Pre-Supunere

(c) 2013 - Györfi-Deák György


Ani de-a rândul, literatura S.F. a fost socotită drept un instrument de bază pentru educarea ateistă a tineretului. În mod paradoxal, Editura Politică a scos în anii '80 o serie de antologii, printre care şi una pe această temă, volum ce cuprindea povestiri care nu puneau defel în discuţie credinţa, ci mai degrabă urmările fanatismului şi ale bigotismului religios; lucruri pe care, de altfel, au trebuit să le înfrunte toţi profeţii, indiferent de religia propovăduită.

John Ronald Reuel Tolkien, în amplul său eseu „On Fairy Stories”, susţine că întrucât a fost creat „după chipul şi asemănarea Creatorului”, omul este el însuşi un mic creator, un sub-creator, capabil să genereze lumi imaginare, care devin viabile doar în măsura în care ele induc în iubitorul de artă acea participare sufletească pe care profesorul englez o numeşte „credinţă secundară”. Da, demonstrează Tolkien, pentru a construi prin fantezie un alt univers şi a-i da viaţă, e nevoie de credinţă.

Peste aceeaşi dilemă a dat şi filozofia marxistă, în numele căreia s-a încercat îndepărtarea maselor de religie, citându-se greşit o frază a lui Marx, în care se spunea că „religia constituie opiul popoarelor”. Dar în vremea respectivă, opiul nu era folosit pentru producerea unor stări de graţie, pentru îmbătarea simţurilor, ci drept analgezic. „Laudanum”-ul, tinctura de opiu, era un medicament foarte scump pentru calmarea durerilor, pe care oamenii din popor nu şi-l puteau permite, de aceea ei apelau la Dumnezeu să le aline suferinţele. Însuşi marxismul, în forma promovată de revoluţia bolşevică, cuprindea elemente mesianice, credinţa în faptul că binele adus de comunism va învinge răul produs de capitalism şi oamenii vor trăi mai bine într-un viitor luminos, în care fiecăruia i se va lua după puteri şi i se va da după nevoi.

Destrămarea acestui vis frumos, în care n-au crezut doar părinţii noştri, ci şi intelectuali de marcă de pe tot cuprinsul globului, s-a produs violent, adăugând noi dureri celor pe care susţinea că le alină. Poate nu întâmplător, perioada comunistă a favorizat apariţia celor mai cutremurătoare romane de avertisment, începând cu Zamiatin (Noi, 1922), continuând cu Huxley (Minunata lume nouă, 1932), Orwell (O mie nouă sute optzeci şi patru, 1949), Bradbury (451 grade Fahrenheit)...

Din păcate, nimeni nu ştie ce se va întâmpla (iar Lucian Ionică susţine într-o povestire, „Grijă părintească”, că dacă am ştii însăşi această informaţie ar modifica instantaneu viitorul). Deşi se pot calcula evenimente astronomice şi elabora prognoze pe baza unor legi fizice ori sociale, iar meteorologia tinde să devină o ştiinţă exactă, restul rămân doar simple presupuneri. Psihoistoria e încă doar o născocire asimoviană. Unii pun la îndoială chiar faptul că Dumnezeu ar fi atotştiutor şi, prin urmare, că ar putea lămuri taina ce ascunde lucrurile şi întâmplările ce vor veni. Să argumentezi că Dumnezeu ştie, dar nu spune, e o contradicţie în termeni. Evreii din timpul Regilor, precum Saul (1 Samuel 28:7-19), încă mai cereau sfatul sufletelor morţilor şi, paradoxal, au ajuns să-i redescopere pe proorocii ignoraţi câtă vreme trăiseră în preajma lor. Mântuitorul ştia că va fi răstignit şi şi-a acceptat soarta, deşi iniţial ceruse să n-aibă parte de „paharul acesta” (Matei 26:39). Discipolii lui Mahomed au tranşat sec problema cognoscibilităţii viitorului: „Inşallah!”, adică „[Facă-se] voia Domnului!”

Urmărind şirul exemplelor pomenite mai sus, s-ar părea că între cunoaşterea viitorului şi credinţă ar există o relaţie de proporţionalitate inversă: cu cât omul ar afla mai multe despre ceea ce urmează să i se întâmple, cu atât el ar trebui să fie mai necredincios. Se pot aduce însă suficiente exemple că lucrurile nu stau aşa: de multe ori, oamenii, deşi ştiau ce-i aşteaptă, au ales de bună voie să se sacrifice crezând ca urmaşii lor o vor duce mai bine. Şi-apoi,  legile naturii, relaţiile care pot fi definite şi descrise matematic, operează cu mărimi cantitative. Cum să stabileşti o legătură între cognoscibilitate şi sentimentul religios, câtă vreme nu s-a inventat încă aparatul care permite cântărirea cantităţii de credinţă din sufletul omului?

Presupunerile pe care şi le face oricare persoană când ajunge într-un punct de răscruce, unde tare bine i-ar prinde să cunoască ce s-ar întâmpla dacă ar lua-o într-o parte sau alta (şi câte astfel de situaţii apar într-o viaţă de om!), pot conduce spre o supunere prost-înţeleasă, spre acceptarea unei soluţii de minimă rezistenţă, dar pot constitui şi o raţiune pentru răzvrătire, pentru a rezista în faţa unor presiuni menite să dezumanizeze omul şi să şi-l aservească. Menirea literaturii e să evidenţieze faptul că, în astfel de situaţii, rolul hotărâtor îl are sufletul omului.

Credinţa reprezintă înainte de toate legătura directă între om şi Creator, fie el Dumnezeu ori doar un artist înzestrat cu har. Geneza, de orice natură sau mărime ar fi ea, ordonează haosul şi umple neantul, stabileşte ceea ce Tolkien numeşte atât de sugestiv „interconexiunile ascunse ale realităţii”, valabilităţi universale care se revelează în timp omului, legităţile pe baza cărora funcţionează lumea. Omul poate alege să le respecte şi să tragă foloase de pe urma lor sau să le ignore şi, încetul cu încetul să-şi piardă sufletul, fiinţa şi raţiunea de a exista.

Literatura de anticipaţie creează lumi secundare, universuri paralele, unde acţionează legităţi stranii, tocmai pentru a transmite cititorului raţiuni şi sentimente menite să-l ajute în înţelegerea realităţii imediate. Din supuneri şi presupuneri, science-fictionul generează transpuneri, oferind cititorului o dimensiune în plus, o vedere din înălţime, ce generează „vertijul intelectual”, „the sense of wonder”, „minunarea” rudă bună cu credinţa, cu extazul mistic, cu starea de iluminare. La urma urmei, acesta este rostul adevăratei arte, să-l reunească pe om cu Dumnezeu.

Articol publicat în:
Caiete Silvane nr.99 / aprilie 2013

Ce n-a văzut Parisul...

(c) 2013 - Györfi-Deák György


Vespasian Dragu, învăţătorul clasei a III-a C, făcu ochii mari când Gigel Precupeţeanu, băiatul fochistului de la băi, intră în sală cu ditamai bâzdâgania în braţe. Era un copil slăbănog şi neastâmpărat, cu tenişi chinezeşti în picioare şi ghiozdanul atârnat de un singur umăr, îmbrăcat cu un paltonaş moştenit de la una dintre surorile mai mari. Pe cap purta, tras şmecher pe ochi, un fes mare cât turbanul lui Baiazid Yildirim, cu pompon multicolor, tricotat de bunică-sa. Era al treilea dintre cei cinci fraţi născuţi de Lucreţia Papor, bucătăreasa de la cantina liceului.

Dascălul îşi determinase şcolarii să participe la târgul caritabil „Din inimă pentru inimă”, destinat adunării de fonduri pentru copiii cardiaci a căror singură salvare ar fi fost o operaţie efectuată de echipa unui domn profesor universitar într-o clinică specializată din străinătate - soluţie extremă, foarte costisitoare, peste posibilităţile majorităţii părinţilor. Micuţii au înţeles doar că alţi pruncuţi au nevoie de ajutorul lor. S-au apucat să confecţioneze cu mult entuziasm mici obiecte pe care urmau să le expună spre vânzare pe tarabele instalate în parcarea unui supermagazin: solniţe traforate din placaj, brăţări ale prieteniei ţesute în doi, cerceluşi din mărgele, flori de hârtie, preşuri din pănuşe de porumb, sticle îmbrăcate în paie, coşuleţe de nuiele - fiecare după câtă pricepere avea. În general, dovediseră bun gust.

Însă Gigel adusese ceva nemaivăzut. În orice caz, ceva ce nu văzuse vreodată Parisul, nici măcar în coşmarurile lui Tristan Tzara. Năzdrăvanul clasei încropise din carton ondulat un fel de copie suprarealistă, redusă la scară, a Turnului Eiffel. Dacă André Breton ar fi zărit-o, i-ar fi decupat umbra proiectată pe carourile ruginite ale unui gard cu ochiuri de sârmă ca s-o pună pe coperta revistei „Révolution surréaliste”. Ineditul „viespar” avea patru laturi boltite în patru feluri - patru picioare şi un ţugui. În vârf, cu nevinovăţie, micul artist înfipsese un cocoş de vânt decupat din hârtie, pe care una din surori, probabil Henrieta, scrisese cu o cariocă seacă: „LA COQUE FRANCAISE”. Jos, la bază, câţiva soldăţei de plastic, cu vopseaua uniformelor cojită, închipuiau un grup de turişti gură-cască. Drept reţea de traverse, copilul lipise o sumedenie de chibrituri în zigzag, pe care le poleise cu lac argintiu de sobe şi le presărase din belşug cu „praf de mătase”, bucăţele minuscule de mică aurie, scânteietoare. Impresia de ansamblu era catastrofală, totul strălucea ca o fustă de ţigancă ieşită la cerşit pe Cheiul Senei.



Când băiatul intră în clasă, ceilalţi copii oftară plini de invidie. Un „Oooh!” colectiv îl îmbujoră pe micul artizan şi îl făcu să se simtă tare mândru. Se îndreptă neabătut către catedră şi depuse obiectul pe tăblia acoperită cu o faţă de masă simplă, albă, apretată şi curată. Ochii îi străluceau, nările îi fremătau, faţa îi era tot un zâmbet. Dacă ar fi ghicit ce gândeşte domnul învăţător, s-ar fi pleoştit deodată. Călcându-şi pe inimă, pedagogul se strădui să dovedească tact şi îi mulţumi pentru bunăvoinţă. Un altul poate că l-ar fi lăudat pe prunc, dacă nu pentru impresia artistică, măcar pentru strădanie, dar Vespasian Dragu nu era omul care să judece aşa. El preţuia formele clasice, frumuseţea conservatoare, opera transformată în valoare certă, lesne de preţuit. Să nu-l judecăm aspru, gusturile şi culorile diferă de la om la om. În plus, obiectele trebuiau duse la târg şi vândute. Cine ar fi cumpărat o asemenea monstruozitate? Părinţii celorlalţi copii abordaseră problema în mod constructiv. În mod cert, semnele de carte ale lui Isaia Potcovaru fuseseră cusute cu motive în cruce de către mama sa, iar brăţările cu semne zodiacale aduse de Lavinia Cuc proveniseră dintr-un magazin al Fondului Plastic, deci reprezentau un succes sigur. Spre deosebire de acestea, construcţia încropită de Gigel ieşise cu certitudine din mâinile unui copil.

„Mă fac de ruşine cu ea. Oare cum s-o fac pierdută?” se gândi în dimineaţa zilei de miercuri, când vârî obiectele în portbagajul maşinii. Micul turn încăpu chiar pus în picioare, între cutiile cu icoane pictate pe sticlă şi cele cu papioane şi bentiţe din mătase. Soarele dimineţii, abia ridicat deasupra gardului şcolii, învăluia construcţia de carton ondulat într-o aureolă magică. Învăţătorul trânti cu ciudă uşa din spate şi se urcă la volanul maşinii. Ca un făcut, când dădu drumul la radioul fixat pe Actualităţi, din difuzoare se revărsă vocea lui Édith Piaf: „Non, rien de rien, non je ne regrette rien...” Bombăni ceva, parcă despre merdenele. O aşteptă pe directoarea educativă şi pe maistra de la clasele de textile, care se urcară în spate. Le ceru copiilor prin semne să facă loc, trecu maneta în viteza întâia şi demară încetişor. Micuţii îi petrecură emoţionaţi cu privirile, urându-le drum bun şi spor la vânzări, apoi se întoarseră la joaca lor.

Drumul era bun, curat, iar vremea frumoasă. Colegele îl convinseră să stea cu rândul la masa rezervată, astfel încât să aibă timp cu toţii să dea o raită prin prăvălii. Vespasian plănuise o tură prin librării, mai mult ca să vadă noutăţile şi să cumpere nişte coli mari de hârtie glasată. Ar fi băut şi o bere la Macul Roşu, dar era cu maşina şi nu dorea să rişte nimic. Ajunseră într-o jumătate de oră, fără să apese prea tare pedala de acceleraţie. Paznicul îi lăsă să parcheze în partea dinspre valea pârâului şi le arată corturile înşiruite în faţa supermagazinului.

Învăţătorul aduse două mese cu picioare pliante, pe care colegele sale aranjară conţinutul cutiilor. Turnul Eiffel fu pus într-un colţ, podidit de toate celelalte mărunţişuri. O organizatoare frumos coafată şi îmbrăcată ca la carte le înmână o placardă cu numele şcolii şi le atârnă de gât nişte ecusoane cu inimioare stilizate.

- Parcă-i un iarmaroc de Sfântul Valentino! au râs femeile, iar Vespasian glumi galant, bălăngănind şnurul cu cartonaşul viu colorat:

- Dragobetele sărută fetele!

- Fugi de-aici, măi Cupidon, că noi suntem ocupate! Du-te şi vezi ce face concurenţa.



La eveniment, participau peste douăzeci de şcoli, licee, grădiniţe, cămine, cluburi ale copiilor, ba chiar o bibliotecă orăşenească, unde un domn bărbos între două vârste oferea felicitări cartonate şi semne de carte plastifiate. Nu cerea mult pe ele, doar câte un leu de fiecare, aşa că îşi cumpără două, decupate în stil kirigami. Doamnele educatoare de la Grădiniţa Piticuţ ofereau păpuşele din aţă şi pompoane cu elastic, de prins în păr. Lângă ele, profesoarele de la un grup şcolar împătureau feţe de pernă şi plăpumioare pentru nou-născuţi. Şcoala de artă venise cu gravuri neînrămate, colaje, tapiserii, decoraţiuni înnodate din sfoară şi lucrări de metaloplastie. Cereau 15 lei pe o iconiţă cu Maica Domnului şi Pruncul, reliefaţi cu multă grijă şi pricepere dintr-o foaie rigidă de aluminiu, probabil recuperată dintr-o tipografie. Oare ce scria pe partea cealaltă, ascunsă de placajul folosit drept suport?

Pe când se întoarse, maistra notase deja câteva vânzări în caietul pregătit în acest scop. În faţa corturilor, trăsese o furgonetă a fabricii de pâine, care oferea participanţilor şi vizitatorilor diferite produse de patiserie şi sucuri. Vânzătoarele scoseseră pe fereastră două difuzoare şi dăduseră drumul la o muzică blândă, romantică. Cumpărătorii matinali treceau pe lângă şirul de mese împingându-şi cărucioarele cu cumpărături către autoturisme. Adesea, se opreau când soţiile (sau alte doamne şi domniţe) se apropiau curioase de tarabe şi examinau marfa oferită de cadrele didactice. Bărbaţii, plictisiţi, trăgeau la marginea trotuarului cu un suspin mut, îşi scoteau telefoanele mobile sau îşi aprindeau o ţigară şi aşteptau. Unul dintre ei remarcase Turnul... Altfel - aşa merita să-i zică, Turnul Altfel - şi schiţase un zâmbet ironic. Vespasian simţi că-l inundă mânia şi se gândi că va aştepta până la spartul târgului, apoi îl va cumpăra cu cinci lei şi-l va arunca în primul tomberon de gunoi.

După orele zece, au început să apară şi copiii. Supermagazinul adăpostea şi un restaurant de tip „fast food”, unde se făcea o plescaviţă delicioasă, găseai întotdeauna îngheţată la pahar şi puteai organiza petreceri pentru cei mici, pentru că angajaseră un clown priceput la glume şi jonglerii. Apoi a apărut un grup numeros de elevi îmbrăcaţi în tricouri de culoarea firului ierbii, cu baloane azurii în mâni. Pe ele şi pe bannerele fluturate în aer scria:


„GÂNDEŞTE VERDE,
VISEAZĂ ALBASTRU!”


În mod cert, nu făceau parte dintre clienţii magazinului şi profitaseră de eveniment ca să facă propagandă ideilor ecologiste. Mareea de verde Chartreuse trecu ca un stol de lăcuste, nu fără câteva popasuri la tarabe, inclusiv la masa lor, astfel încât doamna directoare îşi încrucişă palmele pe piept şi surâse mulţumită.



Cu toată agitaţia dimprejur, învăţătorul nici nu-l remarcase pe băieţelul cu geaca de piele. Se apropiase de tarabă, se oprise în lateral şi privea ca vrăjit un obiect plasat undeva mai în spate.

„Oh, nu! nu se poate!”

Vespasian se întoarse oripilat. Dar da, incredibil, dar adevărat! Copilul fixa cu evlavie Turnul „Altfel”. Îşi băgă mânuţa în buzunarul stâng al blugilor, parcă în căutarea unor bani. Îl observă pe bărbat, dar îşi feri ochii şi se apropie de femei.

- Cât costă? întrebă timid.

Dascălul preluă iniţiativa şi îl chestionă cu brutalitate:

- Da' câţi bani ai?

- O grămadă.

- Câţi?

- Douăzeci de lei.

Suma nu era nici mare, nici mică - reprezenta preţul a opt pâini de şapte sute de grame, adică necesarul unei familii de patru persoane pentru o săptămână.

- Nu-mi trebuie atâta, zâmbi Vespasian, nu fără o urmă de răutate în voce. Băiatul era curăţel şi educat, părea să provină dintr-o familie cu stare. Cum de nu realiza cât de diformă e infama alcătuire?

- Vrei turnul?

- Da! zise micul client cu patimă în glas.

- Dă-mi doi lei!

- Cât? făcu pruncul neîncrezător, parcă supărat că strălucitoarea comoară din faţă este subapreciată atât de critic. Numai setul de soldăţei de la baza turnului valora, cumpărat nou-nouţ, din magazinul de jucării, vreo cinci lei.

- Bine! Atunci fie trei! Trei lei! îi propuse învăţătorul, de data aceasta cu ceva mai multă bunăvoinţă.

Băiatul îl privi cu scepticism, parcă neconvins asupra intenţiilor şi seriozităţii omului. Şi, de această dată, se hotărî - fără lăcomie, parcă mânat de un sentiment lăuntric de justiţie. Nu dorea să profite de nepriceperea fraierului, ci să pună în ordine naturala scală de valori. Scoase un teanc de bancnote, din care alese trei hârtii verzi şi le înmână cu mâna tremurătoare. Vespasian îşi făcu o cruce mare în gând şi smulse brutal pacostea strălucitoare dintre celelalte lucruşoare, încă neîncrezător, dar fericit că scapă de ea. Colegele îl priviră înfiorate, dar numai pentru o clipă, deoarece îi urmăriră mişcarea. Turnul Eiffel trecu peste masă pe o traiectorie elegantă, ca un avion Concorde încropit din mii de păsărici din hârtie gata să aterizeze la Orly.

Copilul prinse construcţia cu ambele mâini, apoi o strânse la piept cu stânga. Cu dreapta, pipăi cu buricele degetelor traversele închipuite din chibrite, examină îmbinarea laturilor, aderenţa lacului argintiu, roti cocoşelul de pe ţugui, verifică dacă toţi soldaţii erau bine fixaţi pe suport.

Faţa fericită îi radia lumina reflectată de miile de grăunjoare de mică. Se uită cu bucurie la învăţătorul înmărmurit şi porni mândru zicând:

- Mamă, ce afacere am făcut!


Publicată în revista:
Prăvălia culturală, Nr.33 / 8 aprilie 2013