Calea iernii someşene

(Techergheli sălăjene 3)

(c) 2011 Györfi-Deák György


Fiecare „techergheală” de-a mea are la început câte o întâmplare. Uneori ea a fost desprinsă dintr-o carte, precum a fost drumul prin Pădurea Viţinalului (de la Mirşid la Moigrad), bazată pe păţaniile elevilor zălăuani, povestite de Artemiu Vanca ori căutarea Salciei Blestemate din Var, legendă consemnată de Zaharia Prodan.

Altădată, ca şi acum, am pornit pe urmele unei „aventuri” povestite de un prieten. Cu Dorin Hrenean ne ştim din anii în care am făcut naveta la Zalău, iar de atunci, de când s-a pensionat doamna Mărioara Pop şi m-am mutat la biblioteca din Jibou, au trecut alţi cincisprezece. Ne întâlnim şi azi, mai ales sâmbăta, când stăm câte un ceas de vorbă la o cafea. Amândoi suntem pasionaţi de calculatoare. Băieţii ne sunt de o vârstă, au fost la acelaşi cămin, au învăţat în aceeaşi şcoală, umblă la acelaşi liceu (dar, ca un făcut, întotdeauna în grupe şi în clase diferite). Avem destule subiecte de conversaţie, iar uneori ne lăsăm cuprinşi şi de nostalgii.

Vara aceasta, am ajuns să povestim despre dispariţia bacurilor, cărora li se mai zice şi „poduri plutitoare” ori, ca o amintire a unor vremuri cu posibilităţi mult mai reduse, pur şi simplu „luntre”. În Jibou, podul plutitor de la Rona a fost demontat în toamna anului 2009, după construirea micului „Golden Gate”, noua punte de legătură dintre centrul urban şi satele aparţinătoare de pe malul drept, pe care acum pot trece şi automobilele, şi dubiţele.

La sfârşitul anilor '70, poate tocmai în 1978, rudele lui Dorin au venit din Gârbou la o nuntă în Turbuţa. Autobuzul i-a adus până la Pietricica Varului, masiva stâncă din locul unde Someşul se strâmtează cel mai mult înainte să-şi schimbe scurgerea către Nord. Era în toiul iernii, pe un ger de crăpau pietrele. Înainte de prânz, când se citeau cotele apelor la radio, Someşul fusese amintit cu gheaţă la mal. Pe vremea aceea, încă nu fusese construit podul pietonal cu patru piloni din prezent, aşa că tinerii au traversat Someşul cu „luntrea”.

În celebrul oracol chinezesc „Yi King” (Cartea Transformărilor), când se propun soluţii sigure, fără nici un risc, formula obişnuită este: „Este favorabilă trecerea marilor ape.” Este o formulare echivalentă cu: „Prinzi tigrul de coadă şi nu te muşcă.” Apele curgătoare constituie o frontieră atât de temut, încât grecii şi-au înconjurat Infernul cu hotarul de netrecut al Styxului, râul uitării. Un singur barcagiu îl poate străbate, cel căruia toţi oamenii îi dau obolul. Elementul central din romanul „Luntrea lui Caron” de Lucian Blaga este „brodul” cioplit cu barda, o ambarcaţiune menită să treacă oamenii peste Mureş, simbol împrumutat explicit din mitologia antică:


„Pe mine, trecerea unei ape cu brodul m-a impresionat încă din copilărie. Imaginea brodului, care lucrează cu o lopată-vâslă, călăuzindu-şi temeiul de-a lungul unei sârme întinse de la un ţărm la celălalt, s-a transformat în sufletul meu, în cursul anilor, într-o imagine plină de semnificaţii. Dau târcoale acestor semnificaţii, fără a le putea cuprinde întocmai. În orice caz, brodul este pentru mine, încă din copilărie, un mijloc mai arhaic de a trece apa, decât podul. Şi arhaicul are darul de a-mi stimula imaginaţia cu altă putere decât lucrurile de civilizaţie curentă. Brodul mai este, apoi, pentru mine ca o aluzie la barca lui Caron, în care umbrele trec de pe ţărmul vieţii, dincolo de împărăţia morţii.” (pag. 216)


Luntraşul („brodnicul”) din roman este părintele Vasile Olteanu, cândva preot în Alba Iulia. El a fost declarat „indezirabil” de către noile autorităţi (e 1946) şi a ajuns să se întreţină prin trecerea oamenilor de pe un mal pe celălalt. Soţia sa, frumoasa şi sensibila Octavia, cultiva genul liric: „Poezia e şi ea un fel de brod.” Într-o noapte de pomină, descrisă într-unul dintre fragmentele antologice ale prozei fantastice româneşti, când casa le este înconjurată de imensa turmă a unui păstor (ori de o haită lupească la fel de mare, aflată sub puterea Diavolului) ea fuge cu picioarele goale prin zăpadă şi împărtăşeşte soarta Ofeliei.

În zona ultimei strâmtori muntoase străbătute în curgerea către Tisa, Someşul desparte Cheudul de Aluniş, Chelinţa de Ţicău şi Ulmeni, Mireşul Mare de Sălsig şi Tohat. În monografia sa „Tohat, străveche vatră românească de Sub Codru”, Iulian Sălăjan ne atrage atenţia asupra mentalităţii sătenilor din regiune: „Din cauza trecerilor improvizate, Someşul face mereu victime omeneşti. De aceea, ori de câte ori se perfectau căsătorii cu băieţi şi fete de peste Someş, părinţii erau trişti şi îngrijoraţi, dar dragostea a învins întotdeauna.”

O anecdotă consemnată tot aici, ne arată că şi alcoolul poate constitui un resort la fel de puternic. În toamna eroicului an 1944, după ce au prădat fabrica de spirt din Mireşul Mare, soldaţii ruşi au trecut marele râu cu ajutorul cailor, ţinându-se de coamele lor, apoi au năvălit binedispuşi în sat, trăgând focuri de armă şi întrebând oamenii: „Kuda burjui? Kuda Bierlin?” (Unde s-au ascuns „burghejii”? Unde e Berlinul?)

Am deviat un pic de la subiect, ca să enumăr riscurile cu care s-au confruntat nuntaşii din Gârbou, veniţi să petreacă mireasa la casa socrului mare din Turbuţa, pentru că aşa e obiceiul în ţinutul someşan, ca gospodarul al cărui fecior se însoară să organizeze nunta. Cheful, ospăţul şi dansul s-au terminat în zori, dar familia şi prietenii fetei proaspăt măritate n-au putut să se întoarcă acasă pe acelaşi drum, deoarece malul râului a îngheţat peste noapte şi bacul n-a putut fi desprins de pe mal. Poate că bărbaţii ar fi încercat să treacă apa pe gheaţă, dar pe la mijlocul văii se desluşea ochiul întunecat al adâncurilor fără de scăpare (Someşul este un balaur veşnic flămând), lucru care n-a scăpat privirii agere a femeilor. Iarna, primejdia înecului e şi mai mare, căci apa rece nu îngăduie intervenţia celor dispuşi să sară în ajutor. Aşa că tinerii noştri au privit „luntrea” înţepenită ca uşa unui congelator cam în felul în care Emil Racoviţă s-a uitat în primăvara anului 1898 la vasul „Belgica”, cu deosebirea că, fiind binedispuşi (cinste socrului mare!), ei nu s-au necăjit defel, ci au plecat cântând şi chiuind pe Someş în sus, către Ciocmani, ca să treacă apa pe podul stabil de acolo.

Am hotărât să repet isprava lor, să fac turul cel mare. Anul trecut, în 2010, tot pe vremea recoltării cucuruzului, am făcut un mic tur al Someşului: Centrul Jiboului - Gară - Pietricica Varului - Podul de la Turbuţa - poalele Muntelui lui Rákóczi (pe drumul de care de pe malul drept la Someşului) - Satul Rona - Podul de la Rona - Stadion - Centru. Am revenit ulterior, când s-au pârguit coarnele, împreună cu băieţii, străbătând drumul în celălalt sens.

Deci, fie că veniţi din Jibou pe malul drept, fie pe cel stâng, veţi ajunge la puntea pietonală din Turbuţa. În capătul dinspre sat, o cruce rotitoare montată orizontal împiedică accesul animalelor mari (vaci, bivoli, cai sau măgari). Câteva gospodării ne întâmpină şi ne conduc până la prima răscruce. În faţă, o vale prăpăstioasă, cu pereţii aproape verticali, urcă înspre Ţugluiul Turbuţâi (denumirea locală dată Piscuiului Ronei). Aici lucra cândva cu mult spor pălincăria din sat. Drumul către Ciocmani o coteşte către dreapta, prin centrul satului, peste podeţul improvizat din trei tuburi mari prinse într-un jug de beton.

Turbuţa este o localitate cu o reţea labirintică de uliţe, unde se întâmplă tot felul de lucruri ieşite din comun. În 1990, aici a înflorit o creangă de trandafir într-un măr, „semn” interpretat de un cotidian sălăjean „independent” că Ion Iliescu va câştiga primele alegeri postrevoluţionare. De fapt, fusese o ramură de măr japonez (Malus floribunda) altoită pe unul obişnuit, aşa că n-a fost decât o „minune” conjuncturală, care s-a ofilit fără să lege rod. Ori poate că a fost o atenţionare, ce-a vrut să ne avertizeze: vedeţi că se vor întâmpla nişte grozăvii fără precedent, Bucureştiul va fi invadat de minerii din Valea Jiului şi ne vor face de mândră minune în faţa întregii lumi?

Optsprezece ani mai târziu, un alt măr a scos din pământ o cruce bătrână şi a ridicat-o la o jumătate de metru deasupra solului. Cineva a trimis câteva fotografii la „Ştirile ProTV” şi întreaga ţară s-a bucurat să vadă altceva decât deja plictisitoarele accidente, jafuri, violuri, bătăi, tâlhării, scandaluri şi crime. De atunci, oamenii speră să apară din nou la televizor, iar amintirea ProTV-ului a devenit un mod glumeţ de a primi străinii cu aparate atârnate de gât. Am fotografiat un localnic şi carul său rustic cu boi. I-am cerut voie, n-a protestat, ba chiar s-a bucurat, ca tot omul mândru de animalele frumoase şi sănătoase, crescute cu pricepere în propria gospodărie. Era atât de senin şi de împăcat cu lumea, încât m-am întrebat dacă are televizor acasă (sigur are, c-aşa e standardul social acum) ori timp destul să se uite la năzbâtiile transmise în chip de ştiri.

Strada principală merge tot înainte. O triplă intersecţie este cea cu drumul care vine de la „peşteră”, o minicarieră de unde localnicii extrag piatra folosită pentru clădirea temeliilor de casă sau la construirea gardurilor. Ea se află sus, pe creasta dealului, înainte de un goruniş des, dar este accesibilă şi turiştilor sosiţi dinspre Jibou, care excaladează Piscuiul Ronei (scuzaţi, pe principiul „când eşti în Roma, adoptă obiceiurile romane”, corectez: Ţugluiul Turbuţâi). Grota artificială cu trei săliţe se află în apropierea culmii, la maximum o jumătate de oră distanţă de Crucea lui Ivănescu.

Îmi continui drumul şi ajung la biserica nouă, de piatră. Iniţial a fost şcoală elementară, apoi a fost transformată în sală de cinematograf şi cămin cultural. Poate că nunta de care îmi povestea Dorin a fost sărbătorită chiar aici. Apoi, în 2008, sătenii păstoriţi de părintele Ioan Suciu au hotărât că a trecut timpul să se înghesuie în frumoasa, dar micuţa biserică de lemn şi şi-au dorit o Casă a Domnului mai spaţioasă. Vechiul edificiu este de rit greco-catolic, datează din 1816 şi, ca mai toate aşezămintele religioase din regiune, poartă hramul „Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril”. Una dintre curiozităţile arhitecturale ale clădirii o constituie modul de acoperire a altarului, unic în zonă, soluţia constructivă adoptată nemaifiind întâlnită decât undeva departe, tocmai în Suceava. Biserica de lemn prezintă încă o particularitate rar întâlnită, dar în ton cu noul mod de viaţă, cel european, bazat pe multiculturalitate şi unitate în diversitate. Legendele picturilor zugrăvite de românul Lazăr Tocaciu şi ungurul Biró Lajos din Orghiz, au fost scrise în trei limbi: latină, română şi maghiară.

„Torbicza” apare în acte pentru prima oară în 1387, ca sat românesc. În vremurile lui Iancu de Hunedoara şi ale regelui Matei, localitatea este trecută în registrele întocmite de cei care încasau dările ca „penitus deserta”, adică „cu totul părăsită”. Reconstruită după 1682, este mutată din vechea vatră în 1715, ca urmare a unei inundaţii catastrofale. Registrul de stare civilă începe să fie completat din 1858. În monografia sa, Petri Mór ne dă şi denumirile diferitelor părţi: Tabla Stejarului, Dealul, Calea Tălharilor, Stupină, Pictod, Fântâna Fagului, Valea Strâmbă, Zăpodie.

La ieşirea din Turbuţa, în amonte, mă întâlnesc cu un prunc călare pe o altă bicicletă. Intru în vorbă cu el, ca să verific dacă sunt pe calea cea bună, adică pe drumul spre Ciocmani. „Ţineţi-o tot înainte, pe principală”, îmi răspunde ca un om matur la volanul unui camion de douăzeci de tone. Mă străduiesc să rămân serios, deoarece, în lipsa oricăror alternative „secundare”, „principala” a ajuns să fie singurul drum din zonă. În stânga, e o coastă stâncoasă, înclinată la vreo 45 de grade, acoperită cu ierburi şi tufişuri. În dreapta, curge Someşul. Între aceste limite, în spaţiul dintre munte şi apă, se întind grădinile oamenilor.

Peisajul este extraordinar, mai ales toamna, când frunzele capătă diferite culori, de la galbenul frunzelor de plop sau de nuc până la carminul boabelor de măceş şi vişiniul închis, brăzdat cu tuşe verde-cucută sau albastru-marin al tufelor de corn. Pentru fotografii, este cel mai bine să veniţi dimineaţa, când Soarele străluceşte dincolo de albie, dinspre Surduc, Tihău ori Var. Lunca este plină de viaţă. Un cocor cenuşiu şi-a luat zborul până să-l prind în obiectiv. Scoate un sunet strident, de lingură metalică dată pe răzătoare. Apa râului este mică, urmare a secetei prelungite. N-a mai plouat de la începutul lunii august. Pedalez şi înaintez uşor, deşi practic merg la deal. Şirurile de urme paralele tăiate de roţile carelor se apropie din ce în ce mai mult de firul apei.

Când la orizont apar cocoaşele dealului Făget, drumul o coteşte brusc în sus, către stânga. În acel punct, la confluenţa cu pârâul omonim, albia secată a Someşului pare o grădină de stânci sau o masă acoperită cu o faţă albă, pe care uriaşii au răsturnat piesele dintr-un gigantic joc de Mah Jongg. Este un loc propice pentru dat la peşte, dovadă cei doi pescari echipaţi cum se cuvine, cu mai multe undiţe, genţi burduşite, mincioguri şi juvelnice scufundate în apă, în care se zbat zvârlugile argintii.

Cel mai apropiat a venit cu motocicleta, parcată pe malul ierbos. Priveliştea din spatele lui mă surprinde prin formele inedite pe care le proiectează pe cer. Ştiţi bancul cu: „Ce este un drumădar”? Întrebarea se pune pe un ton uşor hârâit, cu gura plină de flegmă şi vârful limbii lipit de dinţi, ca să sune cât mai maghrebian posibil. Şugubăţul cu diplomă confirmată la şapte festivaluri de umor, başca „Cucuruz, mălai de toamnă” din Jibou, va da răspunsul pe acelaşi ton: „Un drumădar este un cămil cu doi cucoşi!” Tocmai aceasta deosebeşte dromaderii şi cămilele bactriene de dealul Făget din aval de Ciocmani, care are trei cocoaşe.

Pe păşunea de dincolo de pârâu şi-a stabilit tabăra o foarte colorată şatră ţigănească. E cald, pruncii sunt în fundul gol şi se joacă în jurul unui ceaun pus pe foc. Un tractor ridică colbul de pe drum şi se învăluie într-un nor de praf gălbui, deloc iubit de obiectivul unei camere foto. Îl urmez de la o distanţă prudentă, până în centrul satului Ciocmani.

Turla albă a bisericii cu hramul „Cuvioasa Parascheva”, unde a slujit cândva părintele Alexandru Avram, devine tot mai vizibilă. Kádár József susţine că lăcaşul de cult a fost ridicat în locul unei bisericuţe de lemn construită în 1700, (re?)sfinţită în 1869. Episcopia Sălajului dă 1903 ca an al târnosirii bisericii de zid. Casa parohială se află ceva mai sus. Cunosc foarte bine locurile, pentru că au fost descrise de Victor Cârcu, unul dintre prietenii legendarei formaţii timişorene de rock „Phoenix”, azi regizor la teatrul din Karlsruhe (Germania). El este autorul versurilor unor hit-uri precum „Mugur de fluier” sau „Fată verde cu părul pădure” şi şi-a petrecut vacanţele de vară în casa unchiului său, pe atunci preotul din sat. Acum, turma de credincioşi ortodocşi este păstorită de fostul paroh din Cernuc, Teodor Iacob.

Someşul îngheaţă în întregime foarte rar, de regulă în prima decadă a lunii ianuarie, când se lasă proverbialul „ger al Bobotezei”. Şi atunci podul de gheaţă durează doar două-trei săptămâni. În 1458, gerul a ferecat toate apele din această parte a lumii. Tânărul Matei Corvin a fost aclamat ca rege de tovarăşii de arme ai tatălui său, care s-au adunat pe gheaţa Dunării ca să-l întâmpine pe prinţul sosit din Boemia. Istoricii maghiari s-au distrat multă vreme, ştiind că onomastica marelui suveran este celebrată într-o zi când în calendarul bisericesc este trecut Apostolul Matei, sfântul care (aşa susţine tradiţia!) sfarmă gheaţa.

Centrul satului Ciocmani este asfaltat. Şcoala veche a fost renovată, acum are nişte ferestre imense din geam termopan, ca nişte vitrine de magazin. Iarna aceasta va fi lumină şi mai uşor cu lemnele de foc, iar pruncii vor scăpa de grija frigului cât timp vor sta şi vor studia în sălile de clasă. Învăţământul din sat are o vechime de peste un secol şi jumătate. În monografia comitatului Solnoc-Dăbâca, Kádár József scrie că la începutul secolului al XX-lea, învăţătorul de aici preda şi în satul vecin Poieniţa.

Pagina dedicată localităţii Ciocmani în Wikipedia este cvasi-goală. În momentul când am zărit bustul lui Vasile Iluţiu, ridicat în memoria fostului învăţător şi publicist de către copiii săi, Monica şi Vicenţiu, mi-am dorit să aflu mai multe despre activitatea acestui dascăl emblematic. Un articol scris de ziaristul Marius Avram mi-a oferit informaţii preţioase despre ceremonia de dezvelire săvârşită în octombrie 2006, în prezenţa unor personalităţi de seamă, precum prefectul Ioan Todea, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Mircea Ghiurco, inspectorul-şef Ioan Abrudan de la Inspectoratul Şcolar Sălaj. Poate că răspunsurile căutate de mine se află în volumul „Dor de plaiurile natale” al regretatului profesor Valer Vlad, lansat cu acest prilej.

Din centrul localităţii, e uşor să mergi mai departe pe drumul neted ca palma. Când ajungi la intersecţia cu şoseaua principală care vine de la Răstoci, se virează la dreapta. Halta feroviară Ciocmani se află în stânga, în spatele unui stâlp de telegraf pe care scrie: „Atenţie! Câine rău!” (n-am verificat de ce). Dincolo de staţie, începe podul rutier peste Someş, plasat în paralel cu reînnoitul pod feroviar, obiectul unei ilustrate color din anii '70, pe care trecea pufăind o locomotivă Pacific ce tracta vagoanele trenului accelerat Bucureşti - Baia Mare. Consolidat în timpul celui de-al doilea război mondial, prin munca forţată a unor veterani prea bătrâni ca să moară pe front, el a fost aruncat în aer în 1944 de armata germană în retragere, laolaltă cu construcţiile similare din Jibou şi Ulmeni. E un caz absurd, care îmi aduce aminte de „Podul de pe râul Kwai”, extraordinarul roman al lui Pierre Boulle, azi o raritate bibliofilă (încercaţi măcar să vedeţi filmul).

Când te afli în excursie şi îi întrebi pe localnici, distanţele se măsoară în „la o aruncătură de băţ”, „peste vale”, „acolo ni!”, „nu-i departe”. Uneori, aceste indicaţii verbale sunt mult mai precise decât panourile instalate de drumari pe şosele.

În capătul podului rutier peste Someş de la Ciocmani se află o tablă pe care este înscris greşit : Jibou - 18 Km. Peste drum de panoul buclucaş, sub poala pădurii, stă o bornă kilometrică unde se indică, mult mai aproape de adevăr, 12 km. Hărţile rutiere şi GPS-urile programate pe baza lor indică 13 km. Cam atât am şi pedalat de aici până acasă. Cum n-aveam lanterna la mine, m-am grăbit să ajung în Jibou înainte de apusul soarelui, aşa că am trecut ca un tren intercity prin Surducul haijin-ului Viorel Mureşan, pe lângă castrul roman de lângă Tihău, ridicat de Legiunea a XIII-a Gemina şi Varul natal al poetului Marcel Lucaciu.

Până când n-am refăcut drumul parcurs de nuntaşii din Turbuţa, care au fost nevoiţi să se întoarcă la Gârbou pe jos în toi de iarnă, n-am priceput de ce Victor Cârcu mărturisea cu atâta mândrie: „Cunosc aproape toate meandrele Someşului. Prundişurile lui albe le-am bătut veri întregi, pe jos sau cu bicicleta. Chiar acum, dacă mă plimb aşa încet, îl şi văd, adânc, zbuciumat, văd morile înşirate. E în mine.” Acum îl înţeleg. Valea Someşului este o cale menită să împlinească sufletul oricărui drumeţ care o străbate. Merită să o cercetaţi. Fie vara, fie iarna, ea vă va oferi o binecuvântată împlinire sufletească.


Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VII, Nr. 12 (83)/ decembrie 2011, pag. 28-30.

Acumulatorul... gelos

(c) 2011 - Györfi-Deák György


În 2012, Anthony Horowitz va publica un nou volum din seria super-spionului adolescent Alex Rider: „Yassen”. Mi-am adus aminte de tânărul englez care a salvat lumea de zece ori (până acum) în momentul când am citit în presa noastră că cercetătorii britanici de la Universitatea din Leeds au anunţat crearea unui acumulator cu... „jeleu”! Nu vom prezenta aici şi acum „găselniţele” (bâlbele) ziariştilor însărcinaţi cu semnalarea noutăţilor ştiinţifice, veţi găsi destule articole şi discuţii critice pe situl StiintaAzi.ro. Traducerea corectă a termenului „jelly” ar fi: „cu gel”.

Cuvântul cere să fie folosit cu atenţie şi în alte limbi. În cea de-a treia carte din aventuroasa serie creată de Horowitz, „Skeleton Key” (2002, tradusă la noi ca „Insula rechinilor”), Alex este trimis în Cuba împreună cu doi agenţi C.I.A., care, chipurile, erau părinţii săi. În perioada de pregătire a misiunii, băiatul constată şi învaţă diferenţele dintre engleza britanică şi cea americană. La micul dejun, el cere pâine cu unt şi gem. Reacţia colegilor de peste ocean este promptă:

„Vrei să spui jeleu! Nici un copil american nu cere gem. Dacă ceri asta pe aeroportul din Santiago, vom ajunge în închisoare sau mai rău, înainte de a clipi.” (trad.: Diana Georgiana Vlase)

Deci, până la apariţia senzaţionalei ştiri despre acumulatorul... „gelatinos”, noua descoperire a englezilor, am crezut că „jeleu” este un cuvânt „marcă înregistrată” în S.U.A.

De altfel, aici se potriveşte şi anecdota neaoşă cu „puştiul gelos”. La grădiniţă, o fetiţă de vreo cinci anişori l-a simpatizat multă vreme pe un băieţaş, dar apoi, brusc, au început să nu-şi vorbească, ba chiar să se ocolească. Când a văzut că lucrurile s-au schimbat, educatoarea a intervenit cu tact şi a întrebat-o pe micuţă ce s-a întâmplat. „Nu-mi mai place, pentru că e gelos!” „Cum adică gelos?” - s-a minunat femeia. „Uite aşa!” îşi trecu fata mâna prin plete şi se strâmbă dezgustată: „Îşi dă pe păr cu gel!”

Deci, cu un pic de noroc, în traducerea unui redactor grăbit şi fără experienţă, senzaţionala sursă de înmagazinare pe bază de gel ar fi putut deveni o „baterie geloasă”. În eternele „pajişti magnetice” ale ziaristicii după ureche, orice e posibil.

În prezent, aparatura portabilă foloseşte acumulatori cu ioni de litiu şi polimeri. Litiul este un element chimic alcalin. Prin urmare, ca toate suratele sale din grupa I, reacţionează violent cu apa şi eliberează hidrogenul din ea, un produs foarte exploziv. Altminteri, lăsat în aer, el se autoaprinde şi se transformă în oxid, de aceea este păstrat sub ulei.

Bateriile cu litiu prezintă un risc în exploatare: „fuga termică”. În 2006, firma Dell a rechemat în fabrică aproximativ 1 milion de baterii de laptop din cauza pericolului de a se înfierbânta de la sine până la punctul de topire. Ca să-i protejeze pe utilizatori, compania texană din Austin a înlocuit urgent acumulatoarele iniţiale cu unele mai voluminoase, mai grele şi cu performanţe mai scăzute, dar fără probleme de siguranţă.

Ian Ward, conducătorul inovatorului proiect, este profesor emerit la catedra de fizică şi astronomie a celebrei universităţi din Leeds. El şi-a dedicat viaţa studierii comportării polimerilor şi fluidelor cu structură complexă. Iată că descoperirea echipei sale promite să permită fabricarea unor dispozitive cu dimensiuni cât mai reduse şi cu o siguranţă sporită în exploatare. Astfel, tabletele şi calculatoarele portabile vor deveni mult mai subţiri, greutatea totală va scădea, iar durata de funcţionare va creşte simţitor. Cât despre preţ, să amintim optimismul inventatorilor, care susţin că, la o capacitate egală, acumulatorul lor va costa cu 10-20% mai puţin. Noul tip de baterie reîncărcabilă a stârnit şi interesul companiilor producătoare de automobile hibride sau electrice, deoarece se pare că va reuşi să înlocuiască vechile acumulatoare cu plumb, foarte grele şi destul de pretenţioase, mai ales în vreme de iarnă.

„Gelul bazat pe polimer pare să fie un film solid, însă el conţine aproximativ 70% lichid electrolit”, a afirmat profesorul Ian Ward. Astfel, el poate fi modelat în orice formă sau dimensiune, ceea ce va înlesni proiectarea şi poziţionarea acumulatorului în aparatele electronice folosite cotidian. Prin portabilitate şi caracteristile electrice competitive, bateria cu gel promite să revoluţioneze tot ceea ce este portabil.


Bibliografie:
http://www.bbc.co.uk/news/science-environment-14852073
http://www.apropo.ro/cash/it-c/bateria-din-jeleu-mai-ieftina-mai-sigura-mai-mica-mai-puternica-8740890




Articol publicat în:
Şcoala Noastră, revistă pentru educaţie şi cultură pedagogică editată de Inspectoratul Şcolar şi Casa Corpului Didactic, seria a IV-a, anul XI, nr. 3-4/2011, pag. 88-89

Cum am găsit Piatra Pintii

(Techergheli sălăjene 2)

(c) 2011 Györfi-Deák György


Profesorul Zaharia Prodan a publicat în revista „Caiete Silvane” câteva fragmente ample din romanul autobiografic „Culoarea diavolului”. În primul capitol, „De ce nu poartă tata cravată”, naratorul participă la înmormântarea propriului său părinte şi, stând lângă sicriu, îşi aminteşte de situaţiile conflictuale din anii copilăriei. Satul V. este, evident, localitatea Var de lângă Jibou. Capitolul următor, „Grota roşie”, ne scoate din curtea şcolii, unde învăţător era despotul poreclit Moţul şi ne poartă mult mai departe, către Grădina Zmeilor din Gâlgău Almaşului. Bun cunoscător al tradiţiilor şi poveştilor locale, scriitorul împleteşte în firul intrigii iţele a două legende: una despre Piatra Pintii, un bolovan în formă de copită de cal, aflat în apropierea Dumbravei Gâlgăului şi alta despre Salcia Babei Moarte, un loc bântuit, aflat la o intersecţie a cărărilor care vin din sat şi se unesc în drumul către Prodăneşti sau Borza.

În toamna anului 1705, oastea principelui transilvănean Rákóczi Ferenc a început să sape tranşee în dreapta şi în stânga văii Agrijului, ca să împiedice oastea imperială să pătrundă în Ardeal. Inamicul era aşteptat să apară fie pe firul pârâului Agrij, dinspre Creaca, fie pe valea Someşului, dinspre Baia Mare. Socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, deoarece, conduşi de un ţăran bătrân, austriecii au atacat din flanc, pe firul pârâului Firiza, dinspre Popeni. Bătălia a avut loc în 11 noiembrie şi s-a terminat prin spulberarea oştirii localnicilor.


„Tradiţia spunea că alături de armatele principelui transilvănean a luptat şi detaşamentul de haiduci români condus de Pintea Viteazul, haiduc rămas în legendă în multe sate de pe Valea Someşului. Bătrânul Chelu, vecinul nostru, spunea că de aici calul lui Pintea a sărit până pe Piscuiul Ronei, iar apoi până în Cheud, unde-şi avea cetatea.”


Legenda notată de Zaharia Prodan a fost confirmată de profesorul Aurel Medve din Năpradea, localitate aflată la vreo douăzeci de kilometri de Var şi trei kilometri de Cheud, unde se află fosta cetate Aranyos (în maghiară: „cea de aur”, „aurită”). El şi-a condus oaspeţii maramureşeni în rezervaţia geologico-peisagistică „Moşul şi Baba”, iar apoi le-a arătat o altă Piatră a Pintii, un bloc neted de piatră pe care haiducul Pintea Viteazul şi-a ascuţit hangerul ştirbit în lupta din Jibou.

Nu departe de Cheud, pe celălalt mal al Someşului, se află alte urme lăsate de armăsarul eroului popular. Citim în volumul „Obiective turistice naturale şi antropice în nord-estul judeţului Sălaj”:


„În tradiţia locală se spune că tot în Pădurea Ciocârlău, la nord de satul Aluniş, se află Piatra cea Căscată, o piatră mare care are o deschizătură ca o gaură. Localnicii vârstnici spuneau că se putea pătrunde pe deschizătură până când se ajungea la o gaură în jos, un fel de gaură de puţ, pe care n-a avut nimeni curaj să intre, într-o anumită direcţie, dacă tropoteai cu picioarele sau băteai cu ceva, pământul suna a gol. Ţinând seama de acest lucru şi de faptul că dealul este alcătuit în parte din piatră calcaroasă, s-a tras şi concluzia că ar putea fi o peşteră în adâncuri. Pe această piatră erau nişte semne care semănau cu nişte potcoave de cal. Legenda spune că ar fi potcoavele calului lui Pintea Viteazul care, fiind încolţit de poteră, ar fi sărit cu calul său năzdrăvan de pe Piatra Năzdrăvană din Dealul Mare, peste Someş, până pe această piatră, astfel scăpând de urmăritori.”


În luna mai, cu prilejul unei ieşiri la cabana din Grădina Zmeilor, am zărit pe un panou turistic două trasee marcate. Cel cu punct roşu este destinat să-i poarte pe vizitatori în jurul ciudatelor formaţiuni stâncoase desprinse din coasta dealului aflat în partea de sus a satului Gâlgău Almaşului din comuna Bălan. Celălalt, cu cruce roşie, urcă împreună cu primul până deasupra platoului rezervaţiei, iar apoi se pierde în pădure, către Apus. Intrigat de poveştile lui Zaharia Prodan, mi-am propus să mă întorc în vacanţa de vară şi să explorez zona.

Zice proverbul: „Omul plănuieşte, Dumnezeu rânduieşte.” Unele drumeţii decurg cu totul altfel decât au fost gândite la început. Profesorul nostru de fizică din liceu, Cornel Găvănescu, salvamontist în Munţii Făgăraş, ne-a repetat în felurite rânduri că rătăcirile sunt sarea şi piperul excursiilor. Din acest punct de vedere, cele ce s-au întâmplat pe parcursul căutărilor mele au constituit o aventură bine condimentată.

La nouă fără un sfert, eram în staţia de autobuz din faţa bisericii ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”. Primul ghinion. Microbuzul de Cluj de la ora respectivă nu mai circula către Bălan, pe valea Almaşului, ci prin Creaca şi Românaşi, pe drumul european modernizat de italieni, deci a trebuit să renunţ la transportul în comun şi să mă descurc cu: „Ia-mă, nene!”. Încă o dată m-am minunat cum de nu s-a gândit nimeni să pună la marginea parcării un panou pe care firmele să-şi treacă rutele şi orele când circulă. Pe de altă parte, aş fi ticălos dacă mi-aş smulge părul din cap şi m-aş plânge că soarta mi-a jucat un renghi. A meritat buclucul, deoarece după ce i-am povestit rostul aventurii tocmai începute, şoferul mi-a povestit legenda Pietrei Dracului din Hida.

Din Jibou până în locul unde trebuie să părăseşti şoseaua asfaltată şi să urci la deal sunt exact 10 km, după cum arată borna plasată peste drum de panoul indicator. Cu bicicleta, distanţa poate fi străbătută în circa o oră şi jumătate, chiar şi de către un copil de 12 ani. Localnicii îi spun locului „Cheturi”, termen probabil derivat din cuvântul „încheieturi”. „Grădina Zmeilor” şi-a primit numele de la Ştefan Goanţă, care, în 1974, a regizat (împreună cu Eugen Patriche) un spectacol folcloric bazat pe legenda locală „Fata Cătanii”, prezentat întâi pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor din Zalău, reprezentaţie filmată apoi în ineditul cadru natural şi transmisă de televiziunea naţională. Să amintim aici câteva rânduri din articolul „Tentaţia hiperbolizării” publicat de scriitor în revista „Caiete Silvane”:


„D’apăi, draga mea, ziceau bătrânii că a fost mai demult o femeie, îi zicea de’a Cătanii, aici în satul nostru, care avea o gospodărie mare. Avea multe oi şi tare mult de lucru, şi bărbatul era plecat de-acasă. Avea şi o fată fecioară şi frumoasă care ieşea câteodată din vorba ei. Într-o zi, avea rând la oi şi trebuia să se ducă după lapte şi o trimite pe fată. Da’ fata feleleşte, adică nu vrea să meargă. Şi-atunci, femeia strigă la ea, o suduie, ba o şi blastămă: «stană de piatră să te facă Dumnezeu!» Fata s-a dus până la urmă la oi după lapte. Când s-a întors, a pornit o furtună mare, cu fulgere, trăsnete şi tunete şi o trăsnit pe fată de-o rămas stană de piatră. Şi de-aia e stânca asta în formă de fată cu ciubărul în spate.”


Pe un panou fixat în pridvorul cabanei, găsim tragicul episod povestit în versuri:


„Fată, fată! Fata mea,
Când îi trece Dumbrava,
Să fii fată, blăstămată,
Să te faci stană de piatră,
Ploaia, vântul, să te bată!”

„Vai, Cătană! Vai, Cătană!
N-ai avut suflet de mamă,
Rău fata ţi-ai blăstămat,
Blăstămul greu s-o legat!
Şi ţi-o fost mare păcat!”


Într-o discuţie despre rostul pavării aleilor din rezervaţie cu andezit excavat din dealul moigrădean Măgura, Irina Goanţă preciza cu privire la geneza numelui de „Grădina Zmeilor”: „Sunt localnici care, întrebaţi fiind de unde vine acest nume, aşa spun: domnul Goanţă o zis aşa, i-o plăcut tare mult locul şi o zis că stâncile sunt ca nişte zmei.”

Locurile seamănă cu „Garden of the Gods” (Grădina zeilor), străvechiul loc sacru al indienilor, aflat lângă marele oraş Colorado Springs din statul american Colorado. Masivitatea şi dimensiunile uriaşilor stâlpi şi bolovani sugerează intervenţia unor forţe peste putinţa noastră de înţelegere, de aici seninătatea cu care a fost acceptat numele dat de scriitorul zălăuan, deşi până la el nimeni nu s-a gândit să asocieze uriaşele făpturi de piatră cu zmeii. Noua denumire a fost adoptată oficial, trecută în legile referitoare la constituirea rezervaţiilor pentru protejarea monumentelor naturii, amintită în cărţile şi articolele publicate de Emilian Petrescu, Ioan Abrudan, Paul Petcu, Aurel Medve, Gheorghe Coste, Iosif Daróczi ş.a.

Zmeii sunt masivi, puternici, agresivi, puturoşi, prost crescuţi. Mircea Cărtărescu le-a dedicat miticelor făpturi o nostimă „enciclopedie”, ulterior ilustrată color de Tudor Banuş. Vladimir Iakovlevici Propp, teoreticianul care a dezvăluit structura poveştilor populare, a considerat că ei sunt singurii eroi de basm care evadează din liniaritatea clişeului literar. Unde apar ei, întotdeauna iese tărăboi, deci atrag atenţia şi constituie un brand aducător de necazuri, dar şi de câştiguri consistente.

Întreprinzătorii locali au construit o cabană din lemn la marginea rezervaţiei din Gâlgău Almaşului, deschisă la sfârşit de săptămână sau cu prilejul unor evenimente deosebite, cum ar fi, de exemplu, câştigarea alegerilor locale. La reclama făcută noii locaţii a contribuit un incendiu urmat de un scandal muşumalizat degrabă (Olivian Vădan: „o după-amiază incendiară, la propriu şi la figurat”). După scrutinul din 2008, flăcările au distrus o parte din clădire în timpul chefului de celebrare a victoriei de către noile autorităţi din comună. În vreme ce pompierii au pus jeturile de apă pe acoperişul cuprins de flăcări, a avut loc şi un incident de presă, ca urmare a apariţiei echipei de jurnalişti de la cotidianul „Magazin sălăjean”. Ziaristei Mihaela Moldovan i s-a reproşat felul cum a prezentat un act de violenţă din perioada electorală şi a fost ea însăşi înjurată şi agresată. În cele din urmă, când Asociaţia Jurnaliştilor s-a autosesizat şi cazul a făcut vâlvă, au intervenit şi şi-au cerut scuze conducătorii la nivel de judeţ şi de partid, respectiv prefectul Andrei Todea şi deputatul PSD Iuliu Nosa. Într-un fel, s-a repetat cazul barului „La doi colonei” de lângă Casa Armatei din Zalău, unde ia ghiciţi cine s-au luat la pumni şi au asigurat notorietatea respectivei „unităţi de alimentaţie publică”?

Prin urmare, cum frumuseţea locurilor şi întâmplările de pomină i-au purtat faima până hăt departe, să nu ne mirăm de faptul că în parcarea din faţa cabanei de la Grădina Zmeilor se găsesc întotdeauna maşini din alte judeţe, uneori chiar din Suceava, Mehedinţi sau Tulcea. Cei mai mulţi se mulţumesc cu panorama neobişnuitei stâncării, dar cabanierii au oferit o posibilitate de drumeţie şi pentru cei dornici de o plimbare mai lungă prin natură: Piatra Pintii.

De la cabană, se intră pe aleea din dreptul imensului panou vandalizat, „bătut” cu pietre şi ciuruit în stil balcanic, cândva destinat să prezinte cine a asigurat finanţarea proiectului european de amenajare a rezervaţiei. Coşuri de gunoi băiţuite şi lăcuite ne îndeamnă să păstrăm curăţenia. Drumul se bifurcă, dar marcajele ne poartă spre dreapta, în sus. Ca urmare a unor plângeri, treptele săpate direct în coasta dealului au fost acoperite cu grohotiş şi înlocuite cu podeţe şi scări de lemn. Am reuşit să le fotografiez 3D, înainte de „cosmetizare”, în toamna anului 2009. Sus, la capătul urcuşului, în primul punct de belvedere, a stat cândva şi un chioşc spaţios şi răcoros, o binecuvântare pentru pensionarii obosiţi, mutat apoi în vale, ca urmare a altor reclamaţii menite să sancţioneze orice semn vizibil de intervenţie umană în peisaj. Noua doctrină Monroe ecologistă cere ca natura să rămână naturală! Vorba unui prieten: Doamne păzeşte să vrea careva să facă un festival de rock aici! Că rămânem fără bănci, fără coşuri de gunoi, fără pădure şi fără stânci!

Intrăm în pădure. Foarte curând, poteca se bifurcă. Cercul roşu merge către stânga şi urmăreşte buza dealului. Noi cotim către dreapta, pe marcajul cu cruce roşie, în adâncul pădurii. Drumul este larg şi vizibil, însă are multe bifurcaţii (şi trifurcaţii), deci urmăriţi cu atenţie semnul, pentru că pot apare confuzii. În apropiere de ţinta excursiei, am găsit trei arbori vecini, unul marcat cu un H roşu, al doilea cu cruce roşie şi al treilea cu un inel galben. O babilonie de semne! În dumbravă veţi întâlni oameni, culegători de ciuperci sau tăietori de lemne, dacă aveţi senzaţia că v-aţi rătăcit, nu ezitaţi să-i salutaţi şi să le cereţi îndrumări.

Piatra Pintii se află un pic mai sus, în vârful unei strungi care coboară către satul Borza. Spre surprinderea noastră, obiectivul turistic nu a fost marcat. Este un bolovan de piatră, masiv şi inconfundabil, atât de vizibil, încât gazdele au considerat că e inutil să-i pună o cruce roşie. Uite aşa am pierdut drumul prima dată, am trecut nevinovat pe lângă el, apoi am găsit pe un arbore un semn forestier, o cruce roşie fără fond alb şi am crezut că sunt pe calea cea bună. Am coborât în continuare. Cum drumul era foarte clar delimitat, semn că a fost circulat din vechime, am înaintat fără reţinere. Mi-am urmărit umbra ca să mă orientez în spaţiu. O vreme, ea mi-a fost în faţă, deci, cum era dimineaţă, înseamnă că am mers către Vest, apoi drumul a cotit-o către Sud şi umbra a căzut lateral, în dreapta. Am ieşit din pădure după circa un sfert de ceas. În total, abia dacă am făcut o oră de mers prin codru. Locul îmi era complet necunoscut. Mai târziu am aflat că frumoasa panoramă este valea Agrijului, cu comuna Creaca înspre sud, satul Ciglean (casele de pe deal) şi cariera de calcar din Prodăneşti înspre apus.

Vă imaginaţi ce voioşie a fost când m-am întâlnit cu o familie tânără, formată din părinţi şi doi copilaşi:

- Bună ziua, îmi puteţi spune unde sunt?

- V-aţi rătăcit!?!

Din privirile oamenilor, am citit că numai un aiurit poate realiza o asemenea „performanţă”. Cu gândul la „sarea şi piperul excursiilor”, am zâmbit şi eu.

- Vin de la Grădina Zmeilor şi caut Piatra Pintii.

Buzele s-au întins până la urechi, dar am simţit şi o doză onestă de compătimire în glasul localnicilor:

- Aţi trecut de ea, aici e Borza...

Va să zică, m-am lăsat derutat de cei care au marcat aiurea cărarea şi am refăcut traseul parcurs de elevii ghidaţi de profesorul Aurel Medve din Năpradea, drum descris în revista „Eco Samus” din noiembrie 2010. Satul Borza se află la numai 5 km depărtare de Jibou, dar, ca şi Prodăneşti-ul, ţine de comuna Creaca. A fost amintit sub numele de Borzova încă pe vremea regelui Matei Corvinul (1469). În monografia sa, Petri Mór susţine că aici ar fi existat cândva şi un castel. O altă sursă importantă de informaţii despre localitate şi împrejurimile ei este articolul publicat de profesoara Camelia Cosma de la Şcoala de Arte din Zalău.

Nişte prieteni cu care am hoinărit şi altă dată prin zonă s-au oferit să repet împreună cu ei excursia de la Grădina Zmeilor la Piatra Pintii. De această dată, am urmărit semnele de pe arbori cu atenţie sporită. Am ajuns din nou la strunga remarcată în prima călătorie. Pe bolovanul imens din susul ei, piatră acoperită cu muşchi verzui, pe care se desluşeşte săpat numele Claudiu, nu este niciun marcaj, nicio tăbliţă cu „Piatra Pintii”, „copită de cal năzdrăvan” (care musai trebuie să fi avut aripi, căci lipsit de o copită ar fi rămas şchiop ca jumătatea de iepure a lui Statu-Palmă Barbă-Cot), „SFÂRŞITUL DRUMULUI!”. De această dată, am răscolit împrejurimile cu atenţie, fără să găsim alte semne. Am făcut haz de necaz şi am râs mult de năstruşnica idee: dacă scrie „Claudiu” pe ea, de ce i se spune Piatra Pintii şi nu „Bolovanul lui Claudiu”?

Am făcut până aici circa 45 de minute, ceea ce pentru alte persoane ar putea să fie un ceas de mers, deci dus-întors ar face 2 ore, cât scrie pe tăbliţa de la cabana din rezervaţie. Ce păcat că la intrarea în Grădina Zmeilor nu s-a afişat o hartă a locurilor.

După ce am identificat ţinta şi am dobândit certitudinea că am nimerit-o, ne-am continuat drumul către Vest, în sus. După câteva minute, am cotit către Nord, iar la un moment dat, prin frunziş, s-au văzut de la mare înălţime cele două biserici din Borza, unde, cu începere din 1998, slujeşte părintele Claudiu Nechita.

Biserica veche este construită în întregime din lemn, se află în vârful unui dâmb şi poartă hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Ea datează din 1758 şi a fost ridicată de meşterul „Breaz Ianoş de la Gileaiu”, care a lucrat şi la Bezded şi Brebi. A fost renovată în 1975-1976, 1999-2000. La ridicarea ei, nu s-au folosit cuie de fier, îmbinările sunt realizate prin decupări ingenioase şi cepuri de lemn. Mihai Petriş, directorul Casei Orăşeneşti de Cultură din Jibou, a publicat mai multe fotografii pe pagina din Wikipedia rezervată minunatului lăcaş de cult. O altă locaţie de web rezervată este situl crestinortodox.ro, unde se găsesc şi imagini ale picturilor interioare.

Noua biserică de piatră, cu hramul „Sfinţii Petru şi Pavel” se află în vale, peste drum de rustica fântână cu cumpănă, la baza ţancului stâncos pe care a fost ridicată „biserica veche”. Poate că natura terenului a inspirat şi alegerea hramului: „Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16:18) Spre marea mea uimire, deşi Borza, Prodăneşti şi Ciglean sunt învecinate cu Jiboul şi doar la câţiva kilometri distanţă, parohia este subordonată părintelui protopop Ştefan Lucaciu din Zalău. Sălajul cuprinde numeroase astfel de împărţiri zonale paradoxale, semn al unei istorii zbuciumate.

Merită să urcaţi sus, pe creasta dealului abrupt de deasupra Borzei, în perioada cât pădurea îşi pierde frunzele. Priveliştea este copleşitoare. Poteca se îndreaptă către Nord şi poartă un marcaj silvic cu dungă roşie. Ea urcă până într-un loc unde armata chezaro-crăiască a înălţat cândva, tare demult, un foişor de observaţie, din care azi a rămas doar un marcaj topografic militar, plasat în anul 1962. E un punct de belvedere unde se întâlnesc trei drumuri: pe cel din stânga am urcat noi, cel din centru probabil că merge la Borza, iar cel din dreapta coboară, la început tot spre Nord, apoi către Est.

Am optat pentru această din urmă variantă. Parcursul prin codru s-a terminat deasupra Varului, pe păşunea Tihăului, de unde se zăreşte locul numit „La Pietre” din Gâlgău Almaşului, aflat în dreptul Grădinii Zmeilor, dar pe cealălalt versant al văii. Era cald, vacile se retrăseseră în liziera pădurii, la umbră şi rumegau alene. Am făcut un pic de gălăgie ca să apară şi ciurdarul. Aşa cum prietenul Széll Sándor şi-a notat pe blog: „am consultat GPS-ul” ca să aflăm unde am ajuns.

Nu prea departe se coceau murele: negre, dulci, înmiresmate şi zemoase. Ne-am tras sufletul, în timp ce am degustat darurile Naturii. Unele ramuri înspinate şerpuiau printre smocurile de ferigi de unde îşi ridicau capetele globulare. Ne-am ghiftuit, apoi am ales drumul care coboară înspre Var. După un alt parcurs printr-un făget am ieşit pe o fâneaţă, de unde se vede comuna Surduc (în dreapta) şi satul Tihău (în stânga). Jos se află podul peste pârâul Almaş în capul căruia stau două răstigniri (a treia a fost distrusă de un camion), dintre care una cu mâna ruptă. Cine cunoaşte poezia lui Viorel Mureşan poate că a reţinut şocanta imagine.

Am ieşit la şosea şi am avut noroc, n-a fost nevoie să ne tocim pingelele încă 4 kilometri, deoarece ne-a văzut o cunoştinţă, a oprit şi ne-a luat în maşină. Am revenit în Var peste câteva săptămâni, când am plecat în căutarea Salciei de pe mormântul Babei Blestemate, cealaltă legendă din romanul lui Zaharia Prodan. Dar aceasta a fost o altă aventură, pe care o vom povesti altădată, după ce vor trece sărbătorile de iarnă.


Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VII, Nr. 11 (82)/ noiembrie 2011, pag. 20-22.

Babits Mihály - Măştile de gaze

(c) 2011 - Györfi-Deák György


Ici-colo, printre acoperişuri se înalţă nişte hornuri prelungi. Aceste coşuri nu fumegă niciodată, dar ele adună într-însele răsuflarea a mii de oameni, gura vitală de aer furnizată astfel atunci când gazele letale se împrăştie, învăluiesc pe îndelete clădire după clădire, pătrund etaj după etaj. Hornurile reprezintă singura legătură a sărmanilor plămâni umani cu aerul curat de la mare înălţime.

Adăposturile antigaz de tipul acesta au început să fie construite încă din prima jumătate de secolului XX, dar au fost definitivate ca formă şi structură doar pe parcursul „războiului etern”. Au primit denumirea de „caverne presurizate”, ceea ce iniţial desemnase un fel hambar imens, uşor de ermetizat, unde refugiaţii panicaţi se adunau la ceas de primejdie ca o turmă îngrozită; se călcau în picioare la intrare, unde uşile se închideau grăbite în faţa vălătucilor otrăvitori, iar apoi, când aerul devenea din nou curat, presau trupurile îngrămădite ciorchine ale celor sosiţi prea târziu şi rămaşi afară, un zid de cadavre căzute unul peste celălalt, care baricada ieşirea; aici, când printre ei se aflau şi rude ale celor scăpaţi, se derulau scene înfiorătoare, cu pumni izbiţi în pereţi şi vaiete. Arareori hambarele fuseseră dimensionate în mod proporţional cu densitatea populaţiei din zonă; spaţiul era strâmt, iar aerul puţin. Oamenii respirau gâtuiţi, înghesuiţi ca sardelele, se băteau pentru câte un locşor şi aşteptau pe jumătate leşinaţi, în mirosul greu, ca primejdia să treacă şi să se deschidă porţile.

Multe s-au schimbat de atunci şi, deoarece, în general, s-a impus tendinţa ca neplăcerile războiului să devină suportabile pentru populaţia din spatele frontului, ba chiar să devină o parte a traiului cotidian, s-a acordat o atenţie deosebită organizării apărării antigaz. Deasupra oraşelor mai importante sau mai expuse, pădurea de hornuri se îndesise şi, oriunde ar fi locuit, oamenii puteau să se refugieze în adăpostul presurizat cel mai apropiat. Astfel, localităţile urbane s-au trezit la o nouă viaţă. Datorită transportului rapid şi ieftin, populaţia megalopolisurilor începuse să se risipească pe la periferie. Însă acum, sub continua ameninţare a atacurilor chimice, oamenii s-au străduit să se adune în vecinătatea prelungelor coşuri. Oraşele au început să se dezvolte pe verticală. Densitatea populaţiei a crescut exploziv, deşi suprafaţa locuibilă a rămas relativ puţină. În aceste zile, S... era un stup doldora de zgârie-nori, în vreme ce jur-împrejur fermele şi satele se goliseră.

Adăpostul presurizat s-a subţiat şi a dispărut printre zgârie-nori. A trebuit să dispară ca să-şi împlinească rolul protector. Înainte, adeseori atacul cu gaze era urmat de bombardamentele care ţinteau tocmai hornurile locurilor de refugiu. Cei care, riscându-şi viaţa, ajunseseră în hambar deveniseră ţinta unei noi morţi, ascunsă în văzduh. Emoţia mulţimii înghesuite în adăpost creştea neîncetat la auzul şuierăturilor şi exploziilor din apropiere. În jurul căilor de acces în subteran, se ducea o luptă furibundă. Aparent, fără nici un motiv: ce valoare are o pivniţă? Dar toate crăpăturile provocate de bombe puteau să deschidă o cale de acces a gazelor otrăvitoare, împotriva cărora adăposturile subterane nu ofereau nici o protecţie.

De atunci, şi acest pericol s-a micşorat şi a dispărut. Coşurile îşi pierduseră rolul de ţintă fixă: ele se îndesau peste tot în oraş şi aerul circula către camerele de sub pământ prin lungi conducte protejate. Materialul din care erau confecţionate, la fel cu şira şi faţada buncherelor, rezista la explozii. Nu erau învelite „în metal şi protejate de trei forţe”. Întrucât efectele bombardamentelor puteau fi mărite la nesfârşit, nici un metal n-ar fi constituit un scut eficient. Dar, precum pivniţele cetăţilor se adânceau în sol, iar străvechiile tranşee erau apărate de valuri de pământ bătătorit, „argila cauciucată”, acest material moale şi dens descoperit de savanţi, le proteja. Era atât de elastic, încât hornurile confecţionate din el se aplecau, chiar se culcau sub suflul bombelor, iar apoi se ridicau din nou, încetişor, ca nişte fire de iarbă date la pământ sau ca hornul unui vapor ce tocmai trecuse pe sub un pod nu prea înalt.

Al doilea motiv de spaimă, care înainte vreme răzbătea prin toate sălaşurile protectoare, era teama de întrerupere a curentului electric, lucru care ar fi însemnat probleme în funcţionarea ventilatoarelor! A ventilatoarelor care furnizau aerul curat! Dacă zumzetul ventilatoarelor s-ar fi oprit, ar fi urmat asfixierea, catastrofa! Dar proiectarea modernă a centralelor de distribuire a curentului şi perfecta lor protejare aproape că înlăturase riscul, cel puţin în cazul megalopolisurilor, care dispuneau de mult mai multe echipamente potrivite să fie puse la treabă.

Prin urmare, pericolul şi panica au încetat să provoace agitaţie în rândurile populaţiei îngrămădite în clădirile sută la sută etanşate. Adăpostul presurizat modern oferea siguranţa refugiului aflat la îndemână, ba chiar şi un pic de confort. Chiar şi atunci când nu se dădea alarma, încăperile largi şi bine aerisite deveneau centrul câte unui cartier, adăpostind oficiul de recrutare, devenind o sală de şedinţe... Şi când sirenele începeau să vâjâie, ordinea desăvârşită şi disciplina de fier asigurau accesul fiecăruia şi ofereau garanţia găsirii unui loc.

Şi totuşi o umbră adăsta aici, iar moartea tot dădea târcoale! Imediat după închiderea porţilor etanşe, atmosfera devenea apăsătoare. Degeaba se agitau disperate paletele ventilatoarelor la capătul deschizăturilor către hornuri, o mie de răsuflări gâfâiau speriate. Iar toate acestea: spaţiul înghesuit, asfixiant, deşertic şi îndoliat, ca sălile de aşteptare din gări în zilele unor catastrofe majore, îi aminteau doamnei Kamuthy de orele cumplite ale coşmarelor.

- Clasa întâi! răcni gardianul după ce aruncă o privire asupra bonului, deoarece cei din familia Kamuthy închiriaseră pe bani grei o cămăruţă în aripa rezervată V.I.P.; aveau chiar un compartiment etanşabil propriu, dotat cu perne şi pături, diferite tipuri de conserve şi măşti de gaze proprii, pentru orice situaţie, cu toate că ele se puteau închiria chiar la faţa locului, unde funcţiona şi un bufet.

- Ce bine că atacul nu ne-a surprins undeva departe, într-o parte necunoscută a oraşului, se gândi femeia. Simţea că n-ar fi putut să îndure atacul într-un loc străin! Măcar aici va fi întâmpinată de obiecte familiare... de chipuri cunoscute... Îşi va întâlni soţul... poate chiar şi pe Elza! Şi-a apăsat palma pe inimă; încă răsufla sacadat; din spate, a auzit un schimb de replici şi a pălit. (Oare câte scene de coşmar s-au petrecut în preajma acestor porţi cumplite!)

- Prezentaţi tichetele la control! urla paznicul.

Un chip îngrozit de moarte se străduia să devină invizibil.

- Nu auzi? Arată-mi tichetul galben!

- Tichetul galben, tichetul galben! - se auzea de pretutindeni.

Statul încasa de la toată lumea taxa de protecţie împotriva atacurilor chimice şi elibera în schimb chitanţe galbene.

- L-ai uitat acasă? În sertarul biroului?

Era o glumă grosolană: de unde să aibă bietul vierme o masă de birou, cât timp n-avea nici măcar un cămin?

- Nimeni nu pleacă de acasă fără bonul galben! Identificaţi-vă într-un fel sau altul, altfel vă trimit la arest. Un-doi! N-aveţi nici un act? Vă cunoaşte cineva din împrejurimi? Cum vă numiţi?

Trăsăturile chipului nenorocit au plesnit ca o coardă întinsă prea tare sau ca o supapă defectă, apoi, pe neaşteptate a început să plângă hohotit. Ca un copil. Ca un bărbat. Dar pe atunci, bărbaţii care să verse lacrimi de crocodil nu erau nici o raritate, nici ceva neobişnuit. Nici domnului Kamuthy, care apăruse între timp în mijlocul mulţimii, nu i s-a părut demn de atenţie: el îşi căuta, cu obişnuita sa morgă aristocratică, soţia.

- O fi vreun dezertor nenorocit - îşi dădu cu părerea domnul Kamuthy, în vreme ce sărmanul plângăcios a fost condus într-o celulă goală, unde apoi să fie interogat degrabă. Este metoda ideală de control a populaţiei. Mai demult, în vremea păcii, nimeni n-a visat ce ordine va institui şi va menţine războiul. Indivizi ca el au dezertat cu sutele. Acum este obligat să se prezinte benevol la adăpost, dacă nu doreşte să se sufoce pe stradă.

- Oh, nefericitul! Ce tânăr e, încă aproape copil! Femeia se înfioră la gândul dilemei fără de scăpare. Aici înăuntru a dat peste temuta Listă, în vreme ce afară, printre clădiri, gazele se răspândeau tăcute...

- Îl vor împuşca - zise cu răceală domnul Kamuthy, ca şi cum ar fi fost vorba despre un lucru normal şi obişnuit. Sufletul femeii se zbătea, suferea. Deci nu există scăpare? Cei tineri trebuie să piară într-un fel sau altul? Nu există o cale de scăpare, un loc unde să se ascundă?

- Elza e aici? îşi întrebă bărbatul. Aţi văzut-o pe Elza?

Şi brusc dădu în clocot mânia împotriva părintelui care analizează cu răceală necazul de care a dat un străin, în loc să se întrebe oare unde i-o fi fata în acest ceas de primejdie!

- Ce fel de tată sunteţi?

- Oare de ce vă agitaţi întotdeauna? Cu siguranţă, Elza s-a dus la facultate. Ştiţi prea bine că universitatea dispune de o cavernă presurizată proprie. De adăpostul presurizat cu cel mai ştiinţific sistem de protecţie din ţară.

Dar femeia nu mai reuşi să-l asculte. Nervii întinşi erau îndreptaţi către ţâţânile uşilor. Se cutremura la auzul fiecărui glas de fată. Dar n-a putut să vegheze la nesfârşit intrarea. Soţul o trase degrabă înspre cămăruţa confortabilă şi liniştită.

- Haideţi! Nu-i nimic de văzut. V-aţi oprit degeaba aici!

Ultimii întârziaţi au intrat cu răsuflarea tăiată prin poarta pivotantă. Sirenele au vâjâit din nou. În cadrul uşii a apărut, ici şi colo, câte o uniformă: gardienii veniţi din patrulare, care aveau obligaţia să părăsească ultimii străzile aflate sub atacul chimic. Închiderea! Ca într-o crâşmă demonică, prinsă sub şuvoiul unei muzici ce sfâşia timpanele, doamna Kamuthy se strecură ameţită prin arhipeleagul meselor din sălile de aşteptare. Încăperile de clasa întâi ocupau etajele superioare ale clădirii. Poate că Elza s-a oprit să stea cu prietenele, undeva pe un culoar de clasa a doua!

Avea colege, de o condiţie mai modestă, dar care locuiau în acest cartier; şi în alte ocazii, preferase să stea împreună cu ele. Ea se arăta atât de distantă şi de independentă, cu certitudine că nu-şi căuta neliniştită mama, aşa cum maică-sa o căuta pe ea. Ochii femeii umblau ca nişte gâze agitate.

Pe neaşteptate, aproape că i-a scăpat un strigăt. Crezuse c-o vede pe Elza, deşi nu fusese decât chipul unei amintiri ivite clar, pe neaşteptate. La o masă plasată într-un colţ îndepărtat, pe băncuţele rezemate de ziduri, stăteau câteva tinere. În clipa următoare, deja îşi dăduse seama că nici una dintre ele nu este Elza. Îşi fixă micul binoclu de teatru pe ele şi le recunoscu pe prietenele Elzei. Erau chiar cele cu care stătea de obicei... Cele invidiate pentru privirea încrezătoare şi şoaptele confidenţiale adresate lor...

Tineri în vreme de război... Se retrag într-un colţ, râd, se îmbrăţişează; ce i-ar putea impresiona? Aşa au crescut, sub aripile morţii... Toate acestea li se par normale. Grijile ar fi fost doar o povară grea, dar cine stătea să-şi facă griji degeaba? Doamna Kamuthy avea senzaţia că toată lumea, cu excepţia ei, se interesa doar de propria-i persoană. Deşi aici, în buimăceala şuieratului despicător al sirenelor, toată lumea alerga agitată, cu toţii: femeile, infirmii, soldaţii aflaţi în permisie, căutau pe cineva... Doar grupul acesta de trei-patru fete se izolase în mod sfidător de lumea înconjurătoare, se retrăsese în tranşeea de după masa plină cu măştile de gaze închiriate. În intimitatea încolăcirii nestingherite a braţelor, le înconjura un aer atât de aparte, încât doamna Kamuthy ezită să le abordeze. Simţise plutind în aer secretele ostile ale unei noi generaţii şi se retrase speriată.

Dar una dintre fete, cu o înfăţişare mai matură, care nu stătea alături de celelalte, ci încerca o mască de gaze stând în picioare lângă masă, o zări şi o salută.

- Aţi văzut-o pe Elza? întrebă femeia.

Domnul Kamuthy se îndesase deja în fotoliul din „loja” de clasa întâi şi îşi pusese în faţă un teanc din cele mai moderne mijloace de camuflaj şi un pahar de „bere de război”. Doamna Kamuthy nu reuşi să-şi stăpânească emoţiile, ci începu să-şi facă şi mai multe griji, văzându-le pe tinere.

- Probabil că-şi pierde timpul pe la facultate.

- Întotdeauna umblaţi împreună.

Fata râse.

- Ei, nici chiar întotdeauna, ar fi exagerat, cu o prietenă urâtă, ca mine. Era o tânără grasă şi voioasă, cu totul opusă frumoasei şi exaltatei Elza. Un aer de luciditate ironică o însoţea pretutindeni, chiar şi aici. Tremurând obosită, doamnei Kamuthy aproape că i se făcu ruşine în faţa ei. Dar nu se putea hotărî să se despartă de ea, aşa că o prinse de mână şi-i tot spunea „draga mea Margot”, poate că totuşi ştia ceva despre Elza.

- Elza, cu certitudine, o duce mult mai bine...

- Cine ştie? chicoti o duduiţă scundă, cu năsucul pe sus, aşezată pe bancă, unde se pierdea lascivă printre braţele şi sânii altor două tinere, torcând fericită, ca o pisicuţă. Isuse, Marie, Sfinte Duh, apăraţi-ne de bombe! Nu vii şi tu aici, Margot?

- Dacă nu-s bărbaţi, atunci se strâng una într-alta, îi spuse râzând Margot doamnei Kamuthy. Trupe de rezervă...

- Se ţin acum cursuri la universitate? - s-a interesat doamna Kamuthy.

- Elza s-a dus la bibliotecă. Îi place să citească poemele dinainte de război - îi spuse Margot cu un fel de răspăr respectuos. O pasiune anacronică, dar cu totul lipsită de primejdii.

Mama Elzei ştia că la facultate încăperile care puteau fi închise ermetic se aflau tocmai în corpul bibliotecii.

- Elza se află în locul cel mai potrivit.

- Dar dacă a plecat să se plimbe? Ar fi putut să iasă din oraş... dincolo de diguri... unde şi cea mai apropiată cavernă presurizată se află atât de departe...

- În curând ne încorporează, n-o să păţim nimic până atunci! Nu scăpăm atât de uşor - glumi Margot. - Domnul Oştirilor şi-a pus ochii pe noi. Ne protejează, ca nu cumva să scăpăm de serviciul militar obligatoriu pe Pământ înainte de vreme.


Traducere din limba maghiară de Györfi-Deák György


Fragmente din volumul: Babits Mihály, Elza pilóta vagy A tökéletes társadalom (Pilotul Elza sau Societatea perfectă), 1933.


Apărută în:
Acta Iassyensia Comparationis nr.9 / 2011


NOTIŢĂ BIOGRAFICĂ

Babits Mihály de Szentistván (1883-1941) este una dintre figurile proeminente ale literaturii maghiare, personalitate a primei generaţii de la revista „Nyugat” (Vestul). A scris poezie, proză şi eseuri. Lucrări importante: „A gólyakalifa" (Califul barză, 1913); „Tímár Virgil fia" (Fiul lui Virgil Tímár, 1922); „Kártyavár" (Castelul de cărţi, 1923); „Halálfiai" (Osândiţi la moarte, 1927); „Az európai irodalom története" (Istoria literaturii europene, 1936); „Összegyűjtött versei" (Integrala poetică, 1938). A tradus piese de teatru de Goethe, Shakespeare, Sofocle, precum şi poeziile lui Baudelaire, Dante, Heine, Keats, Ovidiu, Petroniu, Rimbaud, Verlaine, Oscar Wilde, Walt Whitman, Yeats etc. Este aproape necunoscut publicului român, eventual doar ca poet, datorită volumelor tălmăcite de Constantiu Olariu (Poeme, 1977; Cartea lui Iona, 1999, 2002). Câteva povestiri fantastice au fost traduse de Györfi-Deák György şi au apărut ocazional, în diferite almanahuri sau reviste literare. Este insuficient, dacă ne gândim la importanţa autorului. Romanul „Pilotul Elza sau Societatea perfectă” reprezintă cântecul de lebădă al scriitorului şi este o distopie, un coşmar plasat în viitor, o lume dezumanizată de un război fără perspectiva păcii, unde atacurile chimice asupra oraşelor dens populate au devenit o realitate, iar măştile de gaze se află mereu la îndemână. Şi, întrucât băieţii au pierit ucişi la grămadă pe câmpul de bătălie, a venit rândul fetelor să fie recrutate în rândul forţelor armate.

Drumul popilor

(Techergheli sălăjene 1)

(c) 2011 Györfi-Deák György


I.

Pe vremea lui Ceauşescu, automobilele „Dacia” negre cu „numere mici” (formate din trei cifre) erau rezervate oficialităţilor: miniştri, secretari de stat, secretari de partid, activişti de rangul întâi. În zonele cu drumurile proaste, neîntreţinute, pline de hârtoape, noroi sau praf, şefii judeţului foloseau autovehicule de teren, de obicei ARO, de culoare cenuşie sau crem, tot cu numere mici. Câteva „Dacii” negre, cu numere de înmatriculare din patru cifre, erau cele „popeşti”, folosite de înaltele feţe bisericeşti. Restul clerului utiliza trenul pentru deplasările la distanţă şi bicicleta pentru drumurile scurte.

Din prea puţin strălucitoarea „Epocă de Aur” ne-a rămas spre derâdere anecdota cu şeful de post care avea ciudă pe popa din sat. Când părintele a trecut pe lângă el, călare pe bicicletă, miliţianul l-a întrebat:

- Încotro, părinte?

- Cu Dumnezeu înainte! i-a răspuns smerit preotul.

- Aha! zise miliţianul şi îşi scoase bucuros chitanţierul. Doi pe o bicicletă! E o infracţiune în trafic care se sancţionează cu amendă! Ia stai şi plăteşte!

Biserica romano-catolică „Adormirea Maicii Domnului” din Jibou a fost sfinţită în Anul Domnului 1886, adică tocmai cu 125 de ani în urmă. Ea a fost înălţată cu sprijinul muncitorilor italieni şi polonezi care au lucrat la construirea liniilor de cale ferată, întâi ca şi filie (biserică aparţinătoare) a parohiei din Gârcei, apoi ca parohie de sine-stătătoare, cu o filie în Sâncraiu Silvaniei, închinată „Inimii lui Isus”. Beneficiind de o susţinere materială substanţială din partea consiliului local, după 23 de ani de la ultima renovare (1988), preotul paroh Láber Ferenc a reuşit să înnoiască exteriorul lăcaşului de cult. De asemenea, s-a lucrat şi la casa parohială, astfel încât la ceasul de sărbătoare totul să fie primenit şi curat. Au fost mecanizate două dintre cele trei clopote, turnate înainte de Primul Război Mondial în atelierul lui Novotny Antal din Timişoara. Jubileul a fost celebrat de însuşi Episcopul Oradiei Mari, Excelenţa Sa Böcskei László, în duminica din 28 august 2011.

La eveniment au participat preoţi şi credincioşi din Oradea, Zalău, Cehu Silvaniei, Jibou (în spiritul ecumenic al noului mileniu, părintele reformat Molnár Endre a acceptat invitaţia) Ilişua, Sâncraiu Silvaniei, Şimleu Silvaniei etc. Localnicii s-au străduit să participe la organizarea evenimentului şi au ajutat cu însufleţire la curăţenie, împodobitul bisericii, pregătirea bucatelor, primirea oaspeţilor etc.

Pe lângă toate aceste acţiuni organizatorice şi activităţi spirituale tipice festivăţilor religioase, mi-am propus ca atunci când se va ivi un pic de timp liber să încerc şi ceva mai puţin evident, ceva legat de experienţa directă, o explorare nu atât terestră cât a unor trăiri sufleteşti, destinată să ne transpună în cotidianul şi extraordinarul vremurilor trecute şi, ca finalitate ultimă, să ne apropie de Dumnezeu.

Prin urmare, mi-am propus să cinstesc eforturile tuturor preoţilor parohi din Jibou care au slujit în filia din Sâncraiu Silvaniei printr-o excursie dedicată lor. Până să primească maşini de la episcopie, ei au străbătut cei 12 km dintre cele două localităţi pe jos (per pedes apostolorum) sau pe două roţi. Din două în două duminici (ori în oricare altă zi, în cazul urgenţelor), preotul din Jibou pleca către credincioşii adunaţi în biserica aflată peste dealul cel mare, indiferent dacă era vară sau iarnă, caniculă sau ger, ploaie ori viscol. Am dorit să văd ceea ce au văzut ei, să simt ceea ce au simţit, să-i mulţumesc astfel Domnului că au împlinit ceea ce li s-a dat să împlinească.

Am pornit dimineaţa la opt. Am mers pe strada Tudor Vladimirescu, apoi am străbătut lumea viu-colorată a Cărămidarilor (acum rebotezată Stejarilor). Porţiunea dintre capătul Jiboului şi ferma de vite de la GOSTAT nu este asfaltată. Acolo, spre stânga, se coteşte către Castelul Béldy (1905), fost spital de boli nervoase, ansamblu trecut acum în proprietatea consiliului judeţean. Poate cu această ocazie vor repara şi drumul. Am pedalat tot înainte, neabătut, în sus pe vale. Şoseaua trece pe sub ştreaşina unor stejari, din care cădea câte o ghindă coaptă ori de câte ori crengile erau scuturate de  rafalele de vânt. Pârâul Şoimuş curge pe sub poala codrului din stânga, în capătul terenurilor cultivate. În stânga, am trecut pe lângă un ocol silvic, judecând după construcţii.

Satul Şoimuş aparţine de comuna Someş-Odorhei. Numele provine din limba maghiară: „Solymos”, adică „loc cu şoimi”. Petri Mór crede că numele i se trage de la faptul că localnicii îşi plăteau birul către rege cu răpitoarele dresate şi folosite de seniorii vremii la vânarea păsăretului sălbatic. Până în 1604, au existat două localităţi învecinate: Şoimuşu Mic şi Şoimuşu Mare. În urma incursiunilor făcute de lefegiii din ostea lui Basta în perioada Contrareformei, în prezent a rămas doar ultimul.

Prima casă întâlnită poartă numărul 213 şi are o răstignire în faţă, la gard. Majoritatea sunt construcţii tradiţionale din cărămidă şi lemn, bine întreţinute, o plăcere pentru privirile orăşenilor, obosite de termopane şi beton. Clădirile au pridvoare cu portiţe în dreptul uşii de intrare în casă şi sunt înconjurate de brâuri de viţă-de-vie legată de stâlpii sculptaţi din lemn. Odăile sunt mici şi au ferestre minuscule, ochiuri de geam cu şipci îmbinate în cruce. Nimic supradimensionat, nimic artificial. Totul pare bine orânduit, practic şi familiar - un spaţiu al liniştii, al vieţii aşezate, al belşugului inimii.

Biserica ortodoxă din localitate a fost înălţată în 1934. Este din piatră şi are două turnuri. Conform datelor oferite de Episcopia Sălajului, are hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, iar turma este păstorită de preotul paroh Marius-Ovidiu Ţura. Pictura interioară a fost realizată în perioada 1971-1976, de către pictorul Nicolae Pop din Ceparii de Argeş. În curtea şcolii, am zărit mai multe construcţii viu-colorate, un loc de joacă frumos amenajat pentru copii.

Am intrat la magazinul sătesc ca să aflu pe unde să umblu. Drumul cel mai scurt către Sâncraiu Silvaniei este „pe la râpă, prin pădure, dar pe acolo nu se poate trece cu bicicleta”. Dar dacă insist, atunci să continui pe strada mare până la ieşirea din sat, apoi mai departe, până unde este o tablă cu: „Depozitarea gunoaielor interzisă”. Acolo drumul se desparte: o parte merge înainte, către şoseaua Zalău-Cehu Silvaniei; altă parte o coteşte la stânga, prin pădure, către viile Sâncraiului. Am găsit bifurcaţia, chiar dacă între timp tabla a dispărut şi au rămas numai gunoaiele din cauza cărora a fost pusă.

Am luat-o către pădure. O parte de circa un hectar a fost tăiată, au rămas doar patru copaci, doi fagi şi doi stejari, dar şi ei sunt marcaţi pentru viitoarea sacrificare pe altarul câştigului facil. Traseul prin codru începe anevoios, printr-o vale abruptă, baricadată de o succesiune de trunchiuri căzute. Ştia femeia de la magazin ce se poate şi ce nu. Traseul poartă un marcaj forestier, cu bandă verticală roşie, dar apoi, după un urcuş de vreo 10 minute, se lărgeşte şi devine o adevărată promenadă. În momentul când am văzut solul răvăşit de râturile mistreţilor, am admirat curajul preoţilor. Până în anii '60, au existat şi haite de lupi în Sălaj, iar acum, ca urmare a protejării naturii, ele au reapărut. În vara anului 2008, ciobanii din Şoimuş s-au plâns pădurarilor că stâna le-a fost atacată de fiare. Vulpile turbate reprezintă un alt pericol, uneori mortal. Traseul prin miez de codru nu durează decât cel mult o jumătate de oră, iar de acolo se coboară pe coasta unui deal cu expoziţie sudică, pe lângă viile plantate pe araci. Merii pleşuvi poartă cununi de vâsc, iar nucii roşi-galbeni-verzi încep să semene cu rastafarienii jamaicani. În apropiere de biserica reformată, întâlnesc primii săteni. Toth Erzsébet, o femeie mai în vârstă, confirmă faptul că am venit pe calea cea bună. Ultimul paroh care a folosit bicicleta pentru deplasare a fost părintele Radnóthi Szakács Albert (2003-2006). Preoţii se întorceau la Jibou tot prin pădure, deoarece era cea mai scurtă cale. În total, am mers două ore cu bicicleta sau pe lângă ea, împingând-o, până când am ajuns la bisericuţa soră din Sâncraiu Silvaniei.

Când amintesc în discuţii de acest nume, majoritatea jibouanilor se gândesc la Sâncraiu Almaşului din comuna Zimbor. Este interesant că şi pe vremea lui Petri Mór, la începutul secolului XX, a existat în „Sălagiul cel mare”, comitatul întins până la Carei, o altă localitate, aflată acum în judeţul Satu Mare: Eriu-Sâncrai. În toate cazurile, numele provin de la primul rege al Ungariei, I. István (Ştefan I, reprezentat cu crucea şi sabia în mână), fiul principelui Géza, canonizat de Papa Grigore al VII-lea la 20 august 1083 ca sfânt al Bisericii Catolice, împreună cu un alt rege sfânt, I. László (Ladislau I, cel reprezentat cu barda în mână), întemeietorul Oradiei Mari. Am citit cu multă veselie un expozeu unde apărea o etimologie forţată, bazată pe „cuvintele latineşti din traducerea în româneşte a cunoscutei sintagme 'kaiserlich und königlich' din timpul Monarhiei Austro-Ungare”. Dar Sâncraiu a fost amintit sub acest nume cu şaptezeci şi patru de ani înainte de catastrofa de la Mohács, cu două secole jumătate înainte ca habsburgii să înglobeze Ardealul în imperiul lor, cu patru sute de ani înainte ca Franz Josef I să-şi înceapă domnia: 1452 Zenthkkyrl; 1549 Zentkiraly; 1762 Szilágy Szent Kiraly; 1797 Szentkiráj; 1850 Szint Kraj; 1854 Szilágy-Szent-Kiraly; 1900 Szilágyszentkiraly; 1930 Sîncraiul-Silvaniei; 1966 Sîncraiu-Silvaniei.

Ultima dată am fost aici la „Sărbătoarea Inimii lui Isus”, un eveniment cu dată mobilă, celebrat anul acesta (2011) în 26 iunie. Teoretic, acolo unde preotul slujeşte zilnic, ea se prăznuieşte în săptămâna de după „octava Trupului Domnului”, în vinerea de după cea de-a doua duminică de după Rusalii. La Sâncrai, se sărbătoreşte la sfârşit de săptămână. Cum nici credincioşii calvini, nici cei baptişti din localitate n-au prea multe ocazii festive peste an, hramul bisericuţei de aici constituie un bun prilej de adunare a fiilor satului, indiferent de confesiune. Multe dintre familiile catolice se numesc Szongoth, adică „fiul Domnului” şi sunt urmaşii unor colonişti şvabi.

Conform cercetărilor lui Kovács Kuruc János, primul preot pomenit în acte, la 8 aprilie 1452, era catolic şi se numea Bereck. În acea vreme, în sat au trăit mai mulţi „boieraşi” (mici nobili), scutiţi de anumite dări, dar obligaţi să ia parte la apărarea regatului. Până la Reformă, a fiinţat şi o mănăstire dominicană, înfiinţată în secolul al XI-lea de I. László (Sfântul Rege Ladislau). În 1551, în vremurile tulburi de după cucerirea cetăţii Buda de către sultanul turc Soliman Magnificul, cel cu o singură soţie, la acest aşezământ monahal a poposit regina-mamă Izabela Iagello, văduva regelui Ioan I (Ioan Zapolya), îndreptându-se către Polonia natală, condusă (adică atent supravegheată) de viitorul cardinal Martinuzzi, celebrul „frate Gheorghe”, o adevărată „eminenţă cenuşie” din istoria Ardealului. După ce s-a ştiut scăpat de grija prinţului moştenitor, Martinuzzi a fost şi el grabnic asasinat de propriul secretar la porunca împăratului austriac Ferdinand I. Ce păcat că Shakespeare s-a născut cu 13 ani mai târziu. Ce subiect de tragedie istorică, cu dese răsturnări de situaţie, ar fi putut scrie!

Vechea biserică romano-catolică a fost construită pe locul fostei mănăstiri, dar apoi a fost preluată şi folosită până în 1869 de comunitatea reformată, care a dărâmat-o şi a reconstruit-o din temelii în 1871, pe baza planurilor lui Wolfart Mihály: un edificiu svelt, dreptunghiular (16x8 m), cu o înălţime de 10 metri, folosit şi în prezent.

Noua bisericuţă de rit roman se află în dreptul şcolii primare, a fost ridicată cu sprijinul baronului din Gârcei şi sfinţită în 1937. Pe pereţi, vizitatorul va descoperi cu surprindere 14 acuarele mari, frumos desenate şi colorate, care compun Via Crucis (Calea Crucii). În răstimpurile cât Jiboul n-a avut paroh, sfintele slujbe au fost ţinute de preoţii din Cehu Silvaniei sau, mai rar, de către cei din Zalău.


II.

Când m-am pregătit pentru drumeţia la Sâncraiu Almaşului, am consultat un GPS. Harta electronică mi-a indicat un traseu prin Cuceu şi Dobrin, dar întrucât ştiam de la bătrânii comunităţii că preoţii noştri s-au dus cu bicicleta prin Şoimuş şi am ţinut neapărat să urmez calea aleasă de ei, am ales să mă întorc acasă pe celălalt drum. Într-un fel, aşa am făcut turul marelui deal din partea de apus a Jiboului, o pădure plină de taine, la marginea căreia se află cavoul pruncilor şi baronilor Wesselényi, acum cu totul ruinat, despre care vom scrie altădată, atunci când va sosi ceasul potrivit.

Centrul de comună Dobrin începe, practic, din locul unde se termină Sâncraiu Silvaniei. Diferenţa o face asfaltul, întins peste întreg labirintul de străzi şi uliţe din localitate. Îl străbat urmărit de o maşină a gunoierilor, trimisă din Zalău să golească tomberoanele sătenilor, nişte recipiente parcă tocmai potrivite pentru a pune varza la murat (unii chiar le folosesc în acest scop).

Clădirea primăriei este primenită cu geamuri termopane, tăbliţele de pe pereţi sunt bilingve. De altfel, şi în curtea şcolii, băieţii care bat mingea se strigă şi se ceartă în limba maghiară. Am reţinut P. A. P. I. (Punctul de Acces Public la Informare) din cadrul căminului cultural.

Poliţia are gratiile puse peste uşă, închise cu lacăt, semn că planurile de restructurare ale domnului ministru de interne au fost aplicate şi în regiune. Pe plaiurile mioritice sălajene, unde văile brăzdează adânc spaţiul colinar şi lasă puţine posibilităţi de acces, echipajele de intervenţie rapidă vor pierde câte două-trei ceasuri până să ajungă cu maşinile în localităţile care nu sunt pe şosea. Ori poate că se intenţionează trimiterea unor elicoptere, mari consumatoare de combustibil. În plus, cu gândul la starea drumurilor noastre, se pune de la sine întrebarea cât vor circula automobilele cu ninu-ninu şi cât vor sta în atelierele de reparat? Am citit în ziare că au patrulat jardarmii în jurul Şoimuşului şi i-au prins (din nou) pe cărămidarii din Jibou cu carele pline de lemne. Dacă noua forţă de ordine a fost concentrată la maximum, într-o „picătură” instant, numai jandarmii rămân şansa bătrânilor singuri de la ţară, deloc înclinaţi să se mute la oraş, decişi să treacă întru cele veşnice acolo unde au trăit toată viaţa.

În Dobrin, există mai multe lăcaşe de cult. Cândva a existat şi unul romano-catolic, undeva lângă cimitirul vechi, acum dispărut fără urmă. Comunitatea ortodoxă are o biserică de lemn, sfinţită în 1720 şi una nouă, de zid, târnosită în 2003, unde slujeşte părintele Dănuţ Boşca. Mai demult, parohia era în Deleni, de unde a fost mutată în 1976 de către preotul Liviu Ungur.

În albumul „Bisericile de lemn din Sălaj”, actualul paroh a consemnat istoria întemeierii edificiului de lemn. Într-o inscripţie cu litere chirilice, aflată deasupra uşii de la intrare şi pe peretele de la altar, sunt trecute numele ctitorilor: Toader Lazăr, Gheorghe Cosma, Vasile Căpâlneanu, Ilie Căpâlneanu şi alţi trei, acum greu de descifrat. Unul dintre ei s-a căsătorit cu fata unui mic nobil ungur, de confesiune romano-catolică, iar clădirea a fost ridicată pe terenul primit ca dotă. Impresionează turnul cu foişorul aerisit, de o deosebită eleganţă. S-au făcut unele reparaţii la terminarea celui de-al doilea Război Mondial. Şindrila de pe acoperiş a fost înlocuită cu tablă în 1975, dar n-a rămas acolo decât până în 2000-2001, când s-a revenit la vechiul material, s-a schimbat talpa bisericii, precum şi unele dintre părţile distruse într-un incendiu izbucnit în pronaos. În 2008, părintele Dănuţ Boşca considera că biserica se află într-un stadiu bun de conservare şi speră să găsească resursele materiale necesare pentru a renova şi pictura interioară, acum cu imaginile destul de şterse.

Calea către Cuceu urcă pe un deal până la o răscruce cu alte trei drumuri. I-am întrebat pe localnici şi mi s-a spus să merg pe firul văii, în jos, „pe sub pădure” şi voi ajunge la grajdurile din satul vecin. Această porţiune de traseu nu mi-a fost necunoscută, deoarece cu ocazia unei aniversări a poetului Tudor Arghezi s-a organizat o excursie la care au participat ca invitaţi de marcă actorul Vistrian Roman, criticii Gheorghe Bulgăr şi Dumitru Micu, plus sculptorul Ioan Mihele, istoricul Cornel Grad, colegii de la cultură şi de la bibliotecă. După ce au vizitat bisericile din zona Dobrinului, s-a ales coborârea pe aici, ca să nu se ocolească îndelung pe la Cehu Silvaniei. Din câte îmi amintesc după circa douăzeci de ani (Vistrian Roman a murit în 1994), drumul comunal DC20 n-a fost nici mai bun, nici mai rău decât cel din epoca poziţionării globale prin satelit şi îndrumărilor furnizate de un fel de tabacheră cu cristale lichide agăţată de bord, date de o voce feminină suavă, caldă, sintetizată.

Dacă ar avea glas, bicicleta „Ukraina”, primită în dar de la tata-socru, ar avea multe de povestit. A fost furată de vreo două ori şi recuperată cu greu de către miliţieni. Are cel puţin 30 ani, a trecut prin ciur şi dârmon şi încă tot stârneşte poftele celor neîmpăcaţi cu porunca a şaptea (în catehismul catolic; în cel ortodox este a opta). Îi plac cauciucurile bine umflate şi drumurile la vale, atunci se simte mânz şi zburdă. Când a văzut netezimea dublei dâre de ţărână călcată de tractoare şi căruţe, s-a repezit degrabă către Sud, dar vântul tăios i-a domolit pornirea, caz în care pedalele sunt cele mai bune prietene ale mele.

În cele din urmă, şlap-şlap, troca-boca, fără nici o peripeţie demnă de notat, am ajuns la ruinele fostei ferme de animale din Cuceu. Aici nu m-a impresionat atât fantoma cântarului pentru remorci, profilată ca o spânzurătoare pentru pitici la marginea unei bazin secat de beton, cât o răchită bătrână şi scorburoasă de lângă drum (şi fără gard), tunsă scurt, imagine bună de trimis regizorului Peter Jackson, să aibă un reper când se va hotărî să filmeze şi drumul hobbiţilor prin Pădurea Bătrână, în capătul căreia au dat peste Bătrânul Om-Salcie (noroc că tocmai trecea pe acolo Tom Bombadil şi i-a salvat).

Coborând prin sat, am reţinut fântâna cu cumpănă plasată între două trunchiuri de duzi din curtea gospodarului Ioan Boieş. Cum reţelele de apă au început să împânzească localităţile, iar cişmelele albastre răsar din colţ în colţ de stradă, numărul fântânilor din curte începe să scadă.

Am dorit neapărat să vizitez biserica ortodoxă „Sfântul Ierarh Nicolaie” din Cuceu. La începutul verii, am văzut pe blogul Grupului Şcolar „Octavian Goga” din Jibou o serie de poze din interiorul lăcaşului, care este un edificiu impunător şi neaşteptat de spaţios. De Înălţare, profesorii Radu Rognean (istorie) şi Micle Călin (religie) i-au adus pe elevii din clasele de liceu ca să pomenească Ziua Eroilor. Slujba a fost oficiată de părintele paroh Daniel-Nelu Baboş.

Primul lăcaş de cult din sat a fost unul din lemn, ridicat în secolul al XVI-lea, care s-a surpat în anul 1953. Biserica de zid terminată în 1852 a fost plasată în acelaşi loc, pe un ţanc stâncos ieşit din coasta dealului. În ciuda solului ferm şi a fundaţiei de piatră, zidurile au crăpat ca urmare a cutremurului din 1882. Reparaţiile definitive au fost făcute abia între 1979-1981. Picturile din interior şi brâul de chipuri cinstite de sub streaşină au fost realizate de pictorul bistriţean (la origine) Viorel Nimigeanu şi soţia sa.

Jos este o poartă largă cu porumbar. În dreapta căii de acces, sătenii au plasat Monumentul Eroilor (fii ai satului) căzuţi pentru patrie, încununat cu flori şi de către elevii din Jibou. Un şir prelung de trepte urcă precum o Via Crucis până în creştetul Golgotei unde, din rândul crucilor puse la căpătâiul celor adormiţi întru Domnul, se înalţă templul. Pe pietrele din marmură şi granit negru din ţintirim, găsim nume de clerici şi intelectuali de marcă: vicarul Alexandru Gheţie, copiii Maria, căsătorită Pop şi Ioan, jurisconsult al judeţului Sălaj; protopopii Mihai Pop tatăl şi Fiul; învăţătorul Vasile Puşcaş şi soţia Rozalia etc.

Din Cuceu, m-am îndreptat către halta C.F.R., loc unde drumul parţial asfaltat (nicidecum ca în celelalte sate aparţinătoare, precum Var, Husia şi Rona) întâlneşte şoseaua Zalău-Jibou. Aici s-a construit cândva un baraj pentru regularizarea debitului pârâului Firiza, dar pământurile au fost retrocedate şi în prezent fundul iazului este cultivat. De la această intersecţie sunt patru kilometri până acasă. În cucuruzul din dreapta, un fazan policolor şi trei găinuşe în straie de camuflaj au fugit să se ascundă printre coceni. La bariera dinainte de Ciutărie, am filmat trecerea unui marfar cu douăzeci şi şapte de vagoane, prilej de îndesare a enormelor basculante trimise pe malul Someşului după nisip şi pietriş. Le-am lăsat să mă depăşească.

Am ajuns la porţile oraşului după cinci ore de hoinăreală, cu sentimentul unei datorii împlinite. Pe firul unui drum trasat pe harta judeţului ca un rozariu, am legat cinci aşezări şi am depănat cinci decade întru slava Domnului şi lauda tuturor slujitorilor săi din aceste părţi ale Sălajului. Ad gloriam Dei!

19 septembrie 2011


Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VII, Nr. 10 (81)/ octombrie 2011, pag. 26-28.

Primul hop!

(Techergheli sălăjene 0)

(c) 2011 Györfi-Deák György


A fost foarte greu să aleg titlul volumului menit să continue „Curiozităţile sălăjene”.

Multă vreme am cochetat cu ideea de a opta pentru „Rarităţi sălăjene”. „Raritate”, prin sensurile asociate cu „neobişnuit”, „excepţional”, este un termen apropiat de „curiozitate”. Publicul devine brusc interesat când citeşte despre obiecte sau fenomene deloc numeroase, care se găsesc cu greu, numai în anumite locuri sau numai la intervale mari de timp, deoarece ele dobândesc valoare prin caracterul lor ieşit din comun. În apropierea fiecărei localităţi sălăjene există zone deosebite, cu o încărcătură istorică sau cu aspecte legendare aparte, trăsături ce le individualizează şi le fac de nepreţuit. Totuşi, când am văzut rariştea lăsată de ferăstraiele mecanice în codrul din capătul satului Var, loc bântuit de fantoma Babei Blestemate, m-am întristat şi am renunţat la gând. Tocmai raritatea unor lucruri stârneşte poftele celor puşi pe grabnică îmbogăţire. Nelegiuiţii socotesc că viaţa este doar un joc, iar traiul cotidian o afacere orientată către maximul profit material, precum grăit-a înţeleptul rege: „aşa zic ei - trebuie să câştigi bani în orice chip, chiar făcând rău” (Solomon 15:12). Vindecarea se face într-un singur fel, după cum ne învaţă filosoful antic Lao-tzî: „Dacă nu vom preţui obiectele rare, nu vor fi hoţi în popor.” Deci, fără „rarităţi”.

„Dispariţii sălăjene” sună absolut senzaţional şi cu siguranţă c-ar fi stârnit interesul oamenilor, care de ani de zile urmăresc cu sufletul la gură cazul Elodiei Ghinescu, fără să arunce o privire pe fereastră, unde mâini nevăzute înhaţă degrabă tot ce nu este bătut în cuie ori turnat în beton. Subiecte încadrabile în această temă sunt destule: de la statueta Fecioarei Maria amplasată într-o firidă de la gardul cimitirului din Aluniş de către preotul Laurenţiu Bran, primul traducător român al lui Eminescu, până la termometrul Bayer de pe peretele bibliotecii judeţene, loc tradiţional de întâlnire a tinerilor îndrăgostiţi din Zalău; de la grădina botanică din Crasna până la morile pe apă de pe traseul Someşului; de la intrarea dinamitată a peşterii pictate de la Cuciulat până la desenele satanice trasate cu spray-ul pe pereţii bisericilor; de la haltele C.F.R. abandonate şi lăsate fără acoperiş până la castelele somptuoase construite în vremuri de belşug, acum prădate şi preschimbate în ruine. Au fost cândva, pierdute pentru vecie sunt toate acum, ca strălucirea Raiului tăiată din spaţiul dintre stele; ca gândul neaşteptat, nerostit şi nescris; ca ziua de ieri, ceasul de adineaori ori clipa dinainte. Nimicul rătăceşte sufletele, nu se poate clădi temeinic pe vid. Deci, „fără dispariţii”.

Mult mai optimist ar fi sunat „Hoinăreli sălăjene”. „A hoinări”, zic dicţionarele, vine de la „hoină” sau „oină”, un joc asemănător cu ţurca, dar jucat cu o minge umplută cu câlţi, distracţie neaoşă din familia cricket-ului britanic şi baseball-ului american. Traseul mingii este unul complicat, ea rătăceşte de un jucător la altul, de la o echipă la alta, dintr-un colţ de teren într-altul. Dacă veţi arunca un pic de polen pe o picătură de apă şi veţi examina micile grăunţe seminale la microscop, veţi observa că ele nu stau într-un loc, ci se lasă aruncate la întâmplare de asaltul berbecesc al moleculelor agitate de căldură. Aceasta este „hoina”, mişcarea browniană, continuă şi dezordonată, observată de botanistul Robert Brown în 1827 şi descrisă matematic în 1905 de marele fizician Albert Einstein. Dar dezordinea reprezintă lipsa ordinii, dispariţia legăturilor consfinţite la Facerea Lumii, prin urmare nu constituie decât un caz particular al precedentului. Deci, fără „hoinăreli”.

Drumul trebuie bătut, iar lumea străbătută. E o poveste veche, de pe vremea „Odiseii” lui Homer. Uneori trebuie să te îndepărtezi ca să vezi ce-ţi era atât de aproape. Zicea un cântec, vei afla valoarea unui pahar de apă abia când te trezeşti în mijlocul unui deşert. Extraordinarul este parte a vieţii noastre, dar atunci când se petrece nemijlocit alături de noi tindem să-l ignorăm. El nu ţipă, nu tropoteşte, nu dă din braţe ca să fie remarcat. Asta rămâne treaba şi bucuria voastră. Numai a voastră. De ce ar trebui să vă împiedicaţi în tot locul de neastâmpărul meu? Dacă mă voi interpune între priveliştile însorite din Ţara Silvaniei şi ochii voştri, vă voi împiedica să priviţi, să vedeţi şi să descoperiţi. În acest nou volum se cuvine să uitaţi de sursa descrierilor şi să surprindeţi singuri o parte din frumuseţile care vă înconjoară, să vă (re)găsiţi pe voi înşivă. Să nu fie o carte scrisă de mine, ci pentru voi. Există o Artă a Pierderii, nicidecum a Pierzaniei: „Cel care este identic cu pierderea dobândeşte ceea ce a pierdut. Numai îndoielile dau naştere necredinţei.” (Lao-tzî XXII). Mântuitorul ne-a învăţat aidoma: „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.”

Pentru că, la urma urmei, cum v-aţi dori să arate autorul unei cărţi de drumeţii? Un tip cu ochelari fumurii, înveşmântat în haine de piele strânse pe corp, călare pe un „All Terrain Vehicle”? Un astfel de om poartă grija maşinii, îl interesează motorul, rezervorul de combustibil, goana, întrecerea. În această carte veţi găsi numai locuri unde timpul nu se contorizează în rotaţii ale unui ax-motor, ci se măsoară în bătăi ale inimii. Veţi umbla pe cărări necălcate de cauciucuri, în văi mocirloase şi pe culmi înguste, accesibile numai la pas. Veţi deveni un rătăcitor cu un coltuc de pâine şi o sticlă de apă în traistă, ars de soare, bătut de vânturi, frate cu codrul, curgere din unda apei. Un vagabond cu pantofii năclăiţi de noroi şi haina agăţată în spini, fără prea mulţi bani în buzunar, lipsit cu totul de dorinţa de a-i înmulţi fără de număr, fără de număr, fără de număr... Pentru că, cred eu, aşa trebuie să arate un astfel de autor: un techergheu al cărui timp pierdut să fie câştigul dumneavoastră.

Iată deci titlul noii cărţi: „Techergheli sălăjene”.


Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VII, Nr. 10 (81)/ octombrie 2011, pag. 2.
Republicat de cotidianul:
Magazin Sălăjean, An ??, Nr. 14 (3664) / 23 ianuarie 2011, pag. ??.