă şi romantică. A iubit o singură femeie, o rusoaică cu numele de Roxelana, aşa că în vremea lui, porţile celebrului harem din Istambul au rămas închise. A sprijinit artele, literatura şi arhitectura.

Unul dintre prietenii care l-au însoţit în campaniile militare a fost poetul sufit Cafer, supranumit Gül Baba, nume care înseamnă „Tăicuţul Rozelor”. El a fost un derviş războinic din ordinul călugăresc Bektaşi, care propovăduia o mistică îmbrăţişată de mulţi dintre ieniceri, „copiii de suflet ai Domnului”. A murit în toamna anului 1541. Unii zic că a căzut în timpul luptelor pentru cucerirea cetăţii de pe Dunăre, alţii susţin că s-a stins pe parcursul cerenomiilor de după ocuparea Budei. Cert este că sultanul l-a plâns amarnic, a pus să fie construit un mausoleu octogonal (o „türbe”) şi a fost unul dintre cei care i-au dus sicriul înăuntru. Ulterior, în calitate de Calif (conducător spiritual al Islamului), l-a declarat sfânt protector al oraşului, titlu păstrat până azi.

Legenda susţine că Gül Baba ar fi introdus cultura trandafirilor în Ungaria. Frumoasele flori au fost cultivate pe dealul numit şi azi Rózsa-domb, nu departe de podul Margareta. Adevărul este că rozele au fost dintotdeauna cunoscute în Câmpia Panonică, dovadă fiind legenda Sfintei Elisabeta (1207-1231). Când soţul prinţesei arpadiene, comitele Ludovic al IV-lea de Turingia, a încercat s-o surprindă în vreme ce le ducea de mâncare săracilor, pâinile din şorţul ei s-au transformat în trandafiri. Când a rămas văduvă, a intrat în ordinul franciscan terţiar, a cărei patroană este în prezent.

Se pare că Tăicuţul Rozelor ar fi introdus în Ungaria un anumit soi de flori şi anume cel folosit de bulgari pentru obţinerea „uleiului de trandafir”, produs folosit în cosmetică, în arta culinară, în igienă şi într-o serie de ceremonii magice. Publicistul Tóth Béla (1857-1907), a cărui „Curiosa Hungarica” a reprezentat resortul declanşator în scrierea „Curiozităţilor sălăjene”, susţine că aşa cum călugării (bizantini sau persani) au furat ouăle fluturelui de mătase şi le-au scos prin contrabandă din China, ascunzându-le în bastoane de călători, Gül Baba a strâns seminţele rozelor balcanice şi le-a pitit în boabele mătăniilor pe care le-a numărat liniştit, în vreme ce arnăuţii îi perchiziţionau bagajele şi hainele.

Este adevărat că dervişii Bektaşi permit consumarea băuturilor alcoolice şi participarea femeilor la ceremoniile religioase. Tóth Béla s-a distrat copios urmărindu-i pe pioşii pelerini, veniţi de departe să se roage la mormântul sfântului budapestan. După ce toată dimineaţa se închinau bătându-şi frunţile de podeaua monumentului, ei plecau seara să închine un pahar de vin în crâşma „Trei-de-opt”:

„Îngerul Izrafil şede în al şaptelea cer şi înregistrează fidel, în fiecare zi la miezul nopţii, toate faptele oamenilor, bune sau rele. Acum, el este nevoit să treacă în dreptul acestor hagii ai lui Gül Baba câte un zero imens, deoarece, amintiţi-vă cele învăţate în gimnaziu, plusul şi minusul se anulează reciproc. Acesta este un adevăr matematic atât de semnificativ, încât rămâne valabil chiar şi în Rai. Deci, atunci când cântăreşte activitatea dervişilor din Buda, mai presus amintitul înger Izrafil este nevoit să tragă concluzia că ei, practic, n-au făcut nimic. Ori, în Coran se spune că fericit e cel care n-a făcut nimic. Prin urmare, merituoşii hagii sunt oameni fericiţi, atât în cer cât şi pe pământ - în ultimul caz, numai dacă straja de noapte nu i-a săltat la ieşirea din Trei-de-opt, când, însufleţiţi de excelentul vin de Buda, au răcnit cu prea multă însufleţire frumosul cântec turcesc: Ya fakir Yusuf celebi!”

Şi Eminescu cunoştea legenda. Într-un ciclu de articole publicate între 17-28 noiembrie 1876, cu numai câteva luni înainte de proclamarea independenţei României, el scria:


„Românul nu urăşte decât pe cei ce i s-au băgat în suflet şi ca dovadă putem aduce pe românii din Turcia. E sigur că ei trăiesc sub acelaşi regim ca şi bulgarii, sârbii şi grecii; cu toate acestea ei trăiesc bine cu turcii şi le ţin partea. Nici aicea nu-i urâm pe turci, deşi desigur că ei numai dovezi de iubire nu ne-au dat niciodată. Ungurii n-au decât să se întrebe pe cine-i urăsc ei ca să ştie pe cine urâm şi noi. Credem că asta-i destul de clar, deşi, în emoţiunea noastră, n-am ajuns încă să facem hagialâc la mormântul lui Gül-Baba.”


Povestea eremitului care a cultivat trandafiri sfinţi într-o grădină sacră a Domnului i-a inspirat pe libretistul Martos Ferenc şi pe compozitorul Huszka Jenő să scrie o operetă cu titlul „Gül Baba”, reprezentată la „Király Színház” din Budapesta, în ziua Sfântului Nicolae din 1905. Acum aveţi posibilitatea să urmăriţi reprezentaţia Operei Maghiare de Stat din Cluj, unde este inclusă în programul stagiunii 2012-2013, cu Szeibert István, Veress Ildikó, Ádám János, Herdlicska éva, Venczel Péter, Molnár János, Olcsvári Árpad, Fülöp Márton în distribuţie. Regizoare este Gy. Tatár Éva.

În trecut, au existat şi câteva reprezentaţii sălăjene. La începutul anilor '50, o trupă de amatori din Şimleu Silvaniei a inclus opereta în repertoriu, alături de „Răpirea sabinelor” şi „Scaunul fermecat”. Pe afişele păstrate ca depozit legal la Biblioteca Naţională din Budapesta sunt trecute numele lui Acsádi Elek, Boros Aladár, Cserne Sándor, Hauler János, soţii Mártonfi, Miklósi Ida, Moty Ilona, Orsós Zoltán, Pollach László, Surányi József, Szarvadi Imre. Entuziasmul n-a durat mult. Curând, noile autorităţi ale puterii proletare n-au permis decât interpretarea unor texte de brigadă, destinate să-i înfiereze „pe burjui şi pe chiaburi”.

Ca în orice operetă, intriga cuprinde înfiorător de multe naivităţi. Diacul (studentul) Gábor se îndrăgosteşte de preafrumoasa turcoaică Leila, fata lui Gül Baba. Împreună cu Mujkó, prietenul său ţigan scripcar, pătrund în spaţiul sacru. La noi, se zice că nu-i păcat să furi flori din grădini şi sărutări de la fete. În schimb, la musulmani, ruperea unui trandafir dedicat Domnului este socotită ca o profanare şi se pedepseşte cu moartea. Garda templului îi surprinde, îi arestează şi îi predă lui Ali-Paşa. Conform legii, intruşii sunt condamnaţi la moarte, dar, deşi paşa doreşte să o alăture haremului pe Leila, îi permite tânărului îndeplinirea unei ultime dorinţe: să rămână în grădină împreună cu fata până la căderea întunericului. Gül Baba, un tată grijuliu şi un drept-credincios care nu crede în violenţă, intervine la măritul paşă şi încearcă să salveze viaţa diacului. Ali-Paşa îi acordă graţierea, dar cu condiţia ca Leila să-i devină soţie. Tânăra îndrăgostită acceptă, dar, când află de aranjament, Gábor încearcă să-l înjunghie pe turc. Totul pare să fie pierdut, dar Tăicuţul Rozelor consideră că nu este permis ca un om să fie omorât pentru o floare şi îşi distruge trandafirii, spunând că a fost lucrarea Domnului, un semn divin destinat să atragă atenţia asupra respectării vieţii omeneşti. Ali-Paşa cedează, dar pe Gül Baba îl cuprind remuşcările. Leila îi promite că, de acum înainte, vreme de secole, tinerii îndrăgostiţi îi vor aduce flori la mormânt în semn de eternă recunoştinţă.

Piesa a inspirat şi câteva filme, mai mult sau mai puţin apropiate de libretul original. Primul, intitulat chiar „Gül Baba” (1940), cu Jávor Pál şi Szeleczky Zita în rolurile tinerilor îndrăgostiţi, se termină cu excluderea triumfală a studenţilor din cetate. Ei mărşăluiesc pe parcă s-ar pregăti să se întoarcă a doua zi de dimineaţă şi să-i dea afară pe turci din Buda. Grădina cu roze sacre nu scapă neîntinată nici în „Gábor diák” (1956), cu Zenthe Ferenc şi Krencsey Marianne ca protagonişti. De data aceasta, prietenul diacului leit Errol Flynn este un tovarăş de petreceri pe nume Suki Balázs (Sinkovits Imre), care se îndrăgosteşte de Veronika (Andaházy Margit), sclava unguroaică a Leilei. Scenele de luptă sunt mult mai numeroase, parcă pregătind Revoluţia din 23 Octombrie: în debut, sunt eliberate fecioarele aduse paşei; în final, studentul îl înfruntă în duel pe nemilosul paşă. Tăicuţul Rozelor a fost interpretat în ambele pelicule de Kömíves Sándor, care rămâne un părinte iubitor şi un sfânt preţuitor al omului, creaţie Dumnezeiască.


SFÂNTUL CALVINIST DIN TIBET

La Darjeeling, în India, există un stâlp octogonal înconjurat de un gărduleţ scund, plasat în cimitirul europenilor, un loc de pelerinaj unde vin să se roage bonzi din Japonia, lama din Tibet, budişti din China sau Coreea, orientalişti din toată lumea şi, arareori, câte un secui sosit de la mare depărtare, de „acasă”, dornic să-l salute pe unul dintre fiii neamului salvat de prinţul Csaba, fiul lui Attila. Monumentul marchează locul unde a fost îngropat Kőrösi Csoma Sándor (Alexander Csoma de Koros), eruditul fondator al tibetologiei, autorul primului dicţionar tibetano-sancrit-englez şi a primei gramatici tibetane, primul european trăitor într-o lamaserie, un veritabil ascet care a iniţiat joncţiunea între spiritualitatea extrem-orientală şi credinţele Apusului.

Pe glob, există mai multe expresii ale cinstirii acestui om cu o viaţă exemplară. În celălalt capăt al lumii, la Universitatea Taisho din Tokio, s-a dezvelit în 22 februarie 1933 o statuetă realizată de sculptorul Csorba Géza, ce poartă următoarea inscripţie: KŐRÖSI CSOMA SÁNDOR / THE BODDHISATTVA OF THE WESTERN WORLD / CSORBA. „Bodhisattva” reprezintă o „fiinţă iluminată”, un sfânt budist care alege să nu intre în Nirvana, ci rămâne în preajma noastră ca să ajute evoluţia tuturor celorlalte suflete. Evenimentul este cu atât mai inedit cu cât, în fapt, este vorba despre un creştin protestant de confesiune calvină (reformată), rit în care nu există cultul sfinţilor.

În studiul său, „Bodhisattva Csoma de Kőrös: mit ori realitate?”, Marczell Péter a prezentat mai multe relatări legate de eveniment şi a atras atenţia asupra faptului că manifestarea a fost percepută, descrisă şi interpretată diferit în Japonia şi Ungaria, „întrucât nu o dată s-a făcut uz de licenţe poetice care i-au pervertit esenţa”. Readus cu surle şi trâmbiţe în atenţia publicului maghiar, sentimentul de respect datorat savantului deschizător de drumuri s-a transformat într-o veneraţie cu substrat religios, iar ghinionistului călător care a pornit către Asia Centrală şi a ajuns în India i s-a compus o hagiografie exotică, cu iz senzaţionalist, însă neînchipuit de populară. Textul complet se găseşte în traducere engleză pe Google Books.

În Ardeal, toţi elevii maghiari au citit romanul scris de Korda István, „A nagy út” (Marele drum, 1956), publicat atât la Kriterion-ul bucureştean cât şi la Dacia clujeană, deoarece a făcut parte din bibliografia şcolară obligatorie. Alţi scriitori, alte opere dedicate lui Csoma: Baktay Ervin (Rătăcitor prin depărtări, 1934), Debreczy Sándor (1937), Cholnoky László (1940), Müllner András (2000), Sütő Zsolt (Albastru de Himalaya, roşu de Tibet). Pe de altă parte, foarte puţini români cunosc viaţa, peripeţiile şi opera acestui „Marco Polo de Transilvania”, cum l-a supranumit Ştefan Makó într-un articol din „România liberă”. Pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, cu ocazia bicentenarului naşterii, comitetul de partid a transmis o directivă pentru omagierea academică a lui... Alexandru Cioma de Criş, considerată postrevoluţionar ca un act de confiscare oportunistă. Oricum, iniţiativa a rămas fără un ecou concret în rândurile publicului larg.

Kőrösi Csoma Sándor s-a născut în primăvara tumultuosului 1784, într-o familie secuiască de grăniceri, mici nobili din Comitatul Trei Scaune, însărcinaţi să apere ţara de incursiunile tătăreşti. Cum a dovedit interes faţă de învăţătură, în 1799 taică-său l-a înscris la Colegiul reformat Bethlen (numit şi Bethlenianum) din Aiud. Cum n-a avut bani de studii, a făcut parte dintre „neutralişti”, elevii care i-au slujit pe alţii şi au muncit ca să poată învăţa. Despre această perioadă au scris Ujfalvy Sándor şi Hegedüs Sámuel. Din primul an, Csoma a devenit premiantul clasei. A dovedit un talent deosebit pentru învăţarea limbilor străine. Şi-a propus să plece în Asia, să descopere locul de unde au pornit cele şapte triburi ale maghiarilor. Dormea pe podea, se hrănea cu pâine, brânză, legume şi fructe. În 1815, a dobândit o bursă la Universitatea din Göttingen, unde a studiat până în 1818. Aici l-a întâlnit pe zălăuanul Salamon József (1790-1781), care se pregătea să devină profesor. A studiat araba şi turca cu profesorul de studii biblice şi orientalistul Johann Gottfried Eichhorn. La terminarea facultăţii, vorbea şi scria în 13 limbi, drept care i s-a propus să devină profesor la Aiud, dar tânărul le-a mărturisit dascălilor că n-a încetat să se pregătească pentru marea expediţie a vieţii sale.

A plecat cu un paşaport temporar, prin Sibiu şi pasul Turnul Roşu, înspre Bucureşti, în 23 noiembrie 1819. După Anul Nou, şi-a continuat călătoria prin Bulgaria. Ar fi dorit să ajungă la Istambul, dar acolo izbucnise o epidemie de ciumă, aşa că din Plovdiv s-a dus către sud. S-a îmbarcat către Alexandria în portul Enos. De acolo, şi-a continuat drumul prin Cipru, Beirut, Tripoli, Latakia (Siria), Aleppo, Mosul şi Bagdad, unde a ajuns în 21 iulie 1820 şi a fost găzduit de croitorul slovac Anton Swoboda. În octombrie, în Teheran, s-a îmbrăcat în haine persane şi şi-a luat numele de Skander-beg. A pornit mai departe în 1 martie 1821. Din cauza războiului turco-persan, a stat şi a aşteptat o jumătate de an într-un caravanserai din Meshed, apoi şi-a schimbat planurile şi a călătorit în Buhara, apoi prin Kabul către India. Ajutat de doi ofiţeri francezi, a străbătut porţiunea dintre Peshawar şi Lahore. Din India, a încercat să ajungă în Asia Centrală. La graniţa cu Caşmirul s-a întâlnit cu comandantul britanic William Moorcroft (16 iulie 1822), căruia i-a tradus o scrisoare din limba rusă. El i-a dat voluminosul „Alphabetum Tibetanum” de Agostino Antonio Giorgi şi scrisori de recomandare din partea guvernului Maiestăţii Sale, cu scopul de a învăţa limba tibetană. După patru ani de călătorie, în 20 iunie 1823, Kőrösi Csoma Sándor a ajuns la lamaseria Yangla din Zanskar, o mănăstire budistă din Munţii Hindukuş, unde i s-a oferit găzduire şi acces la biblioteca călugărească până în 22 octombrie 1824. A băut ceai cu unt de iac şi a locuit într-o celulă de 3x3 metri. La întoarcere, a fost arestat de alţi englezi, sub acuzaţia că ar spiona pentru ruşi. În tot răul şi un bine, măcar aşa a avut răgazul să descrie lungul drum din Ardeal până la poalele Himalayei. Absolvit de orice vină şi eliberat, şi-a continuat studiile în lamaseriile din Pukdal sau Pukhtar (tot Zanskar, 12 august 1825 - noiembrie 1826) şi Kanum (Besahir, august 1827 - octombrie 1830), cea mai fertilă perioadă a activităţii sale.

În martie 1830, a devenit membru al Royal Asiatic Society şi din 1831 s-a mutat la sediul ei din Calcutta, unde şi-a pregătit lucrările pentru tipar. Din 1834, a început să publice, mai întâi dicţionarul şi gramatica tibetană, într-un tiraj de câte 500 de exemplare. A scris şi în revista „Journal of the Asiatic Society of Bengal”. A devenit membru corespondent al Academiei Maghiare (Magyar Tudós Társaság ) în 15 noiembrie 1833. Între 1837-1841, a lucrat ca bibliotecar al Societăţii Regale Asiatice. Este perioada cînd pictorul Augustin Schöfft i-a desenat portretul.

În februarie 1842, a pornit pe jos către Lhassa, prin valea râului Mahananda, o regiune mlăştinoasă şi plină de ţânţari. S-a îmbolnăvit de malarie şi a murit în Darjeeling (11 aprilie 1842), unde, ulterior, Royal Asiatic Society i-a ridicat un monument. Recent (1992), o altă construcţie, o Stupă a Păcii, a fost construită în Tar (Ungaria), în centrul unui parc memorial. La inaugurare, a participat însuşi Dalai Lama.

Kőrösi Csoma Sándor a trăit o viaţă ascetică şi a fost pregătit de o serie de mari maeştri în mănăstirile din Tibet. A fost primul european care a amintit legendarul tărâm Shambala. La noi, doar secuii din ţinutul natal i-au acordat cinstirea de care se bucură în tot restul lumii. Budiştii maghiari îl consideră un maestru călăuzitor. Dar nu doar ei îi solicită ajutorul în clipele grele. Cu umor, profesorul Bethlenfalvy Géza l-a numit pe „sfântul filolog” drept „protectorul orientaliştilor maghiari”, deoarece, dacă i se pomeneşte numele în cererile de finanţare înaintate guvernului, cercetătorii vor fi răsplătiţi sigur cu sume mult mai generoase decât colegii din ţările învecinate.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.102-103 / iulie-august 2013

Rusaliile crăciuniţelor

(c) 2013 - Györfi-Deák György


La cea de-a XXX-a ediţie a Festivalului „Căluşarii”, organizat în mod tradiţional de Sânziene (Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul), a stârnit senzaţie spectacolul oferit de echipa crăciuniţelor din satul Piscu de Vale, comuna Dor-Împădurit, judeţul Minunaţi.


Să începem ierarhic şi organizat. Întâi, directorul festivalului (anul acesta, internaţional, că a răspuns la invitaţie şi o formaţie de peste Prut, din raionul Sorcova):

- Domnul Silvestru Dămblăgilă, metodist la Centrul European de Afirmare şi Promovare Antropologică.

- Căluţul este un dans dramaturgic...

- ...taumaturgic, se aude din spate o voce gravă, `a la Andrei Pleşu.

- Adică e un joc contra Rusaliilor...

- ...rusalcelor...

Îi fac semn lui Vali să taie înregistrarea, apoi ne holbăm cu toţii la individ. E un ochelarist în cămaşă boţită de transpiraţie, cu sprâncene umflate, burtos, bărbos, chelos şi roş la nas. I se citeşte pe chip dorinţa de a lămuri, se vede că ştie multe şi, mai ales, că ştie ce spune. La fel de limpede, se desluşeşte că-i după a doua cinzeacă de vinars. Directorul îşi aranjează nodul de la cravată şi-l repezeşte:

- Dom' profesor, nu mă bruia, că mă fac pară şi pleacă autobuzul fără dumneata, mă jur că rămâi aici până la a trei'şi'una ediţie.

Respiră adânc, apoi ni se adresează ceva mai calm:

- Domnu' reporter, putem continua?

Cameramanul aprobă din cap. Lămurit, reprezentantul C.E.A.P.A. continuă:

- Aşa cum bine ştim, e Ielele, fecioarele fermecate, pe care-l joacă vara în poieni. Adică ele dansează şi-i înnebuneşte pe flăcăul care trage cu ochiul. Îi damblageşte şi atunci nu se face bine, până vine ceata de feciori juraţi să ducă viaţă curată, şi-l hopăie, şi-l tropăie, ca să se vindece.

Evident, omul e emoţionat şi tulburat. Îmi retrag microfonul şi-i zâmbesc:

- Vă mulţumim pentru interviu. O să vă căutăm din nou.

Ne strecurăm cu greu prin mulţime. Vali duce camera pe umăr. Ca tot omul păţit, ţine cealaltă palmă pe geantă, să nu se strecoare vreo mânuţă înăuntru şi să rămână fără filtrele de polarizare. Publicul aplaudă în extaz. Unii, fără să ştie că aparatul e oprit, zâmbesc fericiţi şi ne fac semne. Ne apropiem de scenă. Grupul de dansatoare îmbujorate care ne-au atras atenţia tocmai coboară, strecurându-se fericite printre colegii fotoreporteri înşiruiţi pe buza scenei. Fetele s-au costumat în roşu şi poartă tradiţionalele fesuri de Crăciun pe cap. Ne înscriem pe o traiectorie de intercepţie, dar ele ne îndrumă către un bărbat între două vârste, în jurul căruia se grupează curioase.

- Sunt Vladimir Tzeparu, directorul căminului cultural din Piscu, se prezintă el.

- Veniţi de departe? mă interesez şi ne mărturiseşte că au călătorit mai multe sute de kilometri într-un vechi autocar înfierbântat, pe drumuri pline de hârtoape şi de praf, pentru a participa la cel mai popular eveniment al formaţiilor artistice de amatori. Le încurajează pe fete să nu fie sfioase, să răspundă şi ele la întrebări.

- De ce aţi ales să fiţi crăciuniţe?

- Iniţial, am fost şi noi căluşăriţe, ne răspunde o pistruiată roşcată, dar după ce am ţinut spectacolul în seara de Crăciun, baciu Loţi a mustăcit către noi şi ne-a zis cu lacrimi în ochi: „No, ştroame scuteciste are moşul.”

- Vasile Lorinţeanu, intervine conducătorul ansamblului, este liderul de opinie al colectivului de agricultori din Piscu de Vale.

- Atunci ne-am gândit că trebuie să facem cumva, să fie diferit, dar să fie şi distractiv, să îmbinăm tradiţionalul cu modernul.

- Ştiţi, la noi în sat se nasc mai mult fete, se bagă o bălăucă în vorbă.

Replica soseşte de la o minionă negruţă şi iute ca piperul:

- Ba avem şi băieţi, da' n-au putut veni cu noi, că joacă fotbal, e Cupa Văilor şi au meciul de calificare contra echipei din Bulgari.

- E prima dată când veniţi aici? schimb repede subiectul.

- O, nu! sare pe mine corul de voci. Da, ne place, ne-am făcut prieteni, ştim că ne întâlnim aici.

Culoarea roşie dominantă a echipamentului îmi sugerează o idee.

- De ce nu v-aţi făcut majorete? le întreb curios.

- O să răspund eu, intervine Vladimir Tzeparu. Pentru că nu există decât un singur festival de acest gen în ţară, undeva în judeţul Zalău. Nu zic, e bună pălinca de Sălaj, dar nu e pentru domnişoare. Pe când aşa, cu căluşăriţele, acum cu crăciuniţele, am putut merge pe la toate manifestările artistice din sezonul estival. Am avut un program încărcat, am prins chiar şi câteva zile la mare, la Costineşti, apoi vom fugi pe Muntele Găina, de acolo la Slănic Moldova. Străbatem şi vedem lumea.

- Aveţi mare succes la public, constat cu un entuziasm mai mare decât mi-ar permite profesionalismul. Ce să-i faci, sunt fete tot una şi una!

- Ideea mi-a venit în chip de ajutor providenţial pentru aceste tinere, mărturiseşte domnu' Vlăduţ. Ştiţi cum e Crăciunul la noi, cu zăpada până în pod şi lupii pe acoperiş. În sala de spectacol e foarte frig, ca-n decembrie, iar la repetiţii fetiţele tremurau de frig, că nu purtau pe ele decât opincile şi iile, aşa, să se vadă că-s frumoase şi sănătoase, „menta sana in corpore sanie”.

Bine că nu-i profesorul ăla băgăcios pe aici. Să am grijă, să tăiem citatul la post-procesare.

- Nu-i mare lucru să coşi un brâu cu bretele tricolore încrucişate, să-ţi pui zurgălăi la cioareci şi o pălărie cu pompoane pe cap, aşa că am ales să bag „Căluşul” în repertoriul festivităţii, pentru că-i un dans românesc, cu tradiţie - şi-i foarte dinamic, cu mare consum de energie, aşa tinerele se încălzesc singure pe parcursul programului. Doamne fereşte să facă vreuna pneumonie, că n-avem nici doctor, nici asistentă, iar Lucreţia Lucăi, bătrâna moaşă, a îmbătrânit şi nu vede desluşit, îi vine greu să înfigă acul de seringă în poponeaţa omului.

- Dar de unde aţi învăţat dansul?

- Io, se mândreşte directorul, am ştiut paşii, că m-a luat Ceauşescu la armată în Insula Mare a Brăilei, împărăţia cucuruzului, unde am nimerit laolaltă cu oltenii, băieţi foarte buni, cât timp nu vorbeşti ungureşte cu ei. De la ei l-am învăţat şi l-am adus acasă, la noi.

- Vă mulţumim şi vă urăm mult succes în continuare.

Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.36 / 8 iulie 2014

Băile din Jibou

(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 3)

(c) 2013 Györfi-Deák György


De la Ciutăria jibouană, există două căi de întoarcere în oraş: pe şosea şi pe la băi. Pe drumul mare, toată lumea se bucură de porţiunea dreaptă dintre birtul „Colţul vesel” şi barieră, aşa că automobiliştii calcă pedala şi încearcă să dea aripi maşinuţei proprii. Basculantele grele din care picură apa mâloasă a Someşului cel blond şi trailerele prelungi cu sicriele arborilor seceraţi cu drujba trec în coloane interminabile, cu duduitul surd al cutremurelor şi al alunecărilor de teren. Pentru un biciclist călare pe „armăsarul său binoclat" e mult mai cuminte să treacă valea pe micul pod verde şi să coboare pe strada Băilor.

Mica staţiune de tratament balnear este un alt punct de referinţă local, inclus în mai toate ghidurile turistice, alături de castelul Wesselényi, Grădina Botanică, micul muzeu al liceului şi Piscuiul Ronei. Ultimul volum, cel de-al XVI-lea (Téba - Zsuzsok), al Lexiconului Pallas, a apărut în 1897 şi a cuprins descrierile Zalăului şi Jiboului (Zsibó, în ungureşte). Din păcate, Ţara Silvaniei suferă de blestemul enciclopediilor. Indiferent de amploarea lor, toate lucrările de referinţă au o meteahnă fundamentală: încep cu litera A şi aflăm câte ceva despre Zalău şi zălăuani doar atunci când editorii dispun de comorile Brâncoveanului, iar echipa de colaboratori nu piere decimată de bătrâneţe. Am amintit voluminoasa serie cu cotoare aurite, mândria oricărei biblioteci publice, deoarece pe internet apare trecut anul 1906 ca dată a descoperirii izvorului sărat, feros şi sulfuros din partea vestică a orăşelului de pe Someş, sursa băilor curative din localitate. Iată textul tipărit la sfârşitul secolului al XIX-lea:

„JIBĂU. Comună din comitatul Sălagiu, plasa Jibău, locuită de 2279 maghiari şi români (1891), centru administrativ de plasă cu judecătorie, staţie de cale ferată, oficiu de poştă şi de telegrafie, bancă şi casă de economii a poştei, fabrică de alcool din plante, şcoală de meserii. Pe o înălţime stă castelul străvechi al baronului Wesselényi Béla; familia Wesselényi a obţinut în 1584 domeniul din Jibou, iar castelul şi-a dobândit forma actuală în timpul baronului Wesselényi Miklós. În 11 noiembrie 1705, a fost înfrântă oştirea lui Rákóczi Ferenc. În 25 august 1849, soldaţii din armata revoluţionară comandată de generalul Kazinczy au depus armele în mâinele ruşilor. Pe vremuri, aici se găsea o herghelie vestită. În apropierea Jiboului se află un izvor sulfuros, leşios şi sărat.”

Informaţiile au fost preluate întocmai şi de Lexiconul Révai, volumul XIX (Vár - Zsüri), cu o singură diferenţă: populaţia crescuse în 1910 la 3047 locuitori maghiari şi români.

De fapt, potrivit lui Petri Mór (în primul volum al „Monografiei comitatului Sălagiu”, 1901), întâia consemnare a virtuţilor băilor din Jibou a fost făcută de profesorul Török József din Debrecen în lucrarea „Apele curative şi locaţiile balneare de prim rang din cele două ţări ungureşti” (A két magyar haza elsőrangú gyógyvizeiről s fürdőintézeteiről, 1859):

„[Apele din Jibou] miros puternic a hidrogen sulfurat, care poate fi simţit de la distanţă la apropierea de izvor. Are un gust foarte sărat şi greţos, cu toate acestea le place mult dobitoacelor. E o apă închisă la culoare, cu depuneri abundente. Are o temperatură de 11,5 grade Reaumur şi o densitate de 1,0125. Compoziţia apei izvorului a fost analizată cantitativ şi de hidrologii ardeleni Bélteki şi Pataki, iar rezultatele cercetărilor sunt foarte asemănătoare. [...] Pe baza rezultatelor, izvorul din Jibou a fost clasificat în rândul apelor balneare sărate şi sulfuroase, elemente la care se adaugă în primul rând sulfatul de sodiu (sarea Glauber). Török potopeşte cu cele mai alese laude apa de izvor şi spune: «Dacă aceste date deja perimate vor fi confirmate de o nouă analiză, mai performantă, atunci nimeni nu se va îndoi de efectele terapeutice ale băilor din Jibou, care pot fi utilizate cu succes la tratarea gutei, scrofulozei, tumorilor viscerelor, a diferitelor feluri de afecţiuni articulare cronice.»”

Pe unele hărţi, micul curs de apă dinspre Zalău se numeşte Valea Sărată. Pe hărţile din vremea împăratului Iosif al II-lea e trecut ca Valea Popii, doar se află aşezat înspre Poptelec (azi: Popeni). După introducerea curentului electric şi pornirea producţiei unui gater, pârâul a căpătat numele cu care este cunoscut azi: Valea Firizei (fürész = ferăstrău, în limba maghiară). Evident, numele de Valea Sărată a fost dat de izvorul cu proprietăţi terapeutice, singura sursă clorurată din zonă.

Citim în lucrarea didactică „Monografia istorică a oraşului Jibou” de Eva Iacob Ianchiş:

„În sectorul numit Sărătura dintre Jibou şi satul Popeni, la 2 km de centrul oraşului, pe un teritoriu de 0,87 ha, este un izvor mineral, al cărui conţinut a fost analizat încă din 1936 de către Institutul de Igienă şi Sănătate Publică din Cluj, când se constată că apa de aici este un bun curant al bolilor de reumatism şi stomac. Băile deschise aici mai târziu funcţionează şi astăzi.”

Iosif Daróczi, într-un articol care face parte din volumul „Obiective turistice din Nord-Estul judeţului Sălaj” (2011), aduce noi precizări:

„În anul 1962, în urma unui examen fizic mai elaborat al izvorului de la Băi, Dr. E. Cociaşu indică apele terapeutice atât în cură internă, cât şi în cură externă. În cura internă este indicată în special în afecţiunile hepato-biliare (congestii ale ficatului, coleciste cronice simple sau litiazice, dischinezii biliare, atonie a veziculei biliare); în bolile gastrointestinale (gastrite cronice, colite cronice, constipaţie obişnuită, dispersii intestinale); în bolile de nutriţie, îndeosebi de obezitate; în anumite dermatoze cronice. În cura externă este recomandată în afecţiunile reumatismale cronice şi în afecţiunile nervilor periferici.”

Pe baza recomandărilor specialiştilor şi doctorilor, autorităţile au ridicat primul complex de clădiri destinate tratamentului populaţiei şi l-au dat în funcţiune la un an după alegerea lui Nicolae Ceauşescu ca prim-secretar al P.C.R. În bine documentata şi încă foarte utila „Schiţă monografică turistică a zonei în care este situat oraşul Jibou privită din punct de vedere instructiv-educaţional” (1974), profesorul Andrei Mureşan povesteşte:

„Din anul 1966 s-au amenajat băile curative, la început pe lângă Spitalul orăşenesc din Jibou, iar din 1971 pe lângă Intreprinderea de Gospodărire Comună Locală Jibou. Băile dispun de 12 vane, două bazine cu apă - unul pentru femei şi altul pentru bărbaţi, zona cu nămol şi duşuri. În sezon dispun de cabinet medical, punct alimentar cu bufet şi 7 căsuţe tip camping.”

Dacă izvorul jibouan ar fi ceva mai cald, apa ar egala în virtuţi sursele din Băile Herculane. Din păcate, şuvoiul tămăduitor ţâşneşte din pământ la o temperatură de 13 grade Celsius, aşa că dintru început cei dornici să se îmbăieze în ea au fost nevoiţi s-o încălzească. La începutul secolului XX, apa era adunată cu găleţile în hârdaiele aduse cu un car, apoi cărată la castel, unde era „tocmită” să fie pe placul domnilor. Ţăranii procedau mai simplu: săpau dimineaţa o groapă în pământ, în aval de izvor, apoi o lăsau să se umple şi aşteptau ca apa să se încălzească în bătaia soarelui.

Cum, cu începere din 1937, în nodul feroviar Jibou a fost dat în funcţiune un Depou C.F.R., localnicii s-au descurcat cu mijloace proprii. La băi a fost mutată una dintre locomotivele cu aburi „pensionate”, iar apa era adusă la temperatura potrivită cu ajutorul focului aprins în cazanul imensei maşini. În vremea cât a lucrat la cotidianul „Magazinul Sălăjean”, ziaristul Papp Zoltán a scris un articol bine documentat despre instalaţia respectivă, deoarece mecanicul care se îngrijise zeci de ani de locomotiva respectivă (pe vremea când tracta garnituri de vagoane) fusese chiar tatăl său.

În 1999, în sfârşit, Jiboul a fost racordat la magistrala de gaz metan. S-ar fi putut mai repede, cu sprijinul binevoitor al unor oficialităţi născute aici, ajunse apoi în funcţii importante în Bucureşti, ba chiar pe tărâmul văcuţei Milka, la Berna, dar reprezentanţii de atunci ai administraţiei locale s-au temut că reuşita va atârna greu în balanţa alegerilor din 1996 (pierdute şi de unii, şi de alţii, căci aşa este când doi se ceartă) şi s-au împotrivit proiectului. Evident, vechea locomotivă cu ţevile grele de calcarul depus pe ele a fost trimisă la fier vechi, iar noul cazan, mic şi cochet în comparaţie cu uriaşul fumegător dinainte, a fost alimentat cu gaz. În orice caz, în vara anului 2001, ziaristul Deák Zoltán încă amintea „locomotiva seculară” abandonată în mijlocul unui peisaj parcă desprins din „Călăuza” (Stalker, 1979) lui Andrei Tarkovski:

„Maşina mă lasă în parcarea a ceea ce a fost cândva Staţiunea balneară Jibou. Parcarea, altădată încărcată de maşini chiar şi din judeţe mai îndepărtate, acum este goală. Trec podeţul peste râul Firiza şi pătrund, ca de atâtea alte dăţi, pe teritoriul băilor. Pustiu, lacăte, iarbă de zeci de centimetri care ascunde «capcane» plasate de vaci, cai etc. Căsuţele de vacanţă din lemn mai dăinuie, deşi au fost clădite cu zeci de ani în urmă. Terasa chioşcului, care altădată te atrăgea cu forfota oamenilor, generată de miasmele de mici, cârnaţi prăjiţi, bere, sucuri, astăzi este încărcată de moloz, mizerie şi bucăţi de cărămizi. «Ciorgăul», sub denumirea care este cunoscută pe aici cişmeaua pe care curge apa «puturoasă» dar curativă a izvorului, dă impresia că este secat. Clădirea staţiunii, proaspăt văruită (nu a scăpat de var nici pancarda pe care sunt enumerate calităţile apei izvorului), este sub lacăt.”

În 1991, câteva firme, printre care una din Germania, s-au arătat interesate de preluarea băilor. Ele au fost alungate cu un autentic sentiment de mândrie naţional-socialistă: „Nu ne vindem ţara!” În lipsa fondurilor pentru întreţinere (ce să mai vorbim de modernizare!), a început ruinarea complexului balnear. Apoi, într-un interviu din „Magazinul Sălăjean” (31 martie 2004), Augustin Borz, pe atunci primarul oraşului, dădea vestea cea bună: „Băile Jibou au fost vândute în cursul verii trecute, unui întreprinzător local, cu suma de 1,1 miliarde. Vânzarea a fost reglementată printr-o Hotărâre de Consiliu Local şi, se pare, aceasta a fost unica soluţie, după o încercare eşuată de concesionare a staţiunii, care a avut loc în urmă cu 2 ani.”

Luptele pentru dobândirea obiectivului au fost foarte dure. A rămas celebră scrisoarea unui „ţăran bătrân”, publicată într-un cotidian judeţean (oarecum) independent, care de atunci şi-a schimbat proprietarul, „target”-ul şi optica. Vă imaginaţi veselia jibouanilor când au citit lungul răvaş de protest al baciului coborât din tren ca să-şi refacă forţele la cura de băi. Reîntors în Jibou, ca în fiecare vară după cosit, moşneagul a constatat cu „mânie proletară”, în stilul „Scânteii” din anii '50, că după repararea şi reamenajarea edificiului, vănile de tratament nu mai sunt negre, apa vine filtrată, fără precipitaţii, din conducte nu mai picură mâl şi rugină, robinetele se închid la fix şi parcă nici mirosul de ouă stricate nu te trăzneşte chiar atât de tare precum odinioară. Fir-ar să fie de standarde europene! Unde e mizeria de altădată?

Noua proprietară, Viorica Buda, a început imediat reabilitarea pavilioanelor de tratament şi construirea Pensiunii Eden, dată în funcţiune în 2005. Într-o primă etapă, s-a construit un minihotel cu restaurant, s-a compartimentat spaţiul de tratament în 11 cabine cu 21 de vane, s-a amenajat cursul pârâului Firiza, s-au consolidat malurile şi a fost lărgit podeţul de acces. Apoi, prin accesarea unor fonduri structurale europene, a demarat un nou proiect, s-a construit încă o clădire, încălzită cu panouri solare şi s-a reparat bazinul exterior, transformat într-o piscină ultramodernă.

„Complexul turistic Eden este un loc care merită vizitat atunci când vreţi să gustaţi o bucată din Rai” - sună deviza firmei de trei stele. Într-adevăr, e plăcut să te aşezi pe băncuţe, la umbra nucilor bătrâni sau să joci o partidă de pingpong pe terasă în vreme ce pizza se rumeneşte în cuptor. Mulţi preferă să sărbătorească aici evenimentele majore: nunţi, botezuri, banchete de absolvire. Altora, simpli trecători sau „techerghei” boemi, Băile Jibou oferă, pur şi simplu, o şansă pentru a evita zgomotul, praful, nervozitatea, agitaţia de pe şoseaua ce leagă Zalăul de Jibou.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.101 / iunie 2013

Muzeul jucăuşilor

(c) 2013 - Györfi-Deák György


Mai bine de o lună, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă „Vasile Lucăcel” din Zalău a găzduit o inedită expoziţie de jucării vechi, strânse de bucureşteanul Dumitru Cristian, preşedintele Asociaţiei Muzeul Jucăriilor. Numai în două zile, la sfârşitul de săptămână din 18-19 mai, cu prilejul „Nopţii porţilor deschise”, când oamenii au putut intra gratis, ea a fost vizitată de circa 700 de curioşi. Colecţia cuprinde câteva sute de piese. Multe dintre ele provin dinainte de „epoca cauciucului şi plasticului” şi sunt confecţionate din lemn, carton, cârpe, pănuşi, tinichea. Alăturate lor, o galerie foto de portrete de copii dinainte de zorii „civilizaţiei digitale”. Chipuri bucălate, zâmbitoare, încrezătoare în viitor, dornice să descopere lumea.

Mă uit la micuţii de azi. Ce deosebire! Chipuri absorbite, absente, surde şi tăcute. Stau tot timpul cu nasul într-un monitor. Dacă părinţii reuşesc cumva, prin absurd, să-i desprindă de calculator, ei îşi scot consoala de buzunar sau telefonul mobil şi îşi continuă netulburaţi hălăduiala în lumea virtuală. Le atragi atenţia, uite, acolo a început eclipsa de Lună şi ei ridică din umeri: „Lasă-ne! O s-o vedem deseară la televizor.” Ca să te înţelegi cu ei, trebuie să-ţi faci cont pe canalul lor de chat şi să-i „buzzui” cu încăpăţânare, dar te „bannează” (te exclud) imediat ce îşi dau seama cine eşti şi de ce îi tulburi.

Mă tem că urmaşii acestor „musculiţe lipite de ecran” nu vor mai fi interesaţi deloc de joacă, de mişcarea în aer liber (la orele când soarele n-are dinţi). Dar tot învăţul are şi un dezvăţ! Şi-atunci, nişte bătrânei simpatici (care au dat în mintea copiilor de acum 50 de ani) vor strânge mână de la mână fonduri ca să amenajeze într-o dumbravă de la marginea oraşului un spaţiu numit „Muzeul jucăuşilor”.

În primul despărţământ, vor planta un cireş aidoma celui în care s-a urcat Nică a Petrei Ciubotariului din „Amintirle” lui Creangă. Din păcate, ca să evite confuzia cu marijuana (Cannabis indica), organizatorii vor fi obligaţi prin lege să renunţe la plantarea cânepei obişnuite (Cannabis sativa). Eventual, vor sădi „iarba elefantului”, o plantă cu creştere rapidă, atât de căutată astăzi în industria panourilor aglomerate din lemn. Recoltată periodic, vânzarea ei va permite sponsorizarea unei tonete unde doritorii vor găsi halviţe cu stafide, covrigei săraţi, bragă proaspătă şi ceai de tei îndulcit cu miere polifloră.

În următoarea secţiune, pe un ţărm de mare, mai mulţi copii vor construi castele din nisip. Apa va fi călduţă şi de un albastru marin, fără urme de petrol sau alge roşii. Nisipul cuarţos va fi cernut cu atenţie, ca să se elimine cioburile tăioase de sticlă, dopurile metalice de bere şi „pufuleţii” de „canis merga”. Se vor adăuga pietricele cu muchiile rotunjite şi cochilii variat colorate. Valurile nu vor depăşi cinsprezece centimetri, iar briza zece kilometri pe oră. Din când în când, câte un vapor va trece pe buza orizontului şi va boncălui din goarne. La nevoie, când vor apare semne de moleşeală, o lotcă va aduce câţiva piraţi şi nişte papagali.

La capătul plajei, un clown în haine colorate ţipător îi va invita pe copii în arena circului, unde micii magicienii vor scoate iepuraşi din jobene, maimuţelele se vor da peste cap pe beţele cu mâner, contorsionistele vor face puntea, omul-ghiulea va tâşni din gâtul unei sticle de suc, elefanţii-stropitoare vor împroşca publicul cu apă, iar jongleurii vor împărţi portocale şi glume ca să nu rămână nimeni supărat. Câinele Mihail va cânta melodia generică din „Luminile rampei”, aplaudat de trupa de foci şi pinguini de la delfinariu.

Dincolo, lângă rondul de flori, se va întinde o păturică, unde mai multe păpuşi le vor aştepta pe fetiţe. Un dulăpior cu multe haine şi o comodă cu ceşcuţe de ceai vor constitui un decor minim. Câteva năframe vor închipui nişte mese şi un pătuţ. Accesul căţeluşilor şi pisicuţelor va fi neîngrădit. În schimb, ca să pătrundă „în căsuţă”, oaspeţii îşi vor scoate obligatoriu încălţările pe marginea păturii. Dacă se poartă civilizat, când se vor juca „am pierdut o batistuţă” vor primi câte un pupic.

Pe porţiunea de teren cu multe tufe, două echipe se vor juca „de-a hoţii şi vardiştii”. Primii îşi vor lăsa mustăţi haiduceşti şi vor călări nişte ponei închiriaţi de la circ. Cei din poteră vor purta uniformă şi vor dispune de motociclete cu girofar şi megafon. Dacă au trecut în clasa a treia şi deja cunosc literele, vor avea voie să scoată şi chitanţierul de amenzi.

Auziţi fluieratul ascuţit şi pufăitul vălătucilor de fum? Pe acolo circulă garnitura trenuleţului de agrement, cu pornire de la peronul doi şi-un sfert. La fiecare tură, se schimbă mecanicul. Călătorii sunt rugaţi să poftească în vagoane. Anunţurile de pe peron se vor face pe fondul cântecului trupei Iris, „Trenul fără naş” ori al „Holografului” cu Gabriel Cotabiţă interpretând „Ai bilet? Ba nu! Ba da!” (V-am avertizat că muzeul a fost înfiinţat de nişte moşi de acum 50 de ani!)

Muzeul jucăuşilor va fi plin de copii cu haine murdare, pantalonaşi rupţi, genunchi jupuiţi, poate cu nişte mici vânătai pe ici, pe colo - dar roşii în obraji, nişte micuţi vânjoşi cu pielea bronzată, cu ochii strălucitori. Ei se vor culca rupţi de oboseală şi vor visa că sunt sărutaţi zâne atunci când mămica îi va înveli cu păturica. Şi a doua zi, când se vor trezi, vor uita de tastaturi şi console - vor începe să se joace „de-a jucăuşii”...


Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.35 / 8 iunie 2013