La Dumbrăviţa

(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 4)

(c) 2013 Györfi-Deák György



De când primăria jibouană a asfaltat drumul din Rona până în capătul satului, la cimitir, Muntele lui Rákóczi (Piscuiul) a devenit un obiectiv turistic foarte accesibil. Treceţi dincolo de intersecţia vegheată de răstignirea din lemn pictat, ridicată de învăţătorul Aurel Inceu. Din locul unde se termină panglica de asfalt, rămâne de parcurs doar un sfert de oră în ritm tineresc (o jumătate de ceas pentru pensionari) până în vârful piramidei de la capătul prelungului contrafort colinar atât de vizibil pe harta României: marele cot al Someşului. Acolo, sus, la aproape 420 m altitudine, vă puteţi pune un bicorn pe cap şi vârî mâna dreaptă sub surtuc, în dreptul inimii, ca să spuneţi oştirii franceze: „Soldaţi, de la această înălţime 50 de milioane de ani vă privesc cu admiraţie!” De unde vă faceţi rost de armata respectivă, vă priveşte, numai să nu calce iarba ronenilor, că le lăsaţi vacile fără fân şi copilaşii fără lapte!

Desigur, au fost vremuri când urcuşul nu mergea... „ca pe roate”. Odinioară, dar nu prea demult, până să se ridice frumosul pod metalic modelat după „Golden Gate”, pe vremea când între Jibou şi satul lui Samson Pop, zis Corela, exista doar un drum pietruit plin de gropi şi o punte pietonală, lumea venea alene prin luncă, cu ceva de-ale gurii, o sticlă de apă şi o pătură în rucsac. Alţii se hurducau cu căruţa, cu tractorul, cu remorca ori cu autoturismul până pe malul Someşului, unde-i aşteptau un bac şi un podar, spre bucuria pruncilor noştri şi a tuturor celorlalţi elevi porniţi în drumeţie. Conform L.P.U. (Legii Porcăriei Universale), „podul plutitor” se afla întotdeauna pe celălalt mal, aşa că era un pic de aşteptat până când plutaşul desprindea ambarcaţiunea de mal, trăgea manivela din spate, o elibera pe cea de la prora, astfel încât bacul să se pună câş faţă de cablul întins ca o strună de contrabas şi Someşul să împingă vasul înainte, într-un minunat exemplu de compunere a forţelor. Traversarea dura cam două-trei minute. Lungi şi frumoase. Întâi vedeai clopul podarului, apoi începea să i se desluşească barba, iar când i se zărea şi culoarea ochilor, era semn că au rămas doar câteva clipe până să arunce puntea pe mal. Acum, te sui în maşină în centrul oraşului, tropoteşti cu o sută de cai putere pe pod şi peste nici zece minute cobori la poalele frumosului punct de belvedere.

Privind dinspre răsărit, locuitorii din Turbuţa îl numesc „Ţugluiul Turbuţâi”. Deşi biserica de lemn din Var se află adânc retrasă într-o vale lăturalnică, vârful dealului se distinge clar când privitorul stă lângă latura apuseană a edificiului religios, aşa că, mânat de curiozitate, am efectuat un sondaj-fulger printre localnici. Nu ştiu de ce: din cauza faptului că mulţi dintre ei lucrează la intreprinderile din Jibou ori pentru că Turbuţa se află pe celălalt mal al Someşului, râu mare, cândva dificil de trecut, vărenii îi spun tot Piscuiul Ronei.

Am căutat formaţiunea de relief şi pe hărţile iosefine, întocmite în jurul anului 1780, la porunca împăratului Iosif al II-lea de Habsburg-Lothringen (1765-1790), fiul Mariei Tereza. Spre veselia tuturor, aici apare trecut ca „Piscu Turbutza”. De altfel, Valea Firizei (ungureşte: Fürész-patak) nu este amintită ca Pârâul Sărat, ci cu numele de Valea Popii, iar anul şi locul bătăliei din 11 noiembrie 1705 sunt date greşit: 1706 (!?!) şi în partea nordică a Jiboului, înspre Someş-Odorhei. Apare o intersecţie de drumuri foarte asemănătoare „Deltei”, triunghiul de cale ferată care a servit după 1890 la întoarcerea şi mutarea locomotivelor cu aburi de la capetele garniturilor de vagoane. Jiboul nu cuprindea decât câteva zeci de case (51, dacă am numărat bine) şi o singură biserică (cea reformată), fără conturul patrulaterului format de Castelul Wesselényi (normal, tocmai începuse construcţia lui, terminată în 1810).

În vârful Piscuiului, se află o cruce albă, sudată din ţeavă de 20 cm diametru, înaltă de 11 metri. Se zice că ar cântări în jur de o tonă. Se numeşte „Crucea lui Ivănescu”, după numele monografistului şi profesorului de istorie de la Liceul „Ion Agârbiceanu”. Ea a fost făcută la Întreprinderea Miniera Jibou, de către familia inginerului Sabău. Adusă şi trecută peste râu, construcţia a zăcut pe malul Someşului mai mult de o lună până să fie transportată sus. Iniţial, au încercat s-o mişte cu braţele. N-a mers nici măcar un milimetru. Ar fi putut s-o tragă cu câteva perechi de boi, dar ar fi ajuns numai găuri şi scrijelituri. În cele din urmă, l-au chemat pe Eugen (Jenő) Péter, a cărui tractor puternic a purtat crucea până în vârf.

Postamentul îşi are şi el povestea lui. Construcţia a început încă în timpul anului şcolar. Materialele au fost cărate de către elevii de la liceul din Jibou, care au făcut sute de drumuri din albie până sus. Apa a fost adusă cu sticlele, pietrişul cu pungile şi ghiozdanele. Se povesteşte că ori de câte ori se adunau tinerii, dintr-odată se îndeseau norii şi pornea câte o ploaie torenţială. Prima dată, să fi fost din întâmplare; a doua oară, e semn de confirmare; de-acolo-n veci, se respectă regula în continuare. Când sătenii din Rona vedeau că elevii se adună pe mal ca să se îndrepte spre Piscui, lăsau totul baltă în gospodărie şi fugeau cu furcile să adune fânul cosit, că nu-i rost de uscat, imediat începe răpăiala. Au fost şi alte peripeţii, ca-n ţara Meşterului Manole. Chiar şi-acolo, la picioarele crucii, s-au îmbulzit tâlharii: când să demareze lucrările, s-a constatat că au dispărut mai mulţi saci de ciment. Până la urmă, s-a isprăvit şcoala, dar nici vorbă ca să fie terminat monumentul. Nici un bai, în toamna anului 1994, tot ceea ce rămăsese de făcut a fost rezolvat de elevii corigenţi la istorie.

Profesorul Ion Ivănescu s-a născut în Buşteni, staţiunea montană de sub abruptul Caraimanului, munte în vârful căruia, la 2.384 m înălţime, s-a construit impresionanta „Cruce a eroilor ceferişti”. Se zice că imaginea ei i-a apărut în vis reginei Maria, care a iniţiat lucrările de ridicare în 1926. Când tânărul dascăl a sosit adus de trenul de noapte în Jibou (21 august 1960, orele 8:20), silueta imensă a dealului brăzdat de dunga gălbuie a „gresiilor de Rákóczi” i-a adus aminte de ţinuturile natale. În lume, Piscuiul este cunoscut ca o importantă rezervaţie geologică, o pagină deschisă către trecutul Terrei, unde se poate urmări cu uşurinţă succesiunea sedimentelor marine depuse după dispariţia dinozaurilor. Acolo unde cândva era un fund de mare, acum pasc oile. Apa s-a evaporat, sarea s-a adunat sub sol, de unde iese dizolvată în izvorul sulfuros aflat nu prea departe, la Băile Jibou.

În jurul Piscuiului, pământul e plin cu mici discuri lenticulare, de 1-3 cm diametru, numiţi „banii lui Rákóczi”. În 11 noiembrie 1705, principele transilvănean a urcat panta dinspre Turbuţa, gonind călare din Surduc, ca să examineze câmpul de luptă dintre „lobonţii” catolici din oastea imperială austriacă şi armata „curuţilor” protestanţi (ca o ironie a istoriei, cuvântul provine din latinescul: „cruciatus”, „soldat al crucii”, semn la care reformaţii au renunţat), sprijinită de haiducii lui Pintea. Legenda zice că domnitorul ar fi fost zărit şi luat în urmărire de cătane, drept care a aruncat toţi banii pe care-i avea la el. Soldaţii, lacomi, au coborât din şa ca să adune galbenii, dar ei s-au preschimbat în piatră. De fapt, „bănuţii” căpătaseră această formă pe vremea Mării Tethys, cu 50 milioane de ani în urmă, când trăiau în chip de nummuliţi, foraminifere fosile din care poveştile populare „au bătut monedă” cu efigia prinţului mustăcios.

Am căutat foarte mult timp episodul respectiv în memoriile lui Rákóczi, în zadar. Se pare că, pe vremea Tratatului de la Varşovia, a existat un pact între ţările comuniste vecine şi prietene, conform căruia erau trecute sub tăcere evenimentele istorice petrecute pe teritorii aflate în afara graniţelor proprii, altfel nu-mi explic lipsa capitolului respectiv din toate „selecţiunile” postbelice apărute în Ungaria. Ştia Orwell ce spune în momentul când a creat Ministerul Adevărului în celebra distopie „1984”, o instituţie menită să elimine din documente tot ceea ce nu se potrivea cu viziunea Partidului Unic. Noroc cu internetul şi cu Biblioteca Congresului S.U.A., de unde provine copia necenzurată a ediţiei din 1872, îngrijită de Thaly Kálmán, lucrare pe care o recomand celor dornici să afle varianta celui direct implicat în evenimente.

Dacă excursionistul, ajuns în locul unde principele Rákóczi a văzut larga panoramă a propriului dezastru militar, se va uita în stânga, va vedea dincolo de Someş marea stâncă alintată ca „Pietricica Varului”, satul Var, răchitele de pe firul râului Almaş (graniţa tradiţională dintre Ţara Silvaniei şi Ardeal), satul Tihău, Surducul romancierului Jósika şi al poetului Viorel Mureşan. Dacă va privi în dreapta, va vedea linia verde a pârâului Agrij, dealul Cigleanului, depoul C.F.R., întreg oraşul Jibou, turlele bisericilor din Someş-Odorhei şi Inău, iar pe acest mal cele ale edificiilor similare din Rona, Husia şi Someş-Guruslău.

Pe creastă în jos, către Nord, se poate continua excursia către „peştera” de la Dumbrăviţa, aflată la marginea gorunişului de deasupra Turbuţei. Se coboară până se întâlneşte drumul de care dinspre Rona, apoi se coboară mai departe, către căuşul pietros, sterp, unde se găsesc mii de cochilii pietrificate ale melcilor marini şi valvele unite în formă de inimioară ale speciilor de Cardium. Privind pânzele lui Illés Árpád, misticul şi poetul Weöres Sándor a scris o „Paleoontologică” ce se potriveşte de minune aici: „Fosile./ Au dispărut demult, prin moarte supravieţuiesc./ Rămân tinere, pentru că au un car de ani vechime./ Terestre sunt, căci au fost fiinţe marine./ Închise-n sine, ne privesc.”

Când veţi termina de admirat moluştele de odinioară, continuaţi să mergeţi mai departe, până când încep să se vadă „vizuinile de vulpe”, o salbă de cotloane, dintre care cea mai mare a fost lărgită şi transformată într-o cavernă artificială cu trei camere. De aici, s-a extras vreme îndelungată piatra gălbuie folosită pentru aşezarea fundaţiilor din sat, la construcţia gardurilor, pentru pavarea grajdurilor, la zidirea pivniţelor. Gospodarii ar fi putut aduce mult mai lesne căruţe întregi de pietroace şi bolovani din albia Someşului, însă au preferat le excaveze, să le taie şi să le care de aici, datorită calităţii deosebite a materialului. Bineînţeles, ca urmare a zecilor de excursii şcolare intreprinse în ultimii ani, pereţii „peşterii” sunt plini de inscripţii scrijelite cu briceagul, trasate cu cărbunii sau scrise cu marchere rezistente la apă. Să ne aducem aminte de aventura de la Piatra Pintii, ţinta turistică aflată între Dumbrava Gâlgăului şi Borza. Dacă n-ar fi scris „C-L-A-U-D-I-U” pe ea cu litere de-o palmă, cum am fi recunoscut-o?

Din vârful Piscuiului până aici, drumul a durat cam 30-45 de minute, în funcţie de răstimpul petrecut cu colectarea fosilelor. Dumbrăviţa, păduricea de goruni tineri, se află deasupra grotei tăiate de localnici. Drumul de care, cu cele două făgaşe adânc tăiate în sol, continuă să coboare până în Turbuţa, unde se poate vizita frumoasa biserică de lemn şi coborî către Pietricica Varului. Someşul se trece uşor, fie cu bacul (încă funcţional), fie pe puntea pietonală întinsă între patru piloni de beton. De aici, rămân doar trei kilometri până în Jibou, iar până la gară cu unul mai puţin. Traseul Jibou-Rona-Piscui-Dumbrăviţa-Turbuţa-Jibou durează vreo cinci ore, aşa că poate fi străbătut între trenul de dimineaţă şi prima cursă de după prânz. Pentru ai mei, el reprezintă o bucurie de care ne străduim să avem parte în fiecare an.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.105 / octombrie 2013

Sărăcia banului

 (c) 2013 Györfi-Deák György


     „Banul găsit” înseamnă, de obicei, „ban nemuncit”. Omul cinstit, dacă găsește un portmoneu pierdut sau un plic doldora de bancnote, îl duce imediat la poliție, altfel ar putea să fie acuzat de hoție. Dar „banul găsit e ban vrăjit”, precum a notat și Vasile Alecsandri în subsolul baladei „Codreanu”. Mentalitatea populară susține că ar trebui să ne bucurăm la vederea fiecărei monede scăpate jos de altcineva, deoarece ea poate deveni sâmburele magic al unei viitoare averi incomensurabile. Se zice că: „ban la ban trage”, de aceea superstițioșii consideră paraua găsită în praful drumului drept un magnet fermecat în jurul căruia se vor aduna din ce în ce mai mulți bani.

     În Jibou se practică obiceiul ca moneda găsită să fie introdusă în buzunar și frecată discret de zona pubiană, în vreme ce găsitorul mormăie formula: „să vină și tat-tu, și mă-ta după tine”, cu speranța că în același buzunar se vor înghesui ulterior bancnotele cu portretele lui Caragiale, Blaga și Eminescu. Obiceiul l-am găsit amintit și în cartea lui Ráth-Végh István, „Două milenii de superstiții”, însă cu referire la bănuții noi, strălucitori, tocmai puși în circulație de Monetăria Statului. Tot acolo, este amintit obiceiul de a se pune câteva monede în apa în care i se face prima băiță bebelușului, ca apoi să nu ducă lipsă de ei toată viața.

     Dar nu toată lumea se învârte atât de aprigă în jurul banilor găsiți. În 11 martie 2011, un val uriaș provocat de un cutremur a măturat coasta Japoniei. Apa a dărâmat case și a pătruns în altele, unde a lăsat ba o servietă burdușită cu bancnote, ba un portmoneu bine umflat. Localnicii, oamenii recunoscuți pentru cinstea lor, le-au predat la cel mai apropiat post. Dintre ruine, s-au recuperat sume de ordinul zecilor de milioane de dolari, care au fost înapoiate păgubașilor. Unii au pus sub semnul îndoielii corectitudinea japonezilor. Un american, profesorul Mark West de la Facultatea de Drept din Michigan, a făcut un experiment în 2003. El „a pierdut” pe străzile din Tokyo și din New York 20 de portofele cu 20 de dolari (sau echivalentul în yeni). În marele oraș american, au fost recuperate doar șase cu toți banii înăuntru și două portofele goale. În capitala niponă, 17 au fost predate, fără nici un gologan lipsă. Și nu știu să fi domnit vreun Țepeș Vodă în Țara Soarelui Răsare.

     Japonezilor le place că creeze obiecte decorative prin împăturirea hârtiei, artă numită „origami”. Pentru că în multe state din lume banii se tipăresc pe hârtie, sub influența spiritualității nipone a apărut o ramură exotică, „moneygami”, unde materia de bază pentru împăturituri sunt bancnotele de hârtie. Pe coperta unui manual de specialitate scrie: „Astfel banii Dumneavoastră vor dobândi mai multă valoare”. Desigur, un inel decorat cu o inimioară, împăturit dintr-o hârtie de o mie de dolari valorează ceva mai mult decât o verighetă decorată cu trei diamante artificiale, dar din bani se poate modela orice, de la un scaun de toaletă (cu capac și bazin de apă!) până la Statuia Libertății.

     Când Sfântul Francisc din Assisi a renunțat la toate bunurile lumești, s-a lepădat în primul rând de bani și a cerut în repetate rânduri fraților minori să se ferească de ei ca de diavol. Episodul, petrecut cândva în biserica Sfânta Maria a Îngerilor din Porziuncola, este relatat atât în „Memorialul întru dorința sufletului” (Vita secunda), cât și în „Compilația de la Assisi”, „Oglinda desăvârșirii” și „Anonimul perugian”. Un credincios a așezat lângă cruce o sumă de bani, ca dar pentru biserică. După ce persoana respectivă a ieșit din Casa Domnului, un frate i-a luat și i-a mutat pe pervazul unei ferestre. Sfântul Francisc l-a învinovățit și l-a mustrat cu asprime, deoarece atât Regula neconfirmată, cât și Regula confirmată interzic franciscanilor să primească bani, „în afară de cazul unor nevoi vădite ale fraților bolnavi”. Drept pedeapsă, vinovatul a trebuit să apuce cu gura una dintre monede și s-o vâre într-o balegă de măgar. „Toți cei care au văzut și au auzit au fost cuprinși de o nespusă teamă”.


     Toma de Celano ne povestește în „Vita secunda” că doi frați minori au zărit strălucind o monedă pe drum. Unul a râs și a întrebat: „Ce să facem cu balega asta?” În apropiere era o leprozerie, așa că tovarășul lui a propus s-o ofere ca răsplată celor care îi îngrijeau pe bolnavi. Dar primul frate l-a împiedicat să se atingă de ea, spunându-i să nu se lase înșelat și i-a amintit de litera Regulii neconfirmate: „Și dacă am găsi bani undeva, să nu le acordăm mai multă atenție decât prafului pe care îl călcăm”. Degeaba, încăpățânatul n-a ținut seama de avertisment. Neglijând Regula, s-a aplecat și a ridicat banul. Pedeapsa divină l-a lovit instantaneu: a amuțit dintr-odată, au început să-i clănțăne dinții și n-a fost în stare să scoată nici un cuvânt. „În sfârșit, aruncând departe duhoarea aceea dezgustătoare, buzele sale necurate s-au curățat în apele penitenței și s-au deschis pentru laude”.

     Interdicția atingerii și aversiunea franciscanilor față de bani a devenit binecunoscută în istorie și, uneori, a fost percepută de laici ca o ciudățenie. Alții au profitat de ea, fără ca acest lucru să le facă cinste. Baronul Wesselényi Miklós, tatăl tânărului liberal din grupul statuar zălăuan, era de confesiune protestantă, dar a fost obligat de curtea imperială austriacă să ofere găzduire unui capelan catolic. Cel trimis a fost fratele minorit Komáromi Dávid (David din Komarno). El a sosit în septembrie 1781. Căpățânosul magnat nu l-a primit pe părinte la castel, ci a dispus să fie găzduit într-o casă țărănească din sat, desconsiderare deloc deranjantă pentru un franciscan obișnuit să doarmă pe un prici cu o pernă umplută cu paie sub cap. Mișelia a fost alta. Deși obiceiul locului cerea ca preotului să i se asigure bucatele în natură (făină, vin, ouă, slănină, sare), Wesselényi-senior a ordonat să nu i se dea nimic călugărului, ci să i se aloce o sumă de bani pentru hrană și încălzire. Iată un fel foarte subtil și neobișnuit de hărțuire pentru a-l determina pe capelan să părăsească repede Jiboul.

     În 1970, anul marilor inundații din vremea comuniștilor, a venit Pater Angi Csaba OFM, care l-a slujit pe Domnul și a păstorit comunitatea locală până când s-a stins din viață (6 octombrie 1974). Conform „Lexiconului catolic”, a fost un om școlit și statornic în credință. S-a născut în 1 decembrie 1917. A studiat la gimnaziul din Cluj. A cerut să fie acceptat în Ordinul Fraților Minori în 29 august 1934, la Mediaș. A studiat filologia în Șumuleu-Ciuc, teologia în Hunedoara și a fost sfințit ca preot în 29 iunie 1941, la Alba Iulia. A predat diferite materii (inclusiv matematică și fizică) în mai multe școli confesionale și a slujit în mai multe parohii. În 1951, a fost arestat și trimis cu alți 20 de tovarăși la Radna. Mi s-a povestit că Securitatea l-a acuzat că ar fi falsificat bani! Cunoscând spiritualitatea franciscană (Sfântul Francisc: „nu trebuie să atribuim monedelor și banilor o valoare mai mare decât a pietrelor”), nu putem decât să ne minunăm de rea-voința și neștiința torționarilor. Bineînțeles, învinuirea s-a dovedit a fi falsă. În 1952, părintele a fost eliberat și i s-a stabilit domiciliul forțat în Dej. În 1961 a fost arestat din nou, pentru că a continuat să le predea catehismul tinerilor și a fost condamnat la 7 ani de închisoare. A scăpat ca urmare a grațierii colective din 1964 și a slujit în Sălard, județul Bihor, de unde s-a mutat în Jibou. Se povestește că a murit pe când ieșea din biserică. A fost înmormântat în Cluj.

     Unul dintre cele trei noduri de pe cingol, funia care încinge rasa franciscană, reprezintă jurământul de a trăi în sărăcie (celelalte două semnifică ascultarea și castitatea). Unul dintre idealurile feminine minorite este domnița Sărăcie (Domina Paupertate), regina tuturor virtuților, care prețuiește „oamenii devotați lui Dumnezeu, plăcuți îngerilor, amabili cu oamenii, aspri cu ei înșiși, milostivi față de ceilalți, pioși în comportament, modești în felul lor de a fi, cu chipul vesel, austeri în inimă, smeriți în prosperitate, curajoși în încercări, sobri la masă, foarte modești în îmbrăcăminte, care dorm puțin, rușinoși, temători, bogați în strălucirea fiecărei lucrări bune”.

     Tocmai datorită faptului că au luat atât de în serios promisiunea de a trăi voluntar fără posesiuni materiale, franciscanii s-au trezit că lumea îi podidește cu donații. Austeritatea vieții și truda neîncetată din zori până-n amurg a pricinuit „stânjeneala bogăției”, problema de a utiliza eficace o avuție la care renunțaseră prin făgăduința făcută la admiterea în ordin. Soluțiile adoptate constituie subiectul studiului „Sfânta economie” de Luigino Bruni și Alessandra Smerilli (Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, București, 2010).

     Cuvântul cheie este „fraternitate”, folosit cu blândețea sufletului temător de Dumnezeu, fără amenințarea ghilotinei. „Franciscanii au avut această intuiție: «atâta timp cât există un sărac - sărac nu din alegere, ci pentru că îndură sărăcia - orașul nu poate fi fratern». Acest concept va deveni apoi o temă fundamentală a Iluminismului napolitan din secolul al XVIII-lea; se va spune, de fapt, că fericirea este publică, pentru că ori suntem cu toții fericiți, ori nimeni nu e fericit”.

     Economistul Stefano Zamagni de la Universitatea din Bologna, prefațatorul lucrării, explică: „Dacă se caută un debușeu pentru surplusul generat în procesul productiv, îndepărtând astfel bogăția care stânjenește, trebuie procedat în așa fel încât toți oamenii să poată participa - cel puțin tendențial - la activitatea economică. Și astfel se naște piața ca spațiu de includere a tuturor”.

     Fraternizarea implicită din binecunoscutul episod al îmblânzirii lupului din Gubbio determină o dublă schimbare de mentalitate, o „pocăire” bipartită, atât din partea fiarei cât și a cetățenilor:

     „Îi spune Sfântul Francisc lupului din Gubbio: «Ești rău când sfâșii ce găsești în calea ta, dar sunt sigur că o faci pentru că ți-e foame». Le va spune apoi locuitorilor din ținutul Umbriei: «Convertiți-vă și potoliți foamea lupului». Asta pentru a arăta că o convertire este reală atunci când schimbă percepția noastră asupra lucrurilor și asupra celorlalți, determinându-ne astfel să ne schimbăm comportamentul”.

     Sărăcia nu constituie întotdeauna un blestem, ci poate reprezenta o cale către fericire. A dori să nu ai înseamnă renunțarea benevolă la tot ce este suplimentar, fără de folos, la acumularea continuă provocată de viciul lăcomiei. Pe de altă parte, foamea lupului, mizeria poporului strică frumusețea pauperității. Universitarii italieni îl citează pe economistul iranian Majid Rahnema, autorul lucrării „Quand la misere chasse la pauverte” (Când mizeria izgonește sărăcia), unul dintre experții angajați de O.N.U., care distinge cinci forme de sărăcie:

     „[1] sărăcia aleasă de mama și de bunicul meu, adepți ai sufismului, după modelul marilor săraci ai misticii persane; [2] sărăcia aleasă de unii săraci din cartierul în care mi-am petrecut primii doisprezece ani ai vieții; [3] aceea a oamenilor care trăiesc într-o lume în curs de modernizare, cu resurse insuficiente pentru a ține pasul cu cursa pentru satisfacerea nevoilor create de societate; [4] cea legată de insuportabilele privațiuni suferite de o mulțime de ființe omenești reduse la forme umilitoare de mizerie; [5] în sfârșit, sărăcia reprezentată de mizeria morală a claselor avute și a unor medii sociale peste care am dat în decursul carierei mele profesionale”.

     Cine n-are resursele necesare să-și hrănească și să-și îngrijească pruncii nu poate să trăiască „o viață sobră și generoasă”. „Pentru omul cu burta goală, mâncarea devine Dumnezeu” - ne atenționează Mahatma Gandhi. Tocmai de aceea, revolta populară din decembrie 1989 n-a adus roadele așteptate. Oamenii i-au ales ca lideri pe cei care au umplut alimentările cu produsele date pe cartelă în vremea dictaturii comuniste. „Când omul se află într-o astfel de situație, el devine cu ușurință robul celui care îi promite acea hrană”.

     Există și stări mai rele decât sclavia indusă de „bunăvoința interesată” a clasei conducătoare. Recent, presa a dezvăluit una dintre laturile întunecate ale Jiboului: mizeria provocată și întreținută de cămătari în colonia Cărămidarilor. Locuitorii de aici trăiesc de pe o zi pe alta, deoarece adesea singura lor sursă sigură de venit este alocația pentru copii. Când li s-au terminat banii, ei s-au împrumutat de la niște „binevoitori”, care ulterior le-au cerut o dobândă peste măsură de mare. Ca să fie siguri că-și recuperează banii, infractorii au confiscat actele de identitate ale victimelor și s-au dus direct la oficiul poștal ca să ridice ajutorul de stat destinat creșterii și educării copiilor.

     În cartea lor, Bruni și Smerilli dedică un întreg capitol „Dezbaterii asupra cametei și a dobânzii”, un fenomen care a întunecat Evul Mediu prin exploatarea nemiloasă și sărăcirea populației. Franciscanii au găsit o soluție de lungă durată: „Muntele de pietate” (Mons pietatis), o bancă populară care oferea credite accesibile, fără acte de identitate, la o dobândă de doar câteva procente (față de 30-40% cerută de băncile comerciale din epocă), garantată printr-un gaj de dublul valorii solicitate. Garanția era recuperată integral la înapoierea datoriei.

     Sistemul a supraviețuit până în zilele noastre, sub forma caselor de amanet. Uneori, precum în romanul „Fereastra de sus” al lui Raymond Chandler, oamenii au recurs la ele nu numai pentru a împrumuta o sumă, ci și pentru a depozita temporar niște obiecte, obicei care a creat probleme încă de la început. La începutul primăverii, italienii se îmbulzeau să-și depună ca gaj paltoanele și plăpumile. Imaginați-vă ce s-ar întâmpla dacă în martie toți șoferii ar merge să-și amaneteze anvelopele de iarnă ca să scape de grija unui spațiu de depozitare!

     „Munții de pietate” au fost gândiți ca o soluție de combatere a mizeriei, principalul motiv al decăderii umane. Unul dintre primele instituții de acest tip s-a înființat în 1462 la Perugia, sub coordonarea a patru figuri franciscane importante: Bernardin din Siena, Giacomo della Marca, Michele Carcano și Fortunato Coppoli. Dintre frații care le-au continuat truda, în ciuda opoziției manifestate de cămătari, merită menționați Marc de Montegallo și Bernardin din Feltre.

     Iată deci că, în mod paradoxal, primele bănci populare au fost fondate de un ordin călugăresc cerșetor, trăitor printre nevoiași, care a recurs la ajutorul oamenilor ca să-i sprijine pe cei defavorizați, „leproșii” comunității. De ce? Pentru a asigura tuturor fraților, laici sau monahi, binecuvântarea Domniței Sărăcia. Prin crearea și susținerea unei frății vii, grijile cotidiene pot fi rezolvate sau ținute în frâu, oferind răgazul necesar pentru apropierea de Dumnezeu. Pacea și binele comunității reprezintă realizări spirituale și împliniri sufletești ce nu pot fi dobândite cu bani.

     Sfântul Francisc le spunea celor trimiși să săvârșească lucrarea Domnului: „Trebuie să simțiți mai mare bucurie cerșind, decât dacă un om pentru un ban v-ar da în schimb o sută de dinari, deoarece tuturor celor cărora le cereți de pomană le oferiți în schimb iubirea lui Dumnezeu, spunând: «Din iubire față de Domnul Dumnezeu, faceți-vă pomană cu noi!» Și față de această iubire cerul și pământul sunt nimic”.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.105 / octombrie 2013