Cuvânt de întâmpinare (Trilogia franciscană)

(c) 2014 - Györfi-Deák György


M-am născut în 17 aprilie 1964. Tata m-a trecut în actele de stare civilă eliberate de Sfatul Popular al oraşului Timişoara cu numele de György, sfânt militar martir care a dat şi patronimul familiei. „Györfi” vine de la „György fia”, adică „fiul lui Gheorghe”. Mi s-a povestit că acest nume revine întotdeauna primului băiat, obicei pe care l-am perpetuat şi sper să fie păstrat de urmaşii mei. Botezul a avut loc în bisericuţa „Naşterea Sfintei Fecioare” din Fratelia, aflată în intersecţia unde traseul tramvaiului 7 face un cot. Naşi mi-au fost un unchi şi o mătuşă, Géza şi Júlianna, fratele şi sora mai mare a mamei.

Mai târziu, când am fost miruit, am cerut o copie după actul de botez şi am constatat cu surprindere că bătrânul „părinte Fritzi” (preotul paroh canonic Frigyes Iván) nu-mi trecuse numele în registrul naşterilor nici româneşte, nici ungureşte, ci sub forma latinească: Georgius. Şi mi s-a părut corect din punct de vedere catolic, adică al bisericii romane. Deoarece la primirea sacramentului mirului l-am ales ca sfânt protector pe „Il Poverello”, „Sărăcuţul” Francisc din Assisi, am început să semnez cu aceste două nume alăturate - Franciscus Georgius - toate articolele cu subiecte referitoare la credinţă şi religie, publicate în revista sălăjeană de cultură „Caiete Silvane” (redactor-şef: Daniel Săuca). Acum le puteţi citi grupate în secţiunea „Pre-Supunere”.

La iniţiativa şi sub coordonarea lui Robert Lazu, am colaborat la elaborarea „Enciclopediei lumii lui J. R. R. Tolkien”, volum adus la o ţinută academică de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi, terminat în 2005, apărut în 2007 la Editura Galaxia Gutenberg, cu sprijinul decisiv al părintelui Silviu Hodiş. În paralel cu elaborarea articolelor, am publicat mai multe texte despre părintele hobbiţilor, universul creat de el şi receptarea românească în secţiunea „Pro-Eminenţe” din revista „Pro-Scris” (fondator: Cătălin Ionescu). Ele alcătuiesc a doua parte a „trilogiei” de faţă.

Cea de-a a treia şi ultimă secţiune grupează articolele de popularizare a ştiinţei. Am fost format ca autor de literatură ştiinţifico-fantastică în mediul efervescent al cenaclurilor timişorene de profil. Întotdeauna am urmărit cu atenţie evoluţia concepţiilor despre alcătuirea şi tendinţele de dezvoltare a lumii. În scrierile mele, am abordat în special aplicaţiile tehnologice de ultimă oră sau impactul schimbărilor climatice asupra naturii. Titlul acestui al treilea „volum” provine de la primul articol, o şarjă ironică inspirată de apariţia unei traduceri după ureche dintr-o sursă engleză.

Ergo, „Trilogia franciscană” grupează eseuri despre credinţă, lumea imaginară a Pământului de Mijloc şi ştiinţă. Poate că unii se vor mira să vadă adunate lucruri aparent diferite sub unul şi acelaşi acoperământ. Dar dacă se vor scufunda în carte, vor vedea că toate scrierile mele tratează de fapt un singur subiect: „interconexiunile ascunse ale realităţii" (de la Tolkien citire!).

Spor la citit, pace şi bineţe!

Franciscus Georgius


Publicată în:
Caiete Silvane nr.110 / martie 2013

Reflexii ale reflectării

(c) 2014 Györfi-Deák György


Viorel Mureşan îşi răsfiră haiku-urile din „Bibliotecarul furnicilor” (în vol. „Lumina absentă”, Ed. Paralela 45, 2000) între două reflectări acvatice ale celor mai vizibile corpuri cereşti, fratele şi sora despărţite preventiv de Dumnezeu, pe care, arareori, numai eclipsele îi adună laolaltă. La poetul echinoxist, astrele majore reprezintă cei doi picuri complementari în jurul cărora se fugăresc incontinuu lacrimile monadei chinezeşti, două borne de marcaj între care se întind firea, nemurirea şi fiorul poetic.

Primul tristih transformă noaptea în zi:

s-a agăţat

luna de gard? E o

păpădie pe apă

Ultimul reprezintă un act candid, magic, de dispersare a realităţii în unda unei ape placide:

s-a trezit copilul

dizolvă cu un băţ

soarele în lac

Galbenul inflorescenţei plutitoare limitează puterea de cuprindere a întunericului şi se transformă într-o promisiune a luminii. Pe de altă parte, strălucirea astrului diurn ne orbeşte prin oglindirea în luciul tulburat, de aici iluzia risipirii în reflexie. Poetul ne deschide ochii sau ni-i închide prin ingenioase distorsionări senzoriale, truchează percepţiile prin împingerea lor la limitele simţurilor noastre.

Suprafaţa apei, ca orice oglindă, deschide un spaţiu paralel, în care dreapta devine stânga de la sine. Înmulţind oglinzile, putem chiar întoarce imaginea lumii cu susul în jos, ori să mărim ceea ce este la ani lumină depărtare (telescopul lui Newton), ori să strangulăm orice volum la o linie. Dintotdeauna, suprafeţele reflectante au stat la baza dispozitivelor, cutiilor fermecate ale iluzioniştilor.

Oglinzile pot deveni instrumente ale manipulării, dacă ele sunt folosite cu intenţii de inspiraţie demonică. Lui Nicolae Ceauşescu i s-a pus o oglindă în faţă ca să-şi cultive narcisismul, dar ea a constituit totodată un paravan menit să-l împiedice a vedea ce se întâmplă cu adevărat în ţară. „Speculum” nu este numai oglinjoara medicală folosită pentru a vedea ce se întâmplă în locuri greu accesibile. Aliajul de două treimi cupru şi o treime staniu din care este confecţionată pare să fie argint, de aici termenul de „speculaţie”, rezultat al folosirii lui pentru baterea de monede fără valoare.

Scriitorul este un magician, un om care stăpâneşte vraja cuvintelor. Dar tot el este cel chemat să nu înşele, nici măcar de dragul divertismentului. Pentru că, aidoma omului hărăzit să creeze, şi semenii săi sunt nişte oglinzi. Iar cel plasat în infinitul creat de plasarea paralelă a suprafeţelor reflectorizante se poate pierde atât de uşor în lumea neştiută, deschisă cu sau fără voie în urma interacţiunilor sociale.

Creatorul ne-a dat o cale a sufletului, care ne poate ajuta să nu ne lăsăm înşelaţi de iluzii, de oglindirile rău-voitoare, de rătăcirea întru pieire. Oglinzile nu au pleoape. Însă ochii noştri au şi pot întrerupe o proiecţie intercalată ca substitut al realităţii. Mintea, simţurile şi simţirile ne sunt tot atâtea reazăme într-ajutor.

Arta de a trăi în bună pace nu se bazează pe nici un secret extrem-oriental, ci pe un principiu de o banalitate şocantă. Reflexiile mincinoase pot fi discernute prin reflectarea lor în suflet. Ca să reflectăm, trebuie musai să ne oprim preţ de o clipă. Zicea un înţelept să nu încurcăm lucrurile între ele: să şedem când stăm şi să fugim când alergăm, niciodată invers. Goana nu ne lasă timp pentru reflecţii. Ochii noştri sunt derutaţi de succesiunile rapide, dar ne putem apăra atât de uşor de flash-uri: trebuie doar să ne oprim, să închidem ochii şi să ne cufundăm în sine pentru a analiza situaţia.

Dau un singur, ultim exemplu, sugestiv prin concizie, un haiku al modernităţii decojite de orice înveliş vătămător, rod al aceluiaşi uimitor Viorel Mureşan:

ibovnice fug

de stăpâni - trenul ducându-şi

oglinzile

Apărută în:
Prăvălia culturală nr.44 / 8 Martie 2014