Salcia babei blestemate

(Techergheli sălăjene 6)

(c) 2012 Györfi-Deák György


Jiboul n-a făcut parte din Imperiul Roman, al cărui hotar s-a stabilit pe malul stâng al Someşului, până la intersecţia cu pârâul Agrij. De altfel, şi Zalăul s-a aflat în afara „limes”-ului imperial. E adevărat că atunci când s-a introdus gazul metan, în Valea Miţii s-au descoperit urmele a două castre de marş de pe vremea împăratului Traian, dar urmaşii săi au socotit că este mult mai înţelept să se fortifice pe buza înălţimilor şi au stabilit graniţa pe culmea Meseşului, acolo unde găsim acum turnurile de telecomunicaţii şi Hotelul „Popasul Romanilor”.

Dacă localitatea Jibou s-a aflat la „o aruncătură de băţ” de frontiera provinciei Dacia Porolissensis, satul Var (azi aparţinător de Jibou) a constituit un punct important de la marginea imperiului. În volumul IV al monografiei „comitatului Sălagiu” (Szilágy vármegye monographiája), Petri Mór ne atrage atenţia asupra faptului că, pe vremea când a fost pomenită pentru prima dată în documente drept Szamosőrmező (în limba maghiară: „őr” = strajă), „mező” = câmp), punctul grăniceresc se afla pe malul drept al pârâului Agrij, în apropierea locului unde drumul sării de Dej cotea către Prodăneşti şi Creaca. După catastrofa de la Mohács, când Ardealul a fost răvăşit succesiv de turci şi de tătari, de lefegii, de armata imperială sau de curuţi, vatra satului s-a mutat dincolo de Pietricica Varului şi, precum se vede pe hărţile josefine, s-a ascuns în valea unde acum se găseşte vechea biserică greco-catolică de lemn, cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” (Wikipedia indică greşit hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”).

Noua biserică ortodoxă cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” („de zid”), sfinţită în 2003 de Preasfinţitul Părinte Petroniu, Episcopul Sălajului, e aproape lângă şosea. După transformarea într-o provincie habsburgică şi instaurarea unei păci care a durat până la revoluţia din paş'opt (aproape un secol şi jumătate fără confruntări armate în zonă!), localnicii au căpătat curaj şi au început să se aşeze şi de-a lungul drumului cel mare.

În 1827, baroneasa Mezőkövesdi Huszár Mária, soţia lui Bornemissza József, a pus să fie săpată în stânca din dreptul locului numit Şesul Morii, acolo unde acum şoseaua este tăiată de o cale ferată secundară şi se găsesc depozitele statului, un basorelief (o imagine cu cele trei cruci de pe Golgota) şi o reprezentare a Sfântului Mormânt şi a Învierii, deasupra căreia scrie: „Cel reprezentat în această imagine nu-i nici om, nici Dumnezeu,/ dar e şi om, şi Dumnezeu în tâlcul închipuirii” (Nem isten, nem ember ezen kirajzolt kép,/ De isten és ember, kit jelent ez a kép.) Ansamblul este vizibil de pe şosea şi acum, din toamnă până în primăvară, când copacii îşi pierd frunzele, însă puţini cunosc istoria şi semnificaţia lui. Mi s-a povestit că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în cămările subterane de aici au fost amplasate rezervoare de combustibil (pentru a le proteja de bombardamente), iar nemţii ar fi avut intenţia să construiască o pistă de aterizare pe Dealul Ciglentir, ceea ce totuşi mi se pare improbabil, dată fiind distanţa dintre presupusul aeroport şi punctul de alimentare. Gura lumii e slobodă! 60 de ani mai târziu, când au început lucrările la zona industrială de pe acelaşi teren (ce-i drept, aflat anterior în proprietatea armatei), iar jibouanii au zărit din oraş siluetele unor stâlpi metalici, s-a răspândit zvonul că primarul doreşte să construiască o telegondolă, după modelul celei din Constanţa, care să poarte turiştii peste Someş, pe Dealul lui Rákóczi şi înapoi.

Potrivit lui Petri Mór, Var a devenit port pe drumul sării în 1587. Celerii (plutaşii) de pe Someş s-au săturat de silniciile baronului Wesselényi Ferencz şi s-au plâns comitelui Gyulafi László cu rugămintea de a muta locul de descărcare în amonte de Jibou, ca să nu mai fie jupuiţi de magnatul autocrat. Cererea cuprindea şapte puncte: construirea unui grajd pentru boii care trăgeau carele de transport pe uscat; amenajarea unui debarcader sigur în exploatare; evitarea deteriorării „mărfii” prin transportarea rapidă în depozit (sarcină încredinţată sătenilor din Var); amenajarea unui han unde plutaşii să se odihnească după primejdioasa călătorie (iar cupa de vin să coste cu o para mai puţin decât la Jibou!); instituirea unei clauze de exclusivitate a transportului, astfel încât nimeni altcineva să nu care sare prin acest punct; asigurarea asistenţei juridice îm problemele aflate în litigiu; hrănirea cailor utilizaţi de celeri pentru întoarcerea la Dej. Gyulafi a bătut palma cu plutaşii, iar strămutarea a devenit legală după aprobarea de către principele Báthori Zsigmond, act semnat în 20 octombrie 1592. Mutarea a fost vremelnică, deoarece familia Wesselényi şi-a folosit relaţiile şi în 1610 a obţinut de la principele Báthory Gábor o revenire la vechea locaţie (în numele intereselor comitatului!).

De bătălia din 11 noiembrie 1705, se leagă legenda pietrei în formă de copită de cal, situată între Grădina Zmeilor şi satul Borza, povestită la începutul acestor „Techergheli”, precum şi legenda fetei lui Rákóczi, relatată în volumul „Curiozităţi sălăjene”. Pe păşunea dinspre Prodăneşti, se găseşte o bortă podită cu cărămidă, despre care se zice că ar fi ieşirea unui tunel ce trece pe sub Someş şi ar conduce la castelul Wesselényi. Iarna, ies aburi din ea; vara v-o arată ciurdarii. Îi avertizăm pe curioşi că este o cale înfundată şi prost aerisită. Cine a coborât cât s-a putut în ea a luat o lumânare aprinsă şi s-a trezit cu ea stinsă, semn că acolo jos nu există suficient oxigen.

Precum vedem, Varul are un statut privilegiat în folclorul epic. Cred că nu există nici o altă localitate în zonă de care să se lege atât de multe legende. Cea mai straşnică este cea legată de Salcia Blestemată, locul de deasupra Varului unde o fată bătrână, care culegea „hiribe” (ciuperci) în pădure, a fost violată şi omorâtă de nişte tâlhari. Impresionează stranietatea întâmplării, tragismul detaliilor şi faptul că drama s-a derulat atât de aproape în timp şi în spaţiu. Ştiu, veţi zice că sufăr de Sindromul Elodia, umblu după potcoave de cai morţi, dar staţi şi judecaţi abia după ce veţi citi cele ce urmează. Legenda pădurii bântuite de spaima feciorilor şi bărbaţilor a fost povestită de profesorul Zaharia Prodan în romanul „Culoarea diavolului”, capitolul 2, „Grota roşie”:

„La vest, pe o cărare ce duce spre satul Prodăneşti se află locul numit »La baba cea moartă«, un loc blestemat, locuit de strigoi şi de diavoli.

Revoluţia de la 1848 a ajuns şi pe aceste meleaguri. Conducătorul răsculaţilor din Jibou şi din satele vecine a fost Ion Bujor din Husia - zona văii Someşului; şi Ioanichie Druhora din Chendrea - zona Văii Almaşului. Revolta a fost înăbuşită în sânge de gărzile maghiare, satul Rona, ars din temelii. La revoltă au participat şi cete de haiduci. Ei s-au retras în Dumbrava Gâlgăului, într-o grotă - Grota Diavolului. Mult mai târziu în această peşteră s-au găsit picturi rupestre, dar, din lipsă de fonduri, pereţii peşterii au fost zidiţi pentru conservare. Tradiţia spune că au violat şi au ucis o fată bătrână, schiloadă, ce căuta hribe (mănătârci). Au înmormântat-o acolo, iar ei au fugit. Spiritul ei a devenit strigoi de noapte ce chinuie mai ales pe bărbaţii rătăciţi în beznă pe acele meleaguri. Nu ştiu cât adevăr este. Într-adevăr, când o însoţeam pe bunica-mea în Prodăneşti, unde avea o fată măritată, îmi arăta o movilă de argilă rosie. În loc de cruce, crescuse o salcie, spre uimirea bătrânilor. Într-o pădure de stejari să răsară o salcie! Poate o răsădise pădurarul, tatăl ei, considerat trădător, fiindcă a fost de partea ungurilor. Mai târziu s-a spânzurat şi el prin apropiere. Trupul lui n-a fost găsit, îl mâncaseră fiarele pădurii. Salcia era foarte bătrână. Rămase fără crengi şi frunze. Cand bătea vântul, din trupul ei bătrân se auzeau ţipete şi scrâşnete. Era, când treceai pe acolo, o atmosferă ireală de moarte.

Şi bătrânul Chelu a fost chinuit de strigoiul babei celei moarte. Tot tradiţia populară spune că bărbaţii chinuiţi de strigoi, care apoi se împreună cu nevestele lor, acestea vor naşte copii schilozi (handicapaţi).”

Păţania a fost confirmată şi de alţi localnici. O doamnă ingineră agronom mi-a povestit o versiune în care fata cea bătrână n-ar fi fost surprinsă de tâlhari în vreme ce culegea ciuperci, ci ar fi cărat un sac de ceapă la Borza. Când procleţii au văzut cât de greu atârnă povara şi lucirile aurii prin găurile pânzei, au crezut că baba poartă o comoară şi au tăbărât pe ea ca să i-o fure, abia apoi au violat-o şi au omorât-o.

Un loc cu o asemenea încărcătură legendară, aflat în imediata apropiere, trebuie văzut neapărat. Întâmplarea a făcut să ajung pe neaşteptate, într-un ceas când nu intenţionam să merg într-acolo. Pornisem călare pe bicicletă ca să refac „drumul popilor” către Sâncraiu Silvaniei, dar abia am ajuns la intersecţia dintre străzile Odorheiului şi Cărămidarilor, că am simţit cum trepidează asfaltul sub mine. Mi se dezumflase roata din spate. La „autopsie”, s-a văzut că unul dintre peticele nevulcanizate de pe camera de cauciuc s-a lipit de anvelopă (căldură mare, monşer!) şi s-a desprins ca hârtia de pe spatele unui abţibild, fără nici un avertisment prealabil. Drept urmare, cum doream o ultimă ieşire în natură, înainte să înceapă ploile de toamnă, am fost obligat să aleg un traseu „per pedes”, precum Var-Borza.

Am pornit pe jos, către staţia C.F.R. Jibou. Pe peretele unui depozit din apropiere, cineva a scris cu un spray albastru: „Luzărel”. Lângă graffiti, se află plasat un panou de circulaţie, unde poliţia îi avertizează pe cei nărăviţi să apese pedala de acceleraţie până la podea: „Stop accidentelor! Viaţa are prioritate! Centura de siguranţă vă salvează viaţa!” Cum prietenul Cătălin Ionescu a scris un roman distopic cu titlul de „Loser”, unde viaţa eroilor depinde de cât noroc au când extrag un fel de „loz în plic”, am făcut mai multe fotografii, printre care şi una unde să se vadă şi mesajul de pe tablă, şi textul de pe perete.

În faţa gării, am prins imediat un autostop, o „Dacie” papuc a unor meşteri zidari. Peste doar câteva minute, m-au lăsat la intersecţia de unde începe strada Bisericii Vechi, peste drum de halta Var, o altă clădire a căilor ferate, abandonată şi lăsată să cadă în paragină. De ce să ne minunăm de starea în care a ajuns cavoul baronilor Wesselényi în anii '70-'80, când, în cazul bunurilor imobile ale C.F.R., un fenomen asemănător se derulează chiar sub ochii noştri, în timp real. Englezii au pornit ofensiva ca să-i reobişnuiască pe britanici să călătorească cu trenul, concretizată şi prin seriile de filme documentare „Great British Railway Journeys”, prezentate de fostul parlamentar Michael Portillo. Ţările europene au prins ideea, au preluat-o şi au difuzat anul acesta „European Railway Journeys”. Noi nu ne terminăm autostrăzile, nu investim în mijloacele de călătorie în comun, ardem ogoarele şi otrăvim fântânile în faţa unui duşman care nici nu şi-a propus să ne invadeze.

Încep să urc panta lină. E încă răcoare, nişte rândunele s-au adunat pe firele de curent trifazat şi se încălzesc la soare întocmai ca în abecedar, ca nişte notaţii muzicale pe un portativ. Strada este proaspăt asfaltată. Casele sunt cochete şi bine întreţinute, înşiruite pe partea dreaptă a văii unui pârâiaş. Localnicii împletesc diferite obiecte din nuiele de răchită şi au lucrat vreme îndelungată pentru export, vânzându-şi produsele în Italia, perioadă de prosperitate care şi-a pus amprenta pe gospodării.

Asfaltul se termină la o bifurcaţie: în faţă, se merge la biserica de lemn „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”; în dreapta, e drumul către Borza, unde, în mijlocul codrului, se află mormanul sângeriu de argilă către care mă poartă curiozitatea.

Biserica „veche” este, ca să cităm din albumul „Bisericile de lemn din Sălaj” (Editura Silvaniei, Zalău, 2008): „situată pe un deal destul de greu accesibil”, „ascunsă, ca şi mare parte din vechiul sat, în ciudatul relief al depresiunii Agrij-Almaş”. Deci şi alţii folosesc cuvântul „ciudat” când vine vorba despre văile labirintice din jurul Varului. Lăcaşul de cult a fost folosit până în 1995; azi nu se mai slujeşte aici decât la sărbătorile de hram sau cu ocazia vreunei cununii, la cererea mirilor. În exterior, în dreapta altarului, pe prispă, se află mormântul preotului Damian şi al preotesei Tătina, marcat printr-o cruce de piatră. În ţinţirim, se găseşte o altă răstignire cioplită din lemn, unde Mântuitorul are braţul stâng rupt, întocmai ca la crucea de la intersecţia dinainte de podul Surducului peste pârâul Almaş. Pe latura vestică, există un unghi de unde se poate surprinde Piscuiul Ronei în fundal. Pozele de dimineaţă nu mi-au ieşit, din cauza lipsei de lumină, dar am revenit ulterior, într-altă zi, după prânz şi am fotografiat templul şi împrejurimile în condiţii excelente.

Deci, ca să ajungeţi la Salcia Babei Blestemate, se coteşte către dreapta, unde daţi peste fosta carieră de caolin, unde natura a săpat câteva forme neobişnuite, dar nu atât de numeroase şi de spectaculoase ca la Grădina Zmeilor din Gâlgăul Almaşului. Argila albă, folosită de olarii noştri pentru smălţuirea oalelor şi de chinezi la fabricarea porţelanului, a trezit entuziasmul filosofului Gaston Bachelard, care o descria ca pe un fel de plămădeală vie, supusă descompunerii şi fermentării. Cele două răstimpuri fizice total diferite prelucrau dialectic materia primă, la fel cum sistola şi diastola imprimă ritmul unei inimi: „două interese contrarii, aici prima mişcare - fineţea distrugătoare care vrea praful, şi-a doua mişcare - legătura tot mai fină a fermenţilor care pregătesc contexturile; prin această dublă mişcare, s-ar părea că aluatul se frămîntă pe sine”. („Pământul şi reveriile voinţei”, traducere de Irina Mavrodin)

Evităm să pătrundem în valea albă, gura unei râpe adâncite cu lopata. În faţa barăcii ruginite de la intrarea în exploatarea abandonată, alegem drumul din stânga, care urcă spre deal. Drumeţul va avea şi aici parte de o surpriză. Una dintre case are gardul împletit din curpeni, împrejmuire excelent executată şi păstrată în bună stare - asta acum, în epoca gardurilor din beton şi a porţilor din fier forjat!

După ce trecem de cele câteva clădiri, dispuse pe locul unor gospodării trecute şi pe hărţile întocmite la porunca împăratului Iosif al II-lea, drumul o ia către dreapta, spre Vest, unde se pierde în liziera pădurii. În spate, pe o păşune de un verde suculent, rămâne o răchită monumentală, cu plete bogate şi decorative, absolut nevinovată, fără nici un rol în Afacerea Babei Batjocorite.

Pătrundem în pădure, dar e un parcurs scurt, deoarece în curând urmează o zonă cumplită, defrişată în întregime, care seamănă cu felul cum arăta taigaua siberiană după prăbuşirea meteorului Tunguska. În locul panopticumului groazei din cel mai întunecat codru al Ţării Silvaniei, sălaş al unuia dintre cele mai nemiloase duhuri necurate, ne întâmpină cioturile cât roata de la bicicletă (ori chiar mai mari) ale arborilor retezaţi de la rădăcină cu drujba. Printre aceste ultime rămăşiţe ale unor stejari seculari, trece, adânc întipărit în sol, drumul îngust de care. Au fost necesare secole, zeci de mii de roţi şi sute de mii de apăsări de copită ca să sape o asemenea tranşee, un veritabil culoar călăuzitor prin desime.

Desigur, peisajul arăta cu totul altfel în urmă cu 40 ani, în vremea când Zaharia Prodan l-a străbătut împreună cu bunica lui. Îmi pot închipui groaza unui copilaş de câţiva anişori, purtat de mână printre arborii uriaşi şi impunători, într-un codru cu frunzişul des, unde nu se zărea geană de cer, în vreme ce fiecare pală de vânt stârnea câte un cor de vaiete şi scrâşnete. Spaima era menţinută şi întreţinută de poveştile despre tinerii pe care noaptea i-a prins în pădure şi n-au ajuns acasă la timp. Când, în ziua următoare, după răsărit, pornea căutarea lor, erau găsiţi cu minţile rătăcite. „Baba blestemată” ameninţa nu numai partea bărbătească a satului, ci pe toţi cei născuţi din sămânţa celor marcaţi de întâlnirea cu ea. Mai teribilă decât codrencele care furau nou-născuţi sau îi schimbau cu copii păroşi, „fata bătrână” nu cunoscuse împlinirea prin dragoste în viaţă şi se răzbuna după moarte pe toţi cei care îşi găsiseră perechea potrivită, alături de care să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi, strâmbându-le copiii.

La fel de nemiloşi au fost şi profitorii de ocazie. Câteva hectare de pădure au fost date la pământ fără nici un pic de remuşcare, ştergând cu buretele specificul unui spaţiu al nelegiuirii. Undeva în această parte de lume s-a aflat movila de lut roşu unde se înrădăcinase o salcie scheletică, aproape uscată, lucru absolut neobişnuit într-o pădure de goruni. În credinţele populare, există câteva specii privilegiate, precum salcia plângătoare (Salix babylonica), ale cărei ramuri mlădioase au ascuns-o pe Maica Sfântă atunci când soldaţii trimişi de Irod au căutat-o ca să-l ucidă pe Prunc. Din coaja sălciilor, s-a preparat multă vreme un ceai amar, leac bun împotriva frigurilor de baltă (pomenit şi de Jules Verne în „Insula misterioasă”). Acidul acetilsalicilic (aspirina), o variantă similară obţinută prin sinteză chimică, este acum cunoscut şi folosit de toată lumea pentru tratarea guturaiului şi a reumatismului. Dar nu toate plantele de baltă se bucură de un bun renume. Mănăstirea Argeşului a fost construită într-un loc aflat sub stăpânirea demonicului, în mijlocul unei zone mlăştinoase unde se tăvăleau porcii şi godacii în noroi, acolo unde „unde-mi creşte/ unde se-ndeseşte/ trestică/ pitică/ răchită/ 'nflorită/ papură/ 'nverzită”.

Locul unde în perioada post-paşoptistă s-a săvârşit tripla nelegiuire (tâlhărie, viol şi crimă) a fost acum ras de ferăstraiele mecanice, brăzdat de tractoarele forestiere, butucit de copacii trântiţi ca un mănunchi de marocco, călcat de cizmele tăietorilor de lemne, acoperit de mormanele crengilor desprinse cu securea de pe trunchiurile încă pline de sevă. Blestemul butelcilor din plastic năpădeşte ceea ce a rămas din fosta pădure. Flacoane de bere, de suc, de detergenţi, de ulei, de apă minerală se înşiruie de-a lungul potecilor ce se întâlnesc în capătul satului. Ele vor supravieţui bacteriilor, ciupercilor, prădătorilor, formând un ultim strat geologic, cel din perioada terminată cu extincţia speciei Homo sapiens sapiens.

Poate că ar trebui să mă simt dezamăgit că am străbătut degeaba atâta cale până aici. De ce? Am pornit pe urmele unei istorisiri cu năluci codrene şi am dat peste alta, o tragedie ecologică, mărturie a lăcomiei fără de frontiere. Parcă aud cântecul Tatianei Stepa: „Spune-mi pădure cu frunza rară:/ Unde-i iubirea de astă vară?/ Nu ştie iarna să se îndure/ De noi, copacii fără pădure?” Nu este nici primul, nici singurul măcel al fraţilor noştri muţi, fără de picioare, cu totul neajutoraţi în faţa celor înarmaţi până în dinţi cu ferăstraie şi topoare. Cârcotaşii vor spune că putem să ne mândrim cu faptul că Sălajul stă bine în comparaţie cu defrişările masive din Secuime sau din Moldova, însă aici nu este vorba numai despre distrugerea plămânilor prin care respiră Pământul, despre absorbţia apei de ploaie ori despre erodarea solului. Rana mortală tăiată de lucrătorii forestieri în miez de codru este în primul rând una spirituală. Iată, dragă Watson, o crimă care a ucis nu o biată bătrânică nemăritată, ci o parte din sufletul locului şi al localnicilor.

Mă amăreşte nepăsarea celor care, din neştiinţă sau nepăsare, au lăsat să fie nimicit un loc atât de promiţător în stârnirea groazei, un „nec plus ultra” (mai mult de atât nu se poate) al terifiantului sălăjean. Bătălia dintre tradiţional şi modern, dintre conservator şi inovator, a fost câştigată de atotcotropitoarea uitare. Îmi amintesc de şemineul descris în „Fantoma din Canterville” de Oscar Wilde, unde pata de sânge din locul unde, în 1575, Lady Eleonor fusese omorâtă de către Sir Simon de Canterville, a stat neatinsă vreme de secole, până când a fost curăţată cu „Paragon”, detergentul minune adus de ministrul american Hiram B. Otis. „Salcia Babei Moarte” reprezintă un caz similar: un loc excepţional, unic, încărcat cu istorie, doldora de paranormal, mai ceva decât Noaptea Sfântului Andrei şi Halloweenul la un loc, plus o poveste cu haiduci, sex şi violenţă - iată reunite aici toate ingredientele unei reţete de succes.

„Qui prodest?” Dar cui folosesc toate acestea?

De când pădurea dintre Var şi Borza a fost retezată de la sol, vărenii au rămas cu o legendă mai puţin. Nu-i bai, televizorul şi internetul le pot aduce oricând altele, mai multe, mai noi!


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 89 / 15 mai 2012