La Moigrad, pe traseul Vanca

(Techergheli sălăjene 4)

(c) 2012 Györfi-Deák György


Artemiu Vanca, cel mai mic dintre băieţii învăţătorului Valeriu Vanca din Bănişor, a devenit inginer mecanic şi a lucrat multă vreme în domeniul energetic. După ce s-a pensionat, a ajuns să aibă mai mult timp liber şi, de dragul nepoţilor, a început să dezvolte poveştile legate de nişte odoare bisericeşti ascunse în tunelurile de sub Dealul Majarului, culme din satul natal, despre care Dionisie Stoica şi Ioan Lazăr au scris în „Schiţa monografică a Sălajului” (1908) că ar fi locul unde „pe timpul dominaţiei turcilor, aici a îngropat Capitlul Romano-Catolic din Oradea Mare o parte din avere în buţi pline cu aur şi argint”. Acesta a fost punctul de plecare al unor aventuri imaginate în perioada agitată de după terminarea celui de-al doilea război mondial, descrise într-o trilogie pe cale să devină tetralogie. Eroul principal, Cornel Straja, este şi el fecior de dascăl. În primul volum, „Comoara din Dealul Magiarului” (2009), cercetările rămân fără rezultate, în următorul, „Secretul comorii” (2010), se caută informaţii despre tezaur în Şimleu Silvaniei. Schimbările politice de după înfrângerea Germaniei naziste afectează şi sistemul de învăţământ, astfel încât liceul de băieţi din localitate este desfiinţat în august 1948, iar o parte dintre elevi aleg să se mute în Zalău, scena celei de-a treia cărţi, „Comorile de sub Meseş”. În oraşul sălăjean de la poalele Meseşului, din vecinătatea limesului antic, Cornel s-a împrietenit cu Ioan Doboş, zis Nucu, fiul unui ţăran mai înstărit din Moigrad, satul celor două cetăţi antice: dava dacică de pe cuşma vulcanică numită Măgura şi, în partea către Jac, castrul roman de pe dealul Pomăt, ce apăra municipiul Porolissum.

Zona a început să fie cercetată abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi a constituit sursa de completare a colecţiilor de antichităţi cu care s-au mândrit nobilii din Gârcei, Zalău şi Jibou. Prima cercetare ştiinţifică la faţa locului a fost efectuată de sârguinciosul profesor universitar Torma Károly, tatăl soţiei lui Victor Babeş, revoluţionar paşoptist în tinereţe (a fost unul dintre ostaşii care au depus armele la Jibou, în 25 august 1849), arheolog pasionat, ulterior membru al Academiei de Ştiinţe din Budapesta. În monografia „Porolissum (Res Publica Municipii Septimii Porolissensium)”, Nicolae Gudea surâde amabil pe marginea atacurilor din presă lansate de Iulian Marţian, fost ofiţer de geniu în armata chezaro-crăiască, cel care credea că Poarta Meseşană de pe drumul sării de Dej fusese protejată de trupele din oraşul antic Gelones, în vreme ce Porolissumul s-ar fi găsit într-un cu totul alt loc, numit Ilişua, dar nu cel din Sălaj, ci din actualul judeţ Bistriţa-Năsăud. Inscripţiile descoperite ulterior au dovedit fără putinţă de tăgadă că fortificaţiile din apropierea Zalăului sunt cele ale cetăţii unde împăratul poreclit Caracalla (Marcus Aurelius Antoninus) a pus să fie executat Cabriomarus, regele quazilor, în 213 e.n.

Până să explodeze „butoiul cu pulbere al Europei” şi să înceapă ceea ce englezii numesc şi astăzi „the Great War” (Marele Război), cercetările au fost continuate de oficialităţile locale, iar apoi de profesorul Buday Árpád din Cluj. Colecţia adunată de fostul prefect Szikszai László a fost expusă în holul Primăriei din Zalău şi vizitată de participanţii la întrunirea A.S.T.R.A. din 1906, înainte de descinderea propriu-zisă „in situ”, adică la ruinele castrului.

După 1918, statul român a cumpărat 8 iugăre de teren şi a constituit prima rezervaţie arheologică în 1929. În calitate de secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice, secţia pentru Transilvania, Constantin Daicoviciu a cercetat pentru prima oară locurile în 1933. El a cerut ajutorul lui Leontin Ghergariu, directorul liceului de băieţi din Zalău, care a apelat la entuziasmul elevilor.

În 1935, Regele Carol al II-lea a creat „Straja Ţării”, o organizaţie paramilitară de tineret, tip „Hitlerjugend”, pentru a combate influenţa în creştere a legionarilor. Ulterior, în timpul rebeliunii „zăltaţilor”, descrisă de Marin Preda în romanul „Delirul”, organizaţia străjerească a fost desfiinţată şi toate bunurile ei au fost preluate de Garda de Fier, care a înlocuit „socializarea” de tip „credinţă şi muncă / pentru ţară şi rege” cu preceptele proprii. Altminteri, nici statutul organizaţiei originale nu era cu totul străin de anumite elemente fasciste, preluate, ca şi grupurile statuare „Lupa Capitolina”, de la dictatorul italian Benito Mussolini. Străjerii se salutau cu mâna întinsă înainte, spunând: „Sănătate!” Această formă de salutare a fost impusă ca fiind obligatorie în învăţămînt, astfel încât la un moment dat pruncii au profitat de ea ca să-şi şicaneze dascălii. Iată o circulară trimisă în 1935 tuturor inspectoratelor şcolare:


„Domnule Revizor şcolar, Ni se aduce la cunoştinţă de oficiul O. E. T. R. secretariatul general din Bucureşti, că a primit rapoarte de la diferite unităţi străjereşti şcolare, că există mulţi învăţători care fac elevilor-străjeri greutăţi pentru motivul că aceştia îi salută străjereşte. Cum salutul străjeresc este cu braţul întins, însoţit de cuvântul „sănătate” este obligator pentru toţi străjerii, în conformitate cu prevederile regulamentului O. E. T. R. publicat în Monitorul Oficial No. 272 din 24-XI-1934, trebuie să fie respectat de întregul corp didactic, nicidecum oprit tocmai de organele şcolare, care trebuie să dea o extensiune acestui oficiu. Comunicându-vă cele de mai sus, vă rugăm să luaţi măsuri, ca să se comunice imediat învăţătorilor din judeţul Dvs., dispoziţiunile de mai sus.”


Prin urmare, o bună parte dintre comandanţii formaţiunilor paramilitare de tineret au fost învăţători, unii chiar împotriva voinţei sau convingerilor proprii. Ca şi pionierii şi uteciştii din regimul Ceauşescu, străjerii se legau prin jurământ să asculte ordinele superiorilor şi să îndeplinească întocmai sarcinile primite de la aceştia.

Lipsit de fonduri pentru săpături arheologice, Leontin Ghergariu s-a folosit de noile „activităţi educative extracurriculare” ca să organizeze tabere străjereşti în vacanţele de vară din 1939 şi 1940, unde au fost găzduiţi elevi veniţi din tot judeţul, cu vârste cuprinse între 10-15 ani. Comanda detaşamentelor a fost încredinţată cadrelor didactice însoţitoare: profesorul Ioan Lolici de la Liceul de stat din Zălau şi învăţătorii Gheorghe Cristureanu (nume amintit de Dumitru Ilea în forma Cristoreanu), Ioan Cherecheş şi Alexandru Vanca din Jibou. Ultimul, ne-am interesat, nu se înrudea cu familia învăţătorului Valeriu Vanca din Bănişor, de aceea episodul nu apare amintit în „Comorile de sub Meseş”.

Principalul organizator povestea după 40 de ani, într-un articol din „Acta Mvsei Porolissensis” nr.4/1980:


„[În vara anului 1939,] pentru cazarea copiilor au fost improvizate barăci [pentru găzduirea a 40 de elevi], care au fost instalate pe o terasă orizontală situată la Nord-Est de latura scurtă a castrului de pe dealul Pomet, sub vârful numit „Besericuţă”. Scopul taberei a fost instrucţia străjerească şi depunere de muncă obştească. [...] În vara anului 1940 aveam intenţia să executăm lucrări mai ample. Au fost construite din vreme două pavilioane din lemn acoperite cu ţigle; capacitatea lor de locuire era de 80 de persoane. Ele au fost aşezate pe aceeaşi terasă unde fuseseră barăcile din anul precedent. Între ele a mai fost construit un pavilion pentru personalul ştiinţific. [...] Toate aceste construcţii au fost realizate din contribuţiile benevole ale comunelor din judeţul Sălaj. Scopul a fost crearea unei tabere de vară permanente pentru elevi. Încă înaintea începerii săpăturilor o furtună puternică însoţită de descărcări electrice a distrus ultimul pavilion dinspre Est (sub „Besericuţă”) care nu a mai putut fi folosit.” [Nota bene: Fulgerul este atributul zeului Jupiter, regele Olimpului, principala divinitate romană.]


Arheologii amatori au descoperit drumul roman, au identificat urme de construcţii, au stabilit traseul fortificaţiilor şi au găsit diferite vestigii mărunte: monede, geme, fibule etc. Obiectele mari (pietre sculptate, monumente, inscripţii) au fost transportate la Zălau şi au fost adăpostite sub intrarea în curtea Liceului de stat, azi parte a Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, mai precis clădirea în care, cu circa un deceniu în urmă, s-a oprit camionul încărcat cu fier, rămas fără frâne pe Meseş. Obiectele mai mici (monede, geme, fibule etc.) fie au fost duse la Muzeul A.S.T.R.A., fie au rămas în cabana construită pentru personalul ştiinţific, de unde au dispărut după izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Iată, în rezumat, un istoric al explorărilor arheologice mai mult sau mai puţin ştiinţifice, săvârşite în marea capitală de provincie imperială din cealaltă parte a Meseşului. În mod obişnuit, ruinele romane sunt vizitate astăzi fie dinspre Zalău, fie dinspre Creaca. În anii '30, nici vorbă de şoseaua asfaltată de azi, care trece prin Ortelec, Moigrad şi Brebi, de aceea, când a venit vacanţa de primăvară din 1949, elevii din romanul amintit la început au apelat la serviciile căilor ferate:


„Nucu şi Cornel au hotărât să meargă la Moigrad cu un tren de dimineaţă, până la Mirşid, şi de acolo, pe jos, peste Dealul Mare, până în satul lui Nucu.”


Pentru copilul de ţăran din Moigrad, călătoria cu „ghezăşul” (locomotiva cu aburi) a fost una absolut inedită, cum este încă pentru mulţi un tur cu metroul bucureştean. Oarecum la fel a fost şi în cazul feciorului de învăţător din Bănişor, care, ce-i drept, plecase în refugiu cu trenul la începutul războiului, însă atunci avusese doar patru ani şi nu-şi mai amintea cum fusese.

Pentru mine, om din secolul vitezei, obişnuit să circul cu autoturismul sau cu autobuzul, inedită a fost ruta aleasă de elevii de atunci. Am verificat deîndată pe harta auto, distanţa dintre Mirşid şi Moigrad era mică, de numai 4 km. Cum, deşi sunt atâtea festivale, lupte daco-romane, petreceri câmpeneşti, conferinţe, excursii etc., nimeni nu circulă pe acest traseu? Se desfăşoară „Ecourile meseşene”? Plecare cu autobuzul din faţa Primăriei. Se ţin „Zilele Romane”? Plecare cu autobuzul din faţa Primăriei. În schimb, din Cehu Silvaniei, Jibou, Şimleu Silvaniei nu porneşte nimic, deşi poate şi alţii ar dori să ajungă la aceste sărbători. „Traseul Vanca” oferă o alternativă lejeră şi plăcută, de aceea m-am hotărât să-i fac reclamă, să afle şi cei dornici de distracţie, care nu sunt din reşedinţa de judeţ.

Deci, să înceapă jurnalul de călătorie.

Plecare din staţia Jibou, nod feroviar din Nord-Vestul ţării, dat în funcţiune în 1890, alegere favorizată de vecinătatea Someşului şi zăcămintele carbonifere din Surduc şi Lupoaia. Dimineaţa, aici se intersectează mai multe trenuri, sosite din Satu Mare, Baia Mare, Zalău sau Dej, Miercurea Ciuc ori Cluj, Braşov, Bucureşti, Constanţa. Am luat personalul de 9:30.

Prima oprire, în Halta Cuceu, clădire declarată parte a patrimoniului naţional. Este locuită permanent, deci ferită de distrugere. Următoarea staţie, comuna Poptelec (azi, Popeni). O clădire abandonată, se şi vede. Am trecut ca vântul pe lângă ruina haltei Firminiş şi ne-am oprit la Mirşid, unde am coborât. Aici l-am întâlnit pe domnul Dumitru Butaş, impiegatul de mişcare al staţiei C.F.R., unul dintre vecinii noştri din Jibou, pe care l-am rugat să facă fotografia de început a drumului.

Gara din Mirşid se află într-un defileu umbrit şi răcoros, unde iarna se depune mai tot timpul polei pe şosea. Drumul către ruine porneşte din apropierea ei şi constituie o rută care leagă două aşezări învecinate, de aici denumirea latină: „vicinalis”, păstrată până în prezent. Am ieşit pe şoseaua principală şi am făcut câţiva paşi către Jibou. Prima intersecţie pe dreapta, cea de lângă dispensar, este drumul Viţinalului, folosit uneori şi ca rută ocolitoare, atunci când apele revărsate ale pârâului local blochează trecerea înspre Popeni. Spre surprinderea mea, în vara aceasta el a început să fie amenajat pentru asfaltare. Cum e miercuri şi se lucrează în zonă, trec pe lângă mine mai multe maşini încărcate cu balastru, tentaţii de care eroii din roman n-au avut parte în 1949. Hotărât să reconstitui întocmai episodul, am refuzat zâmbind ajutorul oferit din inimă şi am înaintat apostoleşte în urma lor.

Ca orice absolvent de liceu din vremea când lirica lui Mihai Beniuc se studia în şcoală, am remarcat un măr de lângă drum şi fără gard, un pom frumos încrengat şi cu coroana perfect rotundă, pe o păşune din dreapta, scăldată de razele soarelui. Peisajul este mirific, departe de bănuiala oricărei grozăvii. Totuşi, ele s-au petrecut şi au rămas întipărite în memoria colectivă. Pe tren, o localnică mi-a povestit că Pădurea Viţinalului este bântuită noaptea de stafia Ghiurocului, un sinucigaş care s-a spânzurat în această pădure. Fiul nefericitului a fost ceferist în Jibou, dar asta cu foarte mult timp în urmă. Deşi Sălajul are mai multe castele, fantomele localnice sunt mai degrabă codrence, precum e şi Baba Blestemată care rătăceşte minţile tinerilor întâlniţi după căderea serii pe drumul dintre Var şi Borza.

În apropiere de vârful dealului, se face o răscruce. În faţă, drumul continuă către Moigrad, la dreapta, se desparte calea către Ortelec. Cobor pe calea împădurită. Merg, dar nu prea mult, apoi în stânga se deschide un luminiş. Îmi aduc aminte de roman, unde peisajul e unul primăvăratec:


„Tot timpul cât au traversat pe jos Dealul Mare, printr-o pădure de fag, care înverzise aproape complet, au fost fascinaţi de cântul păsărelelor şi de gingaşele flori de primăvară care acopereau solul, formând un covor compact. Erau brebenei şi viorele, ciuboţica cucului şi, pe ici pe colo, şi câte un ghiocel întârziat.”


Acum e început de august. Brusturi uriaşi cresc pe marginea pârâului Viţinalului. Mi-am pus pălăria de paie pe o frunză cât o umbrelă şi le-am făcut o poză ca să pot compara dimensiunile lor. O casă părăsită pe stânga anunţă ieşirea din pădure.

În faţă, răsare dealul Măgura din Moigrad:


„Măgura arăta exact ca o căciulă uriaşă, turtită, lepădată acolo de un Păsărilă sau un Sfarmă Piatră, din basmele noastre populare. Versantul ei vestic, cel pe care Măgura îl oferea la vedere celor doi băieţi, era complet împădurit. Cu înălţimea lui de numai 514 metri, acest deal domina împrejurimile.

- Dacii ăştia, remarcă Cornel, se pricepeau al dracului de bine să-şi aleagă locurile pentru cetăţile lor.”


Ajung la intersecţia cu drumul principal de la Creaca la Zalău. Moigrad se află la dreapta. E 11:00, am făcut de la gara din Mirşid până aici fix un ceas, fără să mă grăbesc: am stat de vorbă cu drumarii, mi-am făcut un baston de călătorie, am fotografiat tot ce mi s-a părut demn de reţinut, am vorbit cu familia. Apropo, pe drumul Viţinalului am avut tot timpul semnal la telefonul mobil (reţeaua Vodafone).

La intrarea în satul Moigrad, pe fostele fâneţe, au început să se înalţe vilele. O primă tablă indicatoare de la margine de drum arată 4,5 km până la castrul roman. În intersecţia dintre drumul ce coboară în sat şi cel către Zalău, aflată la doar 100 de metri mai în faţă, un imens panou, cât un ecran de cinematograf, amplasat pe stânga, este străjuit de un centurion cu scut şi suliţă. Militarul nu poartă pantaloni, ci doar o cămaşă ceva mai lungă, încinsă cu un brâu lat. În picioare, sandale. Pe cap, un coif cu panaş roşu. În spatele lui, se profilează silueta porţii pretoriene. Romanul e mai optimist: indică doar 3,6 km, cu unul mai puţin decât tabla lăsată în urmă. N-am nicio posibilitate de măsură ca să stabilesc cine dă distanţa corectă.

Străbat la pas serpentinele din Moigrad. Centrul de comună este la Mirşid, aşa că aici nu există edificii administrative. Un magazin aflat pe parcurs, în dreapta, este locul unde copiii se pot odihni şi pot fi recompensaţi cu un suc sau o îngheţată. Următorul este sus de tot, peste drum de casa de rugăciune a iehoviştilor. Întâlnesc şi o staţie de autobuz. N-are rost să aşteptaţi să vină vreo maşină, nu este pentru turişti care urcă la cetate, ci pentru cursele către alte localităţi.

Începe urcuşul. Duduitul motoarelor, bubuitul concasoarelor, foşnetul sitelor, sunetul de pietriş prăvălit pe jgheaburi metalice, scârţâitul agregatelor devine din ce în ce mai intens. Măgura a fost transformată într-o carieră de piatră vulcanică. Importanţa economică a zonei a fost semnalată încă în 1940 de geologul Emil Lobonţiu, care a publicat articolul „Probleme economice în legătură cu structura geologică a pământului sălăjenesc” în revista „Ţara Silvaniei”:


„În hotarul Mirşidului există dealul Poguiorului compus din trachite şi Măgura Moigradului cu Dealul Pomătului, unde se găsesc ruinele cetăţii Porolissum, care sunt compuse din andesite. Toată partea aceasta are înfăţişarea unei regiuni vulcanice cu aspecte foarte romantice. Păcat că drumul care trece prin istorica Poartă Meseşiană a rămas neglijat şi nepracticat aşa de multă vreme.”


Cu piatra de aici s-au pavat aleile din Grădina Zmeilor sau din alte zone ale judeţului. Mai multe maşini grele, de 40 de tone, stau la încărcat. Printre ele, şi una condusă de Vasile Coste, un şofer din Surduc cam de o vârstă cu mine, vecin cu poetul Viorel Mureşan. În timpul cât a servit în armată, a făcut parte dintre figuranţii care au jucat în filmul „Burebista”, regizat de Gheorghe Vitanidis, cu George Constantin în rolul principal, difuzat în 1980. Mă întreb ce-ar fi zis regele dac văzând că frumoasa Măgură a căpătat aspectul unei măsele cariate, atacată nu de bacteriile Lactobacillus, ci de setea de îmbogăţire grabnică a întreprinzătorilor locali. Cine crede că minele romane de la Roşia Montană pot fi protejate să viziteze întâi exploatarea sălăjeană şi apoi să tragă singur concluziile.

Anonima cetate dacică din Moigrad a fost ultima cucerită în timpul războiului dacic din 105-106 e.n. O diplomă militară romană din bronz, păstrată la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti, atestă data de 11 august 106 ca moment al constituirii provinciei Dacia Porolissensis. Romanii erau superstiţioşi, niciodată nu se mutau niciodată într-o cetate învinsă, deoarece considerau că ea a fost abandonată de spiritele protectoare locale. Când Scipio Africanul cel Tânăr (Publius Cornelius Scipio Aemilianus Africanus) a cucerit Cartagina, romanii au dărâmat toate clădirile din marea metropolă mediterană, au arat terenul, l-au presărat cu sare şi apoi şi-au construit propriul oraş în vecinătate. După căderea Sarmisegetusei, cetate plasată pe Dealul Grădiştei, guvernatorul Decimus Terentius Scaurianus a fondat o nouă capitală dacică, numită Ulpia Traiana Sarmizegetusa în cinstea împăratului victorios, aflată la două ceasuri călare (40 km) de cea a lui Decebal. La fel trebuie să fi fost şi în cazul davei necunoscute din vecinătatea Porolissumului.

Am ajuns la vama romană din vârful Pomătului chiar la prânz, deci am străbătut pe jos o cale de două ceasuri. Nu mi s-a părut a fi un efort ieşit din comun şi este foarte probabil ca, în verile anilor 1939-1940, acelaşi traseu să fi fost străbătut şi de micii străjeri din Jibou. Eroii lui Artemiu Vanca au rămas la părinţii lui Nucu, unde au sărbătorit Paştile. Eu m-am întors la Jibou cu autostopul. Acasă am descărcat pe calculator fotografiile făcute în castrul roman şi am montat o diaporamă intitulată „Porolissum 2011”, care poate fi vizionată pe blogul „101 de privelişti ale Muntelui lui Rákóczi”, însemnarea din 7 august 2011. Drept coloană sonoră am ales „Ecce gratum”, o piesă din cantata „Carmina Burana” de Carl Orff. Din ziare, am aflat la începutul lunii decembrie că lucrările la drumul Viţinalului au fost întrerupte şi urmează să fie reluate la primăvară. Până atunci, când doresc să refac drumul călare pe bicicletă, să vizitez biserica de lemn din Brebi, iar apoi să mă întorc acasă prin Creaca, aştept cu nerăbdare să apară şi următoarele aventuri ale căutătorilor de comori din Bănişor.


BIBLIOGRAFIE :

Leontin Ghergariu, Raport despre săpăturile arheologice efectuate la Moigrad în anii 1939-1940, Acta Mvsei Porolissensis, IV, Zalău, 1980, pag. 77-79
Nicolae Gudea, Porolissum, Res Publica Municipii Septimii Porolissensium. Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1986.
Dumitru Ilea, Monografia şcoalei primare din comuna Jibou, Tipografia „Luceafărul”, Zalău, 1936.
Emil Lobonţiu, Probleme economice în legătură cu structura geologică a pământului sălăjenesc. În: revista „Ţara Silvaniei”, I, 1940, pag. ??
Dionisie Stoica şi Ioan P. Lazăr, Schiţa monografică a Sălagiului, Şimleu Silvaniei, 1908.
Artemiu Vanca, Comoara din Dealul Magiarului, Editura Contrast, Bucureşti, 2009.
Artemiu Vanca, Secretul comorii, Editura Contrast, Bucureşti, 2010.
Artemiu Vanca, Comorile de sub Meseş, Editura Contrast, Bucureşti, 2011.


Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VIII, Nr. 1 (84)/ ianuarie 2012, pag. 21-25.

Un capriciu contrafactual

(c) 2012 Györfi-Deák György


În ultima zi a lunii mai, Editura Eagle şi Societatea Română de Science-Fiction şi Fantasy (SRSFF) au anunţat iniţierea unui concurs literar pentru publicarea unui roman ştiinţifico-fantastic pe tema istoriei contrafactuale (sau a istoriei alternative: „cum ar fi putut să fie altcumva”). În binecunoscutul stil organizatoric mioritic, ca termen de depunere a manuscriselor a fost anunţat 1 iunie, adică fix peste o zi. Este de la sine înţeles că, după primul mesaj de consternare, a urmat presărarea de cenuşă în cap, data limită fiind imediat corectată: 1 iulie. Litera L a provocat întotdeauna încurcături în literatura română, de la Arghezi citire: „Regina Maria dă pildă oştirii”. Deci, autorii au avut o lună la dispoziţie ca să termine şi să predea un text de 200-300 de pagini. S-au înscris şapte scriitori: Mircea Opriţă, Liviu Radu, Eugen Lenghel, Mircea Liviu Goga, Ciprian Mitoceanu, George Lazăr şi Violeta Bălan. Dintre ei, doar cinci au avut răgazul să-şi definitiveze lucrarea. După eliminarea Violetei Bălan, pe baza criteriului tematic, în cursa pentru premiul de 1000 de dolari au rămas doar patru volume. Deşi iniţial s-a anunţat că ele vor fi prezentate la Târgul „Gaudeamus”, în cele din urmă s-a profitat de apariţia antologiei „Venus” (16 decembrie 2011) şi au fost lansate „pe foc automat” numai trei dintre cărţi: „Insula pescăruşilor” de Mircea Liviu Goga, „Călătorie în Capricia” de Mircea Opriţă şi „Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbaţi foarte cumsecade” de Liviu Radu. Între timp, editorii au renunţat şi la ideea oferirii gratuite a titlurilor de pe „lista scurtă” pentru descărcarea în format electronic de pe situl editurii, în vederea stabilirii unui premiu de popularitate.

Dintre toate concurentele ajunse în finală, vom vorbi acum doar despre romanul lui Mircea Opriţă. El poartă subtitlul: „Cu adevărat ultima aventură a lui Gulliver”, obligatoriu pentru necesara delimitare de producţia ultimilor aproape 300 de ani şi oarecum incredibil cu privire la ceea ce va urma în următoarele trei secole. După apariţia primei versiuni în 1726, „Travels into Several Remote Nations of the World, in Four Parts”, chipurile scrise de Lemuel Gulliver („gullible” = persoană uşor de păcălit, naivă), „mai întâi medic, iar apoi căpitan pe mai multe corăbii”, au apărut o sumedenie de continuări, într-o sumedenie de limbi şi de ţări. Graficianul Milo Manara a îndrăznit chiar o venerizare a personajului, mult răsfoită de adolescenţi şi dezbătută pe forumurile de benzi desenate: „Gullivera”. În spaţiul creaţiilor autohtone, merită să amintim „Piticii în ţara lui Guliver” de Ştefan Tita; „Cel mai mare Gulliver” de Gellu Naum; „Gulliver XX”, placheta de versuri ale lui Victor Felea: „Am ajuns la capătul fiinţei mele/ În această călătorie a gândurilor -/ Mai încolo - ce este?”; vesela piesă de revistă „Gulliver în ţara Miticilor” de Aurel Stoian în contrast cu sumbra Kukunezie din romanul „Gulliver în Ţara Minciunilor” a fostului general Ion Eremia („un Soljeniţin al României”); emisiunea TV pentru copii „Clubul lui Gulliver” realizată de Marian Stere ş.a.m.d.

Mircea Opriţă nu este la prima lui satiră de mari dimensiuni. Întâi i-au apărut cele două versiuni ale „Argonauticii” (1970, 1980), apoi cele două „repovestiri senine” dintr-un „Decameron europrovincial” hibrid, realizat printr-o îmbinare de vesele episoade eseistice şi narative: „Mic tratat de concordie naţională sau Cartea tranziţiei” (2005) şi „Discoteca din Alexandria sau Cartea ştiinţelor” (2007). În momentul anunţării competiţiei literare, scriitorul începuse deja să lucreze la „Capricia” (nume probabil inspirat de ciclul de gravuri realizat de Goya), lucru dovedit de fragmentele publicate pe situl SRSFF. O altă parte a apărut, chiar înainte de lansare, pe „Blog-ul fanului science-fiction”. Deci, cititorul curios dispune de mai multe părţi din text, unde personajul englez naufragiat la Cap Mamaiana descrie minunatul ostrov cu capitala la Cetăţuia Soarelui, oraş cu o sumedenie de palate identice, clădite pe vremea hulitului principe Ciocesko. În noua versiune a istoriei, România insulară explorată de Gulliver este guvernată de principele Trosnack, vânzătorul vapoarelor din flota comercială.

Ne-a plăcut în mod deosebit anecdota cu papucarul „dembowitzan”. În timpul naufragiului, mult-încercatul călător şi-a pierdut una dintre minunatele şi perfectele sale ciubote englezeşti şi a apelat la serviciile lui „Master” Ion Căpuleţ, un pantofar pensionat, ca să-i facă alta. Spre dezolarea occidentalului, pantoful galben cu cataramă argintie şi vârf ascuţit a fost împerecheat cu unul maroniu, cu cataramă roşie şi vârf teşit. La protestele clientului, meşterul a răspuns imperturbabil: „Merge şi aşa!” Protestul, judecata şi sentinţa din care răzbat oripilarea medicului britanic este citată pe coperta din spate şi ocupă aproape întregul spaţiu de acolo, semn că-i priveşte pe toţi cititorii de limbă română. Spre uimirea lui Gulliver, într-o jumătate de oră, din cele două obiecte total diferite, ciubotarul a produs manual, doar cu sula şi bătând cu ciocanul pe calapod, o pereche identică de încălţări, ce-i drept, negre şi cu catarame roşii, dar oricum mult mai pe gustul englezului decât marfa din comerţ. Mai apoi, de teama doctorului „Tzomu”, chirurg retezător de mădulare bărbăteşti, meşterul Capulet primeşte, înainte să intre în sala de operaţie, echivalentul masculin al unei centuri de castitate, confecţionată din tablă zincată.

Capricia, adică România sub semnul Domniei Bunului Plac, privită cu ochii unui om şcolit şi „cu prinţipii” din perioada Iluministă, se dovedeşte a fi paradoxală în toate aspectele ei cotidiene, lucru greu de înghiţit pentru un supus al Majestăţii Sale, obişnuit cu respectarea ordinii şi legii. Gulliver intră în conflict cu autorităţile capriciene şi, în cele din urmă este acuzat de trădare. Dar, cu toată groaza strecurată de subtitlul romanului, călătorul nu împărtăşeşte soarta lui Socrate. La urma urmei, şi Regina de Cupă din „Alisa în Ţara Minunilor” cerea să i se reteze capul oricui îi ieşea din vorbă, dar până la sfârşitul cărţii nimeni nu fusese osândit cu adevărat. Iar aici, când spun nimeni, mă refer la un om sau la un personaj de roman. Însă Capricia reprezintă ceva mult mai mult: o ţară întreagă. Prin „cu adevărat ultima aventură a lui Gulliver”, Mircea Opriţă ne oferă, cu mult tact, o viziune europeană asupra unui fel neaoş de a înţelege lumea.


Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VIII, Nr. 1 (84)/ ianuarie 2012, pag. 16.

Omniprezentul Ţepeş

(c) 2012 Györfi-Deák György


Mihai Eminescu şi-a scris „Scrisorile” pentru a discuta raportul dintre vârfurile intelectuale şi societatea în care trăiesc ele. Cunoaştem cu toţii tuşele contrastante cu care este redată scena întâlnirii dintre Mircea cel Bătrân şi sultanul Baiazid „Fulgerul”, învingătorul cavalerilor înzăuaţi de la Nicopole, dar şi suveranul capturat de Timur cel Şchiop şi purtat apoi într-o cuşcă aurită prin fostul său imperiu. Antitetică este şi partea secundă a „Scrisorii a III-a”, unde Poetul opune patriotismul şi gloria militară din perioada medievală, pe de o parte, stării decăzute, post-fanariote, a naţiunii din perioada de transformare a Principatelor Unite în Regatul României, pe de altă parte.

Politicienii vicleni şi unşi cu toate alifiile de azi nu se deosebesc prea mult de cei înfieraţi în satira din 1881, dovadă valul de proteste ce tocmai a cuprins ţara. De Ziua Culturii Naţionale, multă lume a oftat, sperând într-o rezolvare radicală a situaţiei:


„Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”


De ce a invocat Eminescu numele principelui care a mutat capitala ţării mult mai aproape de Dunăre, în târgul întemeiat de ciobanul Bucur? În legendele româneşti, Vlad, urmaşul unui fost cavaler din Ordinul Dragonului (fiară care-şi înghiţea coada), a rămas în istorie deoarece a pus să fie bătute cuie în turbanele trimişilor turci, când nu şi-au descoperit creştetele în faţa domnitorului. O altă delegaţie otomană a fost trasă în ţeapă, alături de târgoveţii şi curtenii necinstiţi, de aici porecla dată de contemporani: Ţepeş. Pe cerşetori, i-a adunat la un ospăţ, apoi a închis porţile casei şi le-a dat foc. Boierii trădători au fost jugăniţi, orbiţi, spânzuraţi, arşi, ciopârţiţi, îngropaţi de vii sau puşi să construiască cetatea Poenari de pe Valea Argeşului, în aval de hidrocentrala Vidraru.

Dar avântul justiţiar dus la extrem a creat totodată imaginea tiranului însetat de sânge, preluată de Bram Stoker şi transformată în figura mortului-viu blestemat, care noaptea se transformă în liliac şi se hrăneşte cu sângele victimelor sale. Industria cinematografică americană a transformat povestea într-un mit modern şi a răspândit-o pretutindeni. Ori de câte ori trecem pe Strada Mare de Zilele Oraşului, mergem de la Cluj la Oradea sau trecem prin Pasul Bran, intrăm într-un magazin de artizanat ori vizităm un club al copiilor, întâlnim peste tot chipul pictat, pirogravat, metaloplastifiat, sculptat, decupat al celui care a fost frate cu Radu, zis „cel Frumos”, un Dorian Gray balcanic.

La televizor, în ziare, la conferinţele de presă ni se spune să nu ne mâniem că Vlad Ţepeş, eroul desemnat de Poet ca model pentru aplicarea legii cu fermitate (Dura lex, sed lex!), a devenit simbolul vampirismului. Spiritele evlavioase să tacă! Ce dacă strigoii sunt duhuri necurate şi ticăloase? Sunt tocmai potrivite să devină „zburători cu negre plete” şi să năucească elevele de liceu de pe întreg mapamondul. Ce dacă Dumnezeu i-a blestemat pe moroi să nu îndure lumina zilei şi să fugă de agheasmă ca dracul de tămâie? Dacă turiştii străini cer să-l vadă pe Dracula cel damnat şi vrem să vină în România, atunci să li se ofere „drăcovenii” la micul dejun, la prânz şi la cină! În pamfletul „Dracula, mod de întrebuinţare”, istoricul Marius Diaconescu concluziona cu tristeţe: „Într-o lume bolnavă de un imaginar morbid şi sufocant, în care vampirismul, vrăjitoria şi ficţiunea captează atenţia şi aduc încasări uriaşe, nu mai contează orgoliul nostru naţional.”

Ce dorea Eminescu ţării sale în binecunoscuta poezie: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”?

„Vis de vitejie, fală şi mândrie...”

Zice o vorbă şugubeaţă: „Aveţi grijă ce vă doriţi, s-ar putea să se împlinească!”

Vis de vitejie? Fală şi mândrie? Cel care a întrupat toate aceste doleanţe, înfiorătorul principe Vlad Ţepeş, spaima turcilor şi negustorilor necinstiţi, a devenit o marcă înregistrată şi e prezentat pretutindeni drept emblema Transilvaniei, privită ca patria vampirilor. Dacă ar trăi şi ar constata cum au mers lucrurile, Poetul ar scrie cu siguranţă o nouă „Scrisoare”, a şasea. Şi poate încă una, să fie şapte. I-ar pune încă o dată pe infami la zid. Pentru că mult mediatizata şi omniprezenta apariţie a spectrului voievodal din ziua de azi nu reprezintă nimic altceva decât o nouă ţeapă trasă nouă de către cei scăpaţi „basma curată”, proprietarii şi beneficiarii „brand”-ului Dracula.


Text citit la şedinţa din 17 ianuarie 2012 a Cercului Literar de la Casa Corpului Didactic din Zalău, dedicată actualităţii lui Mihai Eminescu.