Nu prea sunt familiarizat cu ştiinţele naturii, de aceea voi fi un pic mai reţinut în povestirea acestei întâmplări neobişnuite, dar poate că specialiştii îi vor desluşi tâlcul. Cristofor Văztoteanu a fost un cercetător independent, o specie destul de răspândită pe la noi. Locuia în oraşul M., părea să fie un om bogat şi-l preocupau numai misterioasele sale experimente. Uneori trecea pe la Otto Herman, cu care îi plăcea să discute câte-o jumătate de zi, totuşi îmi povestea numai mie despre cercetările sale aparte, probabil deoarece se jena să prezinte latura lor fantastică unui om de ştiinţă raţional. Nu mi-am dat seama nici până azi cât de serioase erau.
Stăteam odată în grădina lui, protejată de un gard înalt, peste care se întindea hăţişul înspinat al plantelor. Eram ameţit, aproape sufocat de miresme, iar ochii îmi scânteiau, deoarece în aer pluteau mii şi mii de fărâme vegetale, flori, zdrenţe verzi, şi albe, şi pestriţe ale vegetaţiei luxuriante, apoi chiar mi s-a năzărit că nişte tulpini mărunţele valsau, cu rădăcini cu tot, se mişcau în zig-zag purtate de vânt, ca şi cum toată grădina s-ar fi rotit cuprinsă de un tainic vârtej. Era un fenomen despre care auzisem şi înainte, deoarece, cu toată amplitudinea redusă a mişcării, adesea se întâmpla ca plantele şi florile scăpate din grădina lui Văztoteanu să cadă pe parcelele învecinate, unde se fixau în sol, ca apoi să dispară pe neanunţate. Lumea vorbea că florile lui Văztoteanu sunt vii şi că pot să zboare ca păsările. L-am şi întrebat: cum adică? El a confirmat povestea, spunând că zvonul cuprinde un sâmbure de adevăr, deoarece, prin sensibilizarea senzorilor tactili şi stimularea artificială a sistemului nervos primitiv al plantelor, a reuşit să activeze germenii capacităţii de mişcare: plantele îşi puteau înfige rădăcinile cu uşurinţă şi să se fixeze; când cădeau, puteau cu adevărat să se ridice „în picioare". Pe de altă parte, îşi retrăgeau cu uşurinţă rădăcinile la prima pală de vânt, atunci când, dintr-o pornire embrionară, simţeau că se plictisesc şi doreau să-şi schimbe locul. Cam atât am priceput cu mintea mea de nepriceput, atât vă şi spun.
Dar Văztoteanu făcea experimente şi cu insectele, continuând unele dintre cercetările atât de popularului Fabre. În primul rând, era interesat de organele de simţ. Dacă prinzi o femelă fluture, o duci în cameră şi deschizi fereastra dinspre grădină, în câteva ore încăperea se va umple cu sute de exemplare superbe de fluturi masculi din aceeaşi specie, chiar dacă este vorba despre un soi rar ori unul cu totul străin, ce nu poate fi întâlnit pe o rază de zeci de kilometri împrejur. Ce-i mână pe îndepărtaţii curtezani către frumoasa aflată dincolo de sate, dincolo de hotare? Ce anume le anunţă existenţa ei? Ce fel de minune legată de simţuri sau de instinct reprezintă? Cine ştie. Simţul olfactiv uman, ori chiar nasul celui mai straşnic câine de vânătoare, nu este capabil să semnaleze prezenţa minusculei zburătoare, în imediata noastră apropiere. Poţi chiar să plasezi animalul între nişte pereţi solizi de sticlă, ce nu lasă să se strecoare nici o frântură de miros: rezultatul va fi acelaşi.
Văztoteanu a afirmat în repetate rânduri că a găsit un fir ce-i va permite să demonstreze existenţa celui de-al şaselea simţ, pe deplin funcţional în cazul acestor fiinţe mici şi atât de perfecte precum fluturii, nu-i aşa? Nu ştiu dacă avea dreptate; pot doar să vă povestesc cele văzute de mine. Într-o zi, pe înserate, i-am deschis poarta pe neaşteptate şi m-a oprit sunetul unor bâzâituri şi şuierături neobişnuite. Zvonul venea dinspre fereastra laboratorului şi, întrucât era deschisă, m-am uitat prin ea şi am văzut un fel de ştiubei uriaş, a cărui suprafaţă era complet acoperită de mulţimea fojgăitoare a mii de insecte asemănătoare unor viespi, astfel încât nu-i rămase nici o părticică liberă. Era o privelişte terifiantă, deoarece însuşi ştiubeiul părea să se mişte, iar dintre bogatele armonici ale zumzetului atotacoperitor parcă se auzea şi un sunet omenesc, asemănător unui strigăt disperat de ajutor. Mai târziu, când am stat să mă gândesc, mi-am spus că aş fi putut observa că misteriosul ştiubei, văzut de departe, prin fereastra deschisă, semăna întrucâtva cu bustul şi capul unui om trupeş; în minte îl văd ca pe o statuie vie, fremătătoare. Dar atunci, surprins de îmbulzeala viespilor şi de zborul florilor, n-am avut răgazul să discern cele văzute, mai ales că, brusc, dinspre grădină apăru ca un nor ceva nemaivăzut, imens, ca un zid strălucitor şi compact de flori albe, îndreptându-se direct către mine şi izbindu-mi nasul cu o mireasmă puternică, aproape imposibil de suportat. Armata de flori se apropie zburând ca un stol de porumbei albi, ca o falangă străbătută de o stranie solidaritate, iar la apariţia ei viespile s-au desprins pe neaşteptate de peretele imensului ştiubei, decojindu-se în grupuri de sute şi sute de insecte şi s-au repezit către flori, cuprinse parcă de vârtejul unei noi dorinţe, val după val. Plantele s-au îmbulzit una-ntr-alta în urma unei tentative de grabnică retragere şi, profitând de o schimbare a curentului de aer, au trecut îndărăt, pe deasupra capului meu, atrăgând mulţimea neliniştită a viespilor, astfel încât obrazul îmi fu lovit năvalnic ba de cozile umede şi reci, ba de trupurile fremătânde ale viespilor.
Înspăimântat, m-am retras ţeapăn, am trântit poarta în urma mea şi am tulit-o din grădina însufleţită, fără să mai ciocănesc în uşa proprietarului ei. Cristofor Văztoteanu m-a căutat în seara aceleiaşi zile, în restaurantul meu preferat. Avea chipul neobişnuit de palid, nebărbierit şi plin cu coji de bube; parcă şi faţa îi era umflată. Îşi prăbuşi mătăhălosul trup pe scaunul din faţa mea şi sorbi pe nerăsuflate o halbă de bere.
- Viespile lui Cristofor ! spuse horcăind. Nişte experimente senzaţionale! Ce mai zumzăie, puturoasele! adăugă şi îşi ridică ambele mâini în dreptul urechilor, într-o mişcare de alungare a unor minuscule zburătoare.
Fără nici o introducere, i-am povestit cele văzute. Mi-a răspuns cu un alt horcăit.
- Viespile lui Cristofor! Aşa le vor boteza, după numele meu. O specie fără ac şi cu pântecul alb. Dumneata oricum nu vei ţine minte o denumire latinească. Dar de azi înainte vor fi: viespile lui Cristofor. Lua-le-ar naiba!
Şi făcu din nou o mişcare de apărare.
- Am făcut nişte experimente, folosind secreţia feronomică a femelei. E o chestie pe care jigodiile o simt de la zece kilometri depărtare, dar nu ca urmare a mirosului, asta-i sigur. Cât se poate de sigur. Aţi văzut floarea aceea puturoasă, cu corola mare, albă - e un soi de Datura. Deşi ea împrăştie un miros puternic, o simt numai când se află în imediata lor apropriere. În schimb, sunt nişte bestii hulpave.
Îşi încreţi fruntea şi-şi ridică degetul, dar se plezni iar peste ureche, cu o expresie de spaimă. Apoi, liniştindu-se un pic, continuă:
- Lacome ca porcii! Norocul meu. Se pare că, pentru ele, hrănirea e mai importantă decât dragostea. Când simt putoarea imensei flori, uită de femela de dragul căreia au parcurs o cale atât de lungă... O abandonează pe Elena şi, tuleo, hai să-nfulecăm miere! Spre norocul meu.
La vederea mutrei mele nedumerite, îl pufni râsul.
- Înţeleg! Eu eram ştiubeiul uriaş pe care l-ai văzut. Eu eram femela, eu eram Elena, eu eram marea lor dragoste. Totul din cauza apei din lighean, nenorocita. Datorită zăpuşelii, m-am spălat de mai multe ori, la bustul gol, acolo, în laborator. Şi se pare că în apă au căzut câţiva stropi din soluţia care conţinea o cantitate imperceptibilă de feromoni secretaţi de femelă. N-a fost imperceptibilă defel pentru gângăniile acestea. Ooh! Ce zumzet! Credeam că nu se va termina în veci, că voi surzi.
Sări nervos în sus. Era atât de deznădăjduit, încât făcu un efort vizibil să se stăpânească şi să se aşeze iar.
- Nu m-am speriat, continuă, deoarece ştiam că ele nu pot să mă pişte. Dar a fost ceva îngrozitor, insuportabil. Dintre toate, cea mai rea e senzaţia de mâncărime. Mă furnică peste tot, m-a ros până la suflet. M-au salvat florile.
Şi se aplecă înspre mine.
- Ştiţi, uneori cred că au venit dinadins, ca să mă ajute. Totul e atât de misterios. Să luăm viespile, cum de pot simţi imperceptibilul? Şi aflaţi că...
Sorbi din bere şi îşi flutură din nou palma pe lângă ureche.
- E o senzaţie ciudată, despre care nu îndrăznesc să vorbesc. Toată mulţimea aia de viespi era amorezată până la urechi, venise la chemarea dragostei. Eu le-am înşelat aşteptările, prin urmare m-au podidit. M-au scăldat în apele dorinţei, lăsându-mi o patimă oarbă, misterioasă, nepotolită. M-au acoperit în întregime, şi ochii, şi nasul. Oooh! Braţul mi-a amorţit, ca şi cum ar fi atârnat înfăşurat într-o plasă. Şi totul nu-i altceva decât Dragostea Insectelor. Mă furnică pe dinăuntru, îmi zumzăie în urechi. A rămas în mine!
- Înţeleg, l-am liniştit, iar el îşi puse mâna deasupra mâinii mele.
- Am nişte senzaţii teribile, mă chinuiesc nişte pofte despre care nu vă pot vorbi. Porii pielii îmi tresaltă, celulele îmi vibrează - se-mperechează. Nu simţiţi? Ştiu că e doar o manie; oare voi scăpa de ea vreodată? Vă rog, lăsaţi-mă să dorm la dumneavoastră, mi-e frică să mă întorc acasă...
Mâna îi sălta necontrolată în palma mea, aşa că l-am dus acasă. Dimineaţa ne-am despărţit şi, după aceea, ne-am mai întâlnit o singură dată, la piscină. Slăbise foarte tare, era agitat, îşi tot flutura mâinile, mi-a răspuns absent la salut şi s-a aruncat în apă cu avântul unui sinucigaş. Dar nu şi-a luat singur viaţa, deşi n-a apucat să trăiască prea mult. Nu ştiu nimic despre felul cum a murit. Odată, în timp ce mă plimbam prin cimitirul din M., am descoperit o piatră funerară cu următoarea inscripţie:
Dr. Cristofor Văztoteanu,
a trăit 55 de ani
Mormântul era acoperit de flori şi de mireasma lor: am recunoscut imediat Datura uriaşă. Iar în jurul său roiau insectele, cu un zumzăit ameţitor: viespile lui Cristofor.
traducere de Györfi-Deák György
Ediţia de bază:Babits Mihály, A Kristóf-darazsak.
În vol.: Galaktika 35, tudományos-fantasztikus antológia, Kozmosz Könyvek, Budapest, 1979, pag. 98-100.
Apărută în:
Almanah Science Fiction Helion, Timișoara, 2007
