22 martie 2008

Un monument dispărut


(c) 2008 Györfi-Deák György


Sculptorul Fadrusz János s-a născut la Bratislava, în 1858, unde a făcut şcoala elementară şi a absolvit două clase de gimnaziu. Cum părinţii erau săraci şi nu aveau pământ, l-au înscris ucenic la un lăcătuş. Tânărul i-a uimit pe meşteri cu ciopliturile sale în lemn. În 1875, a ajuns la şcoala de artă din Zayugroc, apoi a fost încorporat la Praga, unde l-a cunoscut pe celebrul sculptor ceh Myslbek. După ce a fost lăsat la vatră, tânărul a dobândit o bursă cu ajutorul unor iubitori de frumos şi a studiat în atelierul sculptorului Tilgner, iar apoi a devenit elevul sculptorului Hellmer. A devenit celebru după ce realizează crucifixul care azi se găseşte la Galeria Naţională Maghiară. Prima comandă importantă a constituit-o statuia împărătesei Maria Tereza de la Bratislava. În 1894, proiectul monumentului ecvestru al regelui Matei Corvin câştigă competiţia din Cluj. Statuia a fost dezvelită în 1902. În acelaşi an au fost ridicate monumentul lui Tuhutum şi statuia baronului Wesselényi din Zalău.

Despre istoria grupului statuar s-a scris pe larg în urmă cu 6 ani. În schimb, despre cealaltă operă a lui Fadrusz, obeliscul cu un vultur de stepă în vârf, amplasat cândva în spatele Primăriei de azi, nu prea s-a vorbit. Statuia a fost sortită să reprezinte un moment povestit de „Cronica lui Anonymus”, legat de prima menţionare documentară a Zalăului („Zyloc”) şi anume descălecarea maghiarilor în Ardeal.

Sculptorul a fost un cercetător pasionat al scrierii runice (rovásírás) folosită de ungurii din vechime. Când prefectul Szikszai Lajos i-a sugerat ridicarea monumentului, Fadrusz a ştiut că a venit clipa când va putea să-şi împlinească visul de a transpune în piatră o mărturie nepieritoare a acestui fel unic de scriere.

Foarte multe inscripţii cu rune de răboj au fost descoperite în bisericile din Secuime ori din alte părţi, încrustate în grindă sau pe casetele de lemn din tavan, precum Inlăceni (Énlaka, Harghita), Chibed (Kibéd, Mureş), Cotuş (Csejd, Mureş), Ghindari (Makfalva, Mureş), Târgu Mureş, Racu (Csíkrákos, Harghita), Mezőkeresztes (Ungaria), Baia Mare, Turda, Kecskemét (Ungaria) és Kiskunhalas (Ungaria).

Alfabetul runic numără peste 40 de semne. Istoricii consideră că sistemul de notare a fost preluat de la popoarele turcice, pe parcursul migrării ungurilor către apus. În acest sens, pledează faptul că 13 litere coincid cu runele asiatice; în plus, atât cuvântul maghiar „literă” (betű) cât şi verbul „a scrie” (írni) sunt de origine turcică.

Cum încrustarea semnelor pe lemn se făcea încet, vocalele erau adesea ignorate, mai ales litera „e", iar consoanele se contopeau în semne de sine stătătoare (prin ligamentare). Se foloseau în mod curent două litere „k", prima cu rol fonetic, cea de-a doua numai şi numai pentru exprimarea pluralului (-ak, -ék, -ok).

Fadrusz şi Szikszai s-au înţeles că monumentul lui Tuhutum va avea o formă de obelisc. Subprefectului i-a surâs ideea, mai ales că artistul a promis că, dacă oraşul îi oferă o locaţie potrivită, va făuri ansamblul fără să ceară nici un ban, pe cheltuiala proprie. Bătrânul nobil a murit în 31 august 1897, cu cinci ani înainte de instalarea statuii în locaţia care avea să-i poarte multă vreme numele: Parcul Szikszai.

Fotografiile rămase înfăţişează cu claritate monumentul. Pe o latură a fost încastrat basorelieful unde Tuhutum îşi înfige lancea în pământ. Pe celelalte trei au fost inscripţionate cele 6 cânturi de glorificare, scrise de la dreapta la stânga, cu „litere secuieşti”. Ele erau nişte texte preluate din aşa-numitul „Codex Karacsay”, care-l glorificau pe Dumnezeu, ţara şi cele patru elemente: focul, pământul, apa şi aerul. Lui Fadrusz i s-a atras atenţia că amintita lucrare este un fals bine ticluit, însă sculptorului i-au plăcut versurile, limba folosită şi mesajul conţinut atât de mult, încât nu i-a păsat de originea lor.

Odată transpusă în faptă, viziunea artistului i-a şocat pe localnici, în marea lor majoritate protestanţi calvini (reformaţi), deoarece reprezenta un altar păgân, locul unde fuseseră sacrificaţi nişte cai albi în cinstea zeului războiului. Până la creştinare, scrierea runică a fost cunoscută şi utilizată cu precădere de taltoşi, şamanii tribali. Textele inscripţionate pe monument vorbeau despre sacerdotul Kádár, care-i mulţumea lui Dumnezeu: „Tu eşti Pomul Vieţii din legendele străvechi,/ Izvorul eternului foc incandescent/ sursă a creaţiei Tale,/ [din care] au apărut şi [în care] au dispărut toate,/ [eşti] biruitorul nopţii intrigante,/ Cel la care ne reîntoarcem cu toţii.

Runele ungureşti diferă de cele nordice, germanice, a căror popularitate a renăscut după ce J. R. R. Tolkien le-a folosit în romanele sale eroice din ciclul „Pământului de Mijloc". Un comentator hâtru a remarcat: „ele au un singur lucru în comun, faptul că la un moment dat în istorie au fost folosite în scopuri oculte de către politicieni”. În prezent, acest tip de scriere constituie o parte o moştenirii culturale maghiare, perpetuată prin activitatea unor cercuri sau tabere de profil, prin studiile savanţilor sau romanele care au ca subiect perioada Descălecării, viaţa din Secuime sau incursiuni şi aventuri în lumi magice. Ca urmare a răspândirii informaticii, au apărut diferite seturi de fonturi şi o serie de programe de transcriere pentru calculatoare.

Soarta monumentului lui Tuhutum n-a fost lămurită până în prezent. Cum l-am găsit trecut în „Marele Lexicon Révai”, mi-a trezit interesul. I-am întrebat pe bătrânii de pe strada Crasnei, însă nu m-au putut lămuri. Se zice că a fost dărâmat în 1968. Vulturul de stepă a fost purtat prin depozite şi pivniţe, până când i s-a pierdut urma. Nu credem că a fost dus şi predat la fier vechi, ca să fie topit, deşi pe vremea lui Ceauşescu s-au întâmplat multe grozăvii. În 2002 am propus să fie căutat şi apoi expus la Galeriile Sima, un loc unde iubitorii şi criticii de artă să aibă acces la el, să-l examineze, să-şi bucure privirea cu lucrul ieşit din mâinile unui meşter. Se cuvine ca Zalăul să-şi recapete arta, istoria, comorile.


Articol apărut în :
Caiete silvane, nr. 3 (38) / martie 2008, pag. 24.


BIBLIOGRAFIE :
Anonymus Notarius, Gesta Hungarorum. În volumul: Gheorghe Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor / Fontes historiae Daco-Romanorum, Tipografia Bucovina I. E. Toroutiu, Bucureşti, 1934.
John Ronald Reuel Tolkien, Stăpânul inelelor, Editura RAO, Bucureşti, 2002.
Petri Mór, Szilágy vármegye monographiája, 1901-1904.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu