Un capriciu contrafactual

(c) 2012 Györfi-Deák György


În ultima zi a lunii mai, Editura Eagle şi Societatea Română de Science-Fiction şi Fantasy (SRSFF) au anunţat iniţierea unui concurs literar pentru publicarea unui roman ştiinţifico-fantastic pe tema istoriei contrafactuale (sau a istoriei alternative: „cum ar fi putut să fie altcumva”). În binecunoscutul stil organizatoric mioritic, ca termen de depunere a manuscriselor a fost anunţat 1 iunie, adică fix peste o zi. Este de la sine înţeles că, după primul mesaj de consternare, a urmat presărarea de cenuşă în cap, data limită fiind imediat corectată: 1 iulie. Litera L a provocat întotdeauna încurcături în literatura română, de la Arghezi citire: „Regina Maria dă pildă oştirii”. Deci, autorii au avut o lună la dispoziţie ca să termine şi să predea un text de 200-300 de pagini. S-au înscris şapte scriitori: Mircea Opriţă, Liviu Radu, Eugen Lenghel, Mircea Liviu Goga, Ciprian Mitoceanu, George Lazăr şi Violeta Bălan. Dintre ei, doar cinci au avut răgazul să-şi definitiveze lucrarea. După eliminarea Violetei Bălan, pe baza criteriului tematic, în cursa pentru premiul de 1000 de dolari au rămas doar patru volume. Deşi iniţial s-a anunţat că ele vor fi prezentate la Târgul „Gaudeamus”, în cele din urmă s-a profitat de apariţia antologiei „Venus” (16 decembrie 2011) şi au fost lansate „pe foc automat” numai trei dintre cărţi: „Insula pescăruşilor” de Mircea Liviu Goga, „Călătorie în Capricia” de Mircea Opriţă şi „Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbaţi foarte cumsecade” de Liviu Radu. Între timp, editorii au renunţat şi la ideea oferirii gratuite a titlurilor de pe „lista scurtă” pentru descărcarea în format electronic de pe situl editurii, în vederea stabilirii unui premiu de popularitate.

Dintre toate concurentele ajunse în finală, vom vorbi acum doar despre romanul lui Mircea Opriţă. El poartă subtitlul: „Cu adevărat ultima aventură a lui Gulliver”, obligatoriu pentru necesara delimitare de producţia ultimilor aproape 300 de ani şi oarecum incredibil cu privire la ceea ce va urma în următoarele trei secole. După apariţia primei versiuni în 1726, „Travels into Several Remote Nations of the World, in Four Parts”, chipurile scrise de Lemuel Gulliver („gullible” = persoană uşor de păcălit, naivă), „mai întâi medic, iar apoi căpitan pe mai multe corăbii”, au apărut o sumedenie de continuări, într-o sumedenie de limbi şi de ţări. Graficianul Milo Manara a îndrăznit chiar o venerizare a personajului, mult răsfoită de adolescenţi şi dezbătută pe forumurile de benzi desenate: „Gullivera”. În spaţiul creaţiilor autohtone, merită să amintim „Piticii în ţara lui Guliver” de Ştefan Tita; „Cel mai mare Gulliver” de Gellu Naum; „Gulliver XX”, placheta de versuri ale lui Victor Felea: „Am ajuns la capătul fiinţei mele/ În această călătorie a gândurilor -/ Mai încolo - ce este?”; vesela piesă de revistă „Gulliver în ţara Miticilor” de Aurel Stoian în contrast cu sumbra Kukunezie din romanul „Gulliver în Ţara Minciunilor” a fostului general Ion Eremia („un Soljeniţin al României”); emisiunea TV pentru copii „Clubul lui Gulliver” realizată de Marian Stere ş.a.m.d.

Mircea Opriţă nu este la prima lui satiră de mari dimensiuni. Întâi i-au apărut cele două versiuni ale „Argonauticii” (1970, 1980), apoi cele două „repovestiri senine” dintr-un „Decameron europrovincial” hibrid, realizat printr-o îmbinare de vesele episoade eseistice şi narative: „Mic tratat de concordie naţională sau Cartea tranziţiei” (2005) şi „Discoteca din Alexandria sau Cartea ştiinţelor” (2007). În momentul anunţării competiţiei literare, scriitorul începuse deja să lucreze la „Capricia” (nume probabil inspirat de ciclul de gravuri realizat de Goya), lucru dovedit de fragmentele publicate pe situl SRSFF. O altă parte a apărut, chiar înainte de lansare, pe „Blog-ul fanului science-fiction”. Deci, cititorul curios dispune de mai multe părţi din text, unde personajul englez naufragiat la Cap Mamaiana descrie minunatul ostrov cu capitala la Cetăţuia Soarelui, oraş cu o sumedenie de palate identice, clădite pe vremea hulitului principe Ciocesko. În noua versiune a istoriei, România insulară explorată de Gulliver este guvernată de principele Trosnack, vânzătorul vapoarelor din flota comercială.

Ne-a plăcut în mod deosebit anecdota cu papucarul „dembowitzan”. În timpul naufragiului, mult-încercatul călător şi-a pierdut una dintre minunatele şi perfectele sale ciubote englezeşti şi a apelat la serviciile lui „Master” Ion Căpuleţ, un pantofar pensionat, ca să-i facă alta. Spre dezolarea occidentalului, pantoful galben cu cataramă argintie şi vârf ascuţit a fost împerecheat cu unul maroniu, cu cataramă roşie şi vârf teşit. La protestele clientului, meşterul a răspuns imperturbabil: „Merge şi aşa!” Protestul, judecata şi sentinţa din care răzbat oripilarea medicului britanic este citată pe coperta din spate şi ocupă aproape întregul spaţiu de acolo, semn că-i priveşte pe toţi cititorii de limbă română. Spre uimirea lui Gulliver, într-o jumătate de oră, din cele două obiecte total diferite, ciubotarul a produs manual, doar cu sula şi bătând cu ciocanul pe calapod, o pereche identică de încălţări, ce-i drept, negre şi cu catarame roşii, dar oricum mult mai pe gustul englezului decât marfa din comerţ. Mai apoi, de teama doctorului „Tzomu”, chirurg retezător de mădulare bărbăteşti, meşterul Capulet primeşte, înainte să intre în sala de operaţie, echivalentul masculin al unei centuri de castitate, confecţionată din tablă zincată.

Capricia, adică România sub semnul Domniei Bunului Plac, privită cu ochii unui om şcolit şi „cu prinţipii” din perioada Iluministă, se dovedeşte a fi paradoxală în toate aspectele ei cotidiene, lucru greu de înghiţit pentru un supus al Majestăţii Sale, obişnuit cu respectarea ordinii şi legii. Gulliver intră în conflict cu autorităţile capriciene şi, în cele din urmă este acuzat de trădare. Dar, cu toată groaza strecurată de subtitlul romanului, călătorul nu împărtăşeşte soarta lui Socrate. La urma urmei, şi Regina de Cupă din „Alisa în Ţara Minunilor” cerea să i se reteze capul oricui îi ieşea din vorbă, dar până la sfârşitul cărţii nimeni nu fusese osândit cu adevărat. Iar aici, când spun nimeni, mă refer la un om sau la un personaj de roman. Însă Capricia reprezintă ceva mult mai mult: o ţară întreagă. Prin „cu adevărat ultima aventură a lui Gulliver”, Mircea Opriţă ne oferă, cu mult tact, o viziune europeană asupra unui fel neaoş de a înţelege lumea.


Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VIII, Nr. 1 (84)/ ianuarie 2012, pag. 16.

Dincolo de istorie

(c) 2001 - Györfi-Deák György


Alcătuită asemenea „Triptic“-ului, volumul său de debut, din trei părţi, noua carte a lui Liviu Radu, intitulată „Constanţa 1919“, demonstrează maturitatea unui talentat creator de lumi imaginare şi de poveşti. Întâmplarea a făcut ca atunci când s-au aniversat / comemorat împlinirea a 80 de ani de la terminarea primului război mondial, să iau parte la punerea în pagină a unei sume de comunicări legate de respectivul eveniment, studii semnate atât de nume cunoscute ale istoriografiei româneşti, cât şi de cei mai buni savanţi maghiari din domeniu, deci să am un cadru de comparaţie potrivit.

Cu totul străin spiritului elen, care-şi prezenta zeii cu bubele lor cu tot, ba Hefaistos încă îşi mai trăgea şi piciorul, la noi istoria a dobândit o aură de sacralitate, cu pretenţii de perfecţiune, lucru care l-a determinat pe Lucian Boia s-o studieze precum o mitologie. Orice încercare de repunere a adevărului istoric în drepturi, precum cea încercată în anumite manuale alternative, a stârnit un scandal monstru şi o derută totală, atât printre cititori, cât şi printre autori. Ca să dau un exemplu: Dimitrie Cantemir a fost un cărturar „de talie evropenească“, iar Constantin Brâncoveanu un martir al creştinătăţii, dar oare câtă simţire patriotică dovedeşte acela care încearcă să descopere faptele incriptate de primul în cunoscuta-i „Istorie ieroglifică“?

Pe acest teren minat al orgoliilor naţionale păşeşte cu dezinvoltură Liviu Radu. Cartea sa propune trei alternative la istoria „reală“, trei scenarii în care România ajunge să fie înglobată pe rând în imperiul habsburgic, imperiul rus sau în cel otoman şi, cum fiecare dintre aceste mari puteri a devenit una dintre învinsele conflagraţiei mondiale (Rusia de revoluţia bolşevică), românii încearcă prin tratative sau cu arma în mână să-şi determine viitorul.

Contestatarii capătă de le început un os de ros, deoarece în „Tratative la Konsstanza“ apare personajul Ion Antonescu (maior de husari, cu studii în Franţa), pe care a încercat şi Marin preda să-l reabiliteze în „Delirul“. La Liviu Radu, contestatul erou apare doar ca aghiotantul mareşalului Aweresku, un militar băţos, care nu dovedeşte nici un pic de diplomaţie în faţa negociatorilor Antantei, cu toate că aceştia intenţionează să le atribuie ungurilor Banatul şi Transilvania (Köszönöm szépen!), adică să distrugă unitatea statală reprezentată simbolic pe soclul statuii regelui Karl (totuşi de Hohenzoller), unde au fost trecute anii în care Austria a cucerit diferite „părţi“ ale regatului: Transilvania - 1699; Oltenia - 1718; Bucovina - 1775; Muntenia şi Moldova - 1782 (nicidecum 1859!); Dobrogea - 1878; Basarabia 1919.

Sunt de admirat şi cultura şi dezinvoltura cu care Liviu Radu modelează un material atât de puţin maleabil precum prejudecăţile cronografice. Istoria paralelă pare familiară, schimbările introduse de autor operează cel mai adesea la nivelul detaliului, „buturuga“ mică“ capabilă însă să genereze semnificaţii inedite - şi unele idiosincrazii (cine se simte râios, să se scarpine!). Astfel, „Morgensternul“ filosofiei şi poeziei româneşti, Michail Eminowitsch, conaţionalul lui Nicolaus Lenau (oare câţi „patrrrioţi“ ştiu că Lenau s-a născut într-un sat bănăţean?), profită de relaţiile soţiei sale, Mite Kremnitz ca să devină ministru al Culturii în mai multe rânduri.

Blasfemie! - vor urla cei care cunosc strădăniile revizorului şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. De ce nu al învăţământului? Să-i lăsăm pe aceştia în seama lui Sigmund Freud, care, la invitaţia lui Lazăr Şăineanu, a profesat doi ani în Bukarest, unde a fondat o şcoală. Exemplele pot continua...

Dacă prima parte constituie un fel de introducere analitică în temă, cea ce-a doua parte a „tripticului“ este creionată mult mai dinamic. Îmi voi înfrâna pornirea de a vă relata acţiunea, pentru că nu vreau să vă răpesc plăcerea de a savura arta unuia dintre marii noştri povestitori, căreia i-ar merge buhul şi-ar veni lumea să-l asculte chiar dacă am cădea într-o continuă pană de curent, de-ar înţepeni tipografiile şi autorii ar fi nevoiţi să povestească prin parcuri, prin iarmaroace, pe la colţuri de stradă, cu pălăria în faţă, „qie ting xia hui fen jie“ = „atunci ascultaţi dezvăluirile făcute în capitolul următor“, cum ziceau meseriaşii chinezi de odinioară, care se opreau din povestit într-un moment cheie al acţiunii şi-şi îndemnau ascultătorii să mai plătească un bănuţ dacă vor să audă continuarea. Eu am urmărit bătălia aeriană purtată deasupra portului „Konstanţia“ cu sufletul la gură, deşi mintea mea de fizician încerca uneori să strivească corola de minuni imaginată de autor, dar să-i fi uns pe bolşevici cu măduvă de oase într-o zi cu Lună Plină, forţa naraţiunii tot m-ar fi smuls şi m-ar fi purtat cu ea. La urma urmei, Poul Anderson şi-a pus eroii din „Operaţiunea Haos“ să se avânte în luptă pe cozi de mătură sau pe covoare zburătoare şi tot nu m-ar fi deranjat.

Una dintre corespondentele site-ului critic „Pro-Scris“, o feministă înfocată, i-a reproşat autorului că n-a găsit nici un personaj feminin în carte, în afară de o variantă inedită a... „Mioriţei“. Îi reamintim tinerei că în vremuri de război, femeile şi copii sunt puşi la adăpost, ca să nu păţească precum Anica, sufletul îngeresc care veghează asupra celei de-a treia părţi, „Fuga din Küstangé“. Ea va trebui să decidă şi soarta lui Nastratin Hogea, care a venit până la plaja unde s-au adunat militarii turci care urmează să fie repatriaţi. Pitorescul erou caută sensul unui vis care-l obsedează, al cărui înţeles simbolic ar fi că putem cu toţii să mâncăm o pâine mai proaspătă în ţara asta, fără să ajungem la vărsare de sânge. Umanitatea şi optimismul lui Liviu Radu transpare cel mai bine din felul de-a fi al şugubăţului hagiu, care devine un fel de alter-ego al naratorului (de unde mai pui că principalul său sfetnic e Karagöz, un catâr vorbitor). Miracolul caracteristic poveştilor orientale e dozat cu multă măiestrie, precum în cazul armăsarului ucis pe plajă de stăpânul care nu vroia să se despartă de el, un „El Zorab“ care învie, ca să arate că refugierea pe mare e doar o cale a disperării, o soluţie lipsită de demnitate în cazul unor bărbaţi tineri şi în putere.

În concluzie, Liviu Radu reuşeşte să creioneze trei lumi total diferite ca structură socială sau ca mentalităţi, să le individualizeze şi să le facă memorabile. merită cu prisosinţă elogiul adus de Sebastian A. Corn în povestirea ce constituie inedita postfaţă a acestui volum, apărut în colecţia „Morfeu“ a editurii „ProLogos“ din Bucureşti.