21 iunie 2013
Băile din Jibou
(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 3)
(c) 2013 Györfi-Deák György
De la Ciutăria jibouană, există două căi de întoarcere în oraş: pe şosea şi pe la băi. Pe drumul mare, toată lumea se bucură de porţiunea dreaptă dintre birtul „Colţul vesel” şi barieră, aşa că automobiliştii calcă pedala şi încearcă să dea aripi maşinuţei proprii. Basculantele grele din care picură apa mâloasă a Someşului cel blond şi trailerele prelungi cu sicriele arborilor seceraţi cu drujba trec în coloane interminabile, cu duduitul surd al cutremurelor şi al alunecărilor de teren. Pentru un biciclist călare pe „armăsarul său binoclat" e mult mai cuminte să treacă valea pe micul pod verde şi să coboare pe strada Băilor.
Mica staţiune de tratament balnear este un alt punct de referinţă local, inclus în mai toate ghidurile turistice, alături de castelul Wesselényi, Grădina Botanică, micul muzeu al liceului şi Piscuiul Ronei. Ultimul volum, cel de-al XVI-lea (Téba - Zsuzsok), al Lexiconului Pallas, a apărut în 1897 şi a cuprins descrierile Zalăului şi Jiboului (Zsibó, în ungureşte). Din păcate, Ţara Silvaniei suferă de blestemul enciclopediilor. Indiferent de amploarea lor, toate lucrările de referinţă au o meteahnă fundamentală: încep cu litera A şi aflăm câte ceva despre Zalău şi zălăuani doar atunci când editorii dispun de comorile Brâncoveanului, iar echipa de colaboratori nu piere decimată de bătrâneţe. Am amintit voluminoasa serie cu cotoare aurite, mândria oricărei biblioteci publice, deoarece pe internet apare trecut anul 1906 ca dată a descoperirii izvorului sărat, feros şi sulfuros din partea vestică a orăşelului de pe Someş, sursa băilor curative din localitate. Iată textul tipărit la sfârşitul secolului al XIX-lea:
„JIBĂU. Comună din comitatul Sălagiu, plasa Jibău, locuită de 2279 maghiari şi români (1891), centru administrativ de plasă cu judecătorie, staţie de cale ferată, oficiu de poştă şi de telegrafie, bancă şi casă de economii a poştei, fabrică de alcool din plante, şcoală de meserii. Pe o înălţime stă castelul străvechi al baronului Wesselényi Béla; familia Wesselényi a obţinut în 1584 domeniul din Jibou, iar castelul şi-a dobândit forma actuală în timpul baronului Wesselényi Miklós. În 11 noiembrie 1705, a fost înfrântă oştirea lui Rákóczi Ferenc. În 25 august 1849, soldaţii din armata revoluţionară comandată de generalul Kazinczy au depus armele în mâinele ruşilor. Pe vremuri, aici se găsea o herghelie vestită. În apropierea Jiboului se află un izvor sulfuros, leşios şi sărat.”
Informaţiile au fost preluate întocmai şi de Lexiconul Révai, volumul XIX (Vár - Zsüri), cu o singură diferenţă: populaţia crescuse în 1910 la 3047 locuitori maghiari şi români.
De fapt, potrivit lui Petri Mór (în primul volum al „Monografiei comitatului Sălagiu”, 1901), întâia consemnare a virtuţilor băilor din Jibou a fost făcută de profesorul Török József din Debrecen în lucrarea „Apele curative şi locaţiile balneare de prim rang din cele două ţări ungureşti” (A két magyar haza elsőrangú gyógyvizeiről s fürdőintézeteiről, 1859):
„[Apele din Jibou] miros puternic a hidrogen sulfurat, care poate fi simţit de la distanţă la apropierea de izvor. Are un gust foarte sărat şi greţos, cu toate acestea le place mult dobitoacelor. E o apă închisă la culoare, cu depuneri abundente. Are o temperatură de 11,5 grade Reaumur şi o densitate de 1,0125. Compoziţia apei izvorului a fost analizată cantitativ şi de hidrologii ardeleni Bélteki şi Pataki, iar rezultatele cercetărilor sunt foarte asemănătoare. [...] Pe baza rezultatelor, izvorul din Jibou a fost clasificat în rândul apelor balneare sărate şi sulfuroase, elemente la care se adaugă în primul rând sulfatul de sodiu (sarea Glauber). Török potopeşte cu cele mai alese laude apa de izvor şi spune: «Dacă aceste date deja perimate vor fi confirmate de o nouă analiză, mai performantă, atunci nimeni nu se va îndoi de efectele terapeutice ale băilor din Jibou, care pot fi utilizate cu succes la tratarea gutei, scrofulozei, tumorilor viscerelor, a diferitelor feluri de afecţiuni articulare cronice.»”
Pe unele hărţi, micul curs de apă dinspre Zalău se numeşte Valea Sărată. Pe hărţile din vremea împăratului Iosif al II-lea e trecut ca Valea Popii, doar se află aşezat înspre Poptelec (azi: Popeni). După introducerea curentului electric şi pornirea producţiei unui gater, pârâul a căpătat numele cu care este cunoscut azi: Valea Firizei (fürész = ferăstrău, în limba maghiară). Evident, numele de Valea Sărată a fost dat de izvorul cu proprietăţi terapeutice, singura sursă clorurată din zonă.
Citim în lucrarea didactică „Monografia istorică a oraşului Jibou” de Eva Iacob Ianchiş:
„În sectorul numit Sărătura dintre Jibou şi satul Popeni, la 2 km de centrul oraşului, pe un teritoriu de 0,87 ha, este un izvor mineral, al cărui conţinut a fost analizat încă din 1936 de către Institutul de Igienă şi Sănătate Publică din Cluj, când se constată că apa de aici este un bun curant al bolilor de reumatism şi stomac. Băile deschise aici mai târziu funcţionează şi astăzi.”
Iosif Daróczi, într-un articol care face parte din volumul „Obiective turistice din Nord-Estul judeţului Sălaj” (2011), aduce noi precizări:
„În anul 1962, în urma unui examen fizic mai elaborat al izvorului de la Băi, Dr. E. Cociaşu indică apele terapeutice atât în cură internă, cât şi în cură externă. În cura internă este indicată în special în afecţiunile hepato-biliare (congestii ale ficatului, coleciste cronice simple sau litiazice, dischinezii biliare, atonie a veziculei biliare); în bolile gastrointestinale (gastrite cronice, colite cronice, constipaţie obişnuită, dispersii intestinale); în bolile de nutriţie, îndeosebi de obezitate; în anumite dermatoze cronice. În cura externă este recomandată în afecţiunile reumatismale cronice şi în afecţiunile nervilor periferici.”
Pe baza recomandărilor specialiştilor şi doctorilor, autorităţile au ridicat primul complex de clădiri destinate tratamentului populaţiei şi l-au dat în funcţiune la un an după alegerea lui Nicolae Ceauşescu ca prim-secretar al P.C.R. În bine documentata şi încă foarte utila „Schiţă monografică turistică a zonei în care este situat oraşul Jibou privită din punct de vedere instructiv-educaţional” (1974), profesorul Andrei Mureşan povesteşte:
„Din anul 1966 s-au amenajat băile curative, la început pe lângă Spitalul orăşenesc din Jibou, iar din 1971 pe lângă Intreprinderea de Gospodărire Comună Locală Jibou. Băile dispun de 12 vane, două bazine cu apă - unul pentru femei şi altul pentru bărbaţi, zona cu nămol şi duşuri. În sezon dispun de cabinet medical, punct alimentar cu bufet şi 7 căsuţe tip camping.”
Dacă izvorul jibouan ar fi ceva mai cald, apa ar egala în virtuţi sursele din Băile Herculane. Din păcate, şuvoiul tămăduitor ţâşneşte din pământ la o temperatură de 13 grade Celsius, aşa că dintru început cei dornici să se îmbăieze în ea au fost nevoiţi s-o încălzească. La începutul secolului XX, apa era adunată cu găleţile în hârdaiele aduse cu un car, apoi cărată la castel, unde era „tocmită” să fie pe placul domnilor. Ţăranii procedau mai simplu: săpau dimineaţa o groapă în pământ, în aval de izvor, apoi o lăsau să se umple şi aşteptau ca apa să se încălzească în bătaia soarelui.
Cum, cu începere din 1937, în nodul feroviar Jibou a fost dat în funcţiune un Depou C.F.R., localnicii s-au descurcat cu mijloace proprii. La băi a fost mutată una dintre locomotivele cu aburi „pensionate”, iar apa era adusă la temperatura potrivită cu ajutorul focului aprins în cazanul imensei maşini. În vremea cât a lucrat la cotidianul „Magazinul Sălăjean”, ziaristul Papp Zoltán a scris un articol bine documentat despre instalaţia respectivă, deoarece mecanicul care se îngrijise zeci de ani de locomotiva respectivă (pe vremea când tracta garnituri de vagoane) fusese chiar tatăl său.
În 1999, în sfârşit, Jiboul a fost racordat la magistrala de gaz metan. S-ar fi putut mai repede, cu sprijinul binevoitor al unor oficialităţi născute aici, ajunse apoi în funcţii importante în Bucureşti, ba chiar pe tărâmul văcuţei Milka, la Berna, dar reprezentanţii de atunci ai administraţiei locale s-au temut că reuşita va atârna greu în balanţa alegerilor din 1996 (pierdute şi de unii, şi de alţii, căci aşa este când doi se ceartă) şi s-au împotrivit proiectului. Evident, vechea locomotivă cu ţevile grele de calcarul depus pe ele a fost trimisă la fier vechi, iar noul cazan, mic şi cochet în comparaţie cu uriaşul fumegător dinainte, a fost alimentat cu gaz. În orice caz, în vara anului 2001, ziaristul Deák Zoltán încă amintea „locomotiva seculară” abandonată în mijlocul unui peisaj parcă desprins din „Călăuza” (Stalker, 1979) lui Andrei Tarkovski:
„Maşina mă lasă în parcarea a ceea ce a fost cândva Staţiunea balneară Jibou. Parcarea, altădată încărcată de maşini chiar şi din judeţe mai îndepărtate, acum este goală. Trec podeţul peste râul Firiza şi pătrund, ca de atâtea alte dăţi, pe teritoriul băilor. Pustiu, lacăte, iarbă de zeci de centimetri care ascunde «capcane» plasate de vaci, cai etc. Căsuţele de vacanţă din lemn mai dăinuie, deşi au fost clădite cu zeci de ani în urmă. Terasa chioşcului, care altădată te atrăgea cu forfota oamenilor, generată de miasmele de mici, cârnaţi prăjiţi, bere, sucuri, astăzi este încărcată de moloz, mizerie şi bucăţi de cărămizi. «Ciorgăul», sub denumirea care este cunoscută pe aici cişmeaua pe care curge apa «puturoasă» dar curativă a izvorului, dă impresia că este secat. Clădirea staţiunii, proaspăt văruită (nu a scăpat de var nici pancarda pe care sunt enumerate calităţile apei izvorului), este sub lacăt.”
În 1991, câteva firme, printre care una din Germania, s-au arătat interesate de preluarea băilor. Ele au fost alungate cu un autentic sentiment de mândrie naţional-socialistă: „Nu ne vindem ţara!” În lipsa fondurilor pentru întreţinere (ce să mai vorbim de modernizare!), a început ruinarea complexului balnear. Apoi, într-un interviu din „Magazinul Sălăjean” (31 martie 2004), Augustin Borz, pe atunci primarul oraşului, dădea vestea cea bună: „Băile Jibou au fost vândute în cursul verii trecute, unui întreprinzător local, cu suma de 1,1 miliarde. Vânzarea a fost reglementată printr-o Hotărâre de Consiliu Local şi, se pare, aceasta a fost unica soluţie, după o încercare eşuată de concesionare a staţiunii, care a avut loc în urmă cu 2 ani.”
Luptele pentru dobândirea obiectivului au fost foarte dure. A rămas celebră scrisoarea unui „ţăran bătrân”, publicată într-un cotidian judeţean (oarecum) independent, care de atunci şi-a schimbat proprietarul, „target”-ul şi optica. Vă imaginaţi veselia jibouanilor când au citit lungul răvaş de protest al baciului coborât din tren ca să-şi refacă forţele la cura de băi. Reîntors în Jibou, ca în fiecare vară după cosit, moşneagul a constatat cu „mânie proletară”, în stilul „Scânteii” din anii '50, că după repararea şi reamenajarea edificiului, vănile de tratament nu mai sunt negre, apa vine filtrată, fără precipitaţii, din conducte nu mai picură mâl şi rugină, robinetele se închid la fix şi parcă nici mirosul de ouă stricate nu te trăzneşte chiar atât de tare precum odinioară. Fir-ar să fie de standarde europene! Unde e mizeria de altădată?
Noua proprietară, Viorica Buda, a început imediat reabilitarea pavilioanelor de tratament şi construirea Pensiunii Eden, dată în funcţiune în 2005. Într-o primă etapă, s-a construit un minihotel cu restaurant, s-a compartimentat spaţiul de tratament în 11 cabine cu 21 de vane, s-a amenajat cursul pârâului Firiza, s-au consolidat malurile şi a fost lărgit podeţul de acces. Apoi, prin accesarea unor fonduri structurale europene, a demarat un nou proiect, s-a construit încă o clădire, încălzită cu panouri solare şi s-a reparat bazinul exterior, transformat într-o piscină ultramodernă.
„Complexul turistic Eden este un loc care merită vizitat atunci când vreţi să gustaţi o bucată din Rai” - sună deviza firmei de trei stele. Într-adevăr, e plăcut să te aşezi pe băncuţe, la umbra nucilor bătrâni sau să joci o partidă de pingpong pe terasă în vreme ce pizza se rumeneşte în cuptor. Mulţi preferă să sărbătorească aici evenimentele majore: nunţi, botezuri, banchete de absolvire. Altora, simpli trecători sau „techerghei” boemi, Băile Jibou oferă, pur şi simplu, o şansă pentru a evita zgomotul, praful, nervozitatea, agitaţia de pe şoseaua ce leagă Zalăul de Jibou.
Publicată în:
Caiete Silvane nr.101 / iunie 2013
10 iunie 2013
Muzeul jucăuşilor
(c) 2013 - Györfi-Deák György
Mai bine de o lună, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă „Vasile Lucăcel” din Zalău a găzduit o inedită expoziţie de jucării vechi, strânse de bucureşteanul Dumitru Cristian, preşedintele Asociaţiei Muzeul Jucăriilor. Numai în două zile, la sfârşitul de săptămână din 18-19 mai, cu prilejul „Nopţii porţilor deschise”, când oamenii au putut intra gratis, ea a fost vizitată de circa 700 de curioşi. Colecţia cuprinde câteva sute de piese. Multe dintre ele provin dinainte de „epoca cauciucului şi plasticului” şi sunt confecţionate din lemn, carton, cârpe, pănuşi, tinichea. Alăturate lor, o galerie foto de portrete de copii dinainte de zorii „civilizaţiei digitale”. Chipuri bucălate, zâmbitoare, încrezătoare în viitor, dornice să descopere lumea.
Mă uit la micuţii de azi. Ce deosebire! Chipuri absorbite, absente, surde şi tăcute. Stau tot timpul cu nasul într-un monitor. Dacă părinţii reuşesc cumva, prin absurd, să-i desprindă de calculator, ei îşi scot consoala de buzunar sau telefonul mobil şi îşi continuă netulburaţi hălăduiala în lumea virtuală. Le atragi atenţia, uite, acolo a început eclipsa de Lună şi ei ridică din umeri: „Lasă-ne! O s-o vedem deseară la televizor.” Ca să te înţelegi cu ei, trebuie să-ţi faci cont pe canalul lor de chat şi să-i „buzzui” cu încăpăţânare, dar te „bannează” (te exclud) imediat ce îşi dau seama cine eşti şi de ce îi tulburi.
Mă tem că urmaşii acestor „musculiţe lipite de ecran” nu vor mai fi interesaţi deloc de joacă, de mişcarea în aer liber (la orele când soarele n-are dinţi). Dar tot învăţul are şi un dezvăţ! Şi-atunci, nişte bătrânei simpatici (care au dat în mintea copiilor de acum 50 de ani) vor strânge mână de la mână fonduri ca să amenajeze într-o dumbravă de la marginea oraşului un spaţiu numit „Muzeul jucăuşilor”.
În primul despărţământ, vor planta un cireş aidoma celui în care s-a urcat Nică a Petrei Ciubotariului din „Amintirle” lui Creangă. Din păcate, ca să evite confuzia cu marijuana (Cannabis indica), organizatorii vor fi obligaţi prin lege să renunţe la plantarea cânepei obişnuite (Cannabis sativa). Eventual, vor sădi „iarba elefantului”, o plantă cu creştere rapidă, atât de căutată astăzi în industria panourilor aglomerate din lemn. Recoltată periodic, vânzarea ei va permite sponsorizarea unei tonete unde doritorii vor găsi halviţe cu stafide, covrigei săraţi, bragă proaspătă şi ceai de tei îndulcit cu miere polifloră.
În următoarea secţiune, pe un ţărm de mare, mai mulţi copii vor construi castele din nisip. Apa va fi călduţă şi de un albastru marin, fără urme de petrol sau alge roşii. Nisipul cuarţos va fi cernut cu atenţie, ca să se elimine cioburile tăioase de sticlă, dopurile metalice de bere şi „pufuleţii” de „canis merga”. Se vor adăuga pietricele cu muchiile rotunjite şi cochilii variat colorate. Valurile nu vor depăşi cinsprezece centimetri, iar briza zece kilometri pe oră. Din când în când, câte un vapor va trece pe buza orizontului şi va boncălui din goarne. La nevoie, când vor apare semne de moleşeală, o lotcă va aduce câţiva piraţi şi nişte papagali.
La capătul plajei, un clown în haine colorate ţipător îi va invita pe copii în arena circului, unde micii magicienii vor scoate iepuraşi din jobene, maimuţelele se vor da peste cap pe beţele cu mâner, contorsionistele vor face puntea, omul-ghiulea va tâşni din gâtul unei sticle de suc, elefanţii-stropitoare vor împroşca publicul cu apă, iar jongleurii vor împărţi portocale şi glume ca să nu rămână nimeni supărat. Câinele Mihail va cânta melodia generică din „Luminile rampei”, aplaudat de trupa de foci şi pinguini de la delfinariu.
Dincolo, lângă rondul de flori, se va întinde o păturică, unde mai multe păpuşi le vor aştepta pe fetiţe. Un dulăpior cu multe haine şi o comodă cu ceşcuţe de ceai vor constitui un decor minim. Câteva năframe vor închipui nişte mese şi un pătuţ. Accesul căţeluşilor şi pisicuţelor va fi neîngrădit. În schimb, ca să pătrundă „în căsuţă”, oaspeţii îşi vor scoate obligatoriu încălţările pe marginea păturii. Dacă se poartă civilizat, când se vor juca „am pierdut o batistuţă” vor primi câte un pupic.
Pe porţiunea de teren cu multe tufe, două echipe se vor juca „de-a hoţii şi vardiştii”. Primii îşi vor lăsa mustăţi haiduceşti şi vor călări nişte ponei închiriaţi de la circ. Cei din poteră vor purta uniformă şi vor dispune de motociclete cu girofar şi megafon. Dacă au trecut în clasa a treia şi deja cunosc literele, vor avea voie să scoată şi chitanţierul de amenzi.
Auziţi fluieratul ascuţit şi pufăitul vălătucilor de fum? Pe acolo circulă garnitura trenuleţului de agrement, cu pornire de la peronul doi şi-un sfert. La fiecare tură, se schimbă mecanicul. Călătorii sunt rugaţi să poftească în vagoane. Anunţurile de pe peron se vor face pe fondul cântecului trupei Iris, „Trenul fără naş” ori al „Holografului” cu Gabriel Cotabiţă interpretând „Ai bilet? Ba nu! Ba da!” (V-am avertizat că muzeul a fost înfiinţat de nişte moşi de acum 50 de ani!)
Muzeul jucăuşilor va fi plin de copii cu haine murdare, pantalonaşi rupţi, genunchi jupuiţi, poate cu nişte mici vânătai pe ici, pe colo - dar roşii în obraji, nişte micuţi vânjoşi cu pielea bronzată, cu ochii strălucitori. Ei se vor culca rupţi de oboseală şi vor visa că sunt sărutaţi zâne atunci când mămica îi va înveli cu păturica. Şi a doua zi, când se vor trezi, vor uita de tastaturi şi console - vor începe să se joace „de-a jucăuşii”...
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.35 / 8 iunie 2013
Mai bine de o lună, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă „Vasile Lucăcel” din Zalău a găzduit o inedită expoziţie de jucării vechi, strânse de bucureşteanul Dumitru Cristian, preşedintele Asociaţiei Muzeul Jucăriilor. Numai în două zile, la sfârşitul de săptămână din 18-19 mai, cu prilejul „Nopţii porţilor deschise”, când oamenii au putut intra gratis, ea a fost vizitată de circa 700 de curioşi. Colecţia cuprinde câteva sute de piese. Multe dintre ele provin dinainte de „epoca cauciucului şi plasticului” şi sunt confecţionate din lemn, carton, cârpe, pănuşi, tinichea. Alăturate lor, o galerie foto de portrete de copii dinainte de zorii „civilizaţiei digitale”. Chipuri bucălate, zâmbitoare, încrezătoare în viitor, dornice să descopere lumea.
Mă uit la micuţii de azi. Ce deosebire! Chipuri absorbite, absente, surde şi tăcute. Stau tot timpul cu nasul într-un monitor. Dacă părinţii reuşesc cumva, prin absurd, să-i desprindă de calculator, ei îşi scot consoala de buzunar sau telefonul mobil şi îşi continuă netulburaţi hălăduiala în lumea virtuală. Le atragi atenţia, uite, acolo a început eclipsa de Lună şi ei ridică din umeri: „Lasă-ne! O s-o vedem deseară la televizor.” Ca să te înţelegi cu ei, trebuie să-ţi faci cont pe canalul lor de chat şi să-i „buzzui” cu încăpăţânare, dar te „bannează” (te exclud) imediat ce îşi dau seama cine eşti şi de ce îi tulburi.
Mă tem că urmaşii acestor „musculiţe lipite de ecran” nu vor mai fi interesaţi deloc de joacă, de mişcarea în aer liber (la orele când soarele n-are dinţi). Dar tot învăţul are şi un dezvăţ! Şi-atunci, nişte bătrânei simpatici (care au dat în mintea copiilor de acum 50 de ani) vor strânge mână de la mână fonduri ca să amenajeze într-o dumbravă de la marginea oraşului un spaţiu numit „Muzeul jucăuşilor”.
În primul despărţământ, vor planta un cireş aidoma celui în care s-a urcat Nică a Petrei Ciubotariului din „Amintirle” lui Creangă. Din păcate, ca să evite confuzia cu marijuana (Cannabis indica), organizatorii vor fi obligaţi prin lege să renunţe la plantarea cânepei obişnuite (Cannabis sativa). Eventual, vor sădi „iarba elefantului”, o plantă cu creştere rapidă, atât de căutată astăzi în industria panourilor aglomerate din lemn. Recoltată periodic, vânzarea ei va permite sponsorizarea unei tonete unde doritorii vor găsi halviţe cu stafide, covrigei săraţi, bragă proaspătă şi ceai de tei îndulcit cu miere polifloră.
În următoarea secţiune, pe un ţărm de mare, mai mulţi copii vor construi castele din nisip. Apa va fi călduţă şi de un albastru marin, fără urme de petrol sau alge roşii. Nisipul cuarţos va fi cernut cu atenţie, ca să se elimine cioburile tăioase de sticlă, dopurile metalice de bere şi „pufuleţii” de „canis merga”. Se vor adăuga pietricele cu muchiile rotunjite şi cochilii variat colorate. Valurile nu vor depăşi cinsprezece centimetri, iar briza zece kilometri pe oră. Din când în când, câte un vapor va trece pe buza orizontului şi va boncălui din goarne. La nevoie, când vor apare semne de moleşeală, o lotcă va aduce câţiva piraţi şi nişte papagali.
La capătul plajei, un clown în haine colorate ţipător îi va invita pe copii în arena circului, unde micii magicienii vor scoate iepuraşi din jobene, maimuţelele se vor da peste cap pe beţele cu mâner, contorsionistele vor face puntea, omul-ghiulea va tâşni din gâtul unei sticle de suc, elefanţii-stropitoare vor împroşca publicul cu apă, iar jongleurii vor împărţi portocale şi glume ca să nu rămână nimeni supărat. Câinele Mihail va cânta melodia generică din „Luminile rampei”, aplaudat de trupa de foci şi pinguini de la delfinariu.
Dincolo, lângă rondul de flori, se va întinde o păturică, unde mai multe păpuşi le vor aştepta pe fetiţe. Un dulăpior cu multe haine şi o comodă cu ceşcuţe de ceai vor constitui un decor minim. Câteva năframe vor închipui nişte mese şi un pătuţ. Accesul căţeluşilor şi pisicuţelor va fi neîngrădit. În schimb, ca să pătrundă „în căsuţă”, oaspeţii îşi vor scoate obligatoriu încălţările pe marginea păturii. Dacă se poartă civilizat, când se vor juca „am pierdut o batistuţă” vor primi câte un pupic.
Pe porţiunea de teren cu multe tufe, două echipe se vor juca „de-a hoţii şi vardiştii”. Primii îşi vor lăsa mustăţi haiduceşti şi vor călări nişte ponei închiriaţi de la circ. Cei din poteră vor purta uniformă şi vor dispune de motociclete cu girofar şi megafon. Dacă au trecut în clasa a treia şi deja cunosc literele, vor avea voie să scoată şi chitanţierul de amenzi.
Auziţi fluieratul ascuţit şi pufăitul vălătucilor de fum? Pe acolo circulă garnitura trenuleţului de agrement, cu pornire de la peronul doi şi-un sfert. La fiecare tură, se schimbă mecanicul. Călătorii sunt rugaţi să poftească în vagoane. Anunţurile de pe peron se vor face pe fondul cântecului trupei Iris, „Trenul fără naş” ori al „Holografului” cu Gabriel Cotabiţă interpretând „Ai bilet? Ba nu! Ba da!” (V-am avertizat că muzeul a fost înfiinţat de nişte moşi de acum 50 de ani!)
Muzeul jucăuşilor va fi plin de copii cu haine murdare, pantalonaşi rupţi, genunchi jupuiţi, poate cu nişte mici vânătai pe ici, pe colo - dar roşii în obraji, nişte micuţi vânjoşi cu pielea bronzată, cu ochii strălucitori. Ei se vor culca rupţi de oboseală şi vor visa că sunt sărutaţi zâne atunci când mămica îi va înveli cu păturica. Şi a doua zi, când se vor trezi, vor uita de tastaturi şi console - vor începe să se joace „de-a jucăuşii”...
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.35 / 8 iunie 2013
20 mai 2013
Leurdării
(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 2)
(c) 2013 Györfi-Deák György
Prima dată, a trebuit să iau în serios leurda (leorda, leoarda) atunci când a apărut traducerea cărţii scrise de Maria Treben, „Sănătate din farmacia Domnului”. Colegele mele s-au repezit pe munte şi au coborât cu plase doldora de „ceapa ursului” culeasă de pe creasta Meseşului. I-au lăudat virtuţile: vindecă micozele şi alte boli de piele, îmbunătăţeşte memoria, înlătură diareea şi constipaţia, omoară viermii intestinali, curăţă rinichii şi vezica urinară. Un pumn de frunze mărunţite, dat în clocot în vin alb şi băut pe îndelete ajută respiraţia greoaie şi eliberează plămânii de flegmă. Preotul elveţian Künzle, citat de doamna Treben, a considerat că: „persoanele mereu bolnăvicioase, cele cu eczeme şi cu tenul făinos, scrofuloşii şi reumaticii ar trebui să preţuiască aiul de pădure asemenea aurului.” Bineînţeles, ca în cazul oricărui medicament, există şi contraindicaţii, în special pentru hipotensivi ori cei cu stomacul plăpând. De asemenea, ceapa ursului este interzisă mamelor care alăptează.
Denumirea i se trage de la credinţa că ursul, după ce a hibernat o iarnă întreagă în bârlog, iese la lumină şi, înainte de toate, paşte hulpav frunzele ca să-şi cureţe stomacul, intestinele şi sângele. O fi acelaşi animal care se sperie de propria umbră în 2 februarie, la Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Sărbătoarea Sfinţirii Lumânărilor (Candelaria), iar apoi doarme încă 40 de zile, semn că primăvara întârzie. Legenda este cunoscută din vechime, dovadă că, în urmă cu 250 de ani, suedezul Carl Linné i-a spus plantei „Allium ursinum”, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, dar în limba latină. „Aiul” este şi denumirea ardelenească a usturoiului, cu care leurda nu numai că este sora bună, dar împarte cu el şi puternicul miros de arsenic, uimitoarele efecte bactericide şi capacitatea de scădere a tensiunii arteriale.
Pomenită încă în antichitate de medicul grec Dioscoride, leurda nu este un usturoi sălbatic, ci o specie cu totul diferită. Dacă usturoiul face mai mulţi „căţei” şi are frunze conice prelungi, leurda are un singur bulb, învăluit într-o cămaşă translucidă şi frunzele oval-eliptice, asemănătoare cu cele ale călugărilor (măseaua ciutei, Erythronium dens-canis) sau lăcrămioarelor (mărgăritar, Convallaria majalis), atât doar că sunt de un verde-deschis. Călugărul înfloreşte mai devreme şi are frunzele puternic pătate. Lăcrimioarele au frunze tari, de un verde închis, care se desprind dintr-un fel de tirbuşon vegetal şi apar mai târziu, la începutul lunii mai. Ele seamănă un pic şi cu primele frunze de pecetea lui Solomon (creasta cocoşului, Polygonatum latifolium), care apoi se întind la distanţe egale pe tulpina aeriană. Oricum, diferenţierea e uşoară, dintre toate aceste specii cu frunze „în formă de paloş”, numai leurda miroase inconfundabil a usturoi.
Planta se consumă crudă, ca o trufanda, sub formă de salată, înainte de înflorire. Se poate conserva prin congelare, punând frunzele spălate în pungi de plastic, dar îşi pierde complet proprietăţile benefice prin uscare. Unii cred că salata după care Roşu Împărat îl trimite pe Harap Alb în grădina ursului ar fi fost tot leurda, poate aranjată să pară un pic mai stufoasă, că aşa-i în poveşti. Tăiată mărunt, ea poate fi presărată pe tartine, în ciorbe sau în alte tipuri de salate. După înflorirea plantei, frunzele îşi pierd frăgezimea, devin fibroase şi capătă un gust amar.
Florile apar în mănunchiuri de scânteiuţe albe ca zăpada, câte una din fiecare ceapă, înaltă de până la 30 cm. Au un aspect foarte decorativ, plutind diafan într-o lumină pură şi antiseptică. Lumea le-ar pune bucuros în vaze, dacă n-ar mirosi ca un colan anti-vampiri. La câte dumbrăvi cu leurdării ştiu în Ţara Silvaniei, sigur e o zonă de care contele Dracula se fereşte ca dracul de tămâie, mai ales în aprilie-mai, perioada de maximă vegetaţie. Leurda se poate consuma şi fiartă, preparată cu lapte, la fel ca spanacul, cu menţiunea că în acest caz trebuie să închideţi bine uşa şi să deschideţi larg ferestrele bucătăriei. Doar răzuitul rădăcinilor de hrean poate concura în putoare procesul de fierbere a frunzelor de ceapă ursească, dar merită supliciul, deoarece produsul finit este deosebit de gustos.
Gurmand pus pe şotii, scriitorul clujean Bálint Tibor a compus o odă dedicată cepei roşii, tradusă în limba română de poeta Simone Györfi, cu ocazia uneia dintre marile festivităţi organizate la Pericei, localitatea unde s-a împletit cea mai lungă sfoară de ceapă făcută vreodată de la Potop încoace. Textul, în bună parte, se potriveşte şi virtuţiilor culinare ale usturoiului de pădure:
Oh, Allium ursinum!
„Cu secole în urmă, pe când suratele tale au fost ademenite în grădinile mănăstirilor în speranţa că mireasma lor feciorelnică ascunde puteri tămăduitoare, demult ajutaseşi în alinarea spasmelor dureroase din corpul uman şi ostoiseşi neliniştiţi nou-născuţi; leac şi mană pentru trup şi suflet celor scăpaţi din robie.”
Dacă zălăuanii se aprovizionează din pâlcurile situate în jurul releului de televiziune, jibouanii beneficiau de o zonă la fel de bogată la Ciutărie (maghiară: Vadaskert), un cătun aflat nu departe de şoseaua care merge spre capitala de judeţ prin Popeni (Poptelec) şi Mirşid. În aproprierea barierei de cale ferată, în dreptul unui atelier de spălat maşini, se desprinde un drum către sud, către un deal abrupt şi înalt. Călătorul simte imediat mirosul de mercaptan (methanethiol) plutind în aer. El provine de la staţia de distribuire a gazului metan, individualizată printr-o sumedenie de ţevi şi robinete vopsite în convenţionalul galben strălucitor.
Drumul continuă pe lângă unitatea de producţie a unei firme de construcţii din oraş, unde sunt parcate tot felul de utilaje (basculante, macarale, buldozere etc.), apoi ajunge în dreptul unei parcele fără gard, cu o căsuţă dărăpănată la margine de drum şi vreo trei coşmelii acoperite cu folie de polietilenă.
A devenit legendar faptul că aici s-au înregistrat cu domiciliul circa 40 de familii nomade din neamul lui Parpanghel şi Corcodel, care, până să le fie confiscaţi caii şi trimişi la Baia Mare, i-au lăsat să paşte prin cimitirul de lângă fostul GOSTAT. Unul dintre epitropii de la biserica Sfântul Gheorghe a făcut plângere pentru repetata deteriorare a gardului de împrejmuire, drept care organele în drept i-au răspuns cât se poate de oficial şi de respectuos: „Stimate Domnule Episcop...” Ce ţi-e cu paronimele acestea poznaşe!...
Barăcile de lungimea scândurilor de brad sunt înzestrate cu felurite ferestre, recuperate de la orăşenii care şi-au pus geamuri termopan şi le-au aruncat pe cele vechi. Când şatra revine la bază, antenele satelit indică numărul de televizoare şi de clanuri prezente în mica ogradă. Un cablu multifilar agăţat de reţeaua stradală a asigurat cândva curentul. Acum şi el spânzură rupt, dovadă că şi lucrătorii de la electricitate au luat măsuri drastice. Caseta cu siguranţe exterioare de pe casa de paiantă este devastată, astfel încât racordarea ilicită să fie cât mai dificilă.
Drumul se bifurcă în dreptul unei ultime case, unde se înalţă o răstignire masivă, frumos sculptată din bârne de stejar. În dreapta, în hotarul pădurii, zace o căsuţă părăsită cu ferestrele oarbe, unde a locuit cândva o bătrânică. În pădurea tânără din apropiere, dincolo de porumbişte, este un alt câmp cu leurdă, dar mai mic decât cel de la baza marelui deal din Ciutărie. Anul acesta, localnicii m-au îndrumat într-acolo. Dincolo, în fostul rai al cepei ursului, acum totul este călcat şi dat la pământ de tractoarele forestiere. S-a dat liber la exploatarea lemnului, iar pădurea este devastată metru cu metru, în scopul unei cât mai rapide îmbogăţiri. Ca să se dezvolte, leurda are nevoie de terenuri umbrite şi umede, cu sol fertil. În „Enciclopedia curiozităţilor naturii”, Tudor Opriş atrăgea atenţia:
„Urcând în pădurile de fag, solurile brune, cu un humus acumulat în grosimi însemnate (10-20 m), biologic active, cu o bună şi măruntă structură glomerulară, afânate, slab acide, neutrale sau eventual saturate de baze, sunt indicate de o serie de plante binecunoscute, cum ar fi trepădătoarea sau breiul (Mercurialis perennis), urzica moartă cu flori galbene (Lainium galeobdolon), ciocul berzei (Geranium robertianum), plămânariţa sau mierea ursului (Pulmonaria rubra), aiul de pădure, cu frunze late şi flori albe (Allium ursinum), măcrişul iepuresc (Oxalis acetosella), dalacul (Paris quadrifolia). Deasupra lor, făgetul se dezvoltă viguros, iar productivitatea forestieră este foarte ridicată.”
La noi, „productivitatea forestieră” a fost retezată din rădăcină. Mă tem că s-ar putea să fie ultimul an când ciorchinele de scânteiuţe albe se vor ridica zglobii deasupra frunzele de un verde Veronese, iar apoi, în răriturile pline de cioturi noduroase, soarele va arde totul şi va întări pământul argilos, distrugând „lanurile” de Allium ursinum, unde altădată culegătorul putea secera cu coasa şi aduna cu căruţa.
Amintirea ei nu va rămâne nici măcar în toponimie. Una dintre fostele comune ce-i poartă numele este tocmai în hotarul Bucureştilor: Popeşti-Leordeni. Localitatea, acum în rang de oraş, a fost întemeiată de refugiaţii bulgari de credinţă romano-catolică, comunitate care formează şi acum cam o treime din populaţie. Prima menţionare a aşezării datează din 1530. Pe stema orăşelului se vede Fecioara Maria, sărbătorită în fiecare an de Sfântă Mărie Mică (8 septembrie). Aici s-a născut cronicarul Radu Popescu, al cărui nume e purtat de liceul din localitate.
Mult mai cunoscute în istorie sunt Leurdenii din Muscel, azi Leordeni, judeţul Argeş. De la ei şi-a luat numele vornicul muntean Stroe Leurdeanul, un boier mare meşter la intrigi din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, vremuri de război şi amărăciune în Ardeal. Împreună cu vistierul Dumitraşcu Ţarigrădeanu („două vase rele: unul rumânesc, altul grecesc”), el l-au încriminat mişeleşte pe postelnicul Constantin Cantacuzino, astfel încât voievodul Dimitrie Ghica a poruncit să fie smuls din aşternut, dus la Snagov şi omorât în pivniţa mănăstirii de acolo.
În Maramureş, la intrarea în Defileul Vişeului, se află satul Leordina, pomenită încă în 1411 ca Lewrgyna. La olteni, în Dolj, găsim Leordoasa, iar în Botoşani comuna Leorda. Satul Leordeni din judeţul Mureş merită doar o pomenire en-passant, deoarece a fost botezat recent, de către regimul comunist. Numele lui cinstit este Lőrincfalva (în germană: Lorenzdorf), din comuna Lukafalva, răsbotezată Gheorghe Doja.
Ceapa ursului este o plantă gingaşă şi darnică. Nu e doar o „mică bucurie” oferită primăvara excursioniştilor, ci şi un deliciu culinar. Este totodată un remediu natural, menit să arate cât adevăr cuprinde deviza: „Pădurea înseamnă sănătate!” Cine n-are leurdă să-şi cumpere!
Publicată în:
Caiete Silvane nr.100 / mai 2013
(c) 2013 Györfi-Deák György
Prima dată, a trebuit să iau în serios leurda (leorda, leoarda) atunci când a apărut traducerea cărţii scrise de Maria Treben, „Sănătate din farmacia Domnului”. Colegele mele s-au repezit pe munte şi au coborât cu plase doldora de „ceapa ursului” culeasă de pe creasta Meseşului. I-au lăudat virtuţile: vindecă micozele şi alte boli de piele, îmbunătăţeşte memoria, înlătură diareea şi constipaţia, omoară viermii intestinali, curăţă rinichii şi vezica urinară. Un pumn de frunze mărunţite, dat în clocot în vin alb şi băut pe îndelete ajută respiraţia greoaie şi eliberează plămânii de flegmă. Preotul elveţian Künzle, citat de doamna Treben, a considerat că: „persoanele mereu bolnăvicioase, cele cu eczeme şi cu tenul făinos, scrofuloşii şi reumaticii ar trebui să preţuiască aiul de pădure asemenea aurului.” Bineînţeles, ca în cazul oricărui medicament, există şi contraindicaţii, în special pentru hipotensivi ori cei cu stomacul plăpând. De asemenea, ceapa ursului este interzisă mamelor care alăptează.
Denumirea i se trage de la credinţa că ursul, după ce a hibernat o iarnă întreagă în bârlog, iese la lumină şi, înainte de toate, paşte hulpav frunzele ca să-şi cureţe stomacul, intestinele şi sângele. O fi acelaşi animal care se sperie de propria umbră în 2 februarie, la Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Sărbătoarea Sfinţirii Lumânărilor (Candelaria), iar apoi doarme încă 40 de zile, semn că primăvara întârzie. Legenda este cunoscută din vechime, dovadă că, în urmă cu 250 de ani, suedezul Carl Linné i-a spus plantei „Allium ursinum”, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, dar în limba latină. „Aiul” este şi denumirea ardelenească a usturoiului, cu care leurda nu numai că este sora bună, dar împarte cu el şi puternicul miros de arsenic, uimitoarele efecte bactericide şi capacitatea de scădere a tensiunii arteriale.
Pomenită încă în antichitate de medicul grec Dioscoride, leurda nu este un usturoi sălbatic, ci o specie cu totul diferită. Dacă usturoiul face mai mulţi „căţei” şi are frunze conice prelungi, leurda are un singur bulb, învăluit într-o cămaşă translucidă şi frunzele oval-eliptice, asemănătoare cu cele ale călugărilor (măseaua ciutei, Erythronium dens-canis) sau lăcrămioarelor (mărgăritar, Convallaria majalis), atât doar că sunt de un verde-deschis. Călugărul înfloreşte mai devreme şi are frunzele puternic pătate. Lăcrimioarele au frunze tari, de un verde închis, care se desprind dintr-un fel de tirbuşon vegetal şi apar mai târziu, la începutul lunii mai. Ele seamănă un pic şi cu primele frunze de pecetea lui Solomon (creasta cocoşului, Polygonatum latifolium), care apoi se întind la distanţe egale pe tulpina aeriană. Oricum, diferenţierea e uşoară, dintre toate aceste specii cu frunze „în formă de paloş”, numai leurda miroase inconfundabil a usturoi.
Planta se consumă crudă, ca o trufanda, sub formă de salată, înainte de înflorire. Se poate conserva prin congelare, punând frunzele spălate în pungi de plastic, dar îşi pierde complet proprietăţile benefice prin uscare. Unii cred că salata după care Roşu Împărat îl trimite pe Harap Alb în grădina ursului ar fi fost tot leurda, poate aranjată să pară un pic mai stufoasă, că aşa-i în poveşti. Tăiată mărunt, ea poate fi presărată pe tartine, în ciorbe sau în alte tipuri de salate. După înflorirea plantei, frunzele îşi pierd frăgezimea, devin fibroase şi capătă un gust amar.
Florile apar în mănunchiuri de scânteiuţe albe ca zăpada, câte una din fiecare ceapă, înaltă de până la 30 cm. Au un aspect foarte decorativ, plutind diafan într-o lumină pură şi antiseptică. Lumea le-ar pune bucuros în vaze, dacă n-ar mirosi ca un colan anti-vampiri. La câte dumbrăvi cu leurdării ştiu în Ţara Silvaniei, sigur e o zonă de care contele Dracula se fereşte ca dracul de tămâie, mai ales în aprilie-mai, perioada de maximă vegetaţie. Leurda se poate consuma şi fiartă, preparată cu lapte, la fel ca spanacul, cu menţiunea că în acest caz trebuie să închideţi bine uşa şi să deschideţi larg ferestrele bucătăriei. Doar răzuitul rădăcinilor de hrean poate concura în putoare procesul de fierbere a frunzelor de ceapă ursească, dar merită supliciul, deoarece produsul finit este deosebit de gustos.
Gurmand pus pe şotii, scriitorul clujean Bálint Tibor a compus o odă dedicată cepei roşii, tradusă în limba română de poeta Simone Györfi, cu ocazia uneia dintre marile festivităţi organizate la Pericei, localitatea unde s-a împletit cea mai lungă sfoară de ceapă făcută vreodată de la Potop încoace. Textul, în bună parte, se potriveşte şi virtuţiilor culinare ale usturoiului de pădure:
Oh, Allium ursinum!
„Cu secole în urmă, pe când suratele tale au fost ademenite în grădinile mănăstirilor în speranţa că mireasma lor feciorelnică ascunde puteri tămăduitoare, demult ajutaseşi în alinarea spasmelor dureroase din corpul uman şi ostoiseşi neliniştiţi nou-născuţi; leac şi mană pentru trup şi suflet celor scăpaţi din robie.”
Dacă zălăuanii se aprovizionează din pâlcurile situate în jurul releului de televiziune, jibouanii beneficiau de o zonă la fel de bogată la Ciutărie (maghiară: Vadaskert), un cătun aflat nu departe de şoseaua care merge spre capitala de judeţ prin Popeni (Poptelec) şi Mirşid. În aproprierea barierei de cale ferată, în dreptul unui atelier de spălat maşini, se desprinde un drum către sud, către un deal abrupt şi înalt. Călătorul simte imediat mirosul de mercaptan (methanethiol) plutind în aer. El provine de la staţia de distribuire a gazului metan, individualizată printr-o sumedenie de ţevi şi robinete vopsite în convenţionalul galben strălucitor.
Drumul continuă pe lângă unitatea de producţie a unei firme de construcţii din oraş, unde sunt parcate tot felul de utilaje (basculante, macarale, buldozere etc.), apoi ajunge în dreptul unei parcele fără gard, cu o căsuţă dărăpănată la margine de drum şi vreo trei coşmelii acoperite cu folie de polietilenă.
A devenit legendar faptul că aici s-au înregistrat cu domiciliul circa 40 de familii nomade din neamul lui Parpanghel şi Corcodel, care, până să le fie confiscaţi caii şi trimişi la Baia Mare, i-au lăsat să paşte prin cimitirul de lângă fostul GOSTAT. Unul dintre epitropii de la biserica Sfântul Gheorghe a făcut plângere pentru repetata deteriorare a gardului de împrejmuire, drept care organele în drept i-au răspuns cât se poate de oficial şi de respectuos: „Stimate Domnule Episcop...” Ce ţi-e cu paronimele acestea poznaşe!...
Barăcile de lungimea scândurilor de brad sunt înzestrate cu felurite ferestre, recuperate de la orăşenii care şi-au pus geamuri termopan şi le-au aruncat pe cele vechi. Când şatra revine la bază, antenele satelit indică numărul de televizoare şi de clanuri prezente în mica ogradă. Un cablu multifilar agăţat de reţeaua stradală a asigurat cândva curentul. Acum şi el spânzură rupt, dovadă că şi lucrătorii de la electricitate au luat măsuri drastice. Caseta cu siguranţe exterioare de pe casa de paiantă este devastată, astfel încât racordarea ilicită să fie cât mai dificilă.
Drumul se bifurcă în dreptul unei ultime case, unde se înalţă o răstignire masivă, frumos sculptată din bârne de stejar. În dreapta, în hotarul pădurii, zace o căsuţă părăsită cu ferestrele oarbe, unde a locuit cândva o bătrânică. În pădurea tânără din apropiere, dincolo de porumbişte, este un alt câmp cu leurdă, dar mai mic decât cel de la baza marelui deal din Ciutărie. Anul acesta, localnicii m-au îndrumat într-acolo. Dincolo, în fostul rai al cepei ursului, acum totul este călcat şi dat la pământ de tractoarele forestiere. S-a dat liber la exploatarea lemnului, iar pădurea este devastată metru cu metru, în scopul unei cât mai rapide îmbogăţiri. Ca să se dezvolte, leurda are nevoie de terenuri umbrite şi umede, cu sol fertil. În „Enciclopedia curiozităţilor naturii”, Tudor Opriş atrăgea atenţia:
„Urcând în pădurile de fag, solurile brune, cu un humus acumulat în grosimi însemnate (10-20 m), biologic active, cu o bună şi măruntă structură glomerulară, afânate, slab acide, neutrale sau eventual saturate de baze, sunt indicate de o serie de plante binecunoscute, cum ar fi trepădătoarea sau breiul (Mercurialis perennis), urzica moartă cu flori galbene (Lainium galeobdolon), ciocul berzei (Geranium robertianum), plămânariţa sau mierea ursului (Pulmonaria rubra), aiul de pădure, cu frunze late şi flori albe (Allium ursinum), măcrişul iepuresc (Oxalis acetosella), dalacul (Paris quadrifolia). Deasupra lor, făgetul se dezvoltă viguros, iar productivitatea forestieră este foarte ridicată.”
La noi, „productivitatea forestieră” a fost retezată din rădăcină. Mă tem că s-ar putea să fie ultimul an când ciorchinele de scânteiuţe albe se vor ridica zglobii deasupra frunzele de un verde Veronese, iar apoi, în răriturile pline de cioturi noduroase, soarele va arde totul şi va întări pământul argilos, distrugând „lanurile” de Allium ursinum, unde altădată culegătorul putea secera cu coasa şi aduna cu căruţa.
Amintirea ei nu va rămâne nici măcar în toponimie. Una dintre fostele comune ce-i poartă numele este tocmai în hotarul Bucureştilor: Popeşti-Leordeni. Localitatea, acum în rang de oraş, a fost întemeiată de refugiaţii bulgari de credinţă romano-catolică, comunitate care formează şi acum cam o treime din populaţie. Prima menţionare a aşezării datează din 1530. Pe stema orăşelului se vede Fecioara Maria, sărbătorită în fiecare an de Sfântă Mărie Mică (8 septembrie). Aici s-a născut cronicarul Radu Popescu, al cărui nume e purtat de liceul din localitate.
Mult mai cunoscute în istorie sunt Leurdenii din Muscel, azi Leordeni, judeţul Argeş. De la ei şi-a luat numele vornicul muntean Stroe Leurdeanul, un boier mare meşter la intrigi din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, vremuri de război şi amărăciune în Ardeal. Împreună cu vistierul Dumitraşcu Ţarigrădeanu („două vase rele: unul rumânesc, altul grecesc”), el l-au încriminat mişeleşte pe postelnicul Constantin Cantacuzino, astfel încât voievodul Dimitrie Ghica a poruncit să fie smuls din aşternut, dus la Snagov şi omorât în pivniţa mănăstirii de acolo.
În Maramureş, la intrarea în Defileul Vişeului, se află satul Leordina, pomenită încă în 1411 ca Lewrgyna. La olteni, în Dolj, găsim Leordoasa, iar în Botoşani comuna Leorda. Satul Leordeni din judeţul Mureş merită doar o pomenire en-passant, deoarece a fost botezat recent, de către regimul comunist. Numele lui cinstit este Lőrincfalva (în germană: Lorenzdorf), din comuna Lukafalva, răsbotezată Gheorghe Doja.
Ceapa ursului este o plantă gingaşă şi darnică. Nu e doar o „mică bucurie” oferită primăvara excursioniştilor, ci şi un deliciu culinar. Este totodată un remediu natural, menit să arate cât adevăr cuprinde deviza: „Pădurea înseamnă sănătate!” Cine n-are leurdă să-şi cumpere!
Publicată în:
Caiete Silvane nr.100 / mai 2013
10 mai 2013
Lecturi la lumina lanternelor
(c) 2013 - Györfi-Deák György
După modelul muzeelor, de vreo doi-trei ani, bibliotecile româneşti au început să organizeze „Nopţi albe”, când instituţia este deschisă până noaptea târziu, se organizează diferite expoziţii, sunt invitaţi artişti, poeţi, scriitori, actori de marcă, uneori însuşi publicul ţine să se dea în spectacol. De unde pui că e o perioadă de graţie, când cititorii se pot înscrie fără taxe, iar restanţierii sunt iertaţi de amenzi dacă înapoiază cărţile uitate, neaduse la termen. „Insomniacii la bibliotecă” reprezintă o ieşire din cotidian, din activităţile de rutină, oferă o ocazie de a atrage atenţia asupra unei instituţii atât de folositoare comunităţii, dar de care lumea îşi aminte doar în clipele de mare ananghie.
Drept o zi reprezentativă a fost aleasă sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Ideea n-a provenit de la victoria asupra balaurului analfabetismului, domeniu în care ocupăm locul fruntaş în Europa, ci ne-a fost servită pe tavă de englezi şi de spanioli. În 23 aprilie 1564 s-a născut, iar apoi în 23 aprilie 1616 a murit William Shakespeare. Cu o zi înainte, 22 aprilie 1616, s-a stins Miguel de Cervantes Saavedra. În aceste două ţări, de Sfântul Gheorghe, librarii au început să organizeze târguri de carte (book fair în engleză, feria del libro în spaniolă), când ofereau marfa cu reduceri tentante. Încetul cu încetul, „Sărbătoarea cărţii” i-a cuprins pe toţi cei interesaţi, producători sau consumatori şi s-a transformat în „Serbarea lecturii”, „Ziua bibliotecarilor” sau „Nedeia anticariatelor”.
Anul acesta, Maria Gîrboan, bibliotecara de la Centrul de Documentare şi Informare al Şcolii Gimnaziale „Lucian Blaga” din Jibou, a avut ideea să lanseze tema „Fantasticul la lumina lanternelor”. Participanţii s-au adunat pe înserate, fiecare cu lanterna proprie. Au fost invitaţi foştii elevi Daniel Coste şi George Stana, precum şi subsemnatul, cu toţii pasionaţi de literatura fantastică, dar savoarea manifestării au dat-o elevii din clasele de gimnaziu, de la cei mai mici, din clasa a V-a, până la adolescenţii dintr-a opta, gata să plece la liceu. Ei au venit fiecare cu câte o povestire şi, în vreme ce au purtat spotul de lumină de la un capăt la celălalt al paginii, urmărind şirul cuvintelor, ne-au amuzat sau ne-au îngrozit cu diferitele întâmplări. Am ascultat scufundaţi în semiîntuneric aventuri terifiante, poveşti cu Feţi Frumoşi, coşmaruri dătătoare de fiori, istorioare din Lumea Virtuală, escapade onirice, întâlniri cu fantome, situaţii salvate în mod miraculos de zâne, ba chiar şi vreo două naraţiuni horror, pline de creaturi scârboase şi cu mult sânge împroşcat pe pereţi. Ba nu, sângele şuvoi era dintr-o poveste cu un joc video. Brrr!
Au fost prezenţi şi mulţi dintre dascălii şcolii, în special de la catedra de limbi: doamnele profesoare Moga Rodica, Chira Liana, Ilieş Mirela, Gog Emanuela, Coste Daniela, domnii profesori Stejerean Nicu, Turc Emanuel, Coste Gheorghe. Manifestarea a oferit prilejul interpretării scenetei Pantofii îndrăgostiţi de către un grup eterogen de elevi francofoni. Ei s-au pregătit în mod special pentru spectacol, desenându-şi diferite expresii pe feţe, aşa că putem contabiliza şi un atelier de body painting la suma reuşitelor.
Gândindu-mă la semnificaţia de odinioară a sărbătorii, în scurta mea intervenţie m-am referit la dragoni şi la balaurologie, ştiinţă inventată de marele Cerebron Emtadratus, profesorul celor două hipergenii cibernetice Trurl şi Clapauţius. După cum bine se ştie, balauri nu există, dar felul în care nu există a fost clasificat la Şcoala Neantică Superioară după probabilitatea lor de apariţie. Dragonii apar doar în poveşti şi în vise? Poftim Imaginarii! Există zero şanse să-i întâlnim? Iată categoria Nuliştilori. Probabilitatea unui asemenea eveniment e negativă? Uite şi Negativii. Cine a citit Ciberiada lui Stanislaw Lem şi-a adus aminte de toate întâmplările năstruşnice din Expediţia a treia. Cine nu, poate împrumuta cartea de la bibliotecă. Merită!
Când întunericul a devenit deplin, a apărut însuşi Edgar Allan Poe în persoana elevului Cătălin Horvath. El ne-a oferit comparaţia cu o capodoperă terifiantă, după care n-a rămas decât să revenim la realitate (tot la lumina lanternelor), să atacăm fursecurile şi sticlele cu Cola.
În semnalarea trimisă presei, profesorii Liana Chira şi Iosif Daróczi scriau: „Obiectivul principal al activităţii a fost atragerea copiilor spre lectură, revigorarea dorinţei de a citi, de a evada din lumea reală în cea a imaginarului, unde totul este posibil, descoperind farmecul lecturii la lumina lanternelor.” Dar partea cea mai frumoasă a fost la ieşirea din şcoală când, după trecerea prin poartă, s-a răspândit în oraş un grup vesel de licurici purtători de luminiţe, dornici să continue acasă Sărbătoarea Cărţii. Dacă aţi pierdut-o, să fiţi atenţi la anul. Noaptea de Sângeorz oricum e una magică.
Publicată în revista:
Prăvălia culturală, Nr.34 / 8 mai 2013
După modelul muzeelor, de vreo doi-trei ani, bibliotecile româneşti au început să organizeze „Nopţi albe”, când instituţia este deschisă până noaptea târziu, se organizează diferite expoziţii, sunt invitaţi artişti, poeţi, scriitori, actori de marcă, uneori însuşi publicul ţine să se dea în spectacol. De unde pui că e o perioadă de graţie, când cititorii se pot înscrie fără taxe, iar restanţierii sunt iertaţi de amenzi dacă înapoiază cărţile uitate, neaduse la termen. „Insomniacii la bibliotecă” reprezintă o ieşire din cotidian, din activităţile de rutină, oferă o ocazie de a atrage atenţia asupra unei instituţii atât de folositoare comunităţii, dar de care lumea îşi aminte doar în clipele de mare ananghie.
Drept o zi reprezentativă a fost aleasă sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Ideea n-a provenit de la victoria asupra balaurului analfabetismului, domeniu în care ocupăm locul fruntaş în Europa, ci ne-a fost servită pe tavă de englezi şi de spanioli. În 23 aprilie 1564 s-a născut, iar apoi în 23 aprilie 1616 a murit William Shakespeare. Cu o zi înainte, 22 aprilie 1616, s-a stins Miguel de Cervantes Saavedra. În aceste două ţări, de Sfântul Gheorghe, librarii au început să organizeze târguri de carte (book fair în engleză, feria del libro în spaniolă), când ofereau marfa cu reduceri tentante. Încetul cu încetul, „Sărbătoarea cărţii” i-a cuprins pe toţi cei interesaţi, producători sau consumatori şi s-a transformat în „Serbarea lecturii”, „Ziua bibliotecarilor” sau „Nedeia anticariatelor”.
Anul acesta, Maria Gîrboan, bibliotecara de la Centrul de Documentare şi Informare al Şcolii Gimnaziale „Lucian Blaga” din Jibou, a avut ideea să lanseze tema „Fantasticul la lumina lanternelor”. Participanţii s-au adunat pe înserate, fiecare cu lanterna proprie. Au fost invitaţi foştii elevi Daniel Coste şi George Stana, precum şi subsemnatul, cu toţii pasionaţi de literatura fantastică, dar savoarea manifestării au dat-o elevii din clasele de gimnaziu, de la cei mai mici, din clasa a V-a, până la adolescenţii dintr-a opta, gata să plece la liceu. Ei au venit fiecare cu câte o povestire şi, în vreme ce au purtat spotul de lumină de la un capăt la celălalt al paginii, urmărind şirul cuvintelor, ne-au amuzat sau ne-au îngrozit cu diferitele întâmplări. Am ascultat scufundaţi în semiîntuneric aventuri terifiante, poveşti cu Feţi Frumoşi, coşmaruri dătătoare de fiori, istorioare din Lumea Virtuală, escapade onirice, întâlniri cu fantome, situaţii salvate în mod miraculos de zâne, ba chiar şi vreo două naraţiuni horror, pline de creaturi scârboase şi cu mult sânge împroşcat pe pereţi. Ba nu, sângele şuvoi era dintr-o poveste cu un joc video. Brrr!
Au fost prezenţi şi mulţi dintre dascălii şcolii, în special de la catedra de limbi: doamnele profesoare Moga Rodica, Chira Liana, Ilieş Mirela, Gog Emanuela, Coste Daniela, domnii profesori Stejerean Nicu, Turc Emanuel, Coste Gheorghe. Manifestarea a oferit prilejul interpretării scenetei Pantofii îndrăgostiţi de către un grup eterogen de elevi francofoni. Ei s-au pregătit în mod special pentru spectacol, desenându-şi diferite expresii pe feţe, aşa că putem contabiliza şi un atelier de body painting la suma reuşitelor.
Gândindu-mă la semnificaţia de odinioară a sărbătorii, în scurta mea intervenţie m-am referit la dragoni şi la balaurologie, ştiinţă inventată de marele Cerebron Emtadratus, profesorul celor două hipergenii cibernetice Trurl şi Clapauţius. După cum bine se ştie, balauri nu există, dar felul în care nu există a fost clasificat la Şcoala Neantică Superioară după probabilitatea lor de apariţie. Dragonii apar doar în poveşti şi în vise? Poftim Imaginarii! Există zero şanse să-i întâlnim? Iată categoria Nuliştilori. Probabilitatea unui asemenea eveniment e negativă? Uite şi Negativii. Cine a citit Ciberiada lui Stanislaw Lem şi-a adus aminte de toate întâmplările năstruşnice din Expediţia a treia. Cine nu, poate împrumuta cartea de la bibliotecă. Merită!
Când întunericul a devenit deplin, a apărut însuşi Edgar Allan Poe în persoana elevului Cătălin Horvath. El ne-a oferit comparaţia cu o capodoperă terifiantă, după care n-a rămas decât să revenim la realitate (tot la lumina lanternelor), să atacăm fursecurile şi sticlele cu Cola.
În semnalarea trimisă presei, profesorii Liana Chira şi Iosif Daróczi scriau: „Obiectivul principal al activităţii a fost atragerea copiilor spre lectură, revigorarea dorinţei de a citi, de a evada din lumea reală în cea a imaginarului, unde totul este posibil, descoperind farmecul lecturii la lumina lanternelor.” Dar partea cea mai frumoasă a fost la ieşirea din şcoală când, după trecerea prin poartă, s-a răspândit în oraş un grup vesel de licurici purtători de luminiţe, dornici să continue acasă Sărbătoarea Cărţii. Dacă aţi pierdut-o, să fiţi atenţi la anul. Noaptea de Sângeorz oricum e una magică.
Publicată în revista:
Prăvălia culturală, Nr.34 / 8 mai 2013
27 aprilie 2013
Pre-Supunere
(c) 2013 - Györfi-Deák György
Ani de-a rândul, literatura S.F. a fost socotită drept un instrument de bază pentru educarea ateistă a tineretului. În mod paradoxal, Editura Politică a scos în anii '80 o serie de antologii, printre care şi una pe această temă, volum ce cuprindea povestiri care nu puneau defel în discuţie credinţa, ci mai degrabă urmările fanatismului şi ale bigotismului religios; lucruri pe care, de altfel, au trebuit să le înfrunte toţi profeţii, indiferent de religia propovăduită.
John Ronald Reuel Tolkien, în amplul său eseu „On Fairy Stories”, susţine că întrucât a fost creat „după chipul şi asemănarea Creatorului”, omul este el însuşi un mic creator, un sub-creator, capabil să genereze lumi imaginare, care devin viabile doar în măsura în care ele induc în iubitorul de artă acea participare sufletească pe care profesorul englez o numeşte „credinţă secundară”. Da, demonstrează Tolkien, pentru a construi prin fantezie un alt univers şi a-i da viaţă, e nevoie de credinţă.
Peste aceeaşi dilemă a dat şi filozofia marxistă, în numele căreia s-a încercat îndepărtarea maselor de religie, citându-se greşit o frază a lui Marx, în care se spunea că „religia constituie opiul popoarelor”. Dar în vremea respectivă, opiul nu era folosit pentru producerea unor stări de graţie, pentru îmbătarea simţurilor, ci drept analgezic. „Laudanum”-ul, tinctura de opiu, era un medicament foarte scump pentru calmarea durerilor, pe care oamenii din popor nu şi-l puteau permite, de aceea ei apelau la Dumnezeu să le aline suferinţele. Însuşi marxismul, în forma promovată de revoluţia bolşevică, cuprindea elemente mesianice, credinţa în faptul că binele adus de comunism va învinge răul produs de capitalism şi oamenii vor trăi mai bine într-un viitor luminos, în care fiecăruia i se va lua după puteri şi i se va da după nevoi.
Destrămarea acestui vis frumos, în care n-au crezut doar părinţii noştri, ci şi intelectuali de marcă de pe tot cuprinsul globului, s-a produs violent, adăugând noi dureri celor pe care susţinea că le alină. Poate nu întâmplător, perioada comunistă a favorizat apariţia celor mai cutremurătoare romane de avertisment, începând cu Zamiatin (Noi, 1922), continuând cu Huxley (Minunata lume nouă, 1932), Orwell (O mie nouă sute optzeci şi patru, 1949), Bradbury (451 grade Fahrenheit)...
Din păcate, nimeni nu ştie ce se va întâmpla (iar Lucian Ionică susţine într-o povestire, „Grijă părintească”, că dacă am ştii însăşi această informaţie ar modifica instantaneu viitorul). Deşi se pot calcula evenimente astronomice şi elabora prognoze pe baza unor legi fizice ori sociale, iar meteorologia tinde să devină o ştiinţă exactă, restul rămân doar simple presupuneri. Psihoistoria e încă doar o născocire asimoviană. Unii pun la îndoială chiar faptul că Dumnezeu ar fi atotştiutor şi, prin urmare, că ar putea lămuri taina ce ascunde lucrurile şi întâmplările ce vor veni. Să argumentezi că Dumnezeu ştie, dar nu spune, e o contradicţie în termeni. Evreii din timpul Regilor, precum Saul (1 Samuel 28:7-19), încă mai cereau sfatul sufletelor morţilor şi, paradoxal, au ajuns să-i redescopere pe proorocii ignoraţi câtă vreme trăiseră în preajma lor. Mântuitorul ştia că va fi răstignit şi şi-a acceptat soarta, deşi iniţial ceruse să n-aibă parte de „paharul acesta” (Matei 26:39). Discipolii lui Mahomed au tranşat sec problema cognoscibilităţii viitorului: „Inşallah!”, adică „[Facă-se] voia Domnului!”
Urmărind şirul exemplelor pomenite mai sus, s-ar părea că între cunoaşterea viitorului şi credinţă ar există o relaţie de proporţionalitate inversă: cu cât omul ar afla mai multe despre ceea ce urmează să i se întâmple, cu atât el ar trebui să fie mai necredincios. Se pot aduce însă suficiente exemple că lucrurile nu stau aşa: de multe ori, oamenii, deşi ştiau ce-i aşteaptă, au ales de bună voie să se sacrifice crezând ca urmaşii lor o vor duce mai bine. Şi-apoi, legile naturii, relaţiile care pot fi definite şi descrise matematic, operează cu mărimi cantitative. Cum să stabileşti o legătură între cognoscibilitate şi sentimentul religios, câtă vreme nu s-a inventat încă aparatul care permite cântărirea cantităţii de credinţă din sufletul omului?
Presupunerile pe care şi le face oricare persoană când ajunge într-un punct de răscruce, unde tare bine i-ar prinde să cunoască ce s-ar întâmpla dacă ar lua-o într-o parte sau alta (şi câte astfel de situaţii apar într-o viaţă de om!), pot conduce spre o supunere prost-înţeleasă, spre acceptarea unei soluţii de minimă rezistenţă, dar pot constitui şi o raţiune pentru răzvrătire, pentru a rezista în faţa unor presiuni menite să dezumanizeze omul şi să şi-l aservească. Menirea literaturii e să evidenţieze faptul că, în astfel de situaţii, rolul hotărâtor îl are sufletul omului.
Credinţa reprezintă înainte de toate legătura directă între om şi Creator, fie el Dumnezeu ori doar un artist înzestrat cu har. Geneza, de orice natură sau mărime ar fi ea, ordonează haosul şi umple neantul, stabileşte ceea ce Tolkien numeşte atât de sugestiv „interconexiunile ascunse ale realităţii”, valabilităţi universale care se revelează în timp omului, legităţile pe baza cărora funcţionează lumea. Omul poate alege să le respecte şi să tragă foloase de pe urma lor sau să le ignore şi, încetul cu încetul să-şi piardă sufletul, fiinţa şi raţiunea de a exista.
Literatura de anticipaţie creează lumi secundare, universuri paralele, unde acţionează legităţi stranii, tocmai pentru a transmite cititorului raţiuni şi sentimente menite să-l ajute în înţelegerea realităţii imediate. Din supuneri şi presupuneri, science-fictionul generează transpuneri, oferind cititorului o dimensiune în plus, o vedere din înălţime, ce generează „vertijul intelectual”, „the sense of wonder”, „minunarea” rudă bună cu credinţa, cu extazul mistic, cu starea de iluminare. La urma urmei, acesta este rostul adevăratei arte, să-l reunească pe om cu Dumnezeu.
Articol publicat în:
Caiete Silvane nr.99 / aprilie 2013
Ani de-a rândul, literatura S.F. a fost socotită drept un instrument de bază pentru educarea ateistă a tineretului. În mod paradoxal, Editura Politică a scos în anii '80 o serie de antologii, printre care şi una pe această temă, volum ce cuprindea povestiri care nu puneau defel în discuţie credinţa, ci mai degrabă urmările fanatismului şi ale bigotismului religios; lucruri pe care, de altfel, au trebuit să le înfrunte toţi profeţii, indiferent de religia propovăduită.
John Ronald Reuel Tolkien, în amplul său eseu „On Fairy Stories”, susţine că întrucât a fost creat „după chipul şi asemănarea Creatorului”, omul este el însuşi un mic creator, un sub-creator, capabil să genereze lumi imaginare, care devin viabile doar în măsura în care ele induc în iubitorul de artă acea participare sufletească pe care profesorul englez o numeşte „credinţă secundară”. Da, demonstrează Tolkien, pentru a construi prin fantezie un alt univers şi a-i da viaţă, e nevoie de credinţă.
Peste aceeaşi dilemă a dat şi filozofia marxistă, în numele căreia s-a încercat îndepărtarea maselor de religie, citându-se greşit o frază a lui Marx, în care se spunea că „religia constituie opiul popoarelor”. Dar în vremea respectivă, opiul nu era folosit pentru producerea unor stări de graţie, pentru îmbătarea simţurilor, ci drept analgezic. „Laudanum”-ul, tinctura de opiu, era un medicament foarte scump pentru calmarea durerilor, pe care oamenii din popor nu şi-l puteau permite, de aceea ei apelau la Dumnezeu să le aline suferinţele. Însuşi marxismul, în forma promovată de revoluţia bolşevică, cuprindea elemente mesianice, credinţa în faptul că binele adus de comunism va învinge răul produs de capitalism şi oamenii vor trăi mai bine într-un viitor luminos, în care fiecăruia i se va lua după puteri şi i se va da după nevoi.
Destrămarea acestui vis frumos, în care n-au crezut doar părinţii noştri, ci şi intelectuali de marcă de pe tot cuprinsul globului, s-a produs violent, adăugând noi dureri celor pe care susţinea că le alină. Poate nu întâmplător, perioada comunistă a favorizat apariţia celor mai cutremurătoare romane de avertisment, începând cu Zamiatin (Noi, 1922), continuând cu Huxley (Minunata lume nouă, 1932), Orwell (O mie nouă sute optzeci şi patru, 1949), Bradbury (451 grade Fahrenheit)...
Din păcate, nimeni nu ştie ce se va întâmpla (iar Lucian Ionică susţine într-o povestire, „Grijă părintească”, că dacă am ştii însăşi această informaţie ar modifica instantaneu viitorul). Deşi se pot calcula evenimente astronomice şi elabora prognoze pe baza unor legi fizice ori sociale, iar meteorologia tinde să devină o ştiinţă exactă, restul rămân doar simple presupuneri. Psihoistoria e încă doar o născocire asimoviană. Unii pun la îndoială chiar faptul că Dumnezeu ar fi atotştiutor şi, prin urmare, că ar putea lămuri taina ce ascunde lucrurile şi întâmplările ce vor veni. Să argumentezi că Dumnezeu ştie, dar nu spune, e o contradicţie în termeni. Evreii din timpul Regilor, precum Saul (1 Samuel 28:7-19), încă mai cereau sfatul sufletelor morţilor şi, paradoxal, au ajuns să-i redescopere pe proorocii ignoraţi câtă vreme trăiseră în preajma lor. Mântuitorul ştia că va fi răstignit şi şi-a acceptat soarta, deşi iniţial ceruse să n-aibă parte de „paharul acesta” (Matei 26:39). Discipolii lui Mahomed au tranşat sec problema cognoscibilităţii viitorului: „Inşallah!”, adică „[Facă-se] voia Domnului!”
Urmărind şirul exemplelor pomenite mai sus, s-ar părea că între cunoaşterea viitorului şi credinţă ar există o relaţie de proporţionalitate inversă: cu cât omul ar afla mai multe despre ceea ce urmează să i se întâmple, cu atât el ar trebui să fie mai necredincios. Se pot aduce însă suficiente exemple că lucrurile nu stau aşa: de multe ori, oamenii, deşi ştiau ce-i aşteaptă, au ales de bună voie să se sacrifice crezând ca urmaşii lor o vor duce mai bine. Şi-apoi, legile naturii, relaţiile care pot fi definite şi descrise matematic, operează cu mărimi cantitative. Cum să stabileşti o legătură între cognoscibilitate şi sentimentul religios, câtă vreme nu s-a inventat încă aparatul care permite cântărirea cantităţii de credinţă din sufletul omului?
Presupunerile pe care şi le face oricare persoană când ajunge într-un punct de răscruce, unde tare bine i-ar prinde să cunoască ce s-ar întâmpla dacă ar lua-o într-o parte sau alta (şi câte astfel de situaţii apar într-o viaţă de om!), pot conduce spre o supunere prost-înţeleasă, spre acceptarea unei soluţii de minimă rezistenţă, dar pot constitui şi o raţiune pentru răzvrătire, pentru a rezista în faţa unor presiuni menite să dezumanizeze omul şi să şi-l aservească. Menirea literaturii e să evidenţieze faptul că, în astfel de situaţii, rolul hotărâtor îl are sufletul omului.
Credinţa reprezintă înainte de toate legătura directă între om şi Creator, fie el Dumnezeu ori doar un artist înzestrat cu har. Geneza, de orice natură sau mărime ar fi ea, ordonează haosul şi umple neantul, stabileşte ceea ce Tolkien numeşte atât de sugestiv „interconexiunile ascunse ale realităţii”, valabilităţi universale care se revelează în timp omului, legităţile pe baza cărora funcţionează lumea. Omul poate alege să le respecte şi să tragă foloase de pe urma lor sau să le ignore şi, încetul cu încetul să-şi piardă sufletul, fiinţa şi raţiunea de a exista.
Literatura de anticipaţie creează lumi secundare, universuri paralele, unde acţionează legităţi stranii, tocmai pentru a transmite cititorului raţiuni şi sentimente menite să-l ajute în înţelegerea realităţii imediate. Din supuneri şi presupuneri, science-fictionul generează transpuneri, oferind cititorului o dimensiune în plus, o vedere din înălţime, ce generează „vertijul intelectual”, „the sense of wonder”, „minunarea” rudă bună cu credinţa, cu extazul mistic, cu starea de iluminare. La urma urmei, acesta este rostul adevăratei arte, să-l reunească pe om cu Dumnezeu.
Articol publicat în:
Caiete Silvane nr.99 / aprilie 2013
09 aprilie 2013
Ce n-a văzut Parisul...
(c) 2013 - Györfi-Deák György
Vespasian Dragu, învăţătorul clasei a III-a C, făcu ochii mari când Gigel Precupeţeanu, băiatul fochistului de la băi, intră în sală cu ditamai bâzdâgania în braţe. Era un copil slăbănog şi neastâmpărat, cu tenişi chinezeşti în picioare şi ghiozdanul atârnat de un singur umăr, îmbrăcat cu un paltonaş moştenit de la una dintre surorile mai mari. Pe cap purta, tras şmecher pe ochi, un fes mare cât turbanul lui Baiazid Yildirim, cu pompon multicolor, tricotat de bunică-sa. Era al treilea dintre cei cinci fraţi născuţi de Lucreţia Papor, bucătăreasa de la cantina liceului.
Dascălul îşi determinase şcolarii să participe la târgul caritabil „Din inimă pentru inimă”, destinat adunării de fonduri pentru copiii cardiaci a căror singură salvare ar fi fost o operaţie efectuată de echipa unui domn profesor universitar într-o clinică specializată din străinătate - soluţie extremă, foarte costisitoare, peste posibilităţile majorităţii părinţilor. Micuţii au înţeles doar că alţi pruncuţi au nevoie de ajutorul lor. S-au apucat să confecţioneze cu mult entuziasm mici obiecte pe care urmau să le expună spre vânzare pe tarabele instalate în parcarea unui supermagazin: solniţe traforate din placaj, brăţări ale prieteniei ţesute în doi, cerceluşi din mărgele, flori de hârtie, preşuri din pănuşe de porumb, sticle îmbrăcate în paie, coşuleţe de nuiele - fiecare după câtă pricepere avea. În general, dovediseră bun gust.
Însă Gigel adusese ceva nemaivăzut. În orice caz, ceva ce nu văzuse vreodată Parisul, nici măcar în coşmarurile lui Tristan Tzara. Năzdrăvanul clasei încropise din carton ondulat un fel de copie suprarealistă, redusă la scară, a Turnului Eiffel. Dacă André Breton ar fi zărit-o, i-ar fi decupat umbra proiectată pe carourile ruginite ale unui gard cu ochiuri de sârmă ca s-o pună pe coperta revistei „Révolution surréaliste”. Ineditul „viespar” avea patru laturi boltite în patru feluri - patru picioare şi un ţugui. În vârf, cu nevinovăţie, micul artist înfipsese un cocoş de vânt decupat din hârtie, pe care una din surori, probabil Henrieta, scrisese cu o cariocă seacă: „LA COQUE FRANCAISE”. Jos, la bază, câţiva soldăţei de plastic, cu vopseaua uniformelor cojită, închipuiau un grup de turişti gură-cască. Drept reţea de traverse, copilul lipise o sumedenie de chibrituri în zigzag, pe care le poleise cu lac argintiu de sobe şi le presărase din belşug cu „praf de mătase”, bucăţele minuscule de mică aurie, scânteietoare. Impresia de ansamblu era catastrofală, totul strălucea ca o fustă de ţigancă ieşită la cerşit pe Cheiul Senei.
Când băiatul intră în clasă, ceilalţi copii oftară plini de invidie. Un „Oooh!” colectiv îl îmbujoră pe micul artizan şi îl făcu să se simtă tare mândru. Se îndreptă neabătut către catedră şi depuse obiectul pe tăblia acoperită cu o faţă de masă simplă, albă, apretată şi curată. Ochii îi străluceau, nările îi fremătau, faţa îi era tot un zâmbet. Dacă ar fi ghicit ce gândeşte domnul învăţător, s-ar fi pleoştit deodată. Călcându-şi pe inimă, pedagogul se strădui să dovedească tact şi îi mulţumi pentru bunăvoinţă. Un altul poate că l-ar fi lăudat pe prunc, dacă nu pentru impresia artistică, măcar pentru strădanie, dar Vespasian Dragu nu era omul care să judece aşa. El preţuia formele clasice, frumuseţea conservatoare, opera transformată în valoare certă, lesne de preţuit. Să nu-l judecăm aspru, gusturile şi culorile diferă de la om la om. În plus, obiectele trebuiau duse la târg şi vândute. Cine ar fi cumpărat o asemenea monstruozitate? Părinţii celorlalţi copii abordaseră problema în mod constructiv. În mod cert, semnele de carte ale lui Isaia Potcovaru fuseseră cusute cu motive în cruce de către mama sa, iar brăţările cu semne zodiacale aduse de Lavinia Cuc proveniseră dintr-un magazin al Fondului Plastic, deci reprezentau un succes sigur. Spre deosebire de acestea, construcţia încropită de Gigel ieşise cu certitudine din mâinile unui copil.
„Mă fac de ruşine cu ea. Oare cum s-o fac pierdută?” se gândi în dimineaţa zilei de miercuri, când vârî obiectele în portbagajul maşinii. Micul turn încăpu chiar pus în picioare, între cutiile cu icoane pictate pe sticlă şi cele cu papioane şi bentiţe din mătase. Soarele dimineţii, abia ridicat deasupra gardului şcolii, învăluia construcţia de carton ondulat într-o aureolă magică. Învăţătorul trânti cu ciudă uşa din spate şi se urcă la volanul maşinii. Ca un făcut, când dădu drumul la radioul fixat pe Actualităţi, din difuzoare se revărsă vocea lui Édith Piaf: „Non, rien de rien, non je ne regrette rien...” Bombăni ceva, parcă despre merdenele. O aşteptă pe directoarea educativă şi pe maistra de la clasele de textile, care se urcară în spate. Le ceru copiilor prin semne să facă loc, trecu maneta în viteza întâia şi demară încetişor. Micuţii îi petrecură emoţionaţi cu privirile, urându-le drum bun şi spor la vânzări, apoi se întoarseră la joaca lor.
Drumul era bun, curat, iar vremea frumoasă. Colegele îl convinseră să stea cu rândul la masa rezervată, astfel încât să aibă timp cu toţii să dea o raită prin prăvălii. Vespasian plănuise o tură prin librării, mai mult ca să vadă noutăţile şi să cumpere nişte coli mari de hârtie glasată. Ar fi băut şi o bere la Macul Roşu, dar era cu maşina şi nu dorea să rişte nimic. Ajunseră într-o jumătate de oră, fără să apese prea tare pedala de acceleraţie. Paznicul îi lăsă să parcheze în partea dinspre valea pârâului şi le arată corturile înşiruite în faţa supermagazinului.
Învăţătorul aduse două mese cu picioare pliante, pe care colegele sale aranjară conţinutul cutiilor. Turnul Eiffel fu pus într-un colţ, podidit de toate celelalte mărunţişuri. O organizatoare frumos coafată şi îmbrăcată ca la carte le înmână o placardă cu numele şcolii şi le atârnă de gât nişte ecusoane cu inimioare stilizate.
- Parcă-i un iarmaroc de Sfântul Valentino! au râs femeile, iar Vespasian glumi galant, bălăngănind şnurul cu cartonaşul viu colorat:
- Dragobetele sărută fetele!
- Fugi de-aici, măi Cupidon, că noi suntem ocupate! Du-te şi vezi ce face concurenţa.
La eveniment, participau peste douăzeci de şcoli, licee, grădiniţe, cămine, cluburi ale copiilor, ba chiar o bibliotecă orăşenească, unde un domn bărbos între două vârste oferea felicitări cartonate şi semne de carte plastifiate. Nu cerea mult pe ele, doar câte un leu de fiecare, aşa că îşi cumpără două, decupate în stil kirigami. Doamnele educatoare de la Grădiniţa Piticuţ ofereau păpuşele din aţă şi pompoane cu elastic, de prins în păr. Lângă ele, profesoarele de la un grup şcolar împătureau feţe de pernă şi plăpumioare pentru nou-născuţi. Şcoala de artă venise cu gravuri neînrămate, colaje, tapiserii, decoraţiuni înnodate din sfoară şi lucrări de metaloplastie. Cereau 15 lei pe o iconiţă cu Maica Domnului şi Pruncul, reliefaţi cu multă grijă şi pricepere dintr-o foaie rigidă de aluminiu, probabil recuperată dintr-o tipografie. Oare ce scria pe partea cealaltă, ascunsă de placajul folosit drept suport?
Pe când se întoarse, maistra notase deja câteva vânzări în caietul pregătit în acest scop. În faţa corturilor, trăsese o furgonetă a fabricii de pâine, care oferea participanţilor şi vizitatorilor diferite produse de patiserie şi sucuri. Vânzătoarele scoseseră pe fereastră două difuzoare şi dăduseră drumul la o muzică blândă, romantică. Cumpărătorii matinali treceau pe lângă şirul de mese împingându-şi cărucioarele cu cumpărături către autoturisme. Adesea, se opreau când soţiile (sau alte doamne şi domniţe) se apropiau curioase de tarabe şi examinau marfa oferită de cadrele didactice. Bărbaţii, plictisiţi, trăgeau la marginea trotuarului cu un suspin mut, îşi scoteau telefoanele mobile sau îşi aprindeau o ţigară şi aşteptau. Unul dintre ei remarcase Turnul... Altfel - aşa merita să-i zică, Turnul Altfel - şi schiţase un zâmbet ironic. Vespasian simţi că-l inundă mânia şi se gândi că va aştepta până la spartul târgului, apoi îl va cumpăra cu cinci lei şi-l va arunca în primul tomberon de gunoi.
După orele zece, au început să apară şi copiii. Supermagazinul adăpostea şi un restaurant de tip „fast food”, unde se făcea o plescaviţă delicioasă, găseai întotdeauna îngheţată la pahar şi puteai organiza petreceri pentru cei mici, pentru că angajaseră un clown priceput la glume şi jonglerii. Apoi a apărut un grup numeros de elevi îmbrăcaţi în tricouri de culoarea firului ierbii, cu baloane azurii în mâni. Pe ele şi pe bannerele fluturate în aer scria:
„GÂNDEŞTE VERDE,
VISEAZĂ ALBASTRU!”
În mod cert, nu făceau parte dintre clienţii magazinului şi profitaseră de eveniment ca să facă propagandă ideilor ecologiste. Mareea de verde Chartreuse trecu ca un stol de lăcuste, nu fără câteva popasuri la tarabe, inclusiv la masa lor, astfel încât doamna directoare îşi încrucişă palmele pe piept şi surâse mulţumită.
Cu toată agitaţia dimprejur, învăţătorul nici nu-l remarcase pe băieţelul cu geaca de piele. Se apropiase de tarabă, se oprise în lateral şi privea ca vrăjit un obiect plasat undeva mai în spate.
„Oh, nu! nu se poate!”
Vespasian se întoarse oripilat. Dar da, incredibil, dar adevărat! Copilul fixa cu evlavie Turnul „Altfel”. Îşi băgă mânuţa în buzunarul stâng al blugilor, parcă în căutarea unor bani. Îl observă pe bărbat, dar îşi feri ochii şi se apropie de femei.
- Cât costă? întrebă timid.
Dascălul preluă iniţiativa şi îl chestionă cu brutalitate:
- Da' câţi bani ai?
- O grămadă.
- Câţi?
- Douăzeci de lei.
Suma nu era nici mare, nici mică - reprezenta preţul a opt pâini de şapte sute de grame, adică necesarul unei familii de patru persoane pentru o săptămână.
- Nu-mi trebuie atâta, zâmbi Vespasian, nu fără o urmă de răutate în voce. Băiatul era curăţel şi educat, părea să provină dintr-o familie cu stare. Cum de nu realiza cât de diformă e infama alcătuire?
- Vrei turnul?
- Da! zise micul client cu patimă în glas.
- Dă-mi doi lei!
- Cât? făcu pruncul neîncrezător, parcă supărat că strălucitoarea comoară din faţă este subapreciată atât de critic. Numai setul de soldăţei de la baza turnului valora, cumpărat nou-nouţ, din magazinul de jucării, vreo cinci lei.
- Bine! Atunci fie trei! Trei lei! îi propuse învăţătorul, de data aceasta cu ceva mai multă bunăvoinţă.
Băiatul îl privi cu scepticism, parcă neconvins asupra intenţiilor şi seriozităţii omului. Şi, de această dată, se hotărî - fără lăcomie, parcă mânat de un sentiment lăuntric de justiţie. Nu dorea să profite de nepriceperea fraierului, ci să pună în ordine naturala scală de valori. Scoase un teanc de bancnote, din care alese trei hârtii verzi şi le înmână cu mâna tremurătoare. Vespasian îşi făcu o cruce mare în gând şi smulse brutal pacostea strălucitoare dintre celelalte lucruşoare, încă neîncrezător, dar fericit că scapă de ea. Colegele îl priviră înfiorate, dar numai pentru o clipă, deoarece îi urmăriră mişcarea. Turnul Eiffel trecu peste masă pe o traiectorie elegantă, ca un avion Concorde încropit din mii de păsărici din hârtie gata să aterizeze la Orly.
Copilul prinse construcţia cu ambele mâini, apoi o strânse la piept cu stânga. Cu dreapta, pipăi cu buricele degetelor traversele închipuite din chibrite, examină îmbinarea laturilor, aderenţa lacului argintiu, roti cocoşelul de pe ţugui, verifică dacă toţi soldaţii erau bine fixaţi pe suport.
Faţa fericită îi radia lumina reflectată de miile de grăunjoare de mică. Se uită cu bucurie la învăţătorul înmărmurit şi porni mândru zicând:
- Mamă, ce afacere am făcut!
Publicată în revista:
Prăvălia culturală, Nr.33 / 8 aprilie 2013
20 martie 2013
Pietrele Popii din Creaca
(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 1)
(c) 2013 - Györfi-Deák György
Oamenii de la şes se laudă cât de întins este terenul arabil din zonă, ca apoi să se plângă cât de greu e să facă rost de lemne, pentru că oricât de largă este câmpia, arareori îţi oferă umbra răcoroasă a unor coroane îngemănate. Din celebrul codru al Vlăsiei din jurul Bucureştilor abia dacă au rămas ici-colo câteva petice. Am copilărit o vreme în Piteşti, într-o zonă unde Pădurea Trivale se află literalmente la o aruncătură de băţ. Bunicul din partea tatei locuia în munţi, printre brazi, în apropiere de Borsec, „Regina apelor minerale”. Deşi m-am născut în Banat, am străbătut multe dintre cărările şerpuite printre copaci din ţară, inclusiv cele sălăjene. Pornind din cartierul zălăuan Brădet, te poţi pierde în codrii de pe Meseş după un parcurs de doar 15 minute. În Jibou, oriunde s-ar găsi omul, natura este la fel de accesibilă. Bine zicea Tamási Áron: „Rostul nostru în lume este să găsim locul unde ne simţim acasă.” Welcome in Sylvania, la Tierra de Bosques!
Când am pornit proiectul „Techerghelilor sălăjene”, am plănuit nişte expediţii velo-purtate de o zi lumină, inspirate de episoade şi naraţiuni ieşite din comun, povestite de prieteni sau citite în cărţi. Ele au cerut atât o documentare prealabilă cât şi o echipare adecvată. Dar tuturor ni se oferă şi şansa unor „scurte ieşiri” fără pretenţii, mici evadări de scurtă durată din spaţiul casnic în teritorii adiacente spectaculoase. Fiecare localitate sălăjeană are astfel de puncte de evadare, deconectare, recreaţie, unde învăţătorii ies cu şcolarii în zilele dinainte de vacanţă sau pe parcursul „Săptămânii Altfel”, iar familiile vin de Sângeorz sau de Maialiş să petreacă o după-amiază veselă la iarbă verde. Iată ceea ce merită să fie numit cu dragă inimă: „Micile bucurii”.
Jibouanii pot urca Dealul lui Rákóczi, de unde se traversează repede la „peştera” din Dumbrăviţa, aflată deasupra Turbuţei. Cei din Surduc şi-au ţinut multă vreme discoteca tot într-o peşteră. Flăcăii din Brâglez pot să se viseze haiduci care pândesc drumul de Gârbou din ferestrele Casei Tâlharului. Năprădenii se mândresc cu Moşul şi Baba, iar cei din Vădurele cu frumoasa Râpă Străminoasa. Locuitorii din Borza au, chiar la intrarea în sat, promotoriul cu stâncile numite Horea, Cloşca şi Crişan. Un pic mai sus pe Valea Agrijului sunt, într-o parte, Piatra Lată din Lupoaia, iar într-alta, Pietrele Popii din Creaca.
Despre acestea din urmă mi-a povestit Mihai Petriş, colegul de la Casa Orăşenească de Cultură. El merge adesea în localitatea aflată la confluenţa râului Agrij cu pârâul Ortelec, unde locuieşte socrul său, profesorul de matematică Ioan Morar şi trece tot timpul pe lângă ele. Sătenii numesc zona „Satu' Vechi” sau „Satu' Bătrân”.
Monografistul Petri Mór confirmă tradiţia perpetuată de povestirile sătenilor:
„Turcii, haiducii sătmăreni şi curuţii au pustiit satul înainte de 1682. Creaca s-a mutat doar cu un secol în urmă în locul unde se află acum, dar tot aici s-a situat şi în vechime. Vreme de optzeci de ani s-a retras în partea de hotar numită Valea Petri, aflată la Nord-Vest de comună. Strămutarea a fost provocată de numeroasele raiduri ale armatelor şi s-a făcut cu aprobarea baronului Wesselényi Miklós tatăl. Poziţia strategică importantă i-a pricinuit multe necazuri. În capătul satului se pot vedea şi astăzi şanţurile săpate pe vremea principelui Rákóczi.”
Acolo, între Ciglean şi Lupoaia, se vede aşezarea şi pe harta desenată din porunca împăratului Iosif al II-lea la sfârşitul secolului al XVIII-lea: întinsă pe un fir de apă, de la Vest la Est, cu biserica în centru-sus. În acea vreme, în 1797, au contribuit la susţinerea armatei împărăteşti patru persoane: baronul din Jibou, preotul unit Zaharia Popa, cantorul Dănilă Pop şi morarul Ursu Morar.
În „Schiţa monografică a Sălajului” (1908) de Dionisie Stoica şi Ioan Lazăr, ni se atrage atenţia asupra a două aspecte care au influenţat în mod semnificativ trecutul localităţii şi o individualizează în spaţiul Ţării Silvaniei:
1. „Prin veacul al XVI-lea, [Creaca] era graniţa Ardealului şi avea două porţi unde trecătorii trebuiau să plătească vama.”
Şi o trăsătură paradoxală legată de evoluţia ponderii etnice:
2. „Pe timpul revoluţiunei lui Rákóczi majoritatea locuitorilor erau unguri, dar în lupta dată la Jibou, între armata împărătească şi Rákóczi au căzut foarte mulţi, apoi cei rămaşi, cu timpul s-au românizat. Astfel strămoşii familiilor de astăzi: Cherecheş, Siladi, Taloş au fost unguri, iar ei sunt români la rând. [...] Aceasta este singura comună unde elementul străin să românizează. Astfel generaţiunea mai tânără (unguri veniţi din Zalău) s-au românizat şi astăzi sunt cei mai înflăcăraţi români.”
Datele statistice furnizate de Petri Mór permit o asemenea interpretare:
„În 1715, au plătit impozit cinci gospodării de iobagi: 3 ungureşti şi 2 româneşti. În 1720, au dat bir 9 iobagi, 7 jeleri şi 1 boieraş, dintre care 9 maghiari şi 8 români. În 1715, populaţia a numărat 45 de suflete: 27 unguri şi 18 români; în 1720, 153 suflete: 81 maghiari şi 72 români. [...] În 1733, s-au găsit 3 familii de români; iar numele preotului unit era Ştefan. În 1750, numărul sufletelor greco-catolice a crescut la 164. În 1847, s-au numărat 506 locuitori, cu toţii greco-catolici. În 1890, 606 locuitori împărţiţi după limbă: 31 unguri, 559 români, 16 altele; împărţiţi după confesiune: 7 romano-catolici, 556 greco-catolici, evanghelişti 17, reformaţi 21, izraeliţi 5. Numărul de gospodării: 108.” În 1908, Stoica şi Lazăr notau: „Creaca are astăzi 138 fumuri cu 582 suflete de religiunea greco-catolică. Biserica de lemn s-a edificat la anul 1781.” Data ctitoririi provine sigur din Petri Mór, unde se specifică în plus: „Registrul de stare civilă este condus cu începere din 1824.”
Prima menţionare a localităţii a fost în 1385: Kerikapatak, Kerykapatak. „Patak” înseamnă „pârâu” în maghiară, iar „Karika” „inel”, „belciug”, „cerc”. Expresia ungurească: „úgy megy (a dolog), mint a karikacsapás” este echivalentă cu „treaba merge ca pe roate”, adică lin, fără să se poticnească. Pe hartă există un singur pârâu cotit, care coboară dinspre Ciglean, tocmai pe Valea Petri, curs de apă nenominalizat de cartografii militari iosefini. Altminteri, şi ciglenenii au un fund de vale pitoresc, unde am ajuns cu prietenii din întâmplare, numit „Pietrele Monii”.
Ca să ajungeţi la „Satu' Vechi”, trebuie să urmaţi firul de apă de pe această vale cu traseu arcuit. La intrarea dinspre Jibou în Creaca, chiar înainte de tabla indicatoare a numelui localităţii, se desprinde un drum de ţară către dreapta. Pietrele Popii sunt nişte formaţiuni stâncoase spectaculoase care se află pe o buză de deal din dreapta, cam la un kilometru de şosea. Drumul de ţară străbate o păşune, apoi se îngustează, dă într-o mică livadă de pruni, o ocoleşte, trece pe lângă nişte jnepeni cu frunze prelungi, ca de mătură şi continuă până când ajunge la poalele unei pădurici de pini. Vara, stâncile stau ascunse aici, dar, în perioada cât foioasele îşi pierd frunzele, ele se reliefează printre trunchiurile de arbori. Una dintre ciudatele siluete, pătată strident cu ocru roşu, seamănă cu un cap de broască ţestoasă greacă, acoperit cu muşchi şi licheni. Păstrând proporţiile, parcă ar fi Morla din „Povestea fără sfârşit” a lui Michael Ende. Altă ieşitură stâncoasă este individualizată de nişte „coarne de cerb”, crengile uscate ale unui copac ieşite dintr-un gheb încolăcit artistic. Par să ţâşnească direct din stâncă, gata să-şi înfrunte rivalul. Se poate urca din vale, cam pieptiş, printre coloanele groase ale unor turnuri gigantice, bastioane reliefate de cetina veşnic verde a coniferelor cu şcoarţă ruginie. Un drum mai lejer este cel lateral, printre „nuielele măturilor” cu ace prelungi.
Denumirea grupului de roci uriaşe provine din poziţia lor: se aflau în Nordul (în spatele) fostei locuinţe preoţeşti şi, respectiv, a vechiului amplasament (intermediar) al bisericii. Tradiţia, consemnată în studiul „Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei, judeţele Bihor, Sălaj şi Satu-Mare. Bisericile de lemn” de Ioan Godea şi Ioana Cristache-Panait, susţine că lăcaşul de cult făurit din lemn a fost strămutat de trei ori, după cum s-a mutat vatra aşezării. Biserica veche poartă hramul „Sfîntul Ierarh Nicolae”. Autorii susţin că ea ar fi ceva mai veche decât au consemnat Petri, Stoica şi Lazăr, bazându-se pe informaţia orală că a fost construită în jurul anului 1600. Locaţia iniţială ar fi fost livada unde se găseşte şi azi, după aducerea înapoi. Edificiul a fost reparat de mai multe ori, recent în 1972 şi în 1996. În volumul „Bisericile de lemn din Sălaj” (2008), preotul ortodox Claudiu Iacob ne atrage atenţia asupra faptului că lăcaşul de cult este unul din cele şase edificii creştine de pe teritoriul comunei. Patru dintre ele poartă hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”: Borza (1758), Brebi (1759), Brusturi (1701) şi Jac (1756). În Prodăneşti (probabil 1730), biserica de lemn îl are ca protector pe „Sfântul Gheorghe". Colaboratorii locali care au participat la editarea volumului „Obiective turistice naturale şi antropice în nord-estul judeţului Sălaj” (2011) au remarcat că ele reprezintă jumătate din numărul edificiilor similare de pe Valea Agrijului. Camelia Burghele le enumeră în mica monografie turistică „Şapte zile în Ţara Silvaniei” (2012), alături de cele din Romita (1740) şi Brusturi (1701): „În partea opusă, tot pe firul Agrijului, pot fi văzute bisericile de la Poarta Sălajului, dăruită localnicilor în 1840 de sătenii din Răstolţu Mare, dar construită cu două secole mai înainte, Păuşa (1730), deosebit de frumoasă, Bozna (secolul XVII) şi Răstolţu Deşert (secolul XVIII), ultimele trei pictate de Ioan Pop din Românaşi.” Se presupune că acelaşi meşter artist a pictat şi pereţii vechiului edificiu religios din Creaca.
Cred că ar merita să facem un trucaj fotografic prin care să suprapunem turnul zvelt cu coif de şindrilă, admirat de toată lumea, peste fundalul năstruşniciilor geologice din vechea locaţie intermediară. Sunt locuri în Sălaj unde, în anumite nopţi, se zice că s-ar auzi clopotele unor biserici dispărute. Poate că la fel se întâmplă şi aici, pe Valea Pietrelor. În lipsa unei experienţe directe, n-avem de unde şti. Nici o fotografie, nici o reconstituire tridimensională pe calculator nu poate reda vălmăşagul de senzaţii de la faţa locului: impresia vizuală copleşitoare, background-ul sonor, contactul palmelor cu roca, mirosul răşinei, gustul sandvişului savurat în vreme ce-ţi legeni picioarele pe buza dealului. Este câte o „mică bucurie” rezervată fiecărui trecător.
Articol publicat în:
Caiete Silvane nr.98 / martie 2013
(c) 2013 - Györfi-Deák György
Oamenii de la şes se laudă cât de întins este terenul arabil din zonă, ca apoi să se plângă cât de greu e să facă rost de lemne, pentru că oricât de largă este câmpia, arareori îţi oferă umbra răcoroasă a unor coroane îngemănate. Din celebrul codru al Vlăsiei din jurul Bucureştilor abia dacă au rămas ici-colo câteva petice. Am copilărit o vreme în Piteşti, într-o zonă unde Pădurea Trivale se află literalmente la o aruncătură de băţ. Bunicul din partea tatei locuia în munţi, printre brazi, în apropiere de Borsec, „Regina apelor minerale”. Deşi m-am născut în Banat, am străbătut multe dintre cărările şerpuite printre copaci din ţară, inclusiv cele sălăjene. Pornind din cartierul zălăuan Brădet, te poţi pierde în codrii de pe Meseş după un parcurs de doar 15 minute. În Jibou, oriunde s-ar găsi omul, natura este la fel de accesibilă. Bine zicea Tamási Áron: „Rostul nostru în lume este să găsim locul unde ne simţim acasă.” Welcome in Sylvania, la Tierra de Bosques!
Când am pornit proiectul „Techerghelilor sălăjene”, am plănuit nişte expediţii velo-purtate de o zi lumină, inspirate de episoade şi naraţiuni ieşite din comun, povestite de prieteni sau citite în cărţi. Ele au cerut atât o documentare prealabilă cât şi o echipare adecvată. Dar tuturor ni se oferă şi şansa unor „scurte ieşiri” fără pretenţii, mici evadări de scurtă durată din spaţiul casnic în teritorii adiacente spectaculoase. Fiecare localitate sălăjeană are astfel de puncte de evadare, deconectare, recreaţie, unde învăţătorii ies cu şcolarii în zilele dinainte de vacanţă sau pe parcursul „Săptămânii Altfel”, iar familiile vin de Sângeorz sau de Maialiş să petreacă o după-amiază veselă la iarbă verde. Iată ceea ce merită să fie numit cu dragă inimă: „Micile bucurii”.
Jibouanii pot urca Dealul lui Rákóczi, de unde se traversează repede la „peştera” din Dumbrăviţa, aflată deasupra Turbuţei. Cei din Surduc şi-au ţinut multă vreme discoteca tot într-o peşteră. Flăcăii din Brâglez pot să se viseze haiduci care pândesc drumul de Gârbou din ferestrele Casei Tâlharului. Năprădenii se mândresc cu Moşul şi Baba, iar cei din Vădurele cu frumoasa Râpă Străminoasa. Locuitorii din Borza au, chiar la intrarea în sat, promotoriul cu stâncile numite Horea, Cloşca şi Crişan. Un pic mai sus pe Valea Agrijului sunt, într-o parte, Piatra Lată din Lupoaia, iar într-alta, Pietrele Popii din Creaca.
Despre acestea din urmă mi-a povestit Mihai Petriş, colegul de la Casa Orăşenească de Cultură. El merge adesea în localitatea aflată la confluenţa râului Agrij cu pârâul Ortelec, unde locuieşte socrul său, profesorul de matematică Ioan Morar şi trece tot timpul pe lângă ele. Sătenii numesc zona „Satu' Vechi” sau „Satu' Bătrân”.
Monografistul Petri Mór confirmă tradiţia perpetuată de povestirile sătenilor:
„Turcii, haiducii sătmăreni şi curuţii au pustiit satul înainte de 1682. Creaca s-a mutat doar cu un secol în urmă în locul unde se află acum, dar tot aici s-a situat şi în vechime. Vreme de optzeci de ani s-a retras în partea de hotar numită Valea Petri, aflată la Nord-Vest de comună. Strămutarea a fost provocată de numeroasele raiduri ale armatelor şi s-a făcut cu aprobarea baronului Wesselényi Miklós tatăl. Poziţia strategică importantă i-a pricinuit multe necazuri. În capătul satului se pot vedea şi astăzi şanţurile săpate pe vremea principelui Rákóczi.”
Acolo, între Ciglean şi Lupoaia, se vede aşezarea şi pe harta desenată din porunca împăratului Iosif al II-lea la sfârşitul secolului al XVIII-lea: întinsă pe un fir de apă, de la Vest la Est, cu biserica în centru-sus. În acea vreme, în 1797, au contribuit la susţinerea armatei împărăteşti patru persoane: baronul din Jibou, preotul unit Zaharia Popa, cantorul Dănilă Pop şi morarul Ursu Morar.
În „Schiţa monografică a Sălajului” (1908) de Dionisie Stoica şi Ioan Lazăr, ni se atrage atenţia asupra a două aspecte care au influenţat în mod semnificativ trecutul localităţii şi o individualizează în spaţiul Ţării Silvaniei:
1. „Prin veacul al XVI-lea, [Creaca] era graniţa Ardealului şi avea două porţi unde trecătorii trebuiau să plătească vama.”
Şi o trăsătură paradoxală legată de evoluţia ponderii etnice:
2. „Pe timpul revoluţiunei lui Rákóczi majoritatea locuitorilor erau unguri, dar în lupta dată la Jibou, între armata împărătească şi Rákóczi au căzut foarte mulţi, apoi cei rămaşi, cu timpul s-au românizat. Astfel strămoşii familiilor de astăzi: Cherecheş, Siladi, Taloş au fost unguri, iar ei sunt români la rând. [...] Aceasta este singura comună unde elementul străin să românizează. Astfel generaţiunea mai tânără (unguri veniţi din Zalău) s-au românizat şi astăzi sunt cei mai înflăcăraţi români.”
Datele statistice furnizate de Petri Mór permit o asemenea interpretare:
„În 1715, au plătit impozit cinci gospodării de iobagi: 3 ungureşti şi 2 româneşti. În 1720, au dat bir 9 iobagi, 7 jeleri şi 1 boieraş, dintre care 9 maghiari şi 8 români. În 1715, populaţia a numărat 45 de suflete: 27 unguri şi 18 români; în 1720, 153 suflete: 81 maghiari şi 72 români. [...] În 1733, s-au găsit 3 familii de români; iar numele preotului unit era Ştefan. În 1750, numărul sufletelor greco-catolice a crescut la 164. În 1847, s-au numărat 506 locuitori, cu toţii greco-catolici. În 1890, 606 locuitori împărţiţi după limbă: 31 unguri, 559 români, 16 altele; împărţiţi după confesiune: 7 romano-catolici, 556 greco-catolici, evanghelişti 17, reformaţi 21, izraeliţi 5. Numărul de gospodării: 108.” În 1908, Stoica şi Lazăr notau: „Creaca are astăzi 138 fumuri cu 582 suflete de religiunea greco-catolică. Biserica de lemn s-a edificat la anul 1781.” Data ctitoririi provine sigur din Petri Mór, unde se specifică în plus: „Registrul de stare civilă este condus cu începere din 1824.”
Prima menţionare a localităţii a fost în 1385: Kerikapatak, Kerykapatak. „Patak” înseamnă „pârâu” în maghiară, iar „Karika” „inel”, „belciug”, „cerc”. Expresia ungurească: „úgy megy (a dolog), mint a karikacsapás” este echivalentă cu „treaba merge ca pe roate”, adică lin, fără să se poticnească. Pe hartă există un singur pârâu cotit, care coboară dinspre Ciglean, tocmai pe Valea Petri, curs de apă nenominalizat de cartografii militari iosefini. Altminteri, şi ciglenenii au un fund de vale pitoresc, unde am ajuns cu prietenii din întâmplare, numit „Pietrele Monii”.
Ca să ajungeţi la „Satu' Vechi”, trebuie să urmaţi firul de apă de pe această vale cu traseu arcuit. La intrarea dinspre Jibou în Creaca, chiar înainte de tabla indicatoare a numelui localităţii, se desprinde un drum de ţară către dreapta. Pietrele Popii sunt nişte formaţiuni stâncoase spectaculoase care se află pe o buză de deal din dreapta, cam la un kilometru de şosea. Drumul de ţară străbate o păşune, apoi se îngustează, dă într-o mică livadă de pruni, o ocoleşte, trece pe lângă nişte jnepeni cu frunze prelungi, ca de mătură şi continuă până când ajunge la poalele unei pădurici de pini. Vara, stâncile stau ascunse aici, dar, în perioada cât foioasele îşi pierd frunzele, ele se reliefează printre trunchiurile de arbori. Una dintre ciudatele siluete, pătată strident cu ocru roşu, seamănă cu un cap de broască ţestoasă greacă, acoperit cu muşchi şi licheni. Păstrând proporţiile, parcă ar fi Morla din „Povestea fără sfârşit” a lui Michael Ende. Altă ieşitură stâncoasă este individualizată de nişte „coarne de cerb”, crengile uscate ale unui copac ieşite dintr-un gheb încolăcit artistic. Par să ţâşnească direct din stâncă, gata să-şi înfrunte rivalul. Se poate urca din vale, cam pieptiş, printre coloanele groase ale unor turnuri gigantice, bastioane reliefate de cetina veşnic verde a coniferelor cu şcoarţă ruginie. Un drum mai lejer este cel lateral, printre „nuielele măturilor” cu ace prelungi.
Denumirea grupului de roci uriaşe provine din poziţia lor: se aflau în Nordul (în spatele) fostei locuinţe preoţeşti şi, respectiv, a vechiului amplasament (intermediar) al bisericii. Tradiţia, consemnată în studiul „Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei, judeţele Bihor, Sălaj şi Satu-Mare. Bisericile de lemn” de Ioan Godea şi Ioana Cristache-Panait, susţine că lăcaşul de cult făurit din lemn a fost strămutat de trei ori, după cum s-a mutat vatra aşezării. Biserica veche poartă hramul „Sfîntul Ierarh Nicolae”. Autorii susţin că ea ar fi ceva mai veche decât au consemnat Petri, Stoica şi Lazăr, bazându-se pe informaţia orală că a fost construită în jurul anului 1600. Locaţia iniţială ar fi fost livada unde se găseşte şi azi, după aducerea înapoi. Edificiul a fost reparat de mai multe ori, recent în 1972 şi în 1996. În volumul „Bisericile de lemn din Sălaj” (2008), preotul ortodox Claudiu Iacob ne atrage atenţia asupra faptului că lăcaşul de cult este unul din cele şase edificii creştine de pe teritoriul comunei. Patru dintre ele poartă hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”: Borza (1758), Brebi (1759), Brusturi (1701) şi Jac (1756). În Prodăneşti (probabil 1730), biserica de lemn îl are ca protector pe „Sfântul Gheorghe". Colaboratorii locali care au participat la editarea volumului „Obiective turistice naturale şi antropice în nord-estul judeţului Sălaj” (2011) au remarcat că ele reprezintă jumătate din numărul edificiilor similare de pe Valea Agrijului. Camelia Burghele le enumeră în mica monografie turistică „Şapte zile în Ţara Silvaniei” (2012), alături de cele din Romita (1740) şi Brusturi (1701): „În partea opusă, tot pe firul Agrijului, pot fi văzute bisericile de la Poarta Sălajului, dăruită localnicilor în 1840 de sătenii din Răstolţu Mare, dar construită cu două secole mai înainte, Păuşa (1730), deosebit de frumoasă, Bozna (secolul XVII) şi Răstolţu Deşert (secolul XVIII), ultimele trei pictate de Ioan Pop din Românaşi.” Se presupune că acelaşi meşter artist a pictat şi pereţii vechiului edificiu religios din Creaca.
Cred că ar merita să facem un trucaj fotografic prin care să suprapunem turnul zvelt cu coif de şindrilă, admirat de toată lumea, peste fundalul năstruşniciilor geologice din vechea locaţie intermediară. Sunt locuri în Sălaj unde, în anumite nopţi, se zice că s-ar auzi clopotele unor biserici dispărute. Poate că la fel se întâmplă şi aici, pe Valea Pietrelor. În lipsa unei experienţe directe, n-avem de unde şti. Nici o fotografie, nici o reconstituire tridimensională pe calculator nu poate reda vălmăşagul de senzaţii de la faţa locului: impresia vizuală copleşitoare, background-ul sonor, contactul palmelor cu roca, mirosul răşinei, gustul sandvişului savurat în vreme ce-ţi legeni picioarele pe buza dealului. Este câte o „mică bucurie” rezervată fiecărui trecător.
Articol publicat în:
Caiete Silvane nr.98 / martie 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)