20 noiembrie 2013

Cliţ - o misterioasă necropolă megalitică?


(Techergheli sălăjene 10)

(c) 2013 Györfi-Deák György


Cetăţile ielelor


Când se călătoreşte cu trenul de la Jibou la Dej, după ce se trece de podul de la Ciocmani, în partea dreaptă apare abruptul stâncos cunoscut ca Stanii Cliţului, una dintre rezervaţiile naturale spectaculoase din judeţul Sălaj.

Ca să nu se plictisească copiii în tren, le-am povestit că ceea ce se vede sunt zidurile unei mari cetăţi a ielelor (cine mă cunoaşte va zâmbi cu îngăduinţă - este evidentă influenţa lui J. R. R. Tolkien) şi, dacă vor privi cu atenţie, vor vedea coifurile lor strălucitoare pe coama crenelată a peretelui înalt, neted ca-n palmă. Stratagema a funcţionat, băieţii au avut ceva de făcut şi s-au distrat urmărind peisajul. În lumina înserării, există părţi stâncoase care reflectă lumina Soarelui, deci afirmaţia nu este chiar gratuită, gen „fairy tales".

Prima dată am vizitat zona în august 2011, când prietenii ne-au dus cu maşina la Valea Cliţului. Între nodul de cale ferată someşean şi uimitoarea rezervaţie sunt 18,5 km pe şosea. De la o anumită vârstă, este un traseu prea lung pentru a fi parcurs într-o singură zi, dus-întors, cu bicicleta, aşa că ne-am adunat, ne-am înghesuit într-o Dacia Nova călită şi obişnuită cu „hârtoapele Sălajului", apoi am pornit cu vânt din pupa şi „căpitanul" Széll la volan într-una dintre cele mai frumoase aventuri de pe Valea Someşului. De-aia am şi lăsat-o la sfârşit, să fie cireaşa de pe tortul „Techerghelilor sălăjene".

Din Jibou, se trece prin Var, Surduc, până la podul de la Ciocmani, unde pe tabla indicatoare scrie (de cel puţin trei ani de zile) ... Jibou - 18 km (no ho! că-s numai 13!). Peste drum de panoul buclucaş, sub poala pădurii, drumarii au postat o bornă kilometrică unde se indică, mult mai aproape de adevăr, 12 km. Nu treceţi podul, renovat şi acoperit cu bitum în septembrie 2012, ci mergeţi tot înainte vreo 5 km şi un pic, pe lângă peretele stâncos şi abrupt. Şoseaua este asfaltată şi în stare bună.

Drumul urcă, coboară, face o buclă de la capătul căreia se vede în spate podul şi un spaţiu larg în lunca Someşului. De dimineaţă până la prânz, e umbră aici, pe drum, deci este o excursie cât se poate de potrivită pentru zilele cu temperaturi de peste 30 grade Celsius. Se porneşte în zori, când aerul este încă respirabil şi se călătoreşte plăcut până la destinaţie, Valea Umbrelor, care, precum o să vedeţi, este un fel de răcitor natural din piatră masivă. Dar să nu ne grăbim cu povestea.

La capătul buclei, când se iese din pădurice şi se coboară cu două viraje scurte de pe prima terasă în lunca Someşului, apare în dreapta o exploatare abandonată de caolin. Apa a sculptat partea decopertată în forme deosebit de pitoreşti. Ansamblul străluceşte blând şi alb, de parcă solul ar fi fost suflat de pe Luna Plină, pentru a exersa, la umbra unui plop argintiu plantat la marginea drumului, serii domoale de aselenizări. Din păcate, urmele modului de coborâre şi paşii astronauţilor au fost spălate de ploi, lăsând doar iluzia unui spaţiu dintr-o altă galaxie, foarte-foarte îndepărtată.

De aici încolo, abruptul ne însoţeşte nesmintit în dreapta drumului. Uneori alunecă terenul ori se prăbuşesc copaci peste şosea. Am nimerit o zi în care, după un astfel de eveniment nedorit, drumarii încă nu făcuseră curăţenie. Arborii fuseseră tăiaţi şi făcuţi bucăţi, dar solul acoperea în continuare jumătate din panglica asfaltată. Gâtuitura îngreuna traficul. Maşinile treceau cu schimbul, când într-un sens, când într-altul, ca pe podul dintre Someş-Odorhei şi Someş-Guruslău.

Mânaţi de spiritul Aventurii, ne-am bucurat de evenimentul catastrofal ieşit în cale. Ne-am oprit şi am coborât din autoturism ca să studiem îndeaproape impactul accidental dintre forţele naturii şi antroposferă. Buza de pe care s-au prăbuşit arborii şi solul spânzura deasupra noastră ca o lamă ştirbită de ghilotină. Cetăţeano Stâncă, noi nu suntem aristocraţi cu pantalonaşi de mătase, ci strănepoţii spirituali ai celor care au dărâmat Bastilia, au inventat balonul cu aer cald şi cinematograful. Libertate, egalitate, fraternitate! „Allons enfants de la Patrie!"

Peretele retezat dintr-o mişcare, perpendicular, până-n poala luncii, a meritat să fie cercetat. El cuprindea pete verzi de microfloră, dungi portocalii de ocru şi, spre surprinderea noastră, inflorescenţe galben-verzui de sulf. Am testat substanţa cu un chibrit, ea s-a topit şi a ars cu mirosul sufocant al dioxidului de sulf, deci nu există nici un dubiu asupra compoziţiei sale. Am fotografiat şi un bonsai în mediul său natural: un scoruş de munte, numit şi sorb (Sorbus aucuparia). Fructele roşii grupate în ciorchine seamănă cu cele ale călinului, dar frunzele sunt penate, ca ale oţetarului.

Ne-am întors mulţumiţi în maşină. Mulţimea de „descoperiri" făcute nu putea decât să fie preambulul unei aventuri de neuitat!


Trenul: o soluţie alternativă


La Stanii Cliţului şi în Valea Umbrelor se poate ajunge şi cu trenul. Se călătoreşte până în Băbeni, centrul de comună de pe malul drept al Someşului, se coboară în luncă şi se trece apa cu „luntrea".

În gară, a trebuit să cumpăr şi un bilet pentru bicicletă, de fix 5 lei. Biletul de călătorie Jibou-Băbeni costă doar 3,70 lei. Ca să zic aşa, bătrâna Ukraina roşie reprezintă biletul meu de întoarcere, merită să scot banul din buzunar. Biletul de bicicletă se poate cumpăra şi în tren, dar atunci costă 7 lei.

Gara din Băbeni poartă pe tablă vechea denumire: Băbuţeni. Cei care caută traseul pe situl Mersul trenurilor să fie foarte atenţi, destinaţia C.F.R. este Băbuţeni, Sălaj. Pe de altă parte, denumirea maghiară a localităţii este Aranymező, „Câmpul de aur". Petri Mór susţine că toponimul provine de la activitatea de spălare a nisipului pentru a decanta praful aurifer. Comuna a dispus în vechime şi de alte surse de prosperitate. La hotarul dintre secolele XIX şi XX, aici, pe firul apei, se găsea gata să fie trasă în mijlocul râului moara plutitoare „cu o piatră şi o roată" a lui Pintea Găvrilă and Co.

Mare noroc am avut cu localnicii, oameni primitori şi binevoitori. Fără să ne ştim, m-au luat din gară şi m-au condus precum Vergiliu pe Dante printre bolgiile Iadului. Drumul către „luntre" are cam 3 km, merge paralel cu calea ferată, în susul Someşului, apoi se trece peste şine la semafoare şi se ia cap compas biserica din Cliţ, care se vede desluşit. Pe câmp, strălucesc smocurile înalte de „vergi aurite" (Solidago canadensis), probabil de aici mi-a răsărit în minte comparaţia cu „creanga de aur" din „Divina comedie", cu mult înainte ca Dan Brown să se apuce de scris „Inferno". Oricum, în cazul de faţă, creditul pentru referinţa livrescă i se cuvine lui James George Frazer.

Către „luntre", converg două drumuri, unul cu un singur rând de stâlpi şi unul cu două rânduri de stâlpi. Merg pe primul, peste luncă, între lanuri, că-i mai scurt. Celălalt e pietruit, o variantă pentru vremurile mocirloase. Dă-ne Doamne şi-un pic de ploaie, deoarece vara lui 2012 a fost cumplit de uscată, n-a plouat de două luni de zile!

Iată punctul de trecere, podarul este dincolo, pe mal ori în căsuţa construită de săteni pentru el. Ca să-i atrageţi atenţia, bateţi cu o piatră în stâlpul de susţinere a cablului de oţel. „Luntrea" nu este o barcă, ci un bac mai mic, în care încap chiar mai multe biciclete.

Pe luntraş îl cheamă Augustin Rad, este sprinten şi tare în braţe. Din cauza secetei, Someşul e foarte mic şi râul n-are vlagă, de aceea omul a întins încă o frânghie, cu 2,5 metri mai jos. În vremuri fără de ploaie, forţa motrice constă în puterea celor „două mânuri".

Trecerea Someşului între Băbeni (fost Băbuţeni) şi Cliţ a costat 2 lei. N-a trebuit să plătesc separat pentru bicicletă. Cine are maşină oricum vine pe la podul din Ciocmani. În răstimpul dintre traversări, dacă vremea îi permite, podarul din Cliţ stă alături de alţi prieteni undiţari şi prinde peşte. „La luntre" reprezintă un loc feeric pentru cei dornici să prindă în cârlige materia primă pentru cele mai năstruşnice poveşti pescăreşti.


Repere de interes turistic


Ca să ajungeţi de la Someş la biserica din Cliţ, există două căi posibile: pe scurtătură, pieptiş, urcând prin grădini (în buna tradiţie ardelenească, dacă nu se fac stricăciuni sau furtişaguri, este o cale permisă oricui) sau pe drumul pietruit, care vine dinspre „cooperativă" (magazinul sătesc). Am ajuns sus exact la ora când trecea „Săgeata Albastră" de Baia Mare prin Băbeni.

Edificiul i-a păcălit pe mulţi dintre drumeţii care n-au urcat până aici şi s-au mulţumit să-i arunce o privire de la şosea. El are forma şi dimensiunile unei bisericuţe din lemn, însă clădirea este „de zid". Ea a fost orientată corect, cu altarul către răsărit, „către munte". Monografia lui Kádár József despre comitatul Solnoc-Dăbâca nu ne oferă nici un fel de date istorice despre construcţia templului. Pe situl Episcopiei Sălajului, biserica este dată ca o filie a Loznei, iar preot paroh este Vasile Avram (o coincidenţă de nume cu cel al etnografului născut în Lemniu). Pe baza datelor de aici, presupunem că edificiul de piatră a fost ridicat în 1846 şi poartă hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril".

Cercetaţi mormintele preoţeşti din ţintirim. De obicei, aici au fost îngropaţi şi dascălii, şi preotesele, aşa că cimitirul din jurul bisericii constituie prima pagină din istoria unei localităţi. Se cuvine s-o citiţi cu atenţie. De asemenea, reprezintă şi o măsură a grijii faţă de păstrarea valorilor din vechime. Celor deloc interesaţi de asemenea subiecte „vetuste" li se oferă şansa să admire minunata privelişte a Stanilor Cliţului din aval.

Lumea din sat, văzându-ne străini şi interesaţi să aflăm cât mai multe, ne-a spus: „Nu se poate să plecaţi din Cliţ fără să vizitaţi casa unde s-a născut Silvia Tămăşan." Am căutat pe internet şi am găsit câteva din videoclipurile unde apare binecunoscuta interpretă a cântecului popular sălăjan, omagiată în 2011, cu prilejul lansării volumului autobiografic „Născută în zodia cântecului. Amintiri din viaţa artistică" (Editura Eurotip, Baia Mare). Zicea Anamaria Avram: „Silvia Tămăşan s-a impus în această lume, a cântecului popular, prin repertoriul dumneaei, bogat, variat şi autentic, cântat alături de marii artişti ai neamului românesc." Interpreta s-a născut în 21 februarie 1946, şi-a început cariera artistică în 1966, iar după ce s-a căsătorit s-a stabilit în Baia Mare, fără să uite de unde a pornit. Cu prilejul înregistrării unei melodii populare, artista a adus pentru prima oară televiziunea naţională ca să filmeze impresionanta panoramă stâncoasă a Stanilor Cliţului.

Casa părintească se află la ieşirea dinspre Surduc. Este o clădire scundă de piatră, cu pridvorul plin de muşcate şi alte ghivece înflorite. Ferestrele sunt din lemn. Ţigla de pe acoperiş e roşie, semn că a fost recent schimbată. Altminteri, gospodarii au scos mobila din casă şi foiesc prin curte. N-am dorit să le perturbăm activitatea, aşa că am trecut neobservaţi mai departe.

Dincolo de casă, pe cealaltă parte a drumului, începe rezervaţia naturală Stanii Cliţului. Peretele abrupt şlefuit de vânturi şi de ape are o înălţime de peste 200 metri, ceea ce constituie o provocare pentru toţi alpiniştii sosiţi aici. Un gard viu rustic, din trunchiuri de copăcei, apără şoseaua de stâncile prăvălite din înălţimi. Pătrundem printr-o poartă verde şi ne îndreptăm către un monolit imens, cea mai vizibilă parte a unei grădini de piatră, în stilul budismului Zen, în deplina ei naturaleţe. Dacă ar afla de existenţa acestei minunăţii someşene, japonezii şi-ar trage tren de mare viteză până aici. La noi, vin doar cei avizaţi şi autocarele cu elevi pornite să viziteze frumoasa vale a Loznei. Fotografiem tot ce se poate: uriaşa piatră cubică, alaiul de bolovani, pietrele ascunse în umbra pomişorilor şi tufişurilor. Sus, pe partea dinspre Ciocmani, sub o streaşină naturală, se zăreşte un grup de roci mai întunecate decât peretele abruptului, ca o pisică aşezată alene în podul unei case a urieşilor.

Alte forme mi-au fost arătate de echipa de mici exploratori, formată din Emanuel, Ionuţ şi Paul, trei buni cunoscători ai zonei. Ne-am întâlnit la imensul bolovan de pe partea dinspre luncă, ce poartă o inscripţie misterioasă. Seamănă cu glifele săpate în stâncă descoperite de Thor Heyerdahl în Insula Paştelui. Băieţii urmăresc traseul scobiturilor cu degetul arătător: „Nenea, uite, se vede un T şi un L!" În spate, printre tufişuri, se află alţi câţiva dinţi de uriaşi, aflaţi în partea dinspre luncă. În scobitura unui alt megalit, îmi arată un cioc de papagal, cu ochiul viu şi rotund al unui smoc de licheni. Întreg spaţiul rezervaţiei a devenit un teren magic de joacă. O ruină galbenă, ce seamănă cu piciorul Podului lui Traian din Turnu Severin, este folosită ca un fel de tobogan natural. Printre imensele pietre, strălucesc pânzele de păianjen întinse pe tulpinile de iarbă neagră (Calluna vulgaris). În septembrie, ele sunt înflorite şi colorează spaţiul în rozul-violaceu preferat de fete şi fetiţe (nuanţa „pink" a cutiilor pentru păpuşile Barbie).

În peretele abruptului de la Stanii Cliţului, se găseşte şi o pivniţă săpată în stâncă. La intrare, este o portiţă de lemn, dar accesul a fost blocat şi cu un gărduleţ încropit din araci. Un melc rebel s-a instalat comod în zona „proprietate privată". Pe drumul către Ciocmani, am zărit încă două astfel de încăperi utilitare, tăiate în mici caverne naturale, apoi lărgite şi modelate de mâna omului, pentru a fi folosite ca frigidere „ecologice".

Iată cam tot ce merită văzut în antecamera adevăratei atracţii a zonei: „Valea Umbrelor", tainicul canion din miezul muntelui.


Locul unde frunzele nu putrezesc

Denumirea de „Valea Umbrelor", dată părţii superioare a Văii Cliţului, a fost popularizată de cumnatul meu, ziaristul Deák Zoltán, pe vremea când a lucrat la proiectul descoperimsalajul.ro. Împreună cu prietenul său, Călin Pavăl, el a făcut două incursiuni aici, una în vara anului 2004, alta în februarie 2005.
Ea este o formă de relief trecută doar pe unele hărţi, tăinuită pe altele, deşi ar putea constitui o atracţie turistică de prim rang, mai ales pentru cei care cred în existenţa unei supercivilizaţii superioare, distruse în urma unui cataclism tehnologic, în urmă cu zece milenii, din alea cărei rămăşiţe s-a format Egiptul Antic. Am grupat hărţile existente pe categorii, PRO şi CONTRA, într-o pagină dedicată de pe blogul „101 de privelişti ale Muntelui lui Rákóczi", unde vă puteţi convinge de adevărul celor afirmate.

Valea Cliţului se află la intrarea dinspre Surduc în satul Cliţ, chiar în cotitură, pe dreapta. Debutează cu un loc larg şi mlăştinos. Se merge pe un drum forestier până la cabana silvică. Dacă îi cunoaşteţi pe pădurari şi vă deschid, se poate dormi aici, chiar şi iarna (vezi „Cliţ - Umbre în alb" din „Descoperim Sălajul"). Dacă nu, în „parcarea" dinaintea casei, vara se poate întinde un cort.

După ce prietenii noştri şi-au parcat maşina la umbră, am înaintat 2 km „per pedes", ca apostolii. Regiunea e plină de ferigi şi aluni. Deşi le-a trecut vremea, totuşi, pe un vârf de ramură, pitită între frunze, am găsit o alună. Evenimentul a fost fotografiat atât de prietenul Széll Sándor, cât şi de soţia mea, din două puncte diametral opuse.

Ne-am continuat ascensiunea pe firul văii. Am întâlnit adesea pe cursul superior un marcaj forestier, bandă roşie.

Apar primele nişe din peretele stâncos. Arată ca nişte firide în care cândva au fost depuse cândva, poate înainte de Ultima Glaciaţiune, trupurilor unor morţi din rasa atlanţilor. Să ne amintim de stâncile inscripţionate de lângă şosea, situate în dreptul abruptului. La intrarea în defileu, nişele se înmulţesc, se lungesc, se aliniază în paralel pe mai multe nivele. Lumina soarelui trecut de amiază pătrunde cu greu până jos, în fundul văii. Atmosfera este nefirească, apăsătoare, sepulcrală. Parcă ar fi un spaţiu al veşniciei odihne pe care noi, intruşii, îl perturbăm cu nevinovăţie. „Scary Movie la doi paşi de Jibou" - notează Sándor pe blogul său: „SzellPhotography".

Stratul de frunze din toamna trecută a rămas intact. El măsoară pe alocuri şi câte o jumătate de metru grosime, de parcă ceva nevăzut ar împiedica putrezirea resturilor vegetale. Totuşi, ici şi colo, întâlnim ciuperci, unele de mari dimensiuni.

Un chip uman, bărbos, de aproape 1 metru înălţime, ne examinează de pe peretele din partea stângă (pe sensul de urcuş). Mă apropiu ca să mă conving că nu am vedenii. Faţa gardianului rămâne impasibilă. E real, cu trăsăturile uimitor de bine conturate. Cum de nu ştie nimeni de el? Pe net circulă o mulţime de trucaje, unde apar profilurile unor Sfincşi carpatini, „surprinşi" în diferite cotloane izolate ale ţării, în vreme ce aici se află unul adevărat, probabil vechi de milenii, cu desăvârşire necunoscut. Şi nimănui nu-i pasă.

Cercetăm o valea laterală, care are la intrare o stâncă în formă de cap de pisică. Privită din acest unghi, din aval. Din cealaltă parte, ea este un profil uman, faţă în faţă cu o hârcă (un craniu) îngropată în sol. Prietenii noştri au fotografiat alte stânci ciudate, printre care una în formă de câine. De fapt, când am început urcuşul, mi-am făcut un toiag dintr-o botă de alun, deoarece la sosire am auzit nişte lătrături. Fiecare ramură secundară a Văii Cliţului ne rezervă surprize. Într-un alt loc, un „liliac" (vampir) atârnă cu capul în jos: e doar un smoc de ierburi uscate. Fotografiez o nişă cu peretele încrustat de filigrane de ocru (oxid de fier galben-brun). Nu sunt desene rupestre, făcute de mâna omului, dar arată nemaipomenit. Soţia surprinde un păianjen cu catalige imens, de 10 cm diametru. Aruncat pe mijlocul potecii, lângă o ciupercuţă filiformă şi elastică, descoperim „Piatra lui Greuceanu": singurul bolovan alb, cristalin, zărit în regiune.

Am înaintat mai mult de o oră, prin matca tăiată de la Răsărit la Apus între pereţii verticali: un culoar de doar câţiva metri lăţime, uneori nici atât. Doamne păzeşte de o viitură! Uneori, şi seceta foloseşte la ceva. În „Valea celor cinci beţe", Sándor a făcut ultimele fotografii cu „supertunul" japonez Fuji, apoi a rămas în pană de curent. Şi-a scos smartphone-ul din buzunar ca să continue înregistrarea, dar are probleme în continuare. E şi locul unde aparatul meu a început să clipească roşu, „low battery", dar apoi şi-a revenit, după ce am plecat de acolo. Acumulatoarele, pregătite „de cu seară", adică proaspăt încărcate acasă, ni s-au descărcat mult mai repede decât am fi bănuit. De altfel, în „Descoperim Sălajul", Deák Zoltán povesteşte că în Valea Umbrelor există o zonă care nu poate fi „trasă în poză" nicicum. Iată un fenomen fizic repetabil, comensurabil, ca şi ciupitura celor care se trezesc peste noapte califi în palatul lui Harun Al-Rashid.

Ajungem la cotitura unde se află celebrele „nişe extraterestre", care atrag atenţia tuturor turiştilor din zonă. Faceţi o căutare după „Valea Clitului" (scris cu „t", nu cu „ţ" şi între ghilimele) pe Google Images şi le veţi vedea într-o sumedenie de pagini web, în diferite anotimpuri şi momente ale zilei.

Defileul continuă către Marele Amfiteatru, un abri imens cu o movilă conică în centru, dar noi hotărâm să ne oprim aici şi să revenim altă dată, când vom veni mai de dimineaţă. În ciuda temperaturilor toride din oraş, aici e răcoare, iar în aer se simte mirosul caracteristic de stâncă umedă. Valea Umbrelor este un defileu cu multe ramificaţii, imposibil de explorat într-o singură zi.

După postarea fotografiilor pe internet, un comentator ne-a mustrat pentru că am dezvăluit şi am indicat locaţia acestui spaţiu parcă desprins din „Dosarele X", mai ciudat decât Pădurea Baciului de lângă Cluj. Citez: „Ar fi bine de luat, de către autorităţile de profil, măsuri de protecţie, astfel ca afluenţa turiştilor să nu o deterioreze." L-am liniştit, locul este foarte izolat prin situare, iar indiciile arată că Valea Umbrelor ştie să se protejeze singură. Înainte de defileu, am găsit nişte urme de cauciucuri, probabil de la moto-ATV-ul unor puştani. Pământul era răscolit şi frământat, dar nu de râturile unor mistreţi uriaşi, ci de bocancii celor care au încercat să-şi desprindă vehiculul din mocirlă. După ce am examinat locul cu atenţie, ne-am aruncat nişte priviri de oameni lămuriţi: oare au rămas şi ei fără curent in acumulator?

Valea Umbrelor pare să fie o zonă care-şi alege atent oaspeţii.



Publicată în:
Caiete Silvane nr.106 / noiembrie 2013