11 noiembrie 2000

Aurul de piatră

PIRAMIDELE EGIPTENE ŞI PIETRELE DE PE SOMEŞ

Străzile din Jibou conţin în asfaltul cu care sunt pavate pe alocuri numuliţi, nişte fosile care arată ca nişte monede de piatră. Ele sunt căsuţele de calcar ale unor animale unicelulare primitive care au trăit în Terţiarul vechi, într-o vreme când la 50-100 de metri deasupra plaiurilor noastre vălurea oglinda unei mări calde, care apoi s-a evaporat şi a lăsat în urma ei salinele de la Dej, Turda, Cojocna, Sic, etc. Urmaşii de azi ai numuliţilor sunt foraminiferele, microorganisme ce pot fi văzute doar la microscop, greu de comparat cu rudele lor de acum 60 de milioane de ani, care au avut condiţii propice dezvoltării, au proliferat şi au ajuns să aibă forme... uriaşe, de câţiva milimetri sau chiar centimetri.

Bănuţeii” de acest fel sunt răspândiţi peste tot în lume. Învelişul strălucitor de alb al piramidelor egiptene a fost fasonat din blocuri de calcar numulitic. Granulele acestora sunt de ordinul milimetrilor, mărunţele în comparaţie cu fosilele de pe Someş, care ating frecvent trei centimetri. În alte locuri de pe glob, numuliţii măsoară chiar opt-zece centimetri (aproape cât o dischetă de calculator). Lumea savantă a catalogat circa 200 de specii, dintre care vreo douăzeci se găsesc şi în România. Ele fi diferenţiate despicându-le, turnând acid peste ele sau studiindu-le la microscop, unde, ne destăinuie profesorul clujean Iustinian Petrescu, „căsuţa animalului apare împărţită de pereţi fini în mici cămăruţe pline altădată de corpul unicelular, aproape hialin, al animalului...”

După câteva milioane de ani, apele mării s-au retras, pe pământ au apărut oamenii, diferitele imperii (chinez, roman, hunic, german, otoman, habsburgic, britanic), monarhia de drept constituţional, republica populară, republica mai puţin populară, republica pur şi simplu republică, taxa pe valoare adăugată, zonele defavorizate şi bancnota de cinci sute de mii de lei. Istoria s-a transformat în legendă.


BĂTĂLIA DE LA JIBOU

La începutul secolului al XVIII-lea, în toamna târzie a anului 1705, mai precis, în 11 noiembrie, curuţii principelui ardelean Rákóczi Ferencz, al doilea cu acest nume, au înfruntat la Jibou armata imperială austriacă comandată de generalul Herbeville. Celor dornici să afle mai multe le recomandăm să-l citească pe George Bariţiu, autorul unor voluminoase „Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă”, reeditate în 1994 de Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, unde sunt traduse şi reproduse pe larg, uneori comentate cam veninos (vezi cazul lui Pintea Viteazul, care în concepţia lui Bariţiutrece în memoria poporului de un hoţ mare şi căpitan de hoţi”), fragmente din autobiografia principelui şi „după chronicarul Mich[ail] Cserei”.

Oamenii lui Rákóczi aveau misiunea să creeze un sistem defensiv care să nu permită trecerea austriecilor prin strâmtorile Someşului. Ei au încercat să sape o linie de tranşee şi şi-au construit două redute, una pe dealul Cigleanului şi una dincolo de valea Agrijului, unde şi-au înghesuit piesele de artilerie. Din cauza vremii nefavorabile şi datorită apariţiei bruşte a austriecilor, care, conduşi de un ţăran bătrân, şi-au scurtat drumul, coborând pe Valea Sărată, un pârâu de 13 km ce vine dinspre Cuceu, fortificaţiile neterminate n-au fost de nici un folos.

Principele dispunea de „patru regimente de călărime şi nouă de pedestrime de câte una mie unul, cum şi cinci sute de pedeştri francezi”, faţă de 20.000 de nemţi, „comandaţi nu atât de Erbeville, care era un general bătrân şi morbos, cât mai vârtos de generalii Schlick şi Klöckesperg, se bătură cu mare curaj, iar un general Virmond, tot franc de naţiune, sărind de pe cal şi aruncându-se drept în şeanţul castrelor ungureşti, la un moment provocă asaltul grăniţerilor şi al celeilalte pedestrimi; haiducii ungureşti şi toate regimentele călăreţe de curuţi o luară la fugă care încătrău, iar sârbii îi persecutară până la un loc.

Aici îi aşteptau soldaţii ridicaţi din rândul iobagilor de diferite naţii, comandaţi de Esze Tamás, care au luptat cu îndârjire, până au fost măcelăriţi aproape cu toţii. Protejat de scutul lor, „Rákóczi abia scăpă cu fuga pe la Gherla şi Beclean înainte, lăsându-şi castrele întregi în prada nemţilor”.

La izbânda austriecilor a contribuit şi atitudinea duplicitară a contelui Károlyi, care, la auzul bubuiturilor de tun, ar fi trebuit să atace duşmanul din spate cu unul dintre regimentele de cavalerie şi să-l prindă într-o încercuire, dar care a preferat să stea pe loc, să aştepte şi să se retragă fără să se fi angajat în luptă.


COMOARA PRESCHIMBATĂ ÎN PIATRĂ

Legenda zice că principele ar fi părăsit câmpul de luptă refugiindu-se printr-un tunel ce trece pe sub albia Someşului până în vârful dealului care îi poartă numele (cunoscut şi ca Piscuiul Ronei), de unde a contemplat dezastrul şi şi-a jelit ostaşii. Unii zic că pe drum ar fi ascuns visteria armatei sale într-o tainiţă subpământeană, pe care mulţi o caută de atunci, în ascuns sau sub oblăduirea unor organe interesate.

Alţii se îndoiesc de existenţa comorii. Ei povestesc că Rákóczi n-ar fi avut timp să facă asta, deoarece după el s-au repezit mai mulţi ostaşi călări („ráczok”) şi principele ar fi luat comoara cu sine. Când urmăritorii s-au apropiat prea tare, fugarul şi-a golit toţi săculeţii, toate buzunarele de bani şi i-a aruncat în mijlocul drumului. Când au văzut monezile strălucitoare, soldaţii şi-au strunit caii şi au descălecat să-i adune, ba chiar s-au şi ciondănit oleacă, vreme în care principele a reuşit să scape. Legenda zice că era atâta aur, încât cătanele le-au îndesat în buzunare până au stat să le plesnească.

Apoi au sărit din nou în şa şi ar fi continuat urmărirea, dar n-au mai ştiut pe unde să meargă mai departe, deoarece principele, prevăzător, a folosit un şiretlic vechi, utilizat întâi pe vremea când regele ungur Szent László (Ladislau cel Sfânt), cel care a întemeiat episcopia de Oradea, s-a luptat cu cumanii (1085), stratagemă la care a recurs apoi şi Negru Vodă când l-au strâmtorat tătarii (1241): şi-a schimbat calul cu unul ale cărui potcoave fuseseră puse de-a-ndoaselea, astfel încât el să fugă înainte, dar urmele să arate că a venit.

Încurcaţi de acest vicleşug, urmăritorii au fost nevoiţi să revină în tabără. După ce-au scăpat de muştruiala cuvenită, s-au întors la trupă şi au început să se laude cu norocul care a dat peste ei. Dar când au băgat mâna în buzunar, ca să scoată un ban de arătat, n-au găsit decât aceste discuri lenticulare de calcar, ca nişte monede. Furioşi, au început să suduie şi le-au azvârlit cât colo, „mama lui de alchimist, ne-a păcălit cu aurul său fals”. De atunci, zice legenda, bănuţii se găsesc peste tot prin împrejurimi.

În celelalte părţi ale văii Someşului şi în Albeştii de Argeş, unde mai pot fi întâlniţi, numuliţii poartă numele de „banii dracului”. Dar în Jibou bătrânii consideră că preschimbarea aurului în piatră a fost o minune cerească, care a permis unui suflet nobil să scape nevătămat şi să reia apoi lupta împotriva celor care „au schimbat jugul de lemn al turcilor cu un jug de fier”, precum a lăsat scris Cserey Mihály, cronicarul acelei epoci.


FEMEILE ŞI RĂBDAREA TIMPULUI

Nepoata acestuia din urmă, Cserey Helena, deşi crescută în credinţa catolică (familia provenea din Secuime), s-a lăsat răpită dintr-o mănăstire sibiană de protestantul Wesselényi Miklós sr. şi apoi, spre stupefacţia aristocraţiei vieneze, l-a luat de bărbat. De dragul ei, „bourul din Jibău”, baronul cel pătimaş şi încăpăţânat, a început construcţia celebrului castel sălăjean, unul dintre capodoperele barocului târziu, care azi e împărţit între Grădina Botanică şi Clubul Copiilor din Jibou. Ei sunt părinţii acelui Wesselényi care stă de vorbă cu baciul Samson Pop din Rona în plin centrul Zalăului. Dar despre aceştia vom vorbi altă dată.

O altă legendă, mai puţin fidelă adevărului istoric, susţine că Rákóczi a avut şi o fată. Aceasta s-ar fi refugiat într-o pivniţă (sau alt capăt de tunel) situată într-una dintre văioagele labirintice din jurul Varului, unde trăieşte şi astăzi, fără să fi îmbătrânit deloc. Ea l-a jelit atâta pe părintele ei, încât în cele din urmă a orbit. Cu toate acestea, s-a apucat, pe pipăite, să brodeze o cămaşă a morţii. Motivul este cu ochiuri în cruce, dar nu reuşeşte să facă decât unul în fiecare an. Zic unii că în ziua când va reuşi să-şi termine cusătura, se va întoarce tatăl ei. Alţii zic că atunci va veni sfârşitul lumii, iar sufletele se vor înfăţişa dinaintea Domnului, pentru Judecata de Apoi. Fecioara oarbă este zărită uneori, mai cu seamă primăvara devreme, când apar ghioceii, de copiii care vin în zonă ca să culeagă flori. Dacă cineva încearcă să se apropie de ea, fuge şi dispare în dreptul unei surpături.

În realitate, după ce a reuşit să dejoace intrigile curţii imperiale, care l-au despărţit de prima sa logodnică, Magdalena von Hessen-Darmstadt, Rákóczi s-a căsătorit în 1694 cu Karolina Amalia von Hessen-Rheinfels. Au avut patru copii, primul născut în 1696, al cărui naş a fost însuşi împăratul Leopold. Dintre toţi, doar doi au ajuns la o vârstă adultă, pe care-i aminteşte şi Bariţiu: „Iosif născut în 1700 şi Georgie” (1701-1756), care după război „au fost reţinuţi în Viena unde li s-a dat creşterea veacului lor, iar dacă au crescut mari, li s-a dat titlu de marchizi cu venit anual de 7000 şi de 6000 fl.; au făcut însă datorii foarte multe, apoi au fugit, Iosif la Roma, Georgie la Paris, unde a mers şi frate-său. În 1738 după înnoirea războiului turco-austriac sultanul numise pe Georgie principe al Transilvaniei şi-l înaintase cu oaste până la Vidin în Bulgaria; într-aceea papa îl excomunicase, austriaci iil spânzurară în efigie, iar el nefericitul emigrant făcu bine şi muri în 9 Nov al aceluiaşi an la Cernavodă în etate de ani 38.

Bine, vor zice apărătorii înrăiţi ai veridicităţii legendelor, „care poartă un sâmbure de adevăr”, aceştia au fost descendenţii săi legitimi. Poate că amintita fată s-a născut dintr-o legătură amoroasă tăinuită. Nu credem acest lucru: cum Rákóczi s-a născut în 1676, rezultă că în 1705 avea 29 de ani, deci n-ar fi putut să aibă o fată de 16-18 de ani.


Articol apărut în :
Transilvania Jurnal, 11 noiembrie 2000, pag. 3.


BIBLIOGRAFIE :
Antologie almanah Nautilus, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, pag.184.
George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, Braşov, 1994.
Mircea Paucă, Vieţuitoarele din trecutul pământului românesc, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
Iustinian Petrescu, Lumi geologice dispărute, Editura Dacia, Cluj, 1986.