Indexarea imaginilor digitale din colecţia foto

Se zice că o imagine bună face cât o mie de cuvinte. Este normal, cât timp principalul receptor de date al omului este ochiul, iar 85% din informaţiile zilnice provin din surse vizuale. Omul priveşte, analizează, compară, selecţionează şi memorizează pe parcursul întregii vieţii. Uneori, el înregistrează cu ajutorul unor dispozitive optico-chimice sau electronice momente semnificative, unele cu valoare personală, altele de interes public. Bibliotecile sunt chemate să colecţioneze astfel de documente, să le păstreze într-un fond dedicat informaţiilor despre comunitatea locală, să devină memoria pe termen lung a colectivităţii, să pună fundamentul unor colecţii care, cândva, vor fi consultate de cercetătorii interesaţi să reconstituie epoci şi moravuri.

Sursele pentru completarea fondului bibliografic vizual sunt publicaţiile (periodice, ocazionale, editoriale), donaţiile, înregistrările proprii. În general, cititorii şi utilizatorii bibliotecilor reacţionează pozitiv la solicitările formulate de bibliotecari. De când instituţiile parte a reţelei Biblionet au fost dotate şi cu scanere, a devenit posibilă şi înregistrarea inaginilor de pe documente pe care proprietarii intenţionează să le păstreze, dar consimt la copierea lor pentru păstrarea în cadrul fondului bibliografic local.

Imaginile reunite în colecţiile bibliotecilor pot fi atât statice (desene, gravuri, ilustraţii, fotografii, picturi, diafilme, diapozitive, timbre, semne de carte etc.) cât şi dinamice (filme pe peliculă, discuri video, DVD-uri, videoclipuri pe alte suporturi sau pe internet etc.)

Principala problemă legată de imagini este indexarea (descrierea şi înregistrarea) informaţiilor cuprinse în ele. Motorul de căutare Google permite căutarea printre miliarde de fişiere vizuale, clasificate după diferite criterii. Însă adesea, la introducerea unei căutări, nu regăsim un instantaneu pe care tocmai l-am zărit într-o pagină închisă din greşeală, pentru că este foarte greu de realizat o descriere completă şi suficientă, chiar şi în cazul profesioniştilor din domeniu. Este dificil să comprimi cele o mie de cuvinte furnizate de o imagine deosebită în doar câţiva termeni-cheie.

Cel mai popular format electronic pentru înregistrarea, păstrarea şi transmiterea fotografiilor este *.JPG (Joint Photographic Experts Group). El permite comprimarea unei mari cantităţi de informaţii digitale simultan cu redarea aproape fidelă a imaginii unui instantaneu.

Este de recomandat ca indexarea unei fotografii să înceapă cu stabilirea numelui acordat fişierului. Începând cu Windows 95, fişierele de pe calculatoarele operate cu softuri Microsoft pot purta nume de maxim 255 de caractere. Atenţie, totuşi este bine să nu depăşiţi 60, dacă doriţi să le inscripţionaţi pe un suport optic, operaţie care presupune condiţii mult mai restrictive. Sistemele de operare Windows acceptă spaţii albe (blancuri) în numele de fişier, spre deosebire de Unix şi unele forme de Linux. Pentru evitarea problemelor de citire cauzate de interoperabilitate, cuvintele dintr-un nume lung de fişier pot fi despărţite prin puncte sau, vă sugerăm, prin semnul grafic de „subliniere” (underline).

La crearea lor, fişierele îşi înscriu singure date generate automat (metadate), referitoare la mărimea fişierului, data şi ora creării, autorizări de stocare şi modificare (atribute) etc. În cazul unei imagini proprii denumite PHOTO027.JPG, numai data fişierului poate sugera informaţii despre conţinut, aşa că este de preferat să fie redenumit explicit Jibou_Inaugurare_Biblionet_027.JPG. Chiar şi aşa, el nu cuprinde informaţii despre eveniment, locul de desfăşurare, persoanele participante (în cazul considerat).

În afară de metadatele elementare, orice fişier *.JPG îşi creează propriile metadate adiţionale, referitoare la dimensiunile imaginii, tipul de imagine, numărul de culori, rezoluţia orizontală, rezoluţia verticală, rata de compresie a imaginii, spaţiul ocupat pe disc, dimensiunea fişierului decomprimat în memoria calculatorului etc. Ele au un caracter tehnic şi nu cuprind informaţii cu specific de bibliografie locală.

Dar fiecare fişier *.JPG are şi un antet (header) IIM (Information Interchange Model) realizat conform unuia dintre standardele IPTC (International Press Telecommunications Council), o zonă căreia bibliotecarul indexator trebuie să-i acorde maximă importanţă şi atenţie. Mai nou, el poate fi înlocuit cu o înregistrare XMP (eXtensible Metadata Platform), un spaţiu de înregistrare internă a datelor similar cu nucleul IPTC. De asemenea, multe fişiere *.JPG realizate pe telefoane mobile sau aparate foto de ultimă generaţie înscriu coordonatele geografice, obţinute cu ajutorul sistemului GPS (Global Positioning System).

Este foarte uşor de vizualizat capititlul IPTC al unei fotografii digitale, cu ajutorul programului Windows Explorer, prezent pe toate calculatoarele cu sistem de operare licenţă Microsoft. Daţi clic cu butonul drept al şoricelului pe iconiţa imaginii şi selectaţi din meniul apărut opţiunea „Proprietăţi” (Properties). Gata! A apărut o mini-fereastră cu datele generale. Ca să le actualizaţi sau să le modificaţi alegeţi ultimul „colţ” (tab) din meniul orizontal: „Cuprins” (Summary). Daţi clic pe fiecare dintre rânduri: Titlu, Subiect, Categorie, Cuvinte cheie, Apreciere, Comentarii şi completaţi. De exemplu:

Title: Inaugurare Biblionet Jibou
Subject: Tăierea panglicii
Category: Evenimente
Keywords: 2010, acces, Andrada, Bălănean, blog, biblionet, biblioteca, comunitate, Cordea, Cornelia, Cozac, Deák, documentare, educaţional, Eugen, Facebook, Florica, Ghiurco, Györfi, György, inaugurare, informare, internet, Iulia, Jibou, judeţeană, lectură, messenger, online, orăşenească, Pál, pensionari, Pop, primăria, punct, reţea, sală, Sárközi, skype, software, telecomunicaţie, tineret, yahoo, Zalău
Rating: ocazional
Comments: upload jibouan.blogspot.com

Informaţia introdusă a fost trecută explicit în antetul fişierului foto şi va fi regăsită atât de editoarele de texte cât şi de programele de căutare de pe staţiile locale. Din păcate, adesea, antetul nu este citit şi afişat automat în momentul când imaginea respectivă este încărcată (upload) pe o locaţie web, astfel încât dacă dorim ca datele să devină vizibile şi să fie accesile on-line, ele trebuie reintroduse conform specificului sitului respectiv (Blogger, Facebook, Picasa, Flickr, Photobucket etc.).

Colecţiile de imagini, stocate local sau pe internet, permit definirea şi individualizarea unei comunităţi, atrag curioşi, cercetători, cititori sau alţi vizitatori, subliniază importanţa muncii efectuate de bibliotecari. O indexare corectă permite regăsirea rapidă a fişierului căutat şi informarea cât mai deplină a solicitatorului.


Publicată în:
Revista I.D.E.I. (Zalău), nr. 8 / 2012, pag. 58-59.

Decembrie în Valea Ascunsă (2)

(Techergheli sălăjene 9)

(c) 2013 Györfi-Deák György


NECLINTIRI

Precum un Spartacus al Evului Mediu, comandantul Dózsa a înfrânt una după alta toate oştile trimise împotriva lui de către aristocraţi. El a pierdut o singură bătălie, pe cea din urmă, asediul cetăţii Timişoara, când, prea sigur pe sine, s-a lăsat prins între două focuri. Capturat în 15 iulie de voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya, el a fost executat cu cruzime în ziua de Sânilie, 20 iulie 1514. Pe cap i s-a pus o coroană înroşită în foc, iar în mână un sceptru incandescent. Toate detaliile macabre sunt povestite de regele Vladislav al II-lea, cel poreclit Dobzse László, pentru că încuviinţa toate ticăloşiile magnaţilor, în scrisoarea trimisă împăratului Maximilian I în 24 iulie. Când am amintit canibalismul, am făcut-o la modul serios. Bucăţi de carne i-au fost smulse din trup şi oferite căpitanilor săi de către soldaţii renegaţi, să le mănânce. „Iar cei ale căror buze nu erau însângerate au fost decapitaţi pe loc.”

Conform tradiţiei, schingiurea şi hărtănirea a avut loc pe malul Begăi. Pe pagina „Monumentele actuale si pierdute” de pe situl Primăriei timişorene, se spune:

„După versiunea timpului, când Gh. Doja era torturat şi supus chinurilor, călugării iezuiţi cântau cântece religioase, au văzut în văzduh figura frumoasă şi blândă a Fecioarei Maria.”

Pagina este nesemnată, aşa că nu ştim pe cine trebuie să tragem de urechi, pentru că în 1514, cu trei ani înainte de Reformă, nu existau iezuiţi. Piatra de temelie a SJ (nu este indicativul judeţului Sălaj, ci iniţialele denumirii: „Societas Jesu” = Societatea lui Isus) a fost pusă douăzeci de ani mai târziu, în ziua de Sfântă Marie Mare (15 august 1534), de către un grup de studenţi ai Universităţii din Paris, în frunte cu viitorul Sfânt Ignaţiu de Loyola, autorul „Exerciţiilor spirituale”. Ordinul călugăresc a fost recunoscut oficial în 27 septembrie 1540, când Papa Paul al III-lea a emis bula „Regimini militantis Ecclesiae”.

Să revenim la monografia lui Márki. Textul original va lămuri confuziile şi va face lumină în cazul ridicării monumentului din Piaţa Maria:

„Potrivit tradiţiei, voievodul Ioan [Zápolya] a poruncit ca doi călugări franciscani să se îngrijească de sufletele condamnaţilor. Fraţii au urmărit îngroziţi cu câtă lipsă de omenie au fost torturaţi Doja şi cei 20 de tovarăşi ai săi. Când iudele l-au legat pe Doja de scaunul numit în batjocură tron, ţiganii au aprins un foc puternic ca să înroşească coroana de fier menită să-i fie pusă pe cap. Dar lemnele erau umede şi s-au aprins cu greu, fumul a învăluit totul, de jur împrejur, inclusiv pe călăreţii rânduiţi să asigure paza locului. Doja agoniza, iar franciscanii cântau şi se rugau alături. La un moment dat, perdeaua de fum s-a rupt în două şi a apărut chipul Maicii Domnului. Iudele au încremenit, iar călugării au căzut în genunchi împreună cu poporul şi s-a rugat pentru pacea sufletească a condamnaţilor.”

Fără nici o îndoială, Sfânta Fecioară a apărut atunci printre vălătuci, în faţa norodului, dar în chip de icoană brodată pe steagul cavaleriei. Restul a fost o reacţie emoţională extrem de puternică. Poporul a dorit să creadă în minune, a revenit adesea la locul caznelor şi în cele din urmă a atârnat acolo o altă efigie marianică. În 1552, cetatea a căzut în mâna turcilor şi a fost recucerită de Eugeniu de Savoya în 1716. Abia atunci au sosit iezuiţii, care au consemnat tradiţia şi au reamplasat o pictură cu chipul Maicii Sfinte în locul arătat de localnici, spre iertarea păcatelor lui Doja. În 1837, s-a ridicat prima statuie, cea din lemn. În 1865, ea a fost schimbată cu una de piatră. Monumentul prezent a fost proiectat de arhitectul oraşului, Székely László, iar delicata sculptură din marmură albă de Carrara a ieşit din mâinile lui Kiss György (pagina Primăriei susţine în mod greşit că autorul a fost Stroll, realizatorul frumosului baldachin cu stâlpi din granit de Belgia).

În dimineaţa zilei de joi, 12 ianuarie 2012, trecătorii din Piaţa Maria au constatat că statuia Fecioarei cu pruncul a fost doborâtă şi vătămată, ca urmare a unei tentative de furt. Ea a fost desprinsă de pe soclu, dar locul strâmt şi greutatea monumentului i-a împiedicat transportarea. Ori, cine ştie, poate că Maica Domnului a intervenit în mod miraculos şi s-a apărat cu succes.

În hagiografii, găsim multe cazuri de credincioşi şi sfinţi care n-au putut fi ridicaţi şi transportaţi în altă parte, precum Sfânta Lucia din Siracusa. Când magistratul Pascasius (sau Paschasius) a hotărât ca recalcitranta fecioară să fie pedepsită şi dusă într-un bordel, Sfântul Duh a mărit într-atât greutatea fetei, încât n-au putut-o mişca nici trasă cu boii. Citim în „Vieţile sfinţilor” din luna decembrie, când este sărbătorită în 13:

„Apropiindu-se mulţi, după porunca judecătorului, munceau să o urnească din loc, dar în zadar osteneau şi slăbeau asudând fără rezultat, că fecioara Domnului stătea neclintită. Atunci, aducând o funie şi legînd-o de mâini şi de picioare, au început cu toţii a o târî, dar ea ca un munte stătea neclintită. Atunci Pashasie, cu mare supărare şi fiind în mare nepricepere, a chemat vrăjitorii, fermecătorii şi pe toţi popii idoleşti şi le-a poruncit să facă vrăjile lor împrejurul Luciei ca să fie urnită. Însă nimic n-au sporit căci stătea ca şi cum ar fi fost pironită cu trupul de pământ, iar picioarele ei nu le puteau mişca din loc. Apoi a poruncit să o stropească cu ud de om, socotind că cu oarecare vrăjitorii stă nemişcată, dar degeaba. Şi au adus multe perechi de boi, ca să o poată mişca din loc, însă nici aşa n-a fost cu putinţă a o clinti.”

Cei informaţi vor spune, nu e o minune, ci o aplicaţie puţin studiată a biofizicii. Orice maestru în artele marţiale este capabil să-şi uimească discipolii prin imobilitatea obţinută în urma dirijării fluxului energetic: cu cât aspiranţii încearcă mai tare să-l doboare, cu atât antrenorul stă mai neclintit. Un episod similar stă consemnat şi în analele Poliţiei Române. Zece agenţi bucureşteni bine-făcuţi au încercat să-l mişte pe primul „sensei” venit să-i înveţe judo, un japonez scund de statură şi aparent firav. Evident, fără nici un rezultat.

Fenomene similare se petrec şi în lumea lipsită de viaţă. Până să ajungem la monumentele „îndărătnice” din lemn sau piatră, să amintim un caz de interregn: moaştele Sfântului Ioan Chrysostomul, adică Gură-de-Aur, protectorul oratorilor şi crainicilor. Fostul patriarh al Constantinopolelui a rămas o figură memorabilă a patrologiei creştine şi este socotit drept un „doctor al Bisericii”. Fire ascetică, propovăduitor al unei morale riguroase, el a stârnit nemulţumirea împărătesei Eudoxia şi a fost exilat la Pityus, o localitate de pe ţărmul răsăritean al Mării Negre. N-a ajuns acolo, deoarece a murit în vârstă de 60 de ani, în 14 septembrie 407, la Comana. Trei decenii mai târziu, împăratul Teodosie cel Mic (fără nici o legătură cu micul prinţ din romanul lui Răzvan Rădulescu) a dorit să repatrieze osemintele, dar racla nu s-a lăsat clintită. În cele din urmă, basileul a redactat o scrisoare, prin care îşi cerea scuze pentru faptele mamei sale, care-l urâse pe sfânt şi îl surghiunise, rugându-l să se milostivească şi să revină în oraşul unde îşi păstorise turma, ca să-şi ocupe scaunul patriarhal. Când mesajul plin de pocăinţă a fost aşezat pe raclă, dintr-odată ea a devenit foarte uşoară şi s-a lăsat transportată. Când moaştele au ajuns în Biserica celor Doisprezece Apostoli şi le-au aşezat pe scaunul patriarhal, mulţimea din templu a auzit vocea Sfântului cum grăieşte binecuvântâmdu-i: Pace tuturor! Era ziua de 30 ianuarie 438, de atunci trecută în calendar şi prăznuită în fiecare an.

De-a lungul celor două milenii, Biserica a consemnat şi alte minuni referitoare la micşorarea sau mărirea greutăţii obiectelor. În Biblie, în Geneză, când Rahela a dorit să-şi adape turma de oi, păstorii au rugat-o să aştepte până când se vor aduna mai mulţi, ca să poată muta imensa piatră aşezată peste gura fântânii. Dar, precum sabia Excalibur s-a lăsat scoasă din piatră numai de Arthur Pendragon, sarcina a fost rezolvată de Iacob care, deşi nu avea fizicul lui Goliat, a deplasat capacul de unul singur, fără nici un fel de probleme.

În Monserrat, amplasată într-un peisaj care seamănă cu Grădina Zmeilor din Gâlgău Almaşului, se află o mănăstire benedectină, supranumită Meteora Spaniei. Aici se află „La Moreneta”, Madona Neagră, o veche reprezentare din lemn a Maicii Sfinte cu Pruncul în poală. Legenda spune că nişte copii de păstori se jucau printre stâncile ca nişte degete gigantice, când au auzit acordurile unei muzici nepământene, parcă interpretată de un cor îngeresc. Atraşi de divina melodie, s-au lăsat călăuziţi de o rază de lumină şi au descoperit într-o grotă sursa minunatelor fenomene: o statuetă nemaivăzută. Vestea s-a răspândit repede, a ajuns în Marensa, oraşul de la poale. Episcopul din localitate a cerut să-i fie adusă sculptura, dar ea a refuzat să se clintească din loc. În momentul când hamalii încercau s-o mute, bucata de lemn îşi mărea greutatea, astfel încât, indiferent de numărul celor care se înhămau la tras, obiectul nu s-a mişcat nici un milimetru. Oamenii au zis: „E voia Domnului!” şi episcopul s-a dat bătut. Monserrat a devenit un centru de pelerinaj tradiţional din Catalonia. Spaniolii spun că: „Un bărbat nu este cu adevărat însurat până ce nu şi-a dus mireasa la Montserrat.” De aceea, mirii şi miresele se duc să capete binecuvântarea Maicii Sfinte.

Cunoscând precedentele, ne vom permite să presupunem că statuia Fecioarei cu pruncul din Piaţa Maria şi-a mărit greutatea atunci când ticăloşii au încercat s-o fure, astfel încât să împiedice sacrilegiul. Vandalizarea a stârnit vâlvă, i-a scandalizat pe credincioşi, a ridicat numeroase semne de întrebare referitoare la felul cum Poliţia şi-a îndeplinit menirea într-o zonă circulată, aflată la doar câteva sute de metri de centrul Timişoarei. Pentru câteva zile, a devenit un eveniment intens mediatizat. Interesant este faptul că agenţiile de presă au amintit numai faptul că acolo a fost ars Dózsa György în 1514, trecând fără nici un interes peste momentul 15-16 decembrie 1989, respectiv debutul revoluţiei timişorene, deşi bulevardul dinspre Iosefin către Catedrală, care formează una dintre laturile scuarului, îi poartă numele. Lumea se schimbă, oamenii defel.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.96 / ianuarie 2012

Un meci pierdut

(Fotbal versus Carte, 2 - 4)


În săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou, după stingerea pseudo-isteriei provocate de „apocalipsa mayaşă”, mass-media a făcut bilanţul anual al evenimentelor din diferitele sfere de interes. Ca să iasă în evidenţă, cotidianul „Magyar Nemzet” (Naţiunea maghiară) a preferat să publice rezultatele unui sondaj de opinie şocant, iniţiat de Biblioteca Naţională Széchényi din Budapesta. Ele sunt atât de surprinzătoare, încât au fost preluate imediat şi comentate de majoritatea celorlalte publicaţii din Ungaria.

„Cum vă petreceţi timpul liber?” - a fost tema centrală a unui chestionar la care au răspuns 1000 de oameni. Criza economică şi-a pus amprenta asupra multor dintre plăcerile „spare time”-ului. În 2012, foarte puţini şi-au permis o ieşire la un restaurant ori o cafenea. Lumea a început să-şi petreacă timpul tot mai mult pe acasă. 46% dintre intervievaţii cu o vârstă de peste 15 ani au declarat că s-au uitat la televizor. 24% au preferat să asculte radioul. 14% au navigat pe internet. Doar 7% au citit presa, numai 4% s-au scufundat în „dulcea zăbavă” a cititului şi, cel mai frapant aspect, doar 2% şi-au petrecut clipele libere făcând sport.

Minunată lume nouă, în care populaţia adultă a ajuns să citească mai mult decât să alerge după o minge!

Până nu demult, chiar şi în cea mai prăpădită dintre comune, unde consiliul local şi primarul au dispus să fie atârnat lacătul pe uşa bibliotecii, o parte din păşunea obştească era întotdeauna rezervată „sportului rege”. Lemn de plop pentru două porţi se găsea pe orice margine de drum, iar dacă fiii satului doreau să se mândrească, ridicau şi o moviliţă prelungă pe una dintre laturile „stadionului”, în chip de tribună pentru spectatori (în vreme de iarnă, un derdeluş cât se poate de potrivit pentru pruncii de la câmpie).

Din păcate, statisticile susţin adevărul relevat de chestionarul bibliotecii naţionale maghiare. Populaţia de la sat a îmbătrânit. În multe localităţi, nu s-au născut copii de peste un deceniu. Preoţii vin doar la slujba de duminică, ori la nunţi şi la înmormântări. Şcoala a fost închisă, iar puţinii elevi navetează cu microbuzele galbene la oraş sau în comunele mai mari. Medici nu se găsesc nici aici, deoarece au avut de optat între un salariu ciuntit de bugetar şi libertatea de a lucra în Occident. Postul de poliţie când este, când nu este deschis, după cât de păguboasă este politica guvernanţilor şi încadrarea în bugetul negociat cu Fondul Monetar Internaţional.

În 2008, studioul Pixar a lansat „WALL-E”, un desen animat despre un Pământ năpădit de gunoaie, părăsit de locuitorii leneşi şi supraponderali, transformaţi în nişte sibariţi ai spaţiului cosmic. Părea o exagerare îndulcită cu povestea siropoasă a iubirii dintre doi roboţei. În ultima vreme, firmele furnizoare de servicii poştale prin internet şi corespondenţa nesolicitată ne exasperează cu reclamele despre dietele minune. Mi-am zis că, după succesul cărţii despre Bridget Jones, multe femei au eliberat un colţ al bucătăriei ca să pună acolo un cântar. Dar iată o voce lucidă, un avertisment trimis de o bibliotecă, un spaţiu unde, de obicei, nici muştele nu bâzâie, menit să ne trezească la realitate: ne îngrăşăm şi îmbătrânim tot mai mult.

Mi-am dorit întotdeauna ca Pământul să fie o carte a naturii, o tetralogie a anotimpurilor, un roman fluviu cu curgerea definită de trei puncte bine conturate, un mănunchi de foi cu Soarele pe faţă şi Luna pe verso, cel mai frumos epos moştenit de la taica Noe şi ceilalţi supravieţuitori ai Potopului biblic. Dar iată că vremurile se schimbă şi, parcă pentru a le face în ciudă caţavencilor, ele revizuiesc fără milă însăşi natura umană. Ştiam că lumea nu-şi pierde timpul cu lectura, dar să renunţe şi la mişcare? O, Doamne! Dă-ne o minte sănătoasă într-un trup viguros, altfel planeta noastră albastră va începe să semene, din ce în ce mai mult, cu o minge dezumflată.


Apărută în:

Prăvălia culturală nr.30 / ianuarie 2013