Rusaliile crăciuniţelor

(c) 2013 - Györfi-Deák György


La cea de-a XXX-a ediţie a Festivalului „Căluşarii”, organizat în mod tradiţional de Sânziene (Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul), a stârnit senzaţie spectacolul oferit de echipa crăciuniţelor din satul Piscu de Vale, comuna Dor-Împădurit, judeţul Minunaţi.


Să începem ierarhic şi organizat. Întâi, directorul festivalului (anul acesta, internaţional, că a răspuns la invitaţie şi o formaţie de peste Prut, din raionul Sorcova):

- Domnul Silvestru Dămblăgilă, metodist la Centrul European de Afirmare şi Promovare Antropologică.

- Căluţul este un dans dramaturgic...

- ...taumaturgic, se aude din spate o voce gravă, `a la Andrei Pleşu.

- Adică e un joc contra Rusaliilor...

- ...rusalcelor...

Îi fac semn lui Vali să taie înregistrarea, apoi ne holbăm cu toţii la individ. E un ochelarist în cămaşă boţită de transpiraţie, cu sprâncene umflate, burtos, bărbos, chelos şi roş la nas. I se citeşte pe chip dorinţa de a lămuri, se vede că ştie multe şi, mai ales, că ştie ce spune. La fel de limpede, se desluşeşte că-i după a doua cinzeacă de vinars. Directorul îşi aranjează nodul de la cravată şi-l repezeşte:

- Dom' profesor, nu mă bruia, că mă fac pară şi pleacă autobuzul fără dumneata, mă jur că rămâi aici până la a trei'şi'una ediţie.

Respiră adânc, apoi ni se adresează ceva mai calm:

- Domnu' reporter, putem continua?

Cameramanul aprobă din cap. Lămurit, reprezentantul C.E.A.P.A. continuă:

- Aşa cum bine ştim, e Ielele, fecioarele fermecate, pe care-l joacă vara în poieni. Adică ele dansează şi-i înnebuneşte pe flăcăul care trage cu ochiul. Îi damblageşte şi atunci nu se face bine, până vine ceata de feciori juraţi să ducă viaţă curată, şi-l hopăie, şi-l tropăie, ca să se vindece.

Evident, omul e emoţionat şi tulburat. Îmi retrag microfonul şi-i zâmbesc:

- Vă mulţumim pentru interviu. O să vă căutăm din nou.

Ne strecurăm cu greu prin mulţime. Vali duce camera pe umăr. Ca tot omul păţit, ţine cealaltă palmă pe geantă, să nu se strecoare vreo mânuţă înăuntru şi să rămână fără filtrele de polarizare. Publicul aplaudă în extaz. Unii, fără să ştie că aparatul e oprit, zâmbesc fericiţi şi ne fac semne. Ne apropiem de scenă. Grupul de dansatoare îmbujorate care ne-au atras atenţia tocmai coboară, strecurându-se fericite printre colegii fotoreporteri înşiruiţi pe buza scenei. Fetele s-au costumat în roşu şi poartă tradiţionalele fesuri de Crăciun pe cap. Ne înscriem pe o traiectorie de intercepţie, dar ele ne îndrumă către un bărbat între două vârste, în jurul căruia se grupează curioase.

- Sunt Vladimir Tzeparu, directorul căminului cultural din Piscu, se prezintă el.

- Veniţi de departe? mă interesez şi ne mărturiseşte că au călătorit mai multe sute de kilometri într-un vechi autocar înfierbântat, pe drumuri pline de hârtoape şi de praf, pentru a participa la cel mai popular eveniment al formaţiilor artistice de amatori. Le încurajează pe fete să nu fie sfioase, să răspundă şi ele la întrebări.

- De ce aţi ales să fiţi crăciuniţe?

- Iniţial, am fost şi noi căluşăriţe, ne răspunde o pistruiată roşcată, dar după ce am ţinut spectacolul în seara de Crăciun, baciu Loţi a mustăcit către noi şi ne-a zis cu lacrimi în ochi: „No, ştroame scuteciste are moşul.”

- Vasile Lorinţeanu, intervine conducătorul ansamblului, este liderul de opinie al colectivului de agricultori din Piscu de Vale.

- Atunci ne-am gândit că trebuie să facem cumva, să fie diferit, dar să fie şi distractiv, să îmbinăm tradiţionalul cu modernul.

- Ştiţi, la noi în sat se nasc mai mult fete, se bagă o bălăucă în vorbă.

Replica soseşte de la o minionă negruţă şi iute ca piperul:

- Ba avem şi băieţi, da' n-au putut veni cu noi, că joacă fotbal, e Cupa Văilor şi au meciul de calificare contra echipei din Bulgari.

- E prima dată când veniţi aici? schimb repede subiectul.

- O, nu! sare pe mine corul de voci. Da, ne place, ne-am făcut prieteni, ştim că ne întâlnim aici.

Culoarea roşie dominantă a echipamentului îmi sugerează o idee.

- De ce nu v-aţi făcut majorete? le întreb curios.

- O să răspund eu, intervine Vladimir Tzeparu. Pentru că nu există decât un singur festival de acest gen în ţară, undeva în judeţul Zalău. Nu zic, e bună pălinca de Sălaj, dar nu e pentru domnişoare. Pe când aşa, cu căluşăriţele, acum cu crăciuniţele, am putut merge pe la toate manifestările artistice din sezonul estival. Am avut un program încărcat, am prins chiar şi câteva zile la mare, la Costineşti, apoi vom fugi pe Muntele Găina, de acolo la Slănic Moldova. Străbatem şi vedem lumea.

- Aveţi mare succes la public, constat cu un entuziasm mai mare decât mi-ar permite profesionalismul. Ce să-i faci, sunt fete tot una şi una!

- Ideea mi-a venit în chip de ajutor providenţial pentru aceste tinere, mărturiseşte domnu' Vlăduţ. Ştiţi cum e Crăciunul la noi, cu zăpada până în pod şi lupii pe acoperiş. În sala de spectacol e foarte frig, ca-n decembrie, iar la repetiţii fetiţele tremurau de frig, că nu purtau pe ele decât opincile şi iile, aşa, să se vadă că-s frumoase şi sănătoase, „menta sana in corpore sanie”.

Bine că nu-i profesorul ăla băgăcios pe aici. Să am grijă, să tăiem citatul la post-procesare.

- Nu-i mare lucru să coşi un brâu cu bretele tricolore încrucişate, să-ţi pui zurgălăi la cioareci şi o pălărie cu pompoane pe cap, aşa că am ales să bag „Căluşul” în repertoriul festivităţii, pentru că-i un dans românesc, cu tradiţie - şi-i foarte dinamic, cu mare consum de energie, aşa tinerele se încălzesc singure pe parcursul programului. Doamne fereşte să facă vreuna pneumonie, că n-avem nici doctor, nici asistentă, iar Lucreţia Lucăi, bătrâna moaşă, a îmbătrânit şi nu vede desluşit, îi vine greu să înfigă acul de seringă în poponeaţa omului.

- Dar de unde aţi învăţat dansul?

- Io, se mândreşte directorul, am ştiut paşii, că m-a luat Ceauşescu la armată în Insula Mare a Brăilei, împărăţia cucuruzului, unde am nimerit laolaltă cu oltenii, băieţi foarte buni, cât timp nu vorbeşti ungureşte cu ei. De la ei l-am învăţat şi l-am adus acasă, la noi.

- Vă mulţumim şi vă urăm mult succes în continuare.

Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.36 / 8 iulie 2014