Decembrie în Valea Ascunsă (1)

(Techergheli sălăjene 9)

(c) 2012 Györfi-Deák György


IZOLAREA CA FIGURĂ DE STIL

Mineu (din limba maghiară: Menyő) este un mic sat din Nord-Vestul României. Nu se cunoaşte originea numelui. Rădăcina ar putea fi „meny”, care înseamnă „noră”, de aici supoziţia că ar reprezenta un nume de persoană. Scris „menny”, cu semiconsoana întărită, înseamnă „Rai, boltă, cer”, variantă care mi-ar inspira un elogiu, precum s-a întâmplat în cazul scriitorului Bálint Tibor, autorul articolului „Menyőből az angyal” („Din Mineu a coborât îngerul”), parafrazarea unui vers dintr-o foarte răspândită colindă ungurească. Să ne bucurăm de jocul de cuvinte „menny”/„Menyő”, dar însemnările din vechime nu susţin apropierea. Dacă ar fi fost o literă dublă, diecii ar fi scris-o ca atare. Petri Mór a cotrobăit prin arhive, scrinuri şi lăzi, unde a găsit decizii judecătoreşti şi acte de proprietate care ne oferă formele „Menyew” (1413), „Menew” (1420), „Meney” (1435), „Menyev” (1449), „Menő” (1464), „Menyew” (prin 1497), „Menyeo” (1519), „Menyew” (1543), „Meneő”, „Meneo” (1549), „Menyeo” (1611), „Meniő” (1618). Deci nicio urmă a Paradisului în toponimic. Nagy Marcella, căsătorită Sándor, i-a povestit ziaristului Fejér László o legendă conform căreia, iniţial, localitatea s-a aflat undeva pe deal, în locul numit Sándorháza, iar după năvălirea tătară s-a tupilat acolo unde se află acum. De aceea, i s-a spus „menedék, menedékhely”, adică „loc de refugiu”.

Satul s-a aflat atât în fostul comitat Sălagiu cât şi în actualul judeţ Sălaj, dar, datorită statului anonim prezervat de soartă vreme de secole, localizarea lui a devenit oarecum difuză şi confuză. Cei care auziseră de Mineu ştiau că este o localitate dincolo de Valea Sălajului, ascunsă într-o văgăună printre dâmburi. Revoluţia anticeauşistă a împins-o literalmente în lumina reflectoarelor (plasate pe tanchetele securiştilor dispuse în jurul casei parohiale), i-a adăugat un spor de glorie şi i-a sporit aura mitică, estompându-i poziţia, strămutând-o către capătul lumii pentru a spori dramatismul evenimentelor.

Trebuie să recunoaştem că ascunderea deliberată a satului uneori a dat roade. În „Schiţa monografică a Sălagiului”, Dionisie Stoica şi Ioan Lazăr remarcau faptul că localitatea, deşi populată, n-a fost luată în seamă la conscripţia din 1715. În „Monografia comitatului Sălaj”, Petri Mór adaugă şi anul 1720. În mărturiile legate de evenimentele din decembrie 1989, Victoria Ardelean, o membră din consiliul bisericesc al parohiei reformate timişorene din Piaţa Maria, declara sub jurământ că satul s-ar afla undeva „lângă Satu Mare”. Chiar şi azi, Mineu lipseşte de pe multe dintre hărţile electronice: Google Maps n-a dat nici un rezultat la chestionarea de căutare, deşi localitatea apare trecută între Deleni şi Hodod; la fel şi pe situl distanta.ro, bazat pe Yahoo Maps.

Dacă luăm în calcul aşezarea tăinuită şi paradoxalele informaţii referitoare la sat, am putea îndrăzni să facem o comparaţie cu Shambala, valea ascunsă din Himalaya. Diferenţa ar fi că acolo tot timpul e primăvară, iar oamenii trăiesc o tinereţe fără de bătrâneţe, pe când aici găsim un sat sălăjean după tipicul Pratchett-Quetzalcoatl (citiţi „Eric”!): jumătate românesc, jumătate unguresc; jumătate ortodox, jumătate reformat; jumătate tradiţional, jumătate global. În mod obişnuit, accesul în localitate se face dinspre Sălăţig, centrul de comună, pe un drum lung de 4 km, situat pe firul pârâului Mineu, un mic afluent din stânga râului Sălaj. Deci, dacă un jibouan ar dori să ajungă acolo pe şosea, ar trebui să parcurgă vreo patruzeci de kilometri via Benesat şi Cehu Silvaniei.

În realitate, există o cale dreaptă, aproape „în zborul păsării”, prin Şoimuş, Naimon (ori Bulgari), de vreo 17 de km, pe care i-am străbătut cu bicicleta în doar 3 ore, fără nici o grabă, în vreme ce am stat de vorbă pe îndelete cu localnicii şi am făcut o sumedenie de fotografii. E adevărat, vara aceasta a fost secetă mare, prin urmare drumurile forestiere sau de ţară străbătute au fost de o calitate excepţională, dure şi netede, fără să pună probleme la înaintare. Nu recomand nimănui să treacă pe aici cu o Dacie în sezonul ploios, dar un tractor sau o motocicletă vor traversa fără probleme toate porţiunile mocirloase din „anotimpul musonic”, bucuria „gdibolilor” şi mistreţilor sălăjeni.

Cum staţia C.F.R. Jibou reprezintă un nod feroviar cu legătură directă către Bucureşti, să fiu iertat, de când am parcurs întreg drumul, pedalat dus-întors, eu unul susţin că mult amintita „izolare” a Mineului reprezintă doar o figură de stil. Iar cine va dori să-mi repete isprava va avea numai de câştigat, deoarece aici îi va fi dat să descopere un unicat mondial: singura biserică de lemn cu portal de marmură roză.


O „RENAŞTERE” AMÂNATĂ „SINE DIE”

Mineul este legat prin mai multe fire de Piaţa Maria din Timişoara. Primul ar fi cazul pastorului reformat, forţat în 1989 să-şi petreacă sărbătorile de iarnă într-un loc care ar fi trebuit să reprezinte versiunea calvină a „Cucuieţilor din Deal”. Celălalt fir ne trimite înapoi cu o jumătate de mileniu în urmă, în canibalicul an 1514. De şase decenii, Constantinopolul fusese cucerit de Mahomed al II-lea şi transformat în Istambul. Cu doar un an în urmă, la Roma fusese ales un nou Papă, Leon al X-lea, succesorul lui Iulius al II-lea, eveniment care i-a scăpat viaţa florentinului Niccolo Machiavelli. Încă trei ani, şi Martin Luther cel scandalizat de vânzarea indulgenţelor (în fond, o colectă gen: „Daţi un leu pentru Ateneu”) va iniţia cea de-a doua scindare majoră în Biserica creată de apostolii Petru şi Pavel. Peste cinci ani, flota lui Magellan va porni să înconjoare lumea. Doar doisprezece ani, şi ultimul suveran maghiar se va îneca la Mohács, iar o bună parte din Ungaria va fi cucerită de Soliman Magnificul, monogamul absolut, spulberând toate strădaniile de-o viaţă ale regelui Matei Corvinul.

În 25 aprilie 1514, căpitanul de cavalerie din neamul Dózsa (Doza, Dosa), zis Székely György (Gheorghe Secuiul), a fost însărcinat cu alcătuirea unui corp de armată menit să participe la o viitoare cruciadă antiotomană. Noul Papă semnase în 3 septembrie 1513 o enciclică trimisă „prinţilor creştini” din Ungaria, Polonia, Boemia şi tările nordice, prin care se promitea iertarea păcatelor şi dezlegarea de glie a iobagilor înrolaţi ca soldaţi. Cei curioşi o vor găsi în „Leonis X. pontificis maximi Regesta...” (1884). Ca legat papal a fost desemnat cardinalul Bakócz Tamás din Ungaria. El apare nominalizat şi în inscripţia de pe pragul de sus al uşii de intrare în biserica reformată din Mineu, cioplită în Esztergom (în latină: Strigonium) de Firenzei János (Ioannes Fiorentinus):

„STEPHANUS DEESHAZY DE MENYEW INIMCO HOC INSIGNI PER WLADISLAVM REGEM OB REM FORTIT IN THURCAS GESTAM, DVM ARCIS IIAIICZE PREFECTURA FVNGERETVR, ORNATUS; DEINDE R[EVERENDISSI]MI DO[MINI] THOME BAKOCZ CARD[INALIS] STRIGO[NIENSIS], PATRI[ARCHE] CONSTANTI[NOPOLITANI] ET LEGATI APOSTO[LI]CI ROMAM, SCISMATE PVLVLANTE TRIENNIO ACCITI, NEGOCIORUM OMNIUM AR[CIS] STRIGO[NIENSIS] GVBERNATOR, PORTAM HANC POSVIT ANNO DOMINI 1514.”

„Encyclopaedia Britannica” ne spune că prelatul maghiar a primit sarcina de a organiza această campanie armată împotriva turcilor tocmai ca să fie îndepărtat din Cetatea Eternă, unde bogatul şi influentul cardinal de Esztergom era considerat drept o posibilă opţiune la Scaunul Apostolic. Nicolae Stoica de Haţeg îl numeşte Thoma Bacaci de Erdod în „Cronica Banatului”, lucrare pe care o recomandăm tuturor celor interesaţi să urmărească contextul politic şi succesiunea evenimentelor din epocă: „Şi în scurt [timp], după acea bulă, la Peşta şi la Oradia Mare preste patruzeci de mii se adunară.” Cum mulţi ţărani au venit la oaste, nobilii au obligat femeile şi copiii rămaşi acasă să efectueze muncile agricole. Nici ministrului de finanţe, Telegdi (sau Thelegdy) István, nu i-a surâs ideea şi a făcut tot ce i-a stat în putere ca să împiedice acţiunea de recrutare. Când „curuţii” (distorsionare a cuvântului „cruciatis”) s-au răsculat şi au început să-i pedepsească pe magnaţii hapsâni, vistiernicul capturat a fost dus la Lipova, unde „de partea ascunsă a trupului l-au spânzurat, cu săgeţi din harce l-au săgetat.”

Printre victimele răzmeriţei, s-a numărat şi nobilul Désházy Miklós (în româneşte: Nicolae de Deja), subprefect al comitatului Solnocul de Mijloc, care s-a refugiat şi a fost ucis în biserica a cărei edificare tocmai o începuse. Pe luneta de deasupra singurei uşi de intrare, aflată pe latura vestică, deci faţă în faţă cu altarul, stă scris:

MICHAEL DESHAZII DE MENYEW OBIIT • ANNO • DOMINI • M • D • XIIII.

Potrivit lui Márki Sándor, autorul monografiei istorice „Dósa György”, „a muri în Ungaria în Anul Domnului 1514 însemna că a căzut victimă răsculaţilor”. Simplul fapt că inscripţia se află pe pragul unei uşi şi nu pe o lespede sau pe o piatră de căpătâi ne duce cu gândul la faptul că trupul a fost ars, sfâşiat sau spulberat, deci în nici un caz n-a ajuns să fie înmormântat creştineşte. Şi Casa Domnului a fost prădată şi incendiată, dar a fost reconstruită de fratele mai tânăr (alţii susţin că totuşi ar fi fost fiul lui Miklós), Désházy István, fost strateg al cetăţii Jajce din Bosnia-Herţegovina de azi, avansat comandant al cetăţii Esztergom. Un an mai târziu, în 1515, când un stareţ din Oradea Mare a sfinţit lăcaşul de cult, în locul unde s-a vărsat sânge a fost plasată o cristelniţă cioplită de acelaşi meşter, Ioan Florentinul, astfel încât stropii de apă sfinţită să spele păcatul săvârşit pe vremea războiului ţărănesc. Pe ea au fost reprezentate stema regatului şi blazonul familiei, însoţite de următorul text:

IOANNES FIORENTINUS ME FECIT.
HOC OPUS STEPHANUS DESHAZI DE MENYEW ALIAS IAYCZENSIS
NUNC ARCHIEPISCOPATUS STRIGONIENSIS GUBERNATOR ET PRAEPOSITUS
WARADIENSIS FECIT FIERI ANNO DOMINI MCCCCCXV.

Însă biserica n-avea să rămână romano-catolică decât un răstimp foarte scurt. În Ardeal, Reforma a fost adoptată de nobilime şi de ţărani ca o afirmare a independenţei faţă de Sfântul Scaun sau de stăpânirea austriacă, deci a fost generată de un puternic sentiment antipapistaş. Cristelniţa frumos ornamentată în spiritul Renaşterii italiene nu şi-a găsit locul în austerul mediu protestant, dar a fost păstrată o vreme în virtutea tradiţiei. În cele din urmă, conform datelor publicate de Balogh Jolán în cartea „Az erdélyi renaissance” (Renaşterea ardelenească), imensul potir de piatră a fost dăruit în 1886 Muzeului Episcopiei Oradiei Mari de către Bölöni Sándor jr.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.95 / decembrie 2012

Opt momente zălăuane (8)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


8. O CREASTĂ FORTUNATĂ


Primul releu amplasat deasupra Zalăului a fost cel al televiziunii naţionale. Fiind atât de aproape, cei din cartierul Brădet prindeau programul 1 cu un simplu dipol plasat pe receptorul TV. O legendă urbană susţine că era suficient să se scoată o mână pe fereastră, iar cu cealaltă să se atingă mufa de antenă, ca să se obţină o imagine ireproşabilă. Dar cu ce folos? Nicolae Ceauşescu a dorit să facă economii „la sânge" şi n-a permis difuzarea campionatelor mondiale sau europene de fotbal, aşa că microbiştii au pus mână de la mână, şi-au cumpărat televizoare „Sport", care funcţionau alimentate de la o baterie de automobil, au urcat pe Meseş, au montat pe un catarg improvizat antene tip „fluture" de mare câştig şi s-au instalat în fotoliile pliante, ca să savureze competiţiile transmise de posturile maghiare sau ucrainene. Şi aşa, în vremurile dinainte de Revoluţie, zălăuanii au trăit cu adevărat nişte „nopţi magice", într-un stil imposibil de imaginat azi, în epoca transmisiilor prin cablu optic şi a plasmelor lăţite de-a lungul sufrageriei.

Criticii reproşează autorilor de literatură ştiinţifico-fantastică faptul că n-au prevestit dezvoltarea reţelor celulare de telefonie mobilă. În goana după extinderea cuprinderii teritoriale, companiile specializate s-au repezit să cucerească înălţimile. Azi, numărul stâlpilor de pe Meseş, încărcaţi cu cele mai ciudate „dobe" şi „furci", s-a înmulţit vertiginos. În aval de cele mai vechi echipamente, lângă şosea, unde începe traseul turistic marcat cu banda roşie, există o instalaţie la picioarele căruia se află şi un cuptor de copt pâine. Lemne sunt berechet în jur, iar unii susţin că se pot coace şi vinete în el, dacă se aduce apă potabilă din vale.

Vechiul releu este păzit de câţiva câini, care latră la toţi turiştii, indiferent de sex, religie, naţionalitate, studii, orientare politică sau data de expirare a actului de identitate. Cea mai vitează este căţeluşa Lady, o maidaneză neagră, fără pui. Aud că a încercat să muşte şi cauciucurile bicicletelor de munte care au concurat în cadrul competiţiei Michelin Maraton Zalău. Este o competiţie dură şi solicitantă, cu trei trasee: „Hobby" (30 km), „Race" (54 km) şi „Elite" (94 km). Ici-colo, pe cărare, găsim părţi din semnele reflectorizante montate pe cadrul velocipedelor.

Grosul antenelor se află în zona vechiului turn de pază roman. Tot traseul de creastă este marcat cu panouri mari, viu colorate, întrucât punctele cele mai propice pentru scrutarea depărtărilor au fost folosite şi acum 2000 de ani de străjerii romani, iar companiile telefonice au avut nevoie de o degrevare arheologică „in situ" urgentă. Coborâm către Moigrad. Datorită defrişărilor masive, orizontul s-a lărgit, iar priveliştea este incredibil de frumoasă. Într-o zi senină, se văd Vârşolţul, Periceii, Măgura Şimleului şi chiar mai departe. Dar totuşi aş prefera ca arborii să fi rămas la locul lor şi să scrutez depărtările primăvara devreme ori toamna târziu, când încă ramurile nu sunt înfrunzite.

Cel mai uimitor lucru este microclimatul de la cota 500. Dacă jos, la poale, fierbe asfaltul întins pe bulevard şi sfârâie anvelopele maşinilor, sus, în umbra copacilor de pe creasta muntelui, nici nu se simte canicula. Este atât de plăcut, încât te simţi ca într-una dintre staţiunile de pe ţărmul insulelor „fortunate" (favorizate de soartă), într-un loc unde nu-i nici prea cald, nici prea frig, unde toată lumea trăieşte fericită şi te lasă în pace până când nu dai năvală cu tunul, precum a încercat Horatio Nelson în 1797 şi a păţit-o urât de tot. Aşa, ca să ştiţi de ce statuia din vârful coloanei amplasate în celebrul Trafalgar Square ţine sabia în mâna stângă: braţul drept al amiralului i-a fost smuls de o ghiulea când a atacat portul Santa Cruz de Tenerife. Pacea de pe creasta Meseşului este una dintre cele mai de preţ comori ale Zalăului, păcat că atât de puţini urcă să se bucure de ea. Dumnezeu dă, dar nu bagă în traistă.


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (7)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


7. „ZONA EROTICĂ ZALĂU"


Despre umoristul Ioan Groşan am scris anterior, în „Curiozităţile sălăjene", când a venit vorba despre romanul „Judeţul Vaslui în N.A.T.O.", o lucrare deloc science-fiction, deşi acţiunea este plasată în îndepărtatul şi potenţial distopicul 2084. Pe scurt, România este acceptată progresiv, judeţ cu judeţ, să facă parte din alianţa nord-atlantică, ultimele rămase pe dinafară fiind Vaslui şi Sălaj. Competiţia este acerbă. Dacă moldovenii au aruncat în luptă nurii celebrei hangiţe Ancuţa, sălăjenii au apelat la întreaga echipă feminină de handbal de la SILCOTUB Zalău, „câştigătoarele Cupei Parteneriatului pentru Pace", ca să-i îmbibe pe generalii aliaţi cu nişte pălincuţă „ochi de veveriţă", iar apoi să le cânte, echipate numai cu genunchierele, „Aşa beu oamenii buni" şi „Love me tender".

Romancierul a revenit acum pe plaiurile silvane într-un episod din romanul „Un om din Est". Atunci când reporterul Nelu Cucerzan, alter-ego-ul prozatorului, l-a vizitat pe prietenul Viorel Mureşan, binecunoscutul poet optzecist, a constatat cu surprindere că în Zalău totul poartă numele de Porolissum: Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă, hotelul din centrul oraşului, agenţia de turism, ansamblul folcloric, cartierul dinspre Ortelec, ditamai strada, ba chiar şi şcoala de pe ea au fost botezate cu numele străvechii capitale de provincie romană. Năstruşnicul obicei l-a amuzat copios, astfel încât a creat un personaj voluptuos, botezat Tit-Livia Porolissa de către fanaticul ei tată, profesorul Horaţiu Pop, un latinist de excepţie, xenofob prin destin şi educaţie.

Descrisă printr-un fragment preluat cu ghilimelele de rigoare din „Istoria literaturii române" de G. Călinescu, „monumentala eroină" a stârnit senzaţie, a mişcat inima şi pana criticilor. Anton Holban a văzut în ea „o paradigmă a omului fără vocaţie". Andrei Terian a considerat că „încarnează profilul ardeleanului tipic, prototipic şi arhetipic laolaltă". Alţii, mai cu picioarele pe pământ, s-au arătat profund şocaţi de realitatea reprezentată în versurile: „De la Nistru pân la Tisa/ Tot românu-n Porolissa". Octavian Soviany a caracterizat-o succint drept „o brutăriţă plăvană din care emană un aer frust de senzualitate bovină". Andrei Simuţ a sintetizat conciliant: „tot programul de aventuri erotice ale lui Nelu Sanepidu are ca scop studiul caracteriologic al femeilor, al tipologiei feminine apărute sub comunism, scopul fiind de a surprinde femeia în momentul de vulnerabilitate maximă". Ehehe, cine ştia pe atunci de exhibiţionistele noastre, devenite fără voie vedete porno pe Youtube, în urma filmuleţelor deşucheate postate de hackeri sau de iubiţii dezamăgiţi, înregistrări tocmai bune pentru a creşte tirajul gazetelor şi audienţa posturilor de televiziune.

Drept punct de intensitate maximă a plăcerii provocate de descrierea „zonei erotice Zalău", sintagmă creată tot de mucalitul Ioan Groşan, se potriveşte aici anecdota cu Grădina Poporului, locul unde cuconetul din Zalău îşi plimba căţeluşii de rasă caniche, numiţi „puli" în ungureşte, de unde şi denumirea dâmbului respectiv, absolut nevinovată în limba lui Ady Endre: „Puli-domb".


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (6)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


6. ADY ŞI ROMANUL FEMININ


Casa unde a locuit poetul revoluţionar maghiar în perioada cât a studiat la Liceul Wesselényi, astăzi Colegiul Naţional Silvania, se află pe strada Crasnei, rebotezată postrevoluţionar „22 Decembrie", probabil pentru că duce către poligonul armatei.

În copilărie, Ady şi-a început studiile la şcoala din satul natal, Eriu-Meţenţ din comitatul Sălaj, localitate care azi îi poartă numele. După ce a absolvit gimnaziul piarist din Carei, tânărul şi-a continuat studiile la şcoala în faţa căruia se află acum bustul său. O altă statuie i-a fost ridicată în Lompirt, unde au trăit bunicii din partea tatălui. Când părinţii au ales Zalăul, a contribuit mult faptul că sora tatălui său, Ady Juliánna, s-a măritat cu Séra Lajos, un bogat proprietar de terenuri, deci elevul avea masa şi casa asigurate. Şi-a luat examenul de bacalaureat în 1896, an în care jurnalul „Szilágy" (Sălajul) l-a debutat publicistic.

Ca orice poet, a avut o viaţă sentimentală zbuciumată. În ultimul an de studii, s-a îndrăgostit nebuneşte de Zsóka (Friedmann Erzsébet). Muză i-a fost Léda (Brüll Adél, măritată Diósy), iar soţie Csinszka (Boncza Berta). Dar Ady a fost asaltat tot timpul de alte femei. Printre ele s-a numărat şi prozatoarea Dancsházi Oláh Ida, sălăjeancă la origine, fata unui revoluţionar paşoptist din armata generalului Bem, căzut în dizgraţie după reinstaurarea dominaţiei habsburgice. După ce a divorţat de Szollosy György, şimleuanca strămutată în capitala maghiară a fost nevoită să-şi câştige singură pâinea şi a început să scrie articole pentru periodicele din Budapesta. A publicat mai multe cărţi semnate cu pseudonimul Lux Terka. În 1905, i-a trimis poetului un volum cuprinzând două nuvele ample („Jurnalul lui Lenci", „Fani şi Dani"). Ady a reacţionat curtenitor şi, în anumite limite, favorabil:

„Am promis să ne referim şi la femeile care scriu. Credem că, dacă totul ar decurge normal în această ţară, în vremurile de azi, atunci scriitoarele ar trebui să conducă lumea. Dar îi putem linişti oricum pe bărbaţii condamnaţi la munca silnică de zilier, cuprinşi de fiorii de spaimă. Încă nu s-au născut femeile de care ar trebui să ne temem cu adevărat. Mă gândesc la cărţile lui Lux Terka şi Tormay Cecil. Două intelectuale marcante. Amândouă sunt spirite nobile şi diletante de rangul întâi. Însă diletante." („Scrisorile din seara de vineri", Magyar Közélet, 21 mai 1905, semnată Diósadi)

În prezent, după mai bine de un secol, romanele scrise de Lux Terka au parte de un reviriment deloc surprinzător. Nu credem că vor fi trecute vreodată în canonul literar, dar conversaţiile de alcov şi mondenităţile răsucite pe toate feţele pot oferi multe ore plăcute cititoarelor de oricând. Precum spunea şi Ady Endre într-un alt articol, apărut în „Budapesti Napló" (Jurnalul budapestan), textele redau incitantele şi subtilele meandre ale sufletului, denotă o melancolie înduioşătoare şi oferă o doză consistentă de naivitate feminină.


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (5)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


5. BUCURIA COPIILOR ŞI APOCALIPSA DĂSCĂLIMII


Situat la poalele Meseşului, cartierul Brădet reprezenta cândva, cu vreo două decenii în urmă, plămânii oraşului. După revoluţie, aici s-au construit primele căbănuţe de agrement, unele incendiate fără zăbavă de persoane iresponsabile rămase neidentificate, care au pus focul fără să se teamă că pălălaia s-ar putea extinde în pădure. Proprietarii au ripostat clădind vile solide din piatră, material ignifug prin definiţie. Unii şugubeţi au răspândit zvonul că noii potenţaţi şi-ar fi propus chiar să le îmbrace în azbest, dar s-au speriat când au aflat că e un material cancerigen. Apoi s-a înlăturat şi pericolul incendiului forestier, prin defrişarea masivă a arborilor de pe coaste, ceea ce a redus cantitatea de apă preluată de sol şi a ridicat imediat nivelul apelor pârâului Zalău după fiecare rupere de nori, spre bucuria mass-mediei locale, grăbită să filmeze cum ţâşneşte apa din gurile de canal şi curg puhoaiele printre maşini pe bulevardul Mihai Viteazul.

Dumbrava Sibiului reprezintă o parte din hotarul străvechiului Hermannstadt, unde s-a amenajat un complex în aer liber, care cuprinde şi Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA, spaţiu făcut celebru de morile rustice, cu pietrele acţionate de câte o „roată cu făcaie", strămoaşa turbinei Pelton. Iată prima imagine care mi-a sărit în minte, când am văzut frumosul parc de agrement din Brădet, cu o „porta pretoria" din bârne la intrare, un spaţiu împădurit unde copiii pot alerga în voie după fantezii şi aventuri, fără teama de a ajunge sub roţile vreunui bolid condus de un vitezoman de cartier. Proiectul „Pădurea-parc Brădet" a fost predat beneficiarilor în 2009, la începutul lunii septembrie. Zona de agrement ocupă o suprafaţă de 20 de hectare. Amenajarea celor două sectoare a costat aproape 1,6 milioane de lei, bani proveniţi de la Administraţia Fondului de Mediu, cu o contribuţie de 0,2 milioane de lei din partea municipalităţii. Conform celor declarate la inaugurare de primarul Radu Căpîlnaşiu:

„În zona A au fost realizate alei principale în lungime totală de 896 metri liniari şi 800 de metri liniari de alei secundare. Aici au fost amplasaţi 32 de stâlpi de iluminat public şi amenajate două locuri de joacă pentru copii şi patru zone sportive, plus un grup sanitar şi biroul administratorului parcului. În zona B exista 635 metri liniari de alei principale şi 345 metri liniari alei secundare, 30 de stâlpi de iluminat, două locuri de joacă, o zonă sportivă şi două toalete ecologice. În parc au fost amplasate bănci şi coşuri de gunoi."

La intrarea în parc, o hartă a împrejurimilor propune câteva posibilităţi de drumeţie. Cercul galben, „ochiul boului", duce către tabăra de vară de sub Meseş, urcă pe creastă şi se opreşte la Izvorul Salamandrelor. Ca să ajungi acolo, trebuie să ieşi din parc prin partea dinspre munte, să traversezi drumul european E81 către Cluj şi, la prima curbă ce urcă pe Meseş, să părăseşti şoseaua şi s-o coteşti la stânga, pe un drum forestier plin de hârtoape. Cine îl vede, îşi aduce aminte de bancul cu ARO 4x4, reluat acum în varianta Dacia Duster. Cică nemţii zăresc noul vehicul tot-teren la târgul de maşini din Frankfurt, îl testează, trec peste hopuri, se bagă prin albii de pârâu, patinează prin mlaştină cu el, apoi dau din cap uimiţi: „Maşina asta se fabrică în România? Mein Gott, ce fac unii numai ca să nu-şi repare drumurile!"

După o cale de trei sferturi de ceas mers pe jos, în condiţiile menţionate anterior, turistul întâlneşte terenul de sport şi vestiarul taberei, situate în stânga. Tot aici, se află şi o fântână dezafectată. Cabana, unde în alte vremuri erau găzduiţi participanţii la olimpiadele naţionale, se află un pic mai sus, în dreapta, dincolo de poarta ferecată acum de un „rug", ramura ţepoasă a unui mur, crescut şi înstăpânit în cadru ca-n basmul cu Frumoasa din Pădurea Adormită. Clădirea a fost construită prin contribuţia cadrelor didactice, de aceea unii o amintesc sub numele de „Cabana Învăţătorilor". Cândva, la sfârşitul lunii iunie, după încheierea anului şcolar, a existat şi o zi rezervată „apostolilor de la catedră" (30 iunie). Apoi au început nefastele metamorfoze postrevoluţionare, iar momentul festiv dinainte de începerea celor 61 de zile ale vacanţei pedagogilor a căzut victimă modificărilor de dragul schimbărilor.

Tabăra de pe Meseş, aşa cum se înfăţişa azi-vară, este o reprezentare la scară a tuturor durerilor din învăţământul românesc. În toamna acestui an, în judeţ au rămas neocupate peste 200 de posturi de suplinitori. Dascălii bătrâni s-au pensionat sau au murit, iar cei tineri preferă să lucreze ca ospătari sau să culeagă căpşuni în occident. Şi uite aşa rămânem şi fără sărbătoriţi, şi fără sărbători, doar cu poeziile lui Goga şi doinele de jale.


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (4)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


4. LABIŞ ŞI VERBELE FRANCEZE

Este o vară cu temperaturi aviare. Alcoolul rubiniu din „termometrul îndrăgostiţilor" arată 42 de grade. Încă un pic şi se revarsă din tubul prelung şi translucid fixat pe clădirea bibliotecii judeţene. Mai în vale, în faţa casei de cultură a sindicatelor, pe panoul ceasului electronic se afişează doar 39. Destule şi acelea. Căldură mare, monşer! Păcat că nu se mai predă „Moartea căprioarei" la liceu, altfel tinerii ar putea recita îngânduraţi din Nicolae Labiş: „Seceta a ucis orice boare de vânt./ Soarele s-a topit şi a curs pe pământ./ A rămas cerul fierbinte şi gol./ Ciuturile scot din fântână nămol./ Peste păduri tot mai des focuri, focuri/ Dansează sălbatice, satanice jocuri." Cât de precisă şi de actuală este imaginea! Satele de pe versanţii mănoasei văi a Someşului au rămas fără apă. Flăcările înghit părţile greu accesibile ale Bucegilor, vâlvătăile înconjoară Colorado Springs de lângă Grădina Zeilor americană, fumegă pădurile de pin din Insulele Canare, ard stejarii pitici din sudul însorit al Franţei, chiparoşii Italiei şi arborii de mastic de pe coastele Greciei.

În vremurile dinainte de revoluţie, capodopera „poetului adolescent" se studia în ultima clasă de liceu. Labiş a povestit „vânătoarea foamei în Munţii Carpaţi", „la ceas oprit de lege şi de datini", din proprie experienţă. Imediat după terminarea celui de-a doilea război mondial, a urmat una dintre cele mai mari secete din istoria ţării. Ţăranii au trebuit să predea puţinele bucate adunate pentru ca ţara să plătească „cote" (despăgubiri) Uniunii Sovietice. Rămaşi fără mijloace de trai, moldovenii s-au urcat pe „trenurile foamei" (Iaşi-Timişoara) şi au plecat să-şi câştige pâinea în Banat, o zonă mai puţin afectată de caniculă, datorită reţelelor de canale folosite atât pentru desecarea mlaştinilor cât şi pentru irigatul ogoarelor.

„Biche" înseamnă chiar „căprioară" în limba franceză. De la omofonia dintre „la biche" şi Labiş au pornit multiplele speculaţii legate de moartea poetului, lovit de un tramvai şi plecat dintre noi după ce a dictat „Pasărea cu clonţ de rubin" pe patul de moarte din spital. Poeziile sale au fost traduse în franceză de Aurel George Boeşteanu, tălmăcitor al lui Arghezi, Blaga, Philippide, plus proza lui Călinescu, Camil Petrescu, Sadoveanu. La o asemenea carte de vizită, am făcut ochii mari când am citit: „je suis mon p`ere", adică, la o primă interpretare, de francofon amator: „eu sunt propriul meu tată". Mi-am amintit imediat de povestioara lui Robert Heinlein, „All You Zombies" (Voi toţi zombii), unde eroina, o barmaniţă orfană, se face agentă temporală şi îşi schimbă sexul, se întoarce în timp, devine propriul său tată, iar de dragul paradoxurilor temporale, chiar propriul bunic şi propria bunică. Va să zică am picat de fraier, aviz „get-begeţilor". Aurel George Boeşteanu a tradus corect: „Mă iau după tata." Nici zeţarul nu şi-a făcut de cap, a cules rândul cum trebuie. Verbul „suivre" (a urma) se conjugă astfel la modul indicativ, timpul prezent: je suis, tu suis, il suit, nous suivons... Deci atenţie, „je suis Paul" poate însemna cu totul altceva decât „io mi-s Pavel" („...din Banat", dacă ştiţi cântecul).

Nicolae Labiş a fost bun prieten cu zălăuanul Ion Buda, întâi redactor-şef, apoi secretar de redacţie la ziarul sălăjean (de fapt săptămânalul tip ediţie de weekend) „Năzuinţa". Profesorul universitar Dumitru Titus Popa a publicat în „Clipa" lui Dinu Săraru o fotografie unde cei doi apar într-un grup de opt, alături de Ion Gheorghe şi Nicolae Stoian şi a deplâns faptul că canonul literar actual încă nu l-a acceptat pe genialul tânăr care a căzut în „lupta cu inerţia" şi ne-a lăsat ca epitaf versul: „Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt." (Primele iubiri). De dragul confuziilor pe tema „a fi" versus „a urma" în limba franceză: „Je ne suis plus, c'est un chanson tout-ce que je suis."


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (3)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


3. UN AMFITEATRU ÎNCINS CA O TIGAIE

Desemnarea datei de 29 iulie ca zi pentru organizarea referendumului de demitere a preşedintelui României a încurcat multe planuri, printre care şi unul legat de punerea în valoare a ansamblului arheologic de la Porolissum. Anul trecut, cu prilejul „Festivalului roman", străvechea capitală de provincie a oferit cadrul feeric în care s-au căsătorit zâna dacică Ancuţa Mărieş cu arheologul american Eric De Sena. Pentru variaţiune, tema propusă în acest an, cu mult înainte de complicaţiile politice din vară, a fost organizarea unor funeralii romane.

Latinii antici nu-şi îngropau răpuşii, ci, întocmai ca şi grecii în celebrele epopei homerice, le clădeau un rug mortuar şi-i incinerau. Creştinismul şi „credo in carnis resurrectionem et vitam aeternam" (cred în învierea trupului şi viaţa eternă) a schimbat radical acest obicei şi a promovat înhumarea. La un moment dat, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, costurile unei înmormântări au depăşit anumite limite de bun-simţ, astfel încât împăratul Iosif al II-lea de Habsburg a încercat să impună revenirea la ceva simplu, adică mortul să fie înfăşat într-un giulgiu şi azvârlit într-o groapă comună, dar a stârnit protestul general al supuşilor din toate provinciile imperiului. Întrucât începuse să bată vântul schimbării şi se anunţa căderea Bastiliei, „reformatorul împărătesc" a renunţat la idee pe patul de moarte. Din păcate, în mileniul al III-lea, criza de spaţiu şi scumpirea „locurilor de veci" din marile oraşe, au readus transformarea trupurilor în cenuşă printre opţiunile decedaţilor. O urnă încape pe orice poliţă şi nu trebuie răscumpărată din şapte în şapte ani.

Mi-am anunţat prietenii că mă voi duce la „Porolissum Fest 2012" şi m-au întrebat nedumeriţi: „Ce e aia?"

- Păi, o reconstituire istorică făcută de specialiştii de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă din Zalău. Ea va începe cu citirea panegiricului împăratului Traian (Marcus Ulpius Nerva Traianus), „Nimfele Daciei" îl vor jeli, va urma incinerarea defunctului, armata îi va acorda onorurile cuvenite, doi gladiatori se vor înfrunta lângă rug, iar fiul său adoptiv, Hadrian (Publius Aelius Traianus Hadrianus), va fi aclamat ca succesor.

- Aş, n-ai ce face?

Cum sunt o fire încăpăţânată şi sufăr de patriotism local acutizat, am schimbat tactica. Se zice: „Ambalajul vinde marfa." Pentru a populariza cu succes iniţiativa colegilor de la muzeu, altora le-am spus aşa, într-o doară, că duminică trebuie să mă duc la o înmormântare în Moigrad.

- Da' cine-o a murit?

- Împăratul Traian.

- Fugi de aici! Ăla s-o dus de mult.

- Da, dar abia acum îl petrec zălăuanii, în amfiteatrul de acolo. Şi-apoi armata îl alege pe împăratul Hadrian şi-l aclamează bătând cu săbiile în scuturi.

- Zău? La ce oră începe?

- Fix la prânz.

Noi am venit cu toţii. După ceremonia funerară, urmau să năvălească barbarii şi să forţeze partea nordică a „limes"-ului imperial. Am răbdat soarele arzător, cocoţat în crucea amiezii, acolo de unde putea să dogorească râul, ramul, cu o intensitate maximă. Dacă ne-am fi transformat în panouri solare, am fi generat kilowaţi de energie ieftină şi ecologică. Spectacolul, desfăşurarea de trupe, demonstraţiile de virtuozitate şi joaca de-a războiul a meritat „prăjirea" de care a avut parte toată lumea, „ad unum omnes", de la vlădică la opincă. Poate că la anul, organizatorilor le va veni ideea să construiască un umbrar ad-hoc prin întinderea unor prelate pe câţiva stâlpi uşori, din fibră de sticlă, fixaţi cu rezervoare din plastic umplute cu apă, postate la bază, întru răsfăţarea oficialităţilor şi spectatorilor. Ca plan de rezervă, pe principiul „nu pune pe altul să facă ceea ce tu însuţi poţi face", fiecare poate să-şi aducă o umbrelă de acasă. Ea va fi folositoare atât în vreme de arşiţă cât şi în caz că plouă. Şi, la nevoie, îi putem ciomăgi şi pe roxolani cu ea.

„Acta est fabula! Salve!" (Piesa s-a terminat, a devenit poveste. Salut!


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (2)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


2. ŞTRENGARA ZALĂU NORD

În noul mers al trenurilor, valabil în 2012, cursa de dimineaţă Jibou-Zalău a căpătat un statut interregional şi bagă viteză, fără a se opri pe parcurs. Garnitura se formează din ultimele două vagoane sosite din capitală cu acceleratul de Baia Mare, fiecare de altă clasă, cu care circulă şi unii dintre bugetarii de prim rang. Probabil că, din cauza crizei, şefii din Zalău au rămas fără bonuri de benzină şi nu-şi permit să cheme maşina instituţiei la Jibou, să-i ia cât mai repede de acolo. După ce oricum au aşteptat douăzeci de minute în plus, răstimpul cât pleacă garnitura principală şi se cuplează noua locomotivă, gândeşti că n-au răbdare să suporte pierderea a încă trei minute cu staţionările din cele trei staţii de pe parcurs. Aşa că „expresul matinal", singurul tren dintre 7:00 şi 13:30, trece ca rapidul prin Mirşid, staţie unde se poate coborî pentru a merge la străvechea cetate romană Porolissum. Ruta, un prilej de „a techergheli" prezentat anterior, este spectaculoasă, de un pitoresc aparte. Nu-i nici prea lungă (8 kilometri, adică un parcurs de 2 ore pentru adolescenţi şi adulţi) şi-i în parte umbrită, deoarece străbate minunata pădure a Viţinalului.

Modificarea orarului C.F.R. nu ne-a deranjat prea mult, deoarece noi ne duceam la Festivalul Verii (sau Berii - pentru mulţi concetăţeni, denumirea „fiestei" zălăuane de la începutul lunii august a devenit foarte confuză, mai ales după cea de-a treia halbă), dar în compartiment cu noi era şi un om din Braşov, care ar fi dorit să coboare acolo, ca să ajungă în Moigrad. Controlorul a confirmat, trenul nu are oprire în staţia Mirşid, dar nu-i nici un bai, domnul călător să meargă până în Zalău şi să rămână cuminte în vagon, că peste un sfert de oră aceeaşi garnitură se întoarce la Jibou, de data aceasta cu oprire în toate staţiile. Deci, în anul apocalipsei mayaşe, cel mai scurt drum între oraşul someşan şi comuna unde se exploatează siderurgicul tuf vulcanic trece prin Crişeni şi descrie traiectoria unui bumerang ameţit de atâta învârteală.

Am citit de curând în „Magazin Sălăjean" o ştire (nesemnată) despre robotul cu o voce feminină pus să anunţe sosirile şi plecările din staţia Zalău Nord. Când, din cauza caniculei, şinele s-au strâmbat şi în 20 august a.c. un marfar a sărit de pe linie, circulaţia feroviară a fost suspendată timp de vreo cinci ore. Cu toate acestea, „blondina" înregistrată pe bandă şi-a continuat imperturbabilă programul, fără ca vreunul dintre ceferişti să-i taie piuitul, spre veselia (citeşte: „hazul de necaz al") celor de pe peron: „Cum tanti se încăpăţâna să roage oamenii să poftească în vagoane, s-au apucat şi ei să facă miştocăreală prin gară, spunând că urcă mintenaş dacă li se dă gratis loc la cuşetă."

Credem că jurnaliştii distraţi de anunţurile fără efect clamate la megafon în ziua deraierii din Mirşid vor fi interesaţi să adauge la dosarul cu fapte diverse din categoria „Eternul şi fascinantul Sălaj" un incident similar, păţit la întoarcerea noastră de la zilele oraşului.

Cursa „regio" Sarmăşag-Zalău Nord-Jibou circulă ca atare, pe toată distanţa, doar în timpul săptămânii. În weekend, ea se opreşte în capitala de judeţ şi nu mai pleacă niciunde, fără să-i pese de programul „spicheriţei automate". Noi ne-am urcat în vehiculul cu aspect de tramvai, ne-am instalat comod pe băncuţe, dar am sărit cât-colo, să ne adunăm bagajele şi să coborâm în mare grabă, când am auzit că trenul respectiv va sosi în gară la linia doi. Noroc cu pasagerii cu vechime, care ne-au potolit şi ne-au explicat toată tărăşenia, zâmbind cu gura până la urechi. Ca tot străinul lăsat la îndemâna bunăvoinţei gazdelor, nu ne-a venit să credem că este posibil aşa ceva în mult-lăudatul secol XXI. Ştirea citată ne demonstrează că se poate întâmpla, iar în „ştrengara" staţie Zalău Nord năzdrăvăniile continuă.


Publicată în: Caiete Silvane nr. 92 / septembrie 2012

Opt momente zălăuane (1)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


1. PATINA SMALŢULUI

Întotdeauna am socotit că muntele este o încercare dată de Dumnezeu pentru a afla cine eşti cu adevărat. Cu excepţia Cehului Silvaniei, fiecare oraş sălăjean este străjuit de câte o spinare masivă şi impunătoare: Măgura din Şimleu, Muntele lui Rákóczi în Jibou, Meseşul şi străvechiul „limes" roman deasupra municipiului reşedinţă de judeţ. Nu ştim cum arăta satul Zyloc, pomenit de cronicarul anonim al regelui Béla când, în „Gesta Hungarorum", a relatat campania trupelor conduse de căpetenia Tuhutum şi fiul său Horca. În 2011, când s-a hotărât construirea unei hale agro-alimentare în locul vechii pieţi din oraş, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă din Zalău a avut ocazia să sape în propria curte din spate (de fapt, a liceului de băieţi de pe vremuri) şi a descoperit mai multe vestigii medievale, printre care şi o fierărie. După terminarea primelor prospecţiuni, de Zilele Cetăţii au fost chemaţi şi copiii să-i ajute pe cercetători, va să zică să se transforme, după caz, în Indiana Jones sau Lara Croft şi să înceapă căutarea „comorilor" din Evul Mediu Timpuriu. Cioburile descoperite dovedesc că olarii din târg îşi începuseră activitatea încă de pe atunci.

Ceramica de Zalău era de o calitate excepţională, garantată prin statutul meşteşugarilor şi verificată cu mare atenţie de către cei înainte-stătători: avea fondul alb, decorat cu verde, maro şi violet închis, era smălţuită, şi, dacă clientul accepta să dea un ban în plus, bogat ornamentată. Deşi prima breaslă de olari şi-a primit „autorizaţia de funcţionare" abia în 1738, activitatea productivă fusese menţionată încă în 1640, iar dovezile arheologice din prezent arată că ea debutase cu mult înainte. Lutul era extras din mici cariere, gropi săpate local în coasta dealului de deasupra centrului vechi şi prelucrat în atelierele de pe uliţa numită şi azi „Strada Olarilor", care coboară dinspre cartierul Brădet către strada botezată azi Corneliu Coposu.

Recent, în literatura de specialitate, s-a încercat să se reproşeze „fazecaşilor" de aici faptul că la un moment dat au impus un monopol de desfacere a mărfurilor în zonă, dar criticii uită că produsele zălăuane erau certificate ca fiind conforme unui anumit standard, norme calitative faţă de care ceramica nesmălţuită produsă în atelierele ţărăneşti nu se apropia de nici un fel. În fapt, este o reeditare a discuţiei despre soarta ţăranului de azi, care nu este lăsat să-şi vândă produsele în supermagazine, deoarece nu îndeplineşte anumite criterii de igienă, ambalare sau menţinere a calităţilor mărfii, ceea ce favorizează inevitabil desfacerea legumelor de import. Pe de altă parte, nici marile reţele comerciale nu se străduiesc să ocupe primele rânduri ale tarabelor în pieţele alimentare din oraşe, unde zemoasele şi aromatele roşii de grădină se vând la preţuri mult mai mari decât superrezistentele, „incasabilele" tomate de seră din Turcia. Fiecare marfă îşi are propria piaţă de desfacere, unde comercianţii se străduiesc să-şi impună regulile când cumpărătorii n-au nimic de obiectat.

Cert este că multe dintre muzeele săteşti, precum şi cel realizat în casa bunicilor de Ligia Alexandra Bodea din Iaz, se mândresc cu piesele de ceramică zălăuană, vechi de peste un secol. Faptul că au rezistat atât, că au supravieţuit refugiului, bombardamentelor din conflagraţiile mondiale, epocii „războiului rece", cooperativizării şi exceselor dictaturii naţional-comuniste probează ceea ce era de dovedit: olarii din urbea capitală de judeţ îşi luau meseria în serios şi îşi apărau patentul de exclusivitate prin fiecare cană, oală sau cahlă produsă.


Publicată în: Caiete Silvane nr. 92 / septembrie 2012

Calea celor trei biserici

(Techergheli sălăjene 7)

(c) 2012 Györfi-Deák György


De la Jibou la Cehu Silvaniei se poate merge nu numai pe şoseaua către Baia Mare, ci şi pe un drum lăturalnic, circulat doar de localnici, dar care oferă, pe un traseu de nici zece kilometri, posibilitatea de a vizita trei monumente religioase inedite: bisericile de lemn din Bârsa, Domnin şi Bulgari.

Dacă în spaţiul mioritic, lăcaşurile de cult de acest tip individualizează Ţara Silvaniei şi Maramureşul, ele nu reprezintă o raritate absolută pe plan global. În ultimul număr al revistei „Şcoala Noastră” din Zalău (5-6/2012), a apărut un articol despre bisericile de lemn din Europa, scris de Mirela Costruţ, unde autoarea prezintă templele similare din Ungaria, Ucraina, Cehia, Slovacia, Polonia, Norvegia sau Rusia (printre care extraordinara catedrală „Schimbarea la faţă” de pe insula Kizhi din lacul Onega, declarată parte a Patrimoniului Mondial UNESCO, construcţie fără nici un cui de fier, începută în 1713-1714, pe timpul ţarului Petru cel Mare). În finalul prezentării, se mulţumeşte „centrelor culturale străine acreditate în România pentru informaţiile puse la dispoziţie”, ceea ce explică sursele excelentei documentări. Însă dacă ar veni acum un străin şi ar solicita la faţa locului date concrete despre una dintre „mătăniile spiritualităţii româneşti” din Ţara Silvaniei, oare ce i-am putea oferi?

Un ghid de nădejde pentru orice curios este cartea „Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei, judeţele Bihor, Sălaj şi Satu-Mare. Bisericile de lemn” de Ioan Godea şi Ioana Cristache-Panait (Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1978), azi o raritate bibliografică. De folos este şi albumul „Bisericile de lemn din Sălaj” (Editura Silvania, 2008), întocmit cu ajutorul preoţilor ortodocşi din judeţ, sub coordonarea doamnei Ileana Petrean-Păuşan. Titlul lucrării este oarecum aproximativ, deoarece din volum lipsesc descrierile construcţiilor asemănătoare ridicate de comunităţile reformate (calvine) de maghiari din Meseşenii de Jos, Jebucu, Mineu, Mirşid sau Recea crăsneană (la care o putem adăuga liniştit şi pe cea din satul Lelei de lângă Cehu Silvaniei, localitate aflată cândva pe teritoriul „comitatului Sălagiu”, acum în judeţul Satu Mare). Dincolo de orice cârcoteală, iată o carte frumoasă, bogat ilustrată cu fotografiile realizate de Dorel Moraru şi Dombi István-Attila, care, în ciuda preţului accesibil, poate fi consultată în doar câteva dintre bibliotecile comunale din judeţ. Eu am cumpărat-o de la Biserica „Sfânta Vineri” din Zalău. Alte informaţii şi fotografii ne oferă Camelia Burghele, în recent lansatul volum trilingv (cu originalul românesc tradus în maghiară şi engleză) „Şapte zile în Ţara Silvaniei”.

Destul cu bibliografia, hopa sus pe bicicletă! Ca să ajungem în satul Bârsa, vom ignora faptul că la intrarea dinspre Jibou în comuna Someş-Odorhei există o fermă de struţi, plus o sumedenie de alte vieţuitoare la fel de drăgălaşe. Am promis că vom prezenta bisericile de lemn din Bârsa, Domnin şi Bulgari şi nu ne vom lăsa deviaţi de dorinţa prea puţin pioasă de a căsca ochii la nişte animale exotice rarissime. Nici nu ne vom opri ca să dăm cu undiţa la peşte, în ochiurile băltoase ale Someşului sau în iazurile amenajate prin preajmă. Deci, tot înainte, către pizzeria „Doiniţa” şi terasa „Boema” (pe dreapta). În centrul localităţii (neglijaţi cuibul de barză: nu uitaţi, fără animăluţe!), până să ajungem la şcoală, se coteşte la stânga. În dreapta, va apare în curând un cimitir bine întreţinut. În apropierea intrării, se zăreşte un mic chioşc octogonal, un loc acoperit unde rudele decedatului pot împărţi pomana pentru sufletul mortului, indiferent de capriciile vremii. Este o iniţiativă locală binevenită, regăsită în toate satele aparţinătoare de pe traseul tocmai început. După o dublă curbă foarte strânsă, drumul urcă şi trece printre câteva căsuţe „pline de culoare”, în faţa cărora se zăresc o mulţime de copii în fundul gol, iar înspre sud se profilează forma piramidală a Piscuiului Ronei. Nu vă opriţi ca să fotografiaţi panorama policoloră a rufelor întinse la uscat chiar pe gard, ci grăbiţi-vă să ieşiţi din localitate şi mergeţi către micul baraj de acumulare care încearcă să dea o utilitate râpelor adânci din stânga şoselei. Bârsa începe de la „coada lacului”.

Numele localităţii provine de la oile cu firul de lână lung şi aspru, care au dat numele şi Ţării Bârsei. Ele sunt pomenite şi în balada „Mioriţa”, unde ciobanul îşi întreabă mioara năzdrăvană: „Oiţă bălană,/ Cu lână bârsană,/ De trei zile-ncoace/ Guriţa nu-ţi tace!/ Apa rău îţi face,/ Ori iarba nu-ţi place,/ Ori nu-ţi vine bine/ Să mai fii cu mine?” (Gh. Dem. Teodorescu.) Tradiţia, notată şi în voluminoasa operă a inspectorului şcolar zălăuan Petri Mór, susţine că satul a fost întemeiat de un cioban care a iernat în hotarul Domninului şi apoi a rămas acolo. O fi fost iarba mai fragedă sau şi-o fi luat ciobăniţă din sat, n-avem de unde şti acum, după patru secole şi jumătate de la prima menţionare (1549: „Wyffalw”, adică „új falu”=„satul nou”). O vreme, plugarii de aici au slujit cetatea Cehului şi au plătit aceleaşi dări ca şi noţiganii. În 1733, când apare pentru prima oară denumirea de „Bersza” în acte, preotul greco-catolic Nistor (Nesztor) se îngrijea de sufletele a 12 familii. În 1750, au fost număraţi 200 de credincioşi greco-catolici, iar „eclejia” bisericii cuprindea un teren intravilan şi şapte „câble” (din latinul „cubulus”, o suprafaţă egală cu 57 ari, deci trei hectare şi jumătate) de pământ arabil, iar slujitorul Domnului primea anual trei care de fân şi două maje de sare. Administraţia habsburgică a notat în mai multe rânduri numele „boieraşilor” cu dreptul de a purta arme şi obligaţia de a lupta pentru crai: Tarţa, Bota, Roată (1797), Lazăr, Pocol, Ghiurco (1805). În vremea lui Napoleon împărat, preotul era tot unul unit cu Roma, iar biserica dispunea şi de o şcoală cu o încăpere. La fel şi în 1847, când numărul locuitorilor a fost de 414, dintre care 409 greco-catolici şi 5 reformaţi.

În albumul din 2008, preotul paroh Traian Pop situează perioada de ridicare a bisericii de lemn la începutul secolului al XVIII-lea, opinie care coincide cu datele oferite de „Monografia comitatului Sălaj”. Lăcaşul de cult poartă hramul „Sfântul Gheorghe” şi se află în vale, dincolo de pârâu. Ca să ajungeţi acolo, trebuie să părăsiţi asfaltul când ajungeţi la răspântia marcată de o răstignire de beton cu trei trepte (reprezentând credinţa, speranţa şi iubirea), înconjurată de un gărduleţ decorat cu nişte cruci malteze cu colţurile rotunjite. Cotiţi la stânga, apoi încă o dată la stânga. Poarta ţintirimului este ornamentată cu o îmbinare între deja descrisa „cruce a celor patru inimi alungite” şi un motiv solar cu 12 raze, în centrul căruia plânge o salcie cu patru ramuri. Colţurile de sus ale fiecărui panou radiază fasciculele unei lumini divine. Colţurile de jos sunt fixate cu pentagramele spiralate ale unor flori de măr. Impresia artistică de ansamblu a compoziţiei este una excelentă şi surprinde, nu te-ai aştepta să vezi aşa ceva aici, într-un loc relativ retras. Dar dacă te gîndeşti că aici s-a născut criticul şi profesorul universitar Dumitru Micu, parcă nici nu mai este atât de uimitor.

Până să ajung la biserică, mi-a atras atenţia un mormânt nou, acoperit cu coroane şi flori proaspete, străjuit de o piatră funerară de mari dimensiuni. Inscripţia epigrafă cuprinde un catren inscripţionat „alb pe negru”: „Şi în semn de rugăciune/ Pe ţărâna ce m-apasă/ Două lacrimi tu depune/ Şi-apoi du-te şi mă lasă.” Aici se odihneşte părintele protopop Constantin Bota (1949-2012), înhumat cu doar câteva zile înainte. Cum la noi protopopul ortodox este părintele Dan Dregan, i-am întrebat pe săteni cine a fost regretatul şi mi-au povestit că răposatul a slujit în judeţul şi în municipiul Satu Mare, apoi s-a pensionat şi s-a retras aici. De altfel, cercetând ţintirimul, am găsit şi un alt mormânt preoţesc, cel al lui Bota Gheorghe (1923-2001), unchiul său.

Pe măsură ce urc, desluşesc o altă surpriză. Biserica de lemn „Sfântul Gheorghe” din Bârsa poartă un număr de casă (82), scris după tipicul administrativ, cu cifre albe pe un mic dreptunghi albastru. Nu este fixat pe stâlpul porţii de la drum, ci în colţul peretelui sudic, lângă uşă. De la nivelul streşinii în sus, clădirea este complet acoperită cu tablă, inclusiv obloanele turnului pătrăţos, ceea ce îi dă aspectul unui vehicul blindat, căruia i s-a demontat turela şi în locul tunului a fost plantat un foişor cu turla ascuţită ca o lance. La urma urmei, sfântul mucenic patron a fost un militar înzăuat de pe vremea împăratului Diocleţian, precum ne povestesc hagiografiile: „dintr-un neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis”. Pentru popor, el este eroul solar cu armura aurită care a răpus balaurul iernii, a eliberat sursa de apă confiscată de jivină şi a salvat-o pe prinţesa oferită drept jertfă, un episod apocrif, dar reprezentat fără încetare în iconografia creştină, unde viteazul apare călare şi ţintuieşte cu lancea în pământ capul căscat al monstrului sauriform.

În partea sudică, în faţa pragului de la intrare, cineva a aşternut un ştergător de picioare şi un covoraş verde-smarald. Tot lângă intrare, într-o cutie metalică de tablă afumată, se găsesc mucurile lumânărilor aprinse de săteni pentru sufletele celor morţi şi vii. În spatele scării de acces în clopotniţă, atârnă o toacă suspendată cu două lănţişoare, cu două ciocănaşe lăcuite de lemn alături. Iată semne clare că aici se ţin în mod regulat slujbe religioase, la care credincioşii participă activ şi se roagă pentru iertarea păcatelor. Din păcate, sunt tot mai puţine bisericile de lemn „vii”, unde oamenii vin duminica şi de sărbători ca să-şi întâlnească Mântuitorul şi să nădăjduiască înspre Împărăţia Cerească, tărâmul ceresc al păcii, unde „lupul va paşte la un loc cu mielul, leul va mânca paie ca boul şi şarpele cu ţărână se va hrăni” (Isaia 65:25). O clădire de lemn rezistă la cutremure, dar este ameninţată de primejdiile focului şi apei. Fiind vulnerabilă, necesită o atenţie sporită. Aminteam în „Curiozităţile sălăjene” de principalul templu japonez, cel dedicat Zeiţei Soarelui Răsare. El este situat într-una din cele două curţi ale sanctuarului, iar tot la douăzeci de ani odată, ansamblul este demontat, fiecare piesă este verificată, reparată sau înlocuită, ca apoi totul să fie reclădit în cealaltă parte. Precum sufletul omenesc, şi lemnul cere să fie bine îngrijit.

Din Bârsa, se trece pe neobservate în satul părinte. Deşi este plasat tocmai la mijlocul drumului dintre marile şosele ale judeţului, deci la distanţa maximă de fiecare dintre ele, Domnin este cea mai cunoscută localitate dintre cele trei vizitate acum, deoarece aici s-au născut mai mulţi oameni de seamă, precum istoricii Cornel Grad şi Ioan Ciocian, preotul Ioan Ghiurco, scriitorul şi informaticianul Aurel Pop, medicul veterinar Radu Gh. Mihai Trif. De asemenea, multe cadre didactice sau oameni de afaceri jibouani se trag din acest sat.

Prima dată am ajuns aici venind dinspre Şoimuş, pe firul apei, apoi pe sub poala pădurii, căutând mlaştina cu petrol parafinos despre care au scris Petri Mór şi Emil Lobonţiu, bănuita sursă de materie primă a fostei fabrici de lumânări din Jibou. Încă n-am găsit-o. Am traversat o imensă păşune, împingând răbdător bicicleta la deal, conştient de faptul că, pas cu pas, acumulez tot mai multă „energie potenţială gravitaţională” şi astfel nu va trebui să pedalez la întoarcere. Cu maşina, e mai greu să traversezi pajiştile, chiar dacă terenul e neted ca palma, aşa că vă recomand să veniţi dinspre Bârsa, pe asfaltul şoselei.

Valea pârâului este traversată de la multe podeţe împrovizate din stâlpii vechi de iluminat, cărora li s-a montat un parapet. La vadul destinat pentru trecerea maşinilor, un cârd de gâşte sâsâie ameninţător: „Pe aici nu se trece!” Mai sus, un cocoşel şi o găinuşă din rasa pitică japoneză, nişte galinacee ornamentale de buzunar, ciugulesc iarba din jurul „Monumentului Eroilor”, o construcţie decupată din beton armat, încă nedefinitivată. Ştiu, am promis, fără animăluţe drăgălaşe!

În centrul satului, la pod, se află o bancă, o cişmea albastră, tip „fonduri europene” şi o imensă bilă văruită, o uimitoare creaţie a naturii, albită cu bidineaua. În ograda lui Ioan Bance, aflată un pic mai jos, pe stânga, am văzut şi altele, adunate mai multe la un loc. Ele au fost descoperite pe traseul autostrăzii Cluj-Turda şi aduse în urmă cu vreo doi ani de către buldozerist. Sătenii le folosesc în scopuri decorative, pentru înfrumuseţarea grădinilor. Seamănă cu ghiulelele pe care le-a călărit baronul Münchhausen la asediul cetăţii Oceakov (aflată în Transnistria, stăpânită vremelnic şi de Ştefan cel Mare).

După ce un bătrânel tras la patru ace şi cu pălărie de fetru pe cap m-a asigurat că nu mi-o va ciordi nimeni, mi-am lăsat bicicleta rezemată de parapetul podului şi am urcat către deal, unde se înşiruie şcoala, grădiniţa, poşta, căminul cultural „1 Mai”, casa de rugăciuni baptistă şi cele două biserici ortodoxe. În capătul de sus al străzii se află biserica nouă, cu hramul „Bunavestire” (25 martie). Are două clopotniţe, un fronton larg, o poartă albă, decorată cu multe coarne berbeceşti (după modelul capitelurilor ionice), „făcută şi donată de familia Bance Dumitru nr. 54”. Partea cu „Dumitru număru' cinş'patru” mi s-a părut a fi o exagerare nostimă.

Am cotit la dreapta, unde, după câteva case, lângă cimitir, se află vechea biserică de lemn, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, construită de meşterul Ciocian şi cei trei fii ai săi, veniţi din Vărai, sat situat în sudul comunei maramureşene Şomcuta Mare. Este singura biserică din Sălaj care are un dublu rând de ştreşini din şindrilă. Turla este octogonală, pornind din stâlpii unei baze pătrate. Talpa bisericii este cioplită din nişte buşteni impresionanţi ca mărime, traşi cu boii din fosta Dumbravă (azi defrişată). Pe laturi, are ţintuite mai multe cruci de lemn, în dreptul locurilor unde au fost îngropaţi preoţii care au slujit aici. În albumul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Sălaj, este trecut ca preot paroh Traian-Dorin Pop, dar la elaborarea prezentării a contribuit şi învăţătorul Marius-Sergiu Ghiurco.

În urmă cu câţiva ani, în 6 februarie 2004, „Magazinul Sălăjean” a publicat, pe un ton sceptic, un articol despre deshumarea unei localnice, ca urmare a unei suspiciuni de magie neagră. Fiica decedatei s-a plâns că, după înmormântare, starea de sănătate i s-a schimbat brusc şi inexplicabil. Convinsă că, vorbă din popor, „a fost legată”, femeia a depus o cerere la parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj. Cum nu a existat nici o suspiciune legată de moartea bătrânei, procuratura şi-a declinat competenţa, iar petenta a fost trimisă la Direcţia de Sănătate Publică. Aici i s-a dat aprobarea solicitată. Conform celor apărute în ziar, după scoaterea sicriului, în el au fost găsite nişte cârpe şi o vestă foarte veche, strecurată sub moartă. Conform tradiţiilor, ele au fost arse împreună cu giulgiul şi astfel „farmecul” a fost dezlegat, iar pacienta şi-a recăpătat liniştea sufletească şi sănătatea. „No, care ieste ezplicaţiunea?”, întreba ziaristul în final. Credinţa că îngroparea unui obiect personal duce la îmbolnăvirea persoanei care-l purta este larg răspândită în judeţ. Îmi aduc aminte de un caz similar, povestit la „şezătorile” din Halmăşd, unde, după lungile şedinţe de învăţământ politico-ideologic ţinute de domnul director Gavril Neaga, până să plece „cursa de Suplacu”, „mama Flori” îi aduna pe toţi profesorii stagiari navetişti, ne ospăta şi ne lăsa să ne familiarizăm cu ultimele evenimente.

După Revoluţie, în satul Drighiu din aceeaşi comună au sosit nişte francezi din Aurignac, o mică localitate rurală din Franţa, locuită de doar 1.100 de suflete, dar a cărui faimă a ajuns pretutindeni în lume, datorită castelului medieval şi mărturiilor arheologice legate de viaţa oamenilor primitivi descoperite într-o peşteră. În ţară, toată lumea ştie de mănăstirile din Bucovina, de pălinca sau „ţuica” de Zalău, dar foarte puţini dintre cei din afara judeţului, au auzit de bisericile de lemn sălăjene, eventual numai despre turla înaltă şi zveltă a celei din Fildu de Sus ori cea ridicată de Horea în Cizer, azi strămutată dintre hotarele judeţului şi găzduită în Parcul Etnografic Naţional „Romulus Vuia” din Cluj-Napoca.

Deşi se discută mult despre turismul rural, aşezămintele religioase nu vor atrage turişti, cât timp nu se vor definitiva pregătirile pe plan local: repararea drumurilor de acces, plantarea unor indicatoare rutiere, scrierea panourilor de prezentare a monumentelor, montate lângă poarta de acces (în nici un caz sub streaşina bisericilor, ca să nu le ştirbească „patina”), includerea obiectivelor în circuitul hramurilor şi pelerinajelor, marcarea datelor respective în calendarele editate de Episcopia Sălajului, editarea unor pliante turistice (chiar şi cele alb-negru, multiplicate prin fotocopiere, sunt mai bune decât nimic; textul poate fi chiar cel trimis de preotul paroh pentru a fi publicat în album ori scurtat în favoarea materialului ilustrativ) etc. Sunt lucruri simple, dar care în timp vor da un spic bogat din fiecare bob semănat.

Ca să ajungi din Domnin în Bulgari trebuie să treci peste Dealul Feţei, un loc cucuiat de unde se vede tot ce mişcă în zonă, unde cei din vechime ar fi putut construi o frumoasă cetate, dar despre care sătenii zic că nu-i decât un teren cu o poziţie ideală pentru viticultură. Un prieten automobilist s-a interesat de starea drumului dintre cele două sate şi i s-a recomandat să renunţe la traversare, deoarece după o săptămână de ploi torenţiale (însă nu uitaţi: „dacă plouă în mai, vom mânca mălai!”) totul ar fi fost numai gropi, bălţi şi noroi. L-am liniştit că a rămas în urmă cu noutăţile. Urmau alegerile locale, prin urmare, în Bulgari au fost trimise câteva camioane cu „balast electoral” şi uliţele rustice ale localităţii s-au transformat în nişte somptuoase alei de parc englezesc, acoperite cu tone de prundiş, pietricele cuarţoase rotunjite de apele blondului Someş, un adevărat „covor de ceremonie” pe care alegătorii s-au dus de la biserică până la secţia de votare fără să se întineze.

N-a fost chiar ca-n vecini, în Someş-Odorhei, unde s-a turnat contra cronometru bitumul în strat de treizeci de centimetri, dar iată un pas spre „mai bine”. Vorba lui Vili Heinz, fost primar în Teremia Mare: „Dacă vrei, găseşti soluţii; dacă nu vrei, găseşti motive.” În alte părţi, mai puţin sprijinite oficial în atragerea de fonduri pentru diferite proiecte, s-au pus doar nişte termopane la căminul cultural, au legat biblioteca comunală la reţeaua Biblionet, s-a reparat acoperişul grădiniţei sau, în cel mai rău caz, s-au schimbat tablele indicatoare de la intrarea în sat. Totuşi s-a făcut ceva, pentru Partid şi pentru victorie! Şi, bineînţeles, pentru oameni şi bunăstarea obştei.

În lipsa folosirii curente ca şi cadru de desfăşurare al ceremonialului religios sau a unei pregătiri reale pentru a fi transformate în veritabile ţinte ale turismului prosper, repararea sau întreţinerea bisericilor de lemn atrage cu greu fonduri, mai ales în vremuri de criză economică. La o răsfoire a presei judeţene, am văzut că de câţiva ani se tot discută despre restaurarea frumosului lăcaş de cult din Bulgari, cel mai vechi monument românesc de arhitectură religioasă din regiune. În martie 2009, Bianca Băican scria în articolul „Comorile Sălajului mor încet” că ar fi necesar 300.000 de lei pentru lucrări. Trei ani şi un pic mai târziu, situaţia din teren a rămas neschimbată.

Când am ajuns acolo, poarta de la drum era legată cu o sârmă răsucită într-un stil foarte alambicat. Tocmai mă gândeam cum să dezleg acest nod gordian încropit dintr-un fir de fier zincat cu diametrul de trei-patru milimetri, când Dumnezeu mi-a trimis în ajutor un îngeraş, un omuleţ de o şchioapă, inteligent şi curios, să fi avut vreo cinci anişori. Nicuşor (de la Nicolae, numele sfântului aducător de daruri) m-a întrebat de ce mi-am scos şapca de pe cap şi am atârnat-o de ghidonul bicicletei, nu-mi mai trebuie? L-am lămurit că aş vrea să vizitez biserica, dar nu ştiu cum să intru, drept care m-a condus pe marginea şanţului către o spărtură din gard. Am călcat voiniceşte peste luxuriantele mănunchiuri de „Urtica dioica” şi am pătruns oarecum clandestin în spaţiul sfinţit cu aproape cinci secole în urmă. Pe o bârnă de pe latura nordică stă scris cu litere sângerii: „Biserică edificată la 1547”. Este singura informaţie oferită trecătorului. Albumul culturii ne indică hramul: „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Preot paroh este trecut Ionuţ Ştirb. Pe o tablă ruginită prinsă de „restenirea” (răstignirea) din faţă scrie: „Reparată în anul 1968.” Sursa citată arată că ultima renovare a bisericii a avut loc în 1984, deci probabil că data se referă la refacerea crucii.

Clădirea e frumos proporţionată şi se încadrează perfect în peisaj. Arhitecţii contemporani au rămas uimiţi de măiestria cu care a fost realizat peretele semicircular al altarului. Legendele locale susţin că biserica a fost acoperită iniţial cu „tulheni”, denumire populară pentru tulpinile de porumb, dar atenţie! „grâul turcesc” avea să apară abia peste un secol, după 1611, în Ardeal (E. Bielz, „Handbuch des Landeskunde Sibenbürgens”, Sibiu, 1875). În 1783, meşterul Lazăr i-a făcut un acoperiş de şindrilă.

Printr-o ferestruică cu geamul spart, am putut arunca o privire în interior. Învelişul semicilindric al tavanului pare chila răsturnată a unei corăbii, un fel de arcă naufragiată la poalele unui Ararat silvan. Citesc în album că o parte din interior a fost pictată de un meşter iconar necunoscut, iar restul a fost definitivat la începutul secolului al XIX-lea, de Ion Prodan, „zugrav” care a pictat toate cele trei biserici cercetate acum. Tradiţia susţine că feţele celor 10 fecioare ieşite în întâmpinarea mirelui au fost realizate după chipurile celor mai frumoase fete din sat. Nu zăresc bănci, doar o laviţă şi un stativ de carte. În dreapta şi în stânga porticului, câte doi prapori albaştri încadrează partea de intrare în naos. În cealaltă parte, pe peretele sudic, ferestruica are sticla intactă, de care stă rezemată o iconiţă.

Am trecut în dreapta bisericii, în umbra pomilor aureolaţi de o strălucire diafană. Era atâta linişte în acest colţ de Rai pământesc unde se poate pătrunde doar sărind peste împrejmuire, încât în mine s-a săvârşit, spre biruinţa păcii, împăcarea cârcotaşului cu voinţa Domnului. Poate că nu numai cărţile, ci şi templele îşi au soarta lor. Mi-am amintit de ruinele Sfântului Damian şi de visul feciorului de postăvar din Assisi, căruia Mântuitorul i-a poruncit în vis: „Du-te şi repară-mi casa pe care o vezi cum cade în ruină!” Cel poreclit „Sărăcuţul”, pentru că a renunţat la orice formă de avere pământească, şi-a adunat confraţii şi au reînălţat pe temelii multe dintre edificiile abandonate. Sfântul Francisc a fost şi unul dintre oamenii de care nu s-au temut celelalte făpturi. El a propovăduit păsărelelor şi a îmblânzit lupii. Uite că nu scăpaţi şi până la urmă tot vă zic o poveste despre vietăţile drăgălaşe. Hai fie, dacă nu vă place, data viitoare să săriţi peste „Techerghelile sălăjene”.

În grădina bisericii de lemn din Bulgari, mi s-a îngăduit să trăiesc o clipă feerică, semn că m-am aflat temporar într-un spaţiu ferit de tot ce ar putea fi rău sau vătămător. Brusc, am prins cu coada ochiului o mişcare săltăreaţă în partea dinspre deal. Un pui de veveriţă s-a caţărat pe un trunchi de „acaţ” (salcâm). Stătea liniştit, ca un fotomodel, să-l pozez cât de aproape se poate. L-am privit şi m-am înduioşat. La rândul său, mica vietate s-a uitat la mine, ditamai ursul, ca la un animal nemaivăzut, fără să-şi mişte codiţa înfoiată sau smocurile din vârful urechilor. Dacă aş fi avut nişte nuci sau alune în buzunar, poate c-aş fi momit-o să vină mai aproape, dar mi-am dat seama că odată coborâtă din copac ar fi devenit vulnerabilă, o pradă pentru animalele din împrejurimi sau ţinta celor răi şi plictisiţi. Ne-am bucurat împreună de gândul bun care ne-a adus laolaltă, apoi ne-am despărţit ca nişte vechi prieteni, păstrând amintirea unei clipe de tihnă sufletească.

Întâlnirea aceasta neaşteptată mi-a readus aminte de alura eroică, nimbul dumnezeiesc, respiraţia vie a bisericuţei din Bârsa, una dintre puţinele lăcaşuri de cult din lemn unde încă se oficiază în mod constant Sfânta Liturghie. Dumnezeul nostru s-a întrupat ca om într-un grajd de lemn din Viflaim şi, după naştere, a fost aşezat într-o iesle de lemn. A murit pentru păcatele noastre şi le-a răscumpărat pe o cruce de lemn. Oriunde este dragoste şi pace, el vine la întâlnirea cu credincioşii, indiferent dacă acest ceas minunat se petrece într-un lăcaş cu ziduri de piatră sau unul construit cu pricepere din trunchiuri pătrăţoase de gorun. Dacă temelia credinţei este una fermă ca piatra, nimic nu riscă să se scufunde în mlaştina păcatelor. Iar lemnul, se ştie, pluteşte chiar şi la suprafaţa celor mai tulburi ape.


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 90-91 / iulie-august 2012

Dincolo de clepsidră

(c) 2005 Györfi-Deák György

În toamna anului 1984, la sfârşitul lunii octombrie, cenaclul H. G. Wells din Timişoara a primit trei invitaţii, la nişte manifestări organizate în paralel. Una dintre ele era pentru Zilele Henri Coandă din Craiova, pe cea de-a doua nu mi-o amintesc, dar în mod sigur nu era ConSFătuirea naţională, care s-a ţinut atunci de Crăciun, la Cluj. Cea de-a treia avea loc la Bacău şi marca prima ieşire în lume a cenaclului science-fiction de acolo, „Clepsidra".

Viorel Marineasa, mentorul nostru literar şi îndrumătorul cenaclului din partea Casei de cultură a studenţilor, a decis să le onorăm pe toate trei. Cum grosul trupei s-a dus în Bănie şi, poate, în Bucureşti, pe cele trei locuri rezervate de bacăuani ne-am prezentat până la urmă doar doi, eu şi colegul meu de cameră, Aurel Babalean. A fost cea dintâia mea participare la un eveniment de anvergură naţională, aşa că detaliile mi s-au întipărit foarte puternic în minte.

Acolo l-am cunoscut pe Alexandru Ungureanu, gazda noastră. Îi citisem prozele publicate în fanzinele timişorene şi în „Almanahul Anticipaţia”. Chiar dacă „Artele marţiale moderne" nu mă fascinaseră (spre deosebire de fanii entuziasmaţi de flash-stick-uri şi tirape, mie îmi plac japonezii care practică origami), am remarcat noutatea abordării, dinamismul scrierii, tentativa de cartografiere a unei lumi interioare (făcută, totuşi, la un nivel convenţional). Ca să-l citez pe Ovidiu Bufnilă: „povestirea a spart tâmpeala comunistă a SF-ului românesc". Într-un fel, scrierile lui Sandu m-au pregătit sufleteşte pentru receptarea lui Philip K. Dick. Dar oare câţi auziseră pe atunci de autorul lui „Ubik" în România?

Băcăuanii ne-au primit cu multă ospitalitate şi s-au străduit din răsputeri să ne facă şederea cât mai plăcută. Am vizitat atunci Casa memorială „George Bacovia", care găzduia şi un fel de secţiune de ştiinţe naturale, reprezentată printr-un coridor plin de acvarii cu peştişori exotici. Spre deosebire de locuinţele lacustre şi cavourile invocate de poet, era o casă caldă, luminoasă, bine îngrijită. Custodele era un alt prozator de marcă, Ovidiu Genaru, cu care a fost o plăcere să discutăm.

Oraşul se pregătea să sărbătorească 7 noiembrie, aniversarea Marii Revoluţii din Octombrie. Ţin minte că alături de afişele minuscule ale cenaclului Clepsidra erau cearceafurile de hârtie care anunţau cu litere de-o şchioapă mega-concertul simfonic de la Ateneul din localitate, sub bagheta unui dirijor rus, care urma să aibă loc peste o săptămână. În răstimpul cât s-au ţinut Zilele cenaclului „Clepsidra", a concertat regretatul Ştefan Ruha. A meritat să trag chiulul de la unul dintre filmele Star Trek ca să-l văd plângând în vreme ce uitase de sine şi se făcuse una cu vioara sa. După concert, am revenit la videotecă şi ne-am uitat la „Zardoz", a meritat, chiar dacă era o copie la mâna a treia, de o calitate slabă.

Ca de obicei, punctul de maxim interes l-a constituit cenaclul de noapte. Sincer să fiu, nu mai ştiu în care dintre camerele de hotel ne-am adunat - au trecut 20 de ani de atunci. Se prea poate să fi fost cea a lui George Ceauşu, pentru că era plină de ieşeni (Dan Merişca lipsea, probabil plecase şi el la Craiova). S-au citit mai multe povestiri, unele scrise de mână pe o coală de hârtie, altele dactilografiate STAS, de dimensiunea unei nuvele (da, da, cu siguranţă a fost camera lui George Ceauşu).

Alexandru Ungureanu a întârziat (cineva trebuia să-l ajute pe Răzvan Haritonovici să adune videocasetofonul şi televizorul). De fapt, Sandu nu s-a pus deloc în centrul atenţiei, ci a vegheat discret să meargă totul bine. Cineva, poate chiar el, a adus şi o sticlă de votcă. A fost una bună, poloneză. Discuţiile s-au întins până dimineaţa, pentru că nuvelistul şi-a apărat fiecare găselniţă mai cucuiată. Nu ştiu dacă până la urmă s-au şi bătut, pentru că pe la trei ne-am dus la culcare. Dacă cenaclul s-a terminat în mod paşnic, cu siguranţă a fost meritul organizatorilor, care au ştiut cum să intervină cu diplomaţie şi să aplaneze conflictul. Cert este că noi ne-am simţit bine.

Până la Revoluţie, ne-am reîntâlnit de nenumărate ori, în diferite colţuri ale ţării. Nu-mi amintesc să-l fi văzut la euROcon '94. Apoi m-am căsătorit, ni s-au născut băieţii, am adoptat o căţeluşă. S-a obişnuit s-o plimb în fiecare zi, dimineaţa şi seara, aşa că nu-mi mai vine să plec de acasă, ar fi un fel de sustragere de la îndeplinirea unei obligaţii de familie. Oricum, şi ocaziile de a aduna fanii la un loc s-au rărit considerabil. Bine că s-a inventat internetul.

În toamna anului trecut, am primit un e-mail de la Marina Nicolaev, arhitect şi artist plastic, fostă membră a cenaclului SF „Solaris" din Bucureşti, cândva prietenă de familie cu Sandu. Mă întreba dacă e adevărat că a murit. N-am ştiut ce să-i spun. Nu mi-a venit să cred. Apoi am început să aflu ce s-a întâmplat. Mai întâi, de la Cătălin Ionescu, care vorbise cu Constantina Paligora. Apoi, Mircea Opriţă ne-a trimis necrologul publicat de Cornel Galben. Am găsit pe web relatarea lui Constantin Gherasim, consemnarea din blogul lui Cătălin Badea-Gheracostea. Şi m-am îngrozit. Dan Merişca murise curentat, Răzvan Haritonovici ajunsese după gratii, Ovidiu Bufnilă plecase într-o nesfârşită cruciadă, alţii au ales să devină ziarişti, emigranţi, politicieni, cadre universitare, alcoolici, afacerişti.

Dispariţia lui Alexandru Ungureanu a risipit în nisipul sec al clepsidrei ultimul strop de vlagă din „Noul Val" optzecist. La fel cum „Artele marţiale moderne" au anunţat începutul unui nou fel de a înţelege literatura, moartea lui a pus capăt unei epoci a SF-ului românesc şi a transformat-o definitiv în istorie.

Articol apărut în :
Pro-Scris 1/2005

Salcia babei blestemate

(Techergheli sălăjene 6)

(c) 2012 Györfi-Deák György


Jiboul n-a făcut parte din Imperiul Roman, al cărui hotar s-a stabilit pe malul stâng al Someşului, până la intersecţia cu pârâul Agrij. De altfel, şi Zalăul s-a aflat în afara „limes”-ului imperial. E adevărat că atunci când s-a introdus gazul metan, în Valea Miţii s-au descoperit urmele a două castre de marş de pe vremea împăratului Traian, dar urmaşii săi au socotit că este mult mai înţelept să se fortifice pe buza înălţimilor şi au stabilit graniţa pe culmea Meseşului, acolo unde găsim acum turnurile de telecomunicaţii şi Hotelul „Popasul Romanilor”.

Dacă localitatea Jibou s-a aflat la „o aruncătură de băţ” de frontiera provinciei Dacia Porolissensis, satul Var (azi aparţinător de Jibou) a constituit un punct important de la marginea imperiului. În volumul IV al monografiei „comitatului Sălagiu” (Szilágy vármegye monographiája), Petri Mór ne atrage atenţia asupra faptului că, pe vremea când a fost pomenită pentru prima dată în documente drept Szamosőrmező (în limba maghiară: „őr” = strajă), „mező” = câmp), punctul grăniceresc se afla pe malul drept al pârâului Agrij, în apropierea locului unde drumul sării de Dej cotea către Prodăneşti şi Creaca. După catastrofa de la Mohács, când Ardealul a fost răvăşit succesiv de turci şi de tătari, de lefegii, de armata imperială sau de curuţi, vatra satului s-a mutat dincolo de Pietricica Varului şi, precum se vede pe hărţile josefine, s-a ascuns în valea unde acum se găseşte vechea biserică greco-catolică de lemn, cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” (Wikipedia indică greşit hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”).

Noua biserică ortodoxă cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” („de zid”), sfinţită în 2003 de Preasfinţitul Părinte Petroniu, Episcopul Sălajului, e aproape lângă şosea. După transformarea într-o provincie habsburgică şi instaurarea unei păci care a durat până la revoluţia din paş'opt (aproape un secol şi jumătate fără confruntări armate în zonă!), localnicii au căpătat curaj şi au început să se aşeze şi de-a lungul drumului cel mare.

În 1827, baroneasa Mezőkövesdi Huszár Mária, soţia lui Bornemissza József, a pus să fie săpată în stânca din dreptul locului numit Şesul Morii, acolo unde acum şoseaua este tăiată de o cale ferată secundară şi se găsesc depozitele statului, un basorelief (o imagine cu cele trei cruci de pe Golgota) şi o reprezentare a Sfântului Mormânt şi a Învierii, deasupra căreia scrie: „Cel reprezentat în această imagine nu-i nici om, nici Dumnezeu,/ dar e şi om, şi Dumnezeu în tâlcul închipuirii” (Nem isten, nem ember ezen kirajzolt kép,/ De isten és ember, kit jelent ez a kép.) Ansamblul este vizibil de pe şosea şi acum, din toamnă până în primăvară, când copacii îşi pierd frunzele, însă puţini cunosc istoria şi semnificaţia lui. Mi s-a povestit că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în cămările subterane de aici au fost amplasate rezervoare de combustibil (pentru a le proteja de bombardamente), iar nemţii ar fi avut intenţia să construiască o pistă de aterizare pe Dealul Ciglentir, ceea ce totuşi mi se pare improbabil, dată fiind distanţa dintre presupusul aeroport şi punctul de alimentare. Gura lumii e slobodă! 60 de ani mai târziu, când au început lucrările la zona industrială de pe acelaşi teren (ce-i drept, aflat anterior în proprietatea armatei), iar jibouanii au zărit din oraş siluetele unor stâlpi metalici, s-a răspândit zvonul că primarul doreşte să construiască o telegondolă, după modelul celei din Constanţa, care să poarte turiştii peste Someş, pe Dealul lui Rákóczi şi înapoi.

Potrivit lui Petri Mór, Var a devenit port pe drumul sării în 1587. Celerii (plutaşii) de pe Someş s-au săturat de silniciile baronului Wesselényi Ferencz şi s-au plâns comitelui Gyulafi László cu rugămintea de a muta locul de descărcare în amonte de Jibou, ca să nu mai fie jupuiţi de magnatul autocrat. Cererea cuprindea şapte puncte: construirea unui grajd pentru boii care trăgeau carele de transport pe uscat; amenajarea unui debarcader sigur în exploatare; evitarea deteriorării „mărfii” prin transportarea rapidă în depozit (sarcină încredinţată sătenilor din Var); amenajarea unui han unde plutaşii să se odihnească după primejdioasa călătorie (iar cupa de vin să coste cu o para mai puţin decât la Jibou!); instituirea unei clauze de exclusivitate a transportului, astfel încât nimeni altcineva să nu care sare prin acest punct; asigurarea asistenţei juridice îm problemele aflate în litigiu; hrănirea cailor utilizaţi de celeri pentru întoarcerea la Dej. Gyulafi a bătut palma cu plutaşii, iar strămutarea a devenit legală după aprobarea de către principele Báthori Zsigmond, act semnat în 20 octombrie 1592. Mutarea a fost vremelnică, deoarece familia Wesselényi şi-a folosit relaţiile şi în 1610 a obţinut de la principele Báthory Gábor o revenire la vechea locaţie (în numele intereselor comitatului!).

De bătălia din 11 noiembrie 1705, se leagă legenda pietrei în formă de copită de cal, situată între Grădina Zmeilor şi satul Borza, povestită la începutul acestor „Techergheli”, precum şi legenda fetei lui Rákóczi, relatată în volumul „Curiozităţi sălăjene”. Pe păşunea dinspre Prodăneşti, se găseşte o bortă podită cu cărămidă, despre care se zice că ar fi ieşirea unui tunel ce trece pe sub Someş şi ar conduce la castelul Wesselényi. Iarna, ies aburi din ea; vara v-o arată ciurdarii. Îi avertizăm pe curioşi că este o cale înfundată şi prost aerisită. Cine a coborât cât s-a putut în ea a luat o lumânare aprinsă şi s-a trezit cu ea stinsă, semn că acolo jos nu există suficient oxigen.

Precum vedem, Varul are un statut privilegiat în folclorul epic. Cred că nu există nici o altă localitate în zonă de care să se lege atât de multe legende. Cea mai straşnică este cea legată de Salcia Blestemată, locul de deasupra Varului unde o fată bătrână, care culegea „hiribe” (ciuperci) în pădure, a fost violată şi omorâtă de nişte tâlhari. Impresionează stranietatea întâmplării, tragismul detaliilor şi faptul că drama s-a derulat atât de aproape în timp şi în spaţiu. Ştiu, veţi zice că sufăr de Sindromul Elodia, umblu după potcoave de cai morţi, dar staţi şi judecaţi abia după ce veţi citi cele ce urmează. Legenda pădurii bântuite de spaima feciorilor şi bărbaţilor a fost povestită de profesorul Zaharia Prodan în romanul „Culoarea diavolului”, capitolul 2, „Grota roşie”:

„La vest, pe o cărare ce duce spre satul Prodăneşti se află locul numit »La baba cea moartă«, un loc blestemat, locuit de strigoi şi de diavoli.

Revoluţia de la 1848 a ajuns şi pe aceste meleaguri. Conducătorul răsculaţilor din Jibou şi din satele vecine a fost Ion Bujor din Husia - zona văii Someşului; şi Ioanichie Druhora din Chendrea - zona Văii Almaşului. Revolta a fost înăbuşită în sânge de gărzile maghiare, satul Rona, ars din temelii. La revoltă au participat şi cete de haiduci. Ei s-au retras în Dumbrava Gâlgăului, într-o grotă - Grota Diavolului. Mult mai târziu în această peşteră s-au găsit picturi rupestre, dar, din lipsă de fonduri, pereţii peşterii au fost zidiţi pentru conservare. Tradiţia spune că au violat şi au ucis o fată bătrână, schiloadă, ce căuta hribe (mănătârci). Au înmormântat-o acolo, iar ei au fugit. Spiritul ei a devenit strigoi de noapte ce chinuie mai ales pe bărbaţii rătăciţi în beznă pe acele meleaguri. Nu ştiu cât adevăr este. Într-adevăr, când o însoţeam pe bunica-mea în Prodăneşti, unde avea o fată măritată, îmi arăta o movilă de argilă rosie. În loc de cruce, crescuse o salcie, spre uimirea bătrânilor. Într-o pădure de stejari să răsară o salcie! Poate o răsădise pădurarul, tatăl ei, considerat trădător, fiindcă a fost de partea ungurilor. Mai târziu s-a spânzurat şi el prin apropiere. Trupul lui n-a fost găsit, îl mâncaseră fiarele pădurii. Salcia era foarte bătrână. Rămase fără crengi şi frunze. Cand bătea vântul, din trupul ei bătrân se auzeau ţipete şi scrâşnete. Era, când treceai pe acolo, o atmosferă ireală de moarte.

Şi bătrânul Chelu a fost chinuit de strigoiul babei celei moarte. Tot tradiţia populară spune că bărbaţii chinuiţi de strigoi, care apoi se împreună cu nevestele lor, acestea vor naşte copii schilozi (handicapaţi).”

Păţania a fost confirmată şi de alţi localnici. O doamnă ingineră agronom mi-a povestit o versiune în care fata cea bătrână n-ar fi fost surprinsă de tâlhari în vreme ce culegea ciuperci, ci ar fi cărat un sac de ceapă la Borza. Când procleţii au văzut cât de greu atârnă povara şi lucirile aurii prin găurile pânzei, au crezut că baba poartă o comoară şi au tăbărât pe ea ca să i-o fure, abia apoi au violat-o şi au omorât-o.

Un loc cu o asemenea încărcătură legendară, aflat în imediata apropiere, trebuie văzut neapărat. Întâmplarea a făcut să ajung pe neaşteptate, într-un ceas când nu intenţionam să merg într-acolo. Pornisem călare pe bicicletă ca să refac „drumul popilor” către Sâncraiu Silvaniei, dar abia am ajuns la intersecţia dintre străzile Odorheiului şi Cărămidarilor, că am simţit cum trepidează asfaltul sub mine. Mi se dezumflase roata din spate. La „autopsie”, s-a văzut că unul dintre peticele nevulcanizate de pe camera de cauciuc s-a lipit de anvelopă (căldură mare, monşer!) şi s-a desprins ca hârtia de pe spatele unui abţibild, fără nici un avertisment prealabil. Drept urmare, cum doream o ultimă ieşire în natură, înainte să înceapă ploile de toamnă, am fost obligat să aleg un traseu „per pedes”, precum Var-Borza.

Am pornit pe jos, către staţia C.F.R. Jibou. Pe peretele unui depozit din apropiere, cineva a scris cu un spray albastru: „Luzărel”. Lângă graffiti, se află plasat un panou de circulaţie, unde poliţia îi avertizează pe cei nărăviţi să apese pedala de acceleraţie până la podea: „Stop accidentelor! Viaţa are prioritate! Centura de siguranţă vă salvează viaţa!” Cum prietenul Cătălin Ionescu a scris un roman distopic cu titlul de „Loser”, unde viaţa eroilor depinde de cât noroc au când extrag un fel de „loz în plic”, am făcut mai multe fotografii, printre care şi una unde să se vadă şi mesajul de pe tablă, şi textul de pe perete.

În faţa gării, am prins imediat un autostop, o „Dacie” papuc a unor meşteri zidari. Peste doar câteva minute, m-au lăsat la intersecţia de unde începe strada Bisericii Vechi, peste drum de halta Var, o altă clădire a căilor ferate, abandonată şi lăsată să cadă în paragină. De ce să ne minunăm de starea în care a ajuns cavoul baronilor Wesselényi în anii '70-'80, când, în cazul bunurilor imobile ale C.F.R., un fenomen asemănător se derulează chiar sub ochii noştri, în timp real. Englezii au pornit ofensiva ca să-i reobişnuiască pe britanici să călătorească cu trenul, concretizată şi prin seriile de filme documentare „Great British Railway Journeys”, prezentate de fostul parlamentar Michael Portillo. Ţările europene au prins ideea, au preluat-o şi au difuzat anul acesta „European Railway Journeys”. Noi nu ne terminăm autostrăzile, nu investim în mijloacele de călătorie în comun, ardem ogoarele şi otrăvim fântânile în faţa unui duşman care nici nu şi-a propus să ne invadeze.

Încep să urc panta lină. E încă răcoare, nişte rândunele s-au adunat pe firele de curent trifazat şi se încălzesc la soare întocmai ca în abecedar, ca nişte notaţii muzicale pe un portativ. Strada este proaspăt asfaltată. Casele sunt cochete şi bine întreţinute, înşiruite pe partea dreaptă a văii unui pârâiaş. Localnicii împletesc diferite obiecte din nuiele de răchită şi au lucrat vreme îndelungată pentru export, vânzându-şi produsele în Italia, perioadă de prosperitate care şi-a pus amprenta pe gospodării.

Asfaltul se termină la o bifurcaţie: în faţă, se merge la biserica de lemn „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”; în dreapta, e drumul către Borza, unde, în mijlocul codrului, se află mormanul sângeriu de argilă către care mă poartă curiozitatea.

Biserica „veche” este, ca să cităm din albumul „Bisericile de lemn din Sălaj” (Editura Silvaniei, Zalău, 2008): „situată pe un deal destul de greu accesibil”, „ascunsă, ca şi mare parte din vechiul sat, în ciudatul relief al depresiunii Agrij-Almaş”. Deci şi alţii folosesc cuvântul „ciudat” când vine vorba despre văile labirintice din jurul Varului. Lăcaşul de cult a fost folosit până în 1995; azi nu se mai slujeşte aici decât la sărbătorile de hram sau cu ocazia vreunei cununii, la cererea mirilor. În exterior, în dreapta altarului, pe prispă, se află mormântul preotului Damian şi al preotesei Tătina, marcat printr-o cruce de piatră. În ţinţirim, se găseşte o altă răstignire cioplită din lemn, unde Mântuitorul are braţul stâng rupt, întocmai ca la crucea de la intersecţia dinainte de podul Surducului peste pârâul Almaş. Pe latura vestică, există un unghi de unde se poate surprinde Piscuiul Ronei în fundal. Pozele de dimineaţă nu mi-au ieşit, din cauza lipsei de lumină, dar am revenit ulterior, într-altă zi, după prânz şi am fotografiat templul şi împrejurimile în condiţii excelente.

Deci, ca să ajungeţi la Salcia Babei Blestemate, se coteşte către dreapta, unde daţi peste fosta carieră de caolin, unde natura a săpat câteva forme neobişnuite, dar nu atât de numeroase şi de spectaculoase ca la Grădina Zmeilor din Gâlgăul Almaşului. Argila albă, folosită de olarii noştri pentru smălţuirea oalelor şi de chinezi la fabricarea porţelanului, a trezit entuziasmul filosofului Gaston Bachelard, care o descria ca pe un fel de plămădeală vie, supusă descompunerii şi fermentării. Cele două răstimpuri fizice total diferite prelucrau dialectic materia primă, la fel cum sistola şi diastola imprimă ritmul unei inimi: „două interese contrarii, aici prima mişcare - fineţea distrugătoare care vrea praful, şi-a doua mişcare - legătura tot mai fină a fermenţilor care pregătesc contexturile; prin această dublă mişcare, s-ar părea că aluatul se frămîntă pe sine”. („Pământul şi reveriile voinţei”, traducere de Irina Mavrodin)

Evităm să pătrundem în valea albă, gura unei râpe adâncite cu lopata. În faţa barăcii ruginite de la intrarea în exploatarea abandonată, alegem drumul din stânga, care urcă spre deal. Drumeţul va avea şi aici parte de o surpriză. Una dintre case are gardul împletit din curpeni, împrejmuire excelent executată şi păstrată în bună stare - asta acum, în epoca gardurilor din beton şi a porţilor din fier forjat!

După ce trecem de cele câteva clădiri, dispuse pe locul unor gospodării trecute şi pe hărţile întocmite la porunca împăratului Iosif al II-lea, drumul o ia către dreapta, spre Vest, unde se pierde în liziera pădurii. În spate, pe o păşune de un verde suculent, rămâne o răchită monumentală, cu plete bogate şi decorative, absolut nevinovată, fără nici un rol în Afacerea Babei Batjocorite.

Pătrundem în pădure, dar e un parcurs scurt, deoarece în curând urmează o zonă cumplită, defrişată în întregime, care seamănă cu felul cum arăta taigaua siberiană după prăbuşirea meteorului Tunguska. În locul panopticumului groazei din cel mai întunecat codru al Ţării Silvaniei, sălaş al unuia dintre cele mai nemiloase duhuri necurate, ne întâmpină cioturile cât roata de la bicicletă (ori chiar mai mari) ale arborilor retezaţi de la rădăcină cu drujba. Printre aceste ultime rămăşiţe ale unor stejari seculari, trece, adânc întipărit în sol, drumul îngust de care. Au fost necesare secole, zeci de mii de roţi şi sute de mii de apăsări de copită ca să sape o asemenea tranşee, un veritabil culoar călăuzitor prin desime.

Desigur, peisajul arăta cu totul altfel în urmă cu 40 ani, în vremea când Zaharia Prodan l-a străbătut împreună cu bunica lui. Îmi pot închipui groaza unui copilaş de câţiva anişori, purtat de mână printre arborii uriaşi şi impunători, într-un codru cu frunzişul des, unde nu se zărea geană de cer, în vreme ce fiecare pală de vânt stârnea câte un cor de vaiete şi scrâşnete. Spaima era menţinută şi întreţinută de poveştile despre tinerii pe care noaptea i-a prins în pădure şi n-au ajuns acasă la timp. Când, în ziua următoare, după răsărit, pornea căutarea lor, erau găsiţi cu minţile rătăcite. „Baba blestemată” ameninţa nu numai partea bărbătească a satului, ci pe toţi cei născuţi din sămânţa celor marcaţi de întâlnirea cu ea. Mai teribilă decât codrencele care furau nou-născuţi sau îi schimbau cu copii păroşi, „fata bătrână” nu cunoscuse împlinirea prin dragoste în viaţă şi se răzbuna după moarte pe toţi cei care îşi găsiseră perechea potrivită, alături de care să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi, strâmbându-le copiii.

La fel de nemiloşi au fost şi profitorii de ocazie. Câteva hectare de pădure au fost date la pământ fără nici un pic de remuşcare, ştergând cu buretele specificul unui spaţiu al nelegiuirii. Undeva în această parte de lume s-a aflat movila de lut roşu unde se înrădăcinase o salcie scheletică, aproape uscată, lucru absolut neobişnuit într-o pădure de goruni. În credinţele populare, există câteva specii privilegiate, precum salcia plângătoare (Salix babylonica), ale cărei ramuri mlădioase au ascuns-o pe Maica Sfântă atunci când soldaţii trimişi de Irod au căutat-o ca să-l ucidă pe Prunc. Din coaja sălciilor, s-a preparat multă vreme un ceai amar, leac bun împotriva frigurilor de baltă (pomenit şi de Jules Verne în „Insula misterioasă”). Acidul acetilsalicilic (aspirina), o variantă similară obţinută prin sinteză chimică, este acum cunoscut şi folosit de toată lumea pentru tratarea guturaiului şi a reumatismului. Dar nu toate plantele de baltă se bucură de un bun renume. Mănăstirea Argeşului a fost construită într-un loc aflat sub stăpânirea demonicului, în mijlocul unei zone mlăştinoase unde se tăvăleau porcii şi godacii în noroi, acolo unde „unde-mi creşte/ unde se-ndeseşte/ trestică/ pitică/ răchită/ 'nflorită/ papură/ 'nverzită”.

Locul unde în perioada post-paşoptistă s-a săvârşit tripla nelegiuire (tâlhărie, viol şi crimă) a fost acum ras de ferăstraiele mecanice, brăzdat de tractoarele forestiere, butucit de copacii trântiţi ca un mănunchi de marocco, călcat de cizmele tăietorilor de lemne, acoperit de mormanele crengilor desprinse cu securea de pe trunchiurile încă pline de sevă. Blestemul butelcilor din plastic năpădeşte ceea ce a rămas din fosta pădure. Flacoane de bere, de suc, de detergenţi, de ulei, de apă minerală se înşiruie de-a lungul potecilor ce se întâlnesc în capătul satului. Ele vor supravieţui bacteriilor, ciupercilor, prădătorilor, formând un ultim strat geologic, cel din perioada terminată cu extincţia speciei Homo sapiens sapiens.

Poate că ar trebui să mă simt dezamăgit că am străbătut degeaba atâta cale până aici. De ce? Am pornit pe urmele unei istorisiri cu năluci codrene şi am dat peste alta, o tragedie ecologică, mărturie a lăcomiei fără de frontiere. Parcă aud cântecul Tatianei Stepa: „Spune-mi pădure cu frunza rară:/ Unde-i iubirea de astă vară?/ Nu ştie iarna să se îndure/ De noi, copacii fără pădure?” Nu este nici primul, nici singurul măcel al fraţilor noştri muţi, fără de picioare, cu totul neajutoraţi în faţa celor înarmaţi până în dinţi cu ferăstraie şi topoare. Cârcotaşii vor spune că putem să ne mândrim cu faptul că Sălajul stă bine în comparaţie cu defrişările masive din Secuime sau din Moldova, însă aici nu este vorba numai despre distrugerea plămânilor prin care respiră Pământul, despre absorbţia apei de ploaie ori despre erodarea solului. Rana mortală tăiată de lucrătorii forestieri în miez de codru este în primul rând una spirituală. Iată, dragă Watson, o crimă care a ucis nu o biată bătrânică nemăritată, ci o parte din sufletul locului şi al localnicilor.

Mă amăreşte nepăsarea celor care, din neştiinţă sau nepăsare, au lăsat să fie nimicit un loc atât de promiţător în stârnirea groazei, un „nec plus ultra” (mai mult de atât nu se poate) al terifiantului sălăjean. Bătălia dintre tradiţional şi modern, dintre conservator şi inovator, a fost câştigată de atotcotropitoarea uitare. Îmi amintesc de şemineul descris în „Fantoma din Canterville” de Oscar Wilde, unde pata de sânge din locul unde, în 1575, Lady Eleonor fusese omorâtă de către Sir Simon de Canterville, a stat neatinsă vreme de secole, până când a fost curăţată cu „Paragon”, detergentul minune adus de ministrul american Hiram B. Otis. „Salcia Babei Moarte” reprezintă un caz similar: un loc excepţional, unic, încărcat cu istorie, doldora de paranormal, mai ceva decât Noaptea Sfântului Andrei şi Halloweenul la un loc, plus o poveste cu haiduci, sex şi violenţă - iată reunite aici toate ingredientele unei reţete de succes.

„Qui prodest?” Dar cui folosesc toate acestea?

De când pădurea dintre Var şi Borza a fost retezată de la sol, vărenii au rămas cu o legendă mai puţin. Nu-i bai, televizorul şi internetul le pot aduce oricând altele, mai multe, mai noi!


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 89 / 15 mai 2012

Cetatea Aurită

 
(Techergheli sălăjene 5)

(c) 2012 Györfi-Deák György



Sălajul este supranumit adesea „judeţul bisericilor de lemn”. Pe văile Agrijului, Almaşului, Barcăului, Crasnei, Sălajului, Someşului, există zeci de motive întemeiate pentru a susţine acest „titlu” neobişnuit, contestat de către unii dintre vecinii noştri maramureşeni. Să fie fără supărare, pentru că şi ei sunt harnici ctitori de aşezăminte închinate Domnului, măiestru „încheiate” din bârne cioplite şi tăiate cu multă pricepere, iar hotarele judeţelor se schimbă tot timpul, deodată cu stăpânirile şi astfel încurcă comparaţiile statistice riguroase.

Am putea chiar să schimbăm acest supranume, deoarece, în acelaşi areal geografic, alături de bisericile de lemn, găsim şi o mulţime surprinzător de mare de cetăţi medievale, cu ruine mai mult sau mai puţin impozante. E adevărat că nu ştim prea multe despre ele, deoarece în ultima perioadă a Evului Mediu, după inventarea tunurilor, fortificaţiile şi-au pierdut utilitatea şi însemnătatea. Legendara aură de invincibilitate a pălit, poveştile de vitejie sau de dragoste neconsemnate la timp pe hârtie au fost date uitării. Localnicii s-au bucurat că au scăpat de corvoada întreţinerii zidurilor şi de obligativitatea hrănirii garnizoanei. Amintirea acelor vremuri de demult zace acum în hrisoave şi cronici colbuite. Să ştergem praful de pe ele şi să le cercetăm curioşi, întru folosul generaţiilor viitoare.

Unele dintre cetăţi, precum cea din Şimleu Silvaniei, se găsesc chiar în buricul târgului. Iată cea mai bine conservată construcţie dintre toate fortăreţele Ţării Silvaniei, poate şi datorită faptului că a fost reşedinţa principilor Báthory, familie care a dat Poloniei şi Lituaniei un rege (Báthory István, 1575-1586). În prezent, din sistemul defensiv asediat în repetate rânduri de turci, tătari, lefegii imperiali, cătane împărăteşti şi „rebeli” curuţi au rămas pavilionul porţii, cu două nivele deasupra gangului boltit, două turnuri, un bastion şi o parte din zidurile de apărare.

Castelul din Cehu Silvaniei, una dintre citadelele războiului antihabsburgic de pe vremea principelui Rákóczi, a nimerit să fie ridicat într-un loc mai retras, acum cu totul neglijat de autorităţile locale. Un ziarist care a vizitat zona în urmă cu câţiva ani scria că ruinele au fost părăsite până şi de fantoma primului castelan, Drágffy János din Beltiug, al cărui testament reprezintă totodată şi un veritabil act de întemeiere.

Alte construcţii se înalţă plasate strategic pe dealurile aflate în preajma unor căi de comunicaţie importante: cetatea Almaşului de pe drumul Clujului, cetatea Valcăului din partea superioară a râului Barcău, cetatea Cheudului de pe Valea Someşului. Turnurile zvelte, dărăpănate şi zidurile groase, făcute să reziste la ploile de săgeţi, gloanţe şi ghiulele slobozite de inamici, se află acum în mijloc de codru şi înfruntă solitare trecerea anilor şi nepăsarea contemporanilor.

În cartea „Turism cu manualul de istorie”, Dumitru Almaş nota că în Almaşu „se află ruinele unei cetăţi medievale, construită în 1249-1278”, „una dintre cele mai puternice cetăţi din Ardeal în perioada evului mediu”. Între 1545-1546, cetatea a aparţinut lui Petru Rareş, cel mai vrednic dintre succesorii lui Ştefan cel Mare. O jumătate de secol mai târziu, în timpul Contrareformei, generalul Basta a asediat-o şi le-a oferit apărătorilor libertatea în schimbul predării fortăreţei, dar în cele din urmă mercenarii puşi pe jaf n-au respectat înţelegerea şi i-au omorât pe locuitori.

Multe poveşti sunt legate şi de ruinele Valcăului (Sub-Cetate). Când au năvălit tătarii, oamenii din regiune s-au retras între zidurile cetăţii. Când i s-a părut că duşmanul s-a retras, o femeie din Nuşfalău a îndrăznit să se întoarcă acasă ca să coacă pâine. Abia a frământat aluatul, că a auzit un tropot de cal în faţa casei. A ieşit afară, unde o aştepta un călăreţ mongol cu sabia scoasă, gata să-i secere căpăţâna. Gospodina l-a rugat să-i scape viaţa şi, în schimb, i-a promis că îi va da toată averea casei, ascunsă într-o cadă mare, plină ochi cu apă. Când tătarul a început să cotrobăie prin butie, femeia l-a apucat de picioare şi l-a răsturnat înăuntru, unde ticălosul s-a înecat.

Cetatea Cheudului se află pe o ieşitură sudică din coasta Dealului Mare şi este scăldată toată ziua de razele soarelui. Probabil că reflexia lor i-a dat numele unguresc de Aranyosvár, adică „Cetatea de Aur”, „Cetatea Aurită”. Unii au încercat să derive numele de Cheud din... germanul (!?!) „kew”, care, în opinia dumnealor, ar fi trebuit să aibă înţelesul de „piatră”. Credeam că, de la Einstein citire, tot poporul ştie că „stein” înseamnă piatră, bolovan, stâncă. „Kew” este scrierea veche, fără diacritice, a ungurescului „kő”. La fel de aiurită este şi etimologia derivată din „köd”, adică „ceaţă”, care se scrie cu un „ö” scurt. Petri Mór notează: „Köőd”. Diferite alte forme consemnate de-a lungul istoriei: Kew 1475, Kewd, Keud 1515, Keod 1512, Köd 1526, Keodh 1537, Kewd 1543, Kwd 1545, Keőd 1549, Cheold, Köld 1555, Keoeod, Kewld 1570, Keood 1579, Teudu 1733, Cheudu. În maghiară, „odú” înseamnă „încăpere mică”, „cămăruţă” (din turcul „oda”, de unde şi românescul „odaie”) sau „vizuină”, „bârlog” („odvas fa”= arbore scorburos), deci „kőodú” ar putea fi o văgăună, o vale strâmtă, cu o singură ieşire, înconjurată de pereţi golaşi de piatră, un sălaş tipic haiducesc. De altfel, poporul îi spune „Cetatea lui Pintea”.

Au fost şi cetăţui fără noroc, care aşteaptă să ne aducem aminte de ele, să le scoatem la lumină şi să le punem în valoare. Cetatea Coşeiului a fost făcută una cu pământul încă cu mult înainte de instaurarea administraţiei austriece în Ardeal. Rolul ei în sistemul defensiv nord-vestic a fost preluat de surata din Hodod, comună aflată azi în judeţul Satu Mare. Zidurile groase de 3 metri ale fortificaţiilor din Chieşd, ridicate la joncţiunea celor două văi din localitate, au apărut cu prilejul unei alunecări de teren, provocate de un cutremur. Petri Mór aminteşte existenţa altor ruine pe culmea unui deal înalt din Valea Pomilor. Tot el indică un alt toponim „Várdomb” (Dealul Cetăţii) în Zalnoc. Sătenii i-au povestit că în turla bisericii de piatră din Marca stăteau străjerii de pază, deoarece ea se afla la intrarea în fortăreaţa de acolo. În Stârciu, fragmentele de zid de pe Dealul Secuiului fac parte dintr-un turn construit de romani, dar legendele locale susţineau că ar fi fost parte a unui castel medieval întărit, unde cândva s-a refugiat însuşi regele (nu se ştie care) şi şi-a ascuns tezaurul, căutat zadarnic de către revoluţionari în 1848. Petri Mór mai aminteşte locuri similare din Halmăşd, Leşmir, Bălan, Chendrea, Păuşa etc., însă nu se fereşte să-şi exprime anumite rezerve: „Oricâte ruine se găsesc, oamenii din popor povestesc cu plăcere că ele ar fi rămăşiţele unei cetăţi, locuită îndeobşte de uriaşi.”

În sâmbăta dinainte de ziua Sfântului Francisc din Assisi, prietenii m-au invitat să explorăm Cetatea Aurită de la Cheud şi Cheile Ţicăului. A devenit oarecum o tradiţie ca în preajma acestei sărbători, când, deşi vremea este încă destul de caldă, toamna începe să-şi etaleze întreaga paletă de culori, să facem o ieşire în natură. În plus, anul acesta amicul Széll Sándor şi-a completat „arsenalul” cu o serie de obiective fotografice şi filtre profesioniste, aşa că pofta de a pune razele soarelui să graveze imagini cât mai spectaculoase a crescut exponenţial.

Cheile Ţicăului reprezintă ultima strâmtoare a râului Someş, situată între Benesat şi Ţicău (pe malul stâng) ori între Cheud şi Chelinţa (pe malul drept), situată la graniţa dintre judeţele Sălaj şi Maramureş. Frumuseţea zonei a stârnit dintotdeauna entuziasmul turiştilor. Odată cu apariţia albumelor omagiale, ilustrate cu imagini gravate după primele fotografii realizate aici, defileul someşean a fost prezentat de Kincs Gyula în articolul „De la Masivul Bihorului la Munţii Rodnei” (A Bihar-hegységtől a radnai havasokig), publicat în fasciculele seriei „Monarhia austro-ungară în descrieri şi imagini” (Az Osztrák-Magyar Monarchia irásban és képben, 1886-1901). Pictorul Cserna Károly a realizat clişeele grafice, printre care şi o extraordinară imagine a trecătorii, cu drumurile de pe cele două maluri, fără şinele de cale ferată de azi, deoarece porţiunea dintre Jibou şi Baia Mare a fost dată în folosinţă abia la sfârşitul secolului al XIX-lea.

La dus, Sándor a optat pentru traseul Jibou - Someş-Odorhei - Someş-Guruslău - Traniş - Năpradea - Cheud. Am traversat Someşul pe podul aflat la poalele turnului de telecomunicaţii, unde întotdeauna se găseşte cel puţin o maşină trasă pe dreapta, pentru că şoferii se opresc ca să-şi umple bidoanele cu apa izvorului de acolo, foarte apreciată în regiune. Şoseaua este asfaltată până la Cheud, de unde porneşte un drum comunal pietruit, fără denivelări, absolut acceptabil. E o rută deconectantă, de sfârşit de săptămână, fără claxoanele şi duduitul camioanelor cu gabarit depăşit sau fluierele şi ţăcănitul trenurilor de pe celălalt mal.

Evident, oriunde e atâta linişte împrejur şi curge ditamai râul, locul trebuie să fie trecut imediat pe hărţi ca un colţişor al Raiului pescăresc coborât pe Pământ. În umbra imenşilor plopi de pe malul drept, răsar pe tot locul undiţe lungi, fixate în crăcane, fumegă focuri aprinse sub ceaunele unde fierbe borşul ori se prăjesc peştii curăţaţi de solzi. Sub oglinda apei, lucesc sticlele de vin sau cutiile de bere puse la răcit. În zonă, ascultarea manelelor, scăldatul în râu sau aruncatul pietrelor sunt strict interzise. Se vorbeşte în şoaptă, cu colţul ochiului atent la plute şi la strune, în aşteptarea capturii secolului.

Cheile Ţicăului încep cu o insuliţă şi se termină cu alta. Am verificat, amândouă se disting pe imaginile de satelit furnizate de Google Earth. Totuşi, ele n-au fost trecute pe hărţile iosefine, trasate în perioada 1769-1773, unde se zăresc doar braţele moarte dinspre Benesat. Aici, întreprinzătorii locali au amenajat nişte bazine piscicole, unde dai un ban, dar sigur se agaţă ceva în cârlig.

Pe drum, în spatele primului loc de pescuit, cel de la intrarea în defileu, se află un izvor captat de silvicultorii din Cehu Silvaniei. Are o apă rece, dulce şi limpede. Nu-s prea îndepărtate zilele când apa Someşului era numai o spumă, datorită combinatelor construite în municipiile din amonte. După revoluţie, ele au fost închise, dezasamblate, vândute bucată cu bucată la fier vechi. Îmi amintesc şi de zilele când ecologiştii şi-au construit nişte plute din butelii de plastic şi au coborât pe firul apei până la Szolnok, ca să atragă atenţia şi să protesteze împotriva poluării industriale. Criza economică a dat lovitura de graţie, coloşii industriali s-au prăbuşit. Natura şi-a recăpătat frumuseţea, însă cu preţul pierderii a mii de locuri de muncă.

Coborâm în aval, unde lunca devine verde şi oferă o păşune, porţiune folosită şi ca loc de camping, şi ca loc de plajă. Este porţiunea preferată de familiştii sosiţi cu autoturismele, parcate apoi printre tufişuri, la umbră. Păturile se întind pe iarbă, gospodinele scot coşuleţele sau pungile cu mâncare, bărbaţii pornesc radiourile sau casetofoanele. După ce toată lumea se ghiftuieşte, adulţii încep să joace remmy sau cărţi, în vreme ce copiii coboară lângă firul apei, unde-şi construiesc castele de nisip sau lansează bărcuţe de hârtie. Noi am adus nuci cu noi, aşa că am închipuit nişte caravele dolofane din coaja lor. În chip de vele, le-am pus nişte frunze de plop şi ne-am minunat să vedem cum vântul le împinge în sens contrar curgerii apei.

Alţii s-au jucat cu pietrele rotunjite din albia Someşului şi le-au aşezat în cercuri, simple sau concentrice. Au clădit mici ziduri, înalte de 20-30 cm şi cam tot atât de late. Privite de pe păşune, cele largi, de câţiva metri diametru şi străbătute de undele apei, seamănă cu portalul din „Stargate”. Altele par nişte ţinte, deşi nimeni nu azvârle ceva înspre ele. Ar putea fi nişte incinte magice, folosite în scopuri neclare de vrăjitoarele care dansează despletite (eventual şi despuiate) în lumina clarului de Lună. Sau sunt mesele rotunde ale sirenelor din blazonul familiei Wesselényi, adunate la tainic sfat. Dacă aş fi şoim sau vultur şi le-aş vedea de sus, de la o înălţime neînchipuit de mare, poate că le-aş asemăna cu ventuzele de pe tentaculele caracatiţelor. Au ceva misterios şi ameninţător în ele. Nu mă mir că pe englezi îi apucă damblaua după ce în holdele pârguite apar peste noapte imagini realizate din spice culcate la pământ.







Cercurile misterioase din albia Someşului





În partea din aval a locului de camping, departe de ofurile lui Adrian Copilul-Minune şi Costi Ioniţă, stau alţi pescari. Albia începe să se îngusteze, apa devine adâncă şi întunecată. De pe versanţi, coboară un pârâiaş. E locul unde se găseşte, mai retras înspre munte, un alt izvor captat de silvicultori. Într-o poiană înconjurată de pruni, se văd trei case ţigăneşti. În faţa celei dinspre Chelinţa, este un umbrar din viţă de vie şi o grădină cu flori, nişte buzduci portocalii, lucruri mai rar întâlnite la acest neam de nomazi.

Coborâm în vale, ca să fotografiem cealaltă insuliţă, aflată la capătul Cheilor Ţicăului. Spre deosebire de Valea Oltului, atât de sugestiv descrisă de Geo Bogza, strâmtoarea dintre judeţele nordice are o lungime de doar patru kilometri, ceea ce nu-i răpeşte din spectaculozitate. Dacă n-ar fi fost celebrul reporter, frate bun cu Radu Tudoran, poate că ar fi venit altcineva şi ar fi scris, referindu-se la ultima stavilă de pe cursul blondului Someş:

„Semeţi, implacabili, de netrecut, apar Carpaţii în miazănoapte, umplând cu fruntea lor toată bolta cerului. Şi nu sunt doar un perete, ci un întreg sistem de fortificaţii, alcătuit din metereze masive ce se întrepătrund şi se sprijină unele pe altele, urcând tot mai sus, copleşitoare şi inexpugnabile.” [Notă: am înlocuit „miazăzi” cu „miazănoapte”, ca să corespundă orientării de la faţa locului.]

Pe malul celălalt, fluieră personalul de Baia Mare, semn că e trecut de orele patru. Urmează acceleratul şi înserarea, dar noi am dori să vizităm şi Cetatea Aurită. Ne urcăm în maşină şi, deoarece în buna tradiţie a turismului „taie frunză la câini”, nu există nici un panou indicator care să indice cealaltă principală atracţie din zonă, cerem îndrumare de la toţi localnicii întâlniţi în cale.

Poteca spre ruine începe din capătul nordic al Cheudului, dincolo de ultima fâşie arată şi de ultima fâneaţă. În desişul dinspre deal, aproape de drum, se găseşte o fântână din tuburi înguste de beton. Se urcă prin stânga ei, cale de 30-40 metri, până apare o potecă. Se continuă ascensiunea către Vest şi, peste câteva minute, la cota 230 m, apar ruinele unei presupuse abaţii medievale, locuită cândva de călugării benedictini, care au dat şi numele satului aflat pe celălalt mal al Someşului, Benesat (în maghiară: Benedekfalva).

Petri Mór, monografist de confesiune reformată, a contestat vehement această legendă locală, dar nu s-a ferit să înregistreze poveştile sătenilor, care susţineau că monahilor de aici le-ar fi plăcut să chefuiască şi, printr-un tunel care trece pe sub albia râului, şi-ar fi adus femei din Suplacu pe Someş (în maghiară: Széplak, adică: „Casă/ Aşezare Frumoasă”, nume preschimbat apoi în Aluniş), ca să se distreze împreună cu ele. La Ţicău ar fi fost „Mânzăria” (în maghiară: „csikó”=„mânz”), la Biuşa grânarele (în maghiară: Böősháza, „Casa Belşugului”), iar la Ardud sediul Ordinului călugăresc. Ce mai, ne-a oferit materia primă pentru un adevărat „Decameron” ardelenesc, a trasat cu multă râvnă calvină schiţele din care să compună o frescă a destrăbălării papistaşe, pe care apoi le-a şters dintr-o mişcare cu buretele, susţinând că Benedict o fi fost ţăranul care a întemeiat Benesatul, fără nici o legătură cu aşezările ctitorite de cel mai vechi ordin călugăresc, ce poartă numele sfântului protector al Europei.

Este adevărat, impozantele ruine de opt metri înălţime şi un metru grosime sunt prea masive pentru a constitui pereţii unei biserici. În plus, nu urmează planul arhitectural obişnuit (împărţirea în tindă, navă şi altar), iar orientarea este de asemenea atipică, după axa NE-SV. Precum observa preotul şi istoricul (deci un expert în rânduielile bisericeşti) Bunyitay Vince în cartea „Monumente sălăjene medievale” (Szilágy megye középkori műemlékei, 1887): „cel mai ciudat este faptul că templul nu avea un altar, deci nici arcul ce-l desparte de naos”. El a presupus că fortificaţiile ar fi constituit un avanpost întărit, unde ar fi locuit călugării, iar slujbele religioase s-ar fi ţinut într-o capelă amenajată separat.

Mai sus, în vârf, la cota 310 m, stau şanţurile „Cetăţii lui Pintea”, care înconjoară o fortificaţie de 75 x 10 m, orientată pe aceeaşi direcţie ca şi ruinele de jos. În realitate, ele au fost săpate cu mult înainte de războiul principelui Rákóczi cu austriecii (1703-1711), ba chiar înainte de năvala tătarilor (1241). În momentul când regii Ungariei au dobândit controlul asupra ocnelor de la Dej, ei au creat o infrastructură menită să protejeze importantele venituri obţinute din comercializarea sării. Din păcate, atacul hoardelor conduse de Batu Khan a distrus multe documente. Nu ştim ce ordin cavaleresc a întemeiat „Cetatea de Aur” sau „Cetatea Aurită”, dar cu siguranţă că vitejii juraţi să ducă o viaţă curată stăteau de pază la intrarea în Cheile Ţicăului şi-i protejau pe cei puşi să vămuiască întru beneficiul regelui plutele sau carele cu sare sosite din susul Someşului. O parte din vamă le revenea călugărilor din vecini şi servea la acoperirea cheltuielilor pentru necesităţile curente. Dar nu numai tătarii poartă vina dispariţiei abaţiei de la gura strâmtorii. Multe mănăstiri ardeleneşti au fost jefuite şi distruse după trecerea populaţiei la Reformă. Ele au supravieţuit numai în Secuime, unde locuitorii au rămas de confesiune catolică şi le-au protejat.

Primul castelan amintit în acte (1341) se numea Thompus (Toma?), al cărui slujitor Petrus, fiul lui Raphael, l-a reprezentat într-un litigiu stârnit de trecerea domeniilor cetăţii Valcău în posesiunea comitelui Dáncs (Danciu?) şi a urmaşilor săi. Thompus clădise o moară în Crişeni (Czigányvaja), care, în urma noului act de înzestrare, ar fi urmat să devină proprietatea „vecinilor” săi. În 28 septembrie 1350, călugării din Mănăştur au eliberat copia unui act solicitat de „Magister Dominicus dictus Machka castellanus de Aranyas”. Lor le-a urmat Vásárhelyi Gerő, al cărui fiu a depus mărturie în 1388 că domeniul cetăţii cuprindea satele Moţiş, Sălsig, Someş-Guruslău şi Turbuţa, ocupate abuziv de castelanii din Chioar.

Pe blogul „Cheud şi cheudenii”, Aurel V. David susţine că numele de Oronos (Aranyos) ar fi provenit, ca şi în cazul Arieşului, de la „numele pârâului care poartă aur”. Exploatarea aurului constituia, de asemenea, un monopol regal, deoarece numai suveranul avea dreptul să-şi imprime chipul, efigia, pe monede, lucru interzis chiar şi unora dintre principii vasali. Din câte ştim, singurul loc unde se spăla aur pe Valea Someşului se găsea la Băbeni (numele unguresc e cât se poate de sugestiv: Aranymező, adică „ogorul, câmpia de aur”). Întrucât Petri Mór a discutat pe îndelete argumentele pe baza cărora a identificat Cheudul cu cetatea Aranyos din vecinătatea Benesatului, îl vom îndrepta pe cititorul curios către prima parte a volumului II din monumentala monografie a comitatului Sălaj.

La întoarcere, în Someş-Guruslău am cotit la stânga şi am urcat pe lângă grădiniţa şi fostul sediu C.A.P. din localitate înspre Husia, sat aparţinător de Jibou. Aici, drumul de legătură cu centrul administrativ a fost recent asfaltat. Sándor a reuşit să surprindă câteva instantanee extraordinare cu Soarele apunând în spatele bisericuţei de lemn din localitate, dar n-a mai avut suficientă lumină ca să fotografieze adecvat şi rustica fântână cu cumpănă din vale. Zece minute mai târziu, treceam Someşul pe „Micul Golden Gate”, noul pod de la Rona. Pe cerul înroşit, părăsit de astrul diurn, turnul Grădinii Botanice se profila ca turla cristalină a bisericii Sfântul Anton de Padova din Baia Mare. Şi mi-am adus aminte de coliba din Camposampiero, peste drum de castelul contelui Tiso, locul unde Pruncul Sfânt i s-a aşezat călugărului franciscan în braţe. Oare ce-ar fi zis Petri Mór dacă ar fi văzut această minune?


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 86 / 14 februarie 2012