(c) 2014 - Györfi-Deák György
4. I-am dus dascălului o stea căzătoare
Odată, cu prilejul mirungerii tinerilor, episcopul a venit la noi în sat şi cineva i-a spus că sunt un copil faimos.Imediat l-a chemat pe taică-meu şi l-a îndemnat să mă trimită la învăţătură, deoarece numai aşa voi deveni cu adevărat un om vestit, poate chiar arhiepiscop de Esztergom, adică primat al Ungariei. La început, tata s-a împotrivit, spunând că fiul unui nobil maghiar n-are de ce să studieze, oricum va deveni un domn, însă episcopul nu s-a lăsat şi a tot insistat până când l-a convins şi l-a determinat să mă înscrie la şcoala călugărească din străvechiul Strigonium. Poate astfel chiar îmi voi dobândi primatul.
Pot să vă spun că nu m-a bucurat hotărârea, deoarece şi eu socoteam că ungurul a fost făcut să ţină sabia, puşca şi frâul în mână - cu scrisul, las' să se necăjească neamţul. Pentru că, v-o spun verde în faţă, buchiseala nu mi-era pe plac. Dar asta a fost cândva, tare demult - de atunci, regret întruna. Lovi-m-ar trăznetul, oricum nu mai pot schimba nimic.
Deci, m-au înscris la şcoala mănăstirii din Esztergom. Tolna e departe de Esztergom, dar în vremurile de atunci se vădea a fi o cale mult mai lungă, deoarece se călătorea cu carul. Dar când cineva doreşte să devină primatul Ungariei, n-are altă alegere decât să meargă în Esztergom. N-am devenit arhiepiscop, dar am adunat oleacă de experienţă pe malul Dunării, în citadelă şi chiar şi-n şcoală, pentru că am răbdat cumva graiul latinesc, cu greutate, vreme de câţiva ani, dar ştiinţele naturii mi-au trântit capacul.
S-a întâmplat să avem un dascăl bătrân căruia i s-a pus pata pe mine. Ori l-am luat eu la ochi, e totuna. Important este că moşneagul ne-a povestit odată despre stelele căzătoare şi ne-a mărturisit că i-ar place să ne arate una, dar n-are de unde, deoarece încă n-au găsit niciuna în împrejurimile oraşului.
Las' că-ţi aduc eu, m-am gândit, doar sunt pruncul care a băut din Calea Lactee şi chiar aş fi putut să mă hurduc în Carul Mare. Dacă-mi pun mintea cu ea, ştiu cum să prind o nenorocită de stea căzătoare.
După căderea serii, am şi urcat în cetăţuie, deoarece văzusem că, de obicei, acolo pică cele mai multe stele. Însă toată osteneala mea a fost în zadar, întrucât toate steluţele au căzut în Dunăre. Nu merita să mă arunc în fluviu după ele, deoarece în bezna nopţii ar fi fost foarte dificil să le găsesc în adânc şi să le pescuiesc. În plus, în contact cu apa se stingeau, iar eu voiam să duc la şcoală una strălucitoare.
Mi-am sfărâmat creierii toată noaptea - cred că mi s-a şi înmuiat oleacă tărtăcuţa - ca să aflu mijlocul de a prinde o stea. În sfârşit, către dimineaţă, am elaborat şiretlicul.
Imediat cum am scăpat de la şcoală, m-am dus la meşterul Bandij, covaciul şi i-am cerut potcoava cea mare, de firmă, atârnată în faţa fierăriei. Am magnetizat-o, deoarece auzisem la şcoală că stelele căzătoare conţin mai cu seamă fier. Magnetul atrage fierul, deci urma să-mi apropie considerabil şi stelele căzătoare. Desigur, pentru reuşita deplină, e nevoie de un magnet foarte puternic, a cărui producere nu presupune nici un fel de greutate. Orice copil poate s-o facă.
Am frecat bara curbată a covaciului şi am magnetizat-o atât de tare, încât seara abia am putut trece prin oraş cu ea. Imensa putere de atracţie nu numai că a oprit căruţele din mers, dar a scos din buzunarele trecătorilor feluritele obiecte făurite din fier. De potcoavă, s-au lipit atâtea chei şi cuţite că nu mai pridideam cu smulgerea lor. Când am trecut pe lângă o feronerie, era cât pe ce să provoc o nenorocire, deoarece toate mărfurile puse pe poliţe au sărit de la locul lor şi s-au pregătit să se rostogolească afară, în stradă. Noroc că negustorul a apucat să trântească uşa la timp.
Ca să nu provoc o dandana mai mare, am vârât degrabă potcoava în haină şi am început să gonesc cât mă ţineau picioarele. Când am ajuns sub colina fortăreţei am observat că tot venea un om după mine, deşi el se străduia din răsputeri să se întoarcă. M-am gândit, o fi unul care mă pândeşte, aşa că i-am strigat să-şi vadă de treburi. Dar fârtatul mi-a răspuns icnind, că asta nu se poate, deoarece ceva l-a prins cu mare forţă.
- Atât de mult mărunţiş aveţi în buzunare? l-am întrebat.
- N-am nici măcar un afurisit de creiţar, mi-a răspuns omul.
Pentru că pe atunci creiţarii erau cea mai măruntă monedă din Esztergom. I-am explicat că nu la ei m-am gândit, ci la bănetul bătut din nichel şi fier, drept care m-a lămurit că n-are nicio para chioară, doar dacă n-o fi numele lui de vină, pentru că-l chema Mişu Wass, adică Mihai Fier.
M-am dumirit pe loc. Magnetul meu avea atâta forţă, că atrăgea până şi numele de Fier. Ca să-l slobozesc pe sărmanul om, am vârât ambele capete ale potcoavei în pământ, răstimp în care Mişu Wass a apucat să fugă. Iar eu am pornit să urc pe colină şi nu mă îndoiam că voi captura o stea.
Am şi prins una. Magnetul meu era atât de puternic, încât a provocat o asemenea ploaie de stele cum nimeni n-a văzut vreodată. Cădeau ca poamele coapte dintr-un pom scuturat cu înverşunare. Picau una ici, alta colo - cele mai multe în Dunăre. Într-un sfârşit, una a căzut chiar în faţa picioarelor mele - noroc că nu m-a nimerit. Era de mărimea unui măr, avea toate cele şase colţuri, deşi se cam turtiseră la impact. Şi strălucea de-ţi lua ochii.
Când am dat s-o ridic, mi-a ars mâna, aşa că a trebuit s-o trag cu potcoava magnetizată în batistă, numai aşa am putut s-o duc acasă. Chiar şi aşa, strălucea prin pânză şi a luminat aşa de tare încât n-a fost nevoie să aprindem lămpaşul. Însă dimineaţa, dupa ce a răsărit soarele, stelei i s-a stins sclipirea.
Chiar şi aşa, i-am dus-o bătrânului dascăl, care avea mari probleme cu vederea, cu toate că purta ochelari. În ciuda stării, a recunoscut că-i o stea, deşi n-a putut să-i precizeze tipul. Mi-a mulţumit şi a luat-o acasă, ca s-o studieze temeinic.
Ci a doua zi s-a prezentat la şcoală foarte supărat. M-a făcut cu ou şi cu oţet într-atâta, încât mai că m-am scufundat în pământ de ruşine, noroc că m-a prins un coleg de brâu. Moşul a urlat îndelung la mine, cum că l-am tras pe sfoară şi că-mi voi căpăta binemeritata pedeapsă. Degeaba m-am jurat că eu însumi am prins steluţa, cu propriile mele mâini, că s-a mâniat şi mai tare şi m-a dus în faţa consiliului profesoral, unde a început cumplitul interogatoriu.
Eu le-am povestit tot, de-a fir-a-păr, dar nimeni n-a binevoit să mă creadă. M-au acuzat că am cules o pietricică obişnuită din prundul Dunării şi am dus-o bătrânului dascăl, ceea ce ar fi fost un gest mârşav, lipsit de recunoştinţă; că am abuzat de încrederea lui şi am săvârşit o ticăloşie. Drept pedeapsă, m-au exmatriculat. Poate că a fost mai bine aşa, deoarece niciodată nu m-a atras cariera ştiinţifică - şi nici primat n-aş fi dorit să devin.
De fapt, m-am bucurat de neaşteptata întoarsătură. Un singur lucru regret până azi, faptul că nu mi-au înapoiat steaua căzătoare, întrucât mi-ar fi fost adesea de folos atunci când aş fi vrut să-mi aprind luleaua.
traducere de Franciscus Georgius
Ediţia de bază:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hőstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiată cu menţiune la concursul Szehér de către Societatea literară Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm
Publicată în::
Prăvălia culturală nr.48 / 8 iulie 2014
Se afișează postările cu eticheta traduceri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta traduceri. Afișați toate postările
10 iulie 2014
10 mai 2014
Haugh Béla - Isprăvile lui Háry János (2)
(c) 2014 - Györfi-Deák György
2. Purtat de clopot în zbor
N-aş putea să vă povestesc de-a firu-n păr toată copilăria mea, dar îmi amintesc că odată, să fi avut vreo şapte anişori, am pornit să cutreier lumea. A fost fără voia mea, dar zău că n-am regretat. Obişnuiam ca împreună cu prietenii mei din sat să urcăm în turla bisericii ca să tragem clopotele - şi să furăm ouăle de bufniţă şi de porumbei din cuiburile de acolo ca să ne facem câte-o omletă.
Dar nu doresc să vă povestesc despre acestea, ci despre cea mai ciudată călătorie a mea, deoarece ea a avut loc printr-o modalitate nemaifolosită vreodată de alţii.
Se consideră că în Joia Mare toate clopotele zboară la Roma. Asta o ştiam şi noi, copiii, de unde pui că şi clopotarul ne-a avertizat, să eliberăm frânghiile la timp, altfel ne vor lua în zbor cu ele.
Am urcat în clopotniţă împreună cu alţi trei tovarăşi şi ne-am înţeles prin semne să dăm drumul funiei imediat după dăngănitul cel prelung din răstimpul cât în biserică se cântă Gloria in excelsis Deo. Am tras o ultimă, minunată clopoţire din Postul Mare, apoi le-am strigat fârtaţilor că-i de ajuns. Eu dăngănisem din clopotul cel mare, ăla bătrân şi, la sfârşitul vacarmului festiv, m-am agăţat de funie ca să-i potolesc pendularea şi să-i atenuez bătaia limbii. Dar Moş Ţingălău a continuat să se legene şi, cum mă agăţasem cu putere de el, m-a purtat ba în sus, ba în jos. Întrucât în fereastra turnului am zărit două vrăbii pornite să se certe, m-am minunat de băţoşenia lor într-atât încât am uitat cu desăvârşire să slobozesc frânghia.
Iar clopotul se bălăngănea şi se bălăngănea într-una. Dintr-odată m-am trezit că-s în aer şi că zbor. N-aş putea să vă spun cum am ajuns în afara turlei. Când am privit în urmă, i-am zărit doar pe prietenii mei în fereastra turnului, mă strigau şi îmi făceau semne disperaţi. Nu sunt prea sperios din fire, dar atunci chiar că m-a cuprins groaza. Mi s-a făcut atât de frică încât mai că mi-a scăpat funia din mâini.
Dar, când am aruncat deodată o privire înspre Pământ şi am văzut cât de mult m-aş prăbuşi dacă aş cădea, am prins funia cu putere, iar mai târziu chiar am răsucit-o pe braţ. Atunci deja trecusem dincolo de sat. Într-atât de repede mă purta clopotul încât, dacă începeam să mă uit la un munte, el se şi preschimba în vale. Şi ce văi! Unele era atât de adânci, încât pruncul nou-născut ar fi devenit moşneag până să se caţăre din fund pe înălţimi. Culmile munţilor ajungeau până la stele şi am zărit unul pe care Cloşca cu puii îşi ducea puiuţii ca să pască iarbă.
Apoi, după ce am trecut de munţi, am nimerit acolo unde nici pasărea nu ajunge. Eram deasupra unei mări, o întindere de ape atât de vastă încât ţărmul de dincolo marca sfârşitul lumii. Am şi străbătut-o în zbor cale de mai bine de un ceas, deci am avut timp să văd ce era într-însa. Cum aveam ochii ageri, Doamne-ţi mulţam, privirea mi-a pătruns până la fund, unde peştii roiau aşa cum mişună furnicile aici, acasă la noi. Dar nu era obişnuita plevuşcă - unii dintre ei ar fi putut înghiţi o întreagă corabie cu uşurinţa cu care ar fi păpat o muscă, în vreme ce alţii scuipau atâta apă în văzduh încât prin părţile respective a plouat apoi o zi întreagă. Ce să zic de păianjenii marini! Merită pomeniţi! Îşi ţes pânzele dintr-un fir cât mijlocul meu de gros şi, cu toate acestea, racii mari cât nişte armăsari şi cu cleştii cât cumpenele de fântână le fac ferfeniţă când nimeresc în ele - şi nu-i iartă nici pe ţesătorii cei ticăloşiţi.
Dincolo de mare, am ajuns deasupra unui vulcan în erupţie. În preajma lui era aşa o fierbinţeală încât clopotul a început să se topească şi, dacă ar fi fost să adăstăm acolo, s-ar fi risipit strop cu strop şi aş fi rămas doar cu frânghia în mână. Localnicilor le convine tare mult aşa, întrucât nu trebuie să-şi cumpere lemne de foc şi fiecare poate să-şi ducă acasă câtă magmă doreşte. Ori, dacă n-au chef să care lava fierbinte în cârcă, pot să-şi rumenească slănina acolo, pe buza muntelui.
Am văzut şi alte minunăţii, dar acum nu mi le amintesc pe toate, deoarece aşa îi este dat omului, să uite una-alta când îmbătrâneşte. Dar păstrez vie amintirea faptului că în Roma am vorbit cu Papa. E adevărat, nici n-ar fi meritat să merg la Vatican fără să-l văd pe Sfântul Părinte. Şi-apoi, s-a cuvenit să-l întâlnesc după cât am suferit pe parcursul drumului, atârnat de blestemata aia de funie. Mi-a ros braţul până la os, lucru care s-ar vedea şi azi dacă nu s-ar fi vindecat fără urmă.
Însă atunci, când am ajuns la Roma, am răsuflat uşurat. Toate clopotele din lume - şi ale noastre - au zburat în turla basilicii Sfântul Petru. Era aşa o agitaţie în dreptul ferestrelor, precum roiesc albinele la gura stupului de acasă. A trebuit să aşteptăm destul de mult până să putem intra. Ci în acest turn există o încăpere atât de largă încât încap într-însa toate clopotele din lume şi fiecare dintre ele îsi are locul rezervat aici. Fiecare ştie de care cui să se atârne şi acolo îl aşteaptă pe Papa, care le ţine evidenţa şi-şi notează într-un carneţel fiecare ţingălău care lipseşte. Am văzut aici clopote atât de mari încât bisericuţa noastră ar fi încăput, cu crucea din vârf cu tot, într-însul - dar şi unele micuţe de tot, cât potirul unei floricele de mărgăritar. Acestea proveneau de pe tărâmul zânelor. Se găseau aici de toate soiurile: făurite din aur, argint, ba chiar şi din cleştar.
Însă când le-am luat în seamă, nu mai spânzuram de funie. În clipa când ne-am găsit locul, mi-am eliberat braţul din colac şi am încălecat pe limba clopotului. Acolo l-am aşteptat pe Suveranul Pontif, care a sosit însoţit de o mulţime de prelaţi, mai numeroasă decât puhoiul de oameni adunaţi la noi într-o zi de târg.
De cum ajungea Papa în dreptul unui clopot, acesta se bălăngănea în cui, cinstindu-l astfel pe Prinţul Bisericii. Nouă ne-a venit rândul destul de târziu, răstimp în care am început să-mi fac griji, ce se va întâmpla când mă vor descoperi. Ci numai ce aud odată:
- Cum a ajuns aici unguraşul ăsta?
- Am sosit agăţat de funia clopotului, am răspuns cu mult curaj, lucru care se pare că a fost pe placul Sfântului Părinte, deoarece a zâmbit binedispus şi a continuat:
- Fiule, eşti un prunc de ispravă. Îmi plac băieţii neînfricaţi. Însă mă tem că taică-tău te va scărmăna aprig la întoarcere, pentru că ai plecat fără să-ţi ceri voie de la dânsul. Tu însă spune-i că-l salut şi-l rog să nu te bată. Poate că aşa vei scăpa de băţ.
Apoi şi-a strecurat mâna în reverendă, a scos de acolo o monedă strălucitoare de argint şi mi-a pus-o în palmă. I-am mulţumit respectuos şi i-am sărutat mâna.
- Şi să ai grijă, fiule, ca la întoarcere să nu pici din şa, m-a sfătuit cu un zâmbet cald, apoi a trecut mai departe.
Nici vorbă să cad, dimpotrivă, m-am cuibărit cât se poate de comod pe limba clopotului. Dar a început să mă chinuie foamea, deoarece trecuseră două zile fără să înghit ceva. Din fericire, zburam pe lângă Calea Lactee, aşa că mi-am scufundat de câteva ori pălăria în ea şi am băut cu poftă din laptele ceresc, care e mult mai gustos decât cel dulce cu cacao.
traducere de Franciscus Georgius
Ediţia de bază:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hőstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiată cu menţiune la concursul Szehér de către Societatea literară Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm
Publicată în:
Prăvălia culturală nr.46 / 8 mai 2014
2. Purtat de clopot în zbor
N-aş putea să vă povestesc de-a firu-n păr toată copilăria mea, dar îmi amintesc că odată, să fi avut vreo şapte anişori, am pornit să cutreier lumea. A fost fără voia mea, dar zău că n-am regretat. Obişnuiam ca împreună cu prietenii mei din sat să urcăm în turla bisericii ca să tragem clopotele - şi să furăm ouăle de bufniţă şi de porumbei din cuiburile de acolo ca să ne facem câte-o omletă.
Dar nu doresc să vă povestesc despre acestea, ci despre cea mai ciudată călătorie a mea, deoarece ea a avut loc printr-o modalitate nemaifolosită vreodată de alţii.
Se consideră că în Joia Mare toate clopotele zboară la Roma. Asta o ştiam şi noi, copiii, de unde pui că şi clopotarul ne-a avertizat, să eliberăm frânghiile la timp, altfel ne vor lua în zbor cu ele.
Am urcat în clopotniţă împreună cu alţi trei tovarăşi şi ne-am înţeles prin semne să dăm drumul funiei imediat după dăngănitul cel prelung din răstimpul cât în biserică se cântă Gloria in excelsis Deo. Am tras o ultimă, minunată clopoţire din Postul Mare, apoi le-am strigat fârtaţilor că-i de ajuns. Eu dăngănisem din clopotul cel mare, ăla bătrân şi, la sfârşitul vacarmului festiv, m-am agăţat de funie ca să-i potolesc pendularea şi să-i atenuez bătaia limbii. Dar Moş Ţingălău a continuat să se legene şi, cum mă agăţasem cu putere de el, m-a purtat ba în sus, ba în jos. Întrucât în fereastra turnului am zărit două vrăbii pornite să se certe, m-am minunat de băţoşenia lor într-atât încât am uitat cu desăvârşire să slobozesc frânghia.
Iar clopotul se bălăngănea şi se bălăngănea într-una. Dintr-odată m-am trezit că-s în aer şi că zbor. N-aş putea să vă spun cum am ajuns în afara turlei. Când am privit în urmă, i-am zărit doar pe prietenii mei în fereastra turnului, mă strigau şi îmi făceau semne disperaţi. Nu sunt prea sperios din fire, dar atunci chiar că m-a cuprins groaza. Mi s-a făcut atât de frică încât mai că mi-a scăpat funia din mâini.
Dar, când am aruncat deodată o privire înspre Pământ şi am văzut cât de mult m-aş prăbuşi dacă aş cădea, am prins funia cu putere, iar mai târziu chiar am răsucit-o pe braţ. Atunci deja trecusem dincolo de sat. Într-atât de repede mă purta clopotul încât, dacă începeam să mă uit la un munte, el se şi preschimba în vale. Şi ce văi! Unele era atât de adânci, încât pruncul nou-născut ar fi devenit moşneag până să se caţăre din fund pe înălţimi. Culmile munţilor ajungeau până la stele şi am zărit unul pe care Cloşca cu puii îşi ducea puiuţii ca să pască iarbă.
Apoi, după ce am trecut de munţi, am nimerit acolo unde nici pasărea nu ajunge. Eram deasupra unei mări, o întindere de ape atât de vastă încât ţărmul de dincolo marca sfârşitul lumii. Am şi străbătut-o în zbor cale de mai bine de un ceas, deci am avut timp să văd ce era într-însa. Cum aveam ochii ageri, Doamne-ţi mulţam, privirea mi-a pătruns până la fund, unde peştii roiau aşa cum mişună furnicile aici, acasă la noi. Dar nu era obişnuita plevuşcă - unii dintre ei ar fi putut înghiţi o întreagă corabie cu uşurinţa cu care ar fi păpat o muscă, în vreme ce alţii scuipau atâta apă în văzduh încât prin părţile respective a plouat apoi o zi întreagă. Ce să zic de păianjenii marini! Merită pomeniţi! Îşi ţes pânzele dintr-un fir cât mijlocul meu de gros şi, cu toate acestea, racii mari cât nişte armăsari şi cu cleştii cât cumpenele de fântână le fac ferfeniţă când nimeresc în ele - şi nu-i iartă nici pe ţesătorii cei ticăloşiţi.
Dincolo de mare, am ajuns deasupra unui vulcan în erupţie. În preajma lui era aşa o fierbinţeală încât clopotul a început să se topească şi, dacă ar fi fost să adăstăm acolo, s-ar fi risipit strop cu strop şi aş fi rămas doar cu frânghia în mână. Localnicilor le convine tare mult aşa, întrucât nu trebuie să-şi cumpere lemne de foc şi fiecare poate să-şi ducă acasă câtă magmă doreşte. Ori, dacă n-au chef să care lava fierbinte în cârcă, pot să-şi rumenească slănina acolo, pe buza muntelui.
Am văzut şi alte minunăţii, dar acum nu mi le amintesc pe toate, deoarece aşa îi este dat omului, să uite una-alta când îmbătrâneşte. Dar păstrez vie amintirea faptului că în Roma am vorbit cu Papa. E adevărat, nici n-ar fi meritat să merg la Vatican fără să-l văd pe Sfântul Părinte. Şi-apoi, s-a cuvenit să-l întâlnesc după cât am suferit pe parcursul drumului, atârnat de blestemata aia de funie. Mi-a ros braţul până la os, lucru care s-ar vedea şi azi dacă nu s-ar fi vindecat fără urmă.
Însă atunci, când am ajuns la Roma, am răsuflat uşurat. Toate clopotele din lume - şi ale noastre - au zburat în turla basilicii Sfântul Petru. Era aşa o agitaţie în dreptul ferestrelor, precum roiesc albinele la gura stupului de acasă. A trebuit să aşteptăm destul de mult până să putem intra. Ci în acest turn există o încăpere atât de largă încât încap într-însa toate clopotele din lume şi fiecare dintre ele îsi are locul rezervat aici. Fiecare ştie de care cui să se atârne şi acolo îl aşteaptă pe Papa, care le ţine evidenţa şi-şi notează într-un carneţel fiecare ţingălău care lipseşte. Am văzut aici clopote atât de mari încât bisericuţa noastră ar fi încăput, cu crucea din vârf cu tot, într-însul - dar şi unele micuţe de tot, cât potirul unei floricele de mărgăritar. Acestea proveneau de pe tărâmul zânelor. Se găseau aici de toate soiurile: făurite din aur, argint, ba chiar şi din cleştar.
Însă când le-am luat în seamă, nu mai spânzuram de funie. În clipa când ne-am găsit locul, mi-am eliberat braţul din colac şi am încălecat pe limba clopotului. Acolo l-am aşteptat pe Suveranul Pontif, care a sosit însoţit de o mulţime de prelaţi, mai numeroasă decât puhoiul de oameni adunaţi la noi într-o zi de târg.
De cum ajungea Papa în dreptul unui clopot, acesta se bălăngănea în cui, cinstindu-l astfel pe Prinţul Bisericii. Nouă ne-a venit rândul destul de târziu, răstimp în care am început să-mi fac griji, ce se va întâmpla când mă vor descoperi. Ci numai ce aud odată:
- Cum a ajuns aici unguraşul ăsta?
- Am sosit agăţat de funia clopotului, am răspuns cu mult curaj, lucru care se pare că a fost pe placul Sfântului Părinte, deoarece a zâmbit binedispus şi a continuat:
- Fiule, eşti un prunc de ispravă. Îmi plac băieţii neînfricaţi. Însă mă tem că taică-tău te va scărmăna aprig la întoarcere, pentru că ai plecat fără să-ţi ceri voie de la dânsul. Tu însă spune-i că-l salut şi-l rog să nu te bată. Poate că aşa vei scăpa de băţ.
Apoi şi-a strecurat mâna în reverendă, a scos de acolo o monedă strălucitoare de argint şi mi-a pus-o în palmă. I-am mulţumit respectuos şi i-am sărutat mâna.
- Şi să ai grijă, fiule, ca la întoarcere să nu pici din şa, m-a sfătuit cu un zâmbet cald, apoi a trecut mai departe.
Nici vorbă să cad, dimpotrivă, m-am cuibărit cât se poate de comod pe limba clopotului. Dar a început să mă chinuie foamea, deoarece trecuseră două zile fără să înghit ceva. Din fericire, zburam pe lângă Calea Lactee, aşa că mi-am scufundat de câteva ori pălăria în ea şi am băut cu poftă din laptele ceresc, care e mult mai gustos decât cel dulce cu cacao.
traducere de Franciscus Georgius
Ediţia de bază:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hőstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiată cu menţiune la concursul Szehér de către Societatea literară Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm
Publicată în:
Prăvălia culturală nr.46 / 8 mai 2014
20 februarie 2014
Bíró József - Castelul din Jibou
(c) 2011 - Györfi-Deák György
„Pe valea Someşului, înconjurat de întinsele peisaje de vis ale Ardealului, un castel mândru domneşte asupra împrejurimilor. Faţada largă, conurile strălucitoare de pe acoperiş, bastioanele îndepărtate de pe colţuri, dealul pe care se întind părţile principale ale clădirii, îi conferă castelului o înfăţişare dominantă şi aristocratică...” - astfel descrie Kemény Zsigmond Jiboul, cu vădită exaltare, în „A két Wesselényi” (Cei doi Wesselényi Miklós), una dintre primele capodopere ale eseisticii maghiare. „Câtă frumuseţe a naturii, câtă dragoste, câtă oroare, câtă amărăciune bărbătească şi cât doliu istoric plutesc deasupra acestui castel şi al întinsului parc care-l înconjoară!... Jiboul seamănă cu o carte doldora de întâmplări, care conţine mai multe episoade atractive şi incitante decât creaţiile literare ale şcolii romaneşti, pornind de la cele mai blânde glăsuiri ale inimii până la tumultuoasele răbufniri sălbatice şi visul preasfânt al iubirii de patrie” - astfel caracterizează marele romancier căminul celor cei doi Wesselényi Miklós, [două] figuri titanice ale istoriei moderne de la noi.
Într-adevăr, în Ardeal sunt foarte puţine castelele de care se leagă atâtea amintiri romantice, precum mărturiile referitoare la reşedinţa Wesselényi; întâmplări de care romancierii, istoricii şi poeţii au profitat dintotdeauna. Contribuţia politică, istorică, literară şi teatrală a Jiboului sunt cunoscute în cercuri largi; memorialiştii ardeleni nici n-ar putea găsi nişte subiecte mai viu-colorate şi mai interesante decât vieţile lui Wesselényi Miklós tatăl şi fiul, precum o dovedesc şi recent editatele, captivantele amintiri ale lui Ujfalvy Sándor. Însă, în ciuda belşugului de informaţii despre [viaţa din] Jibou aflate la dispoziţia literaţilor şi istoricilor, cercetătorii preocupaţi de istoria artelor se pot baza pe neaşteptat de puţine date utile în cercetarea trecutului acestui ansamblu imens şi important din Ardeal. Kelemen Lajos, campionul scotocitorilor prin arhivele ardeleneşti, a căutat zadarnic, vreme de câteva decenii, documente-sursă legate de acest subiect şi nici noi n-am reuşit să obţinem un rezultat notabil pe tărâmul istoriei arhitecturii. Dar pietrele însele ne spun multe şi, deşi suntem conştienţi de capcanele analizelor critice bazate pe stiluri, totuşi vom îndrăzni să reconstruim celebrul edificiu folosindu-ne de observaţiile noastre, câtă vreme suntem în imposibilitatea de a savura saţietatea oferită de existenţa unor documente de arhivă.
* * *
Târgul Jiboului, precum şi părţile aparţinătoare cetăţii Hododului i-au fost date lui Wesselényi Ferenc de către Báthory István printr-un act de înzestrare eliberat în 6 martie 1584, în principal datorită meritelor dobândite de vistiernic în reprimarea răzmeriţei conduse de Békési Gáspár. Vreme de secole, socotind din acest moment, Jiboul a făcut parte dintre domeniile familiei Wesselényi, însă fără a juca vreun rol în istorie până la începutul secolului al XVIII-lea. N-avem informaţii nici despre faptul că la Jibou s-ar fi găsit cândva o cetate de dimensiuni mai mari; însă cu certitudine a existat o fortificaţie pe parcursul secolului al XVII-lea, în locul sau în preajma actualului castel, care proteja conacul ridicat acolo. Mai degrabă, trebuie să ne gândim la şanţuri şi palisade, decât la un sistem defensiv din ziduri de piatră. Ele sunt sugerate de urmele de şanţuri dispuse în semicerc, la Nord-Est de marele castel; însă ele ar fi putut să fie săpate şi de oştenii principelui Rákóczi Ferenc al II-lea pe vremea bătăliei din Jibou, ca să transforme vechiul conac într-un punct de sprijin. Prin urmare, originea acestor fortificaţii vechi este la fel de problematică precum data şi împrejurările construirii conacului care a existat înainte de edificarea marelui castel.
La circa 50 m Nord-Est de castel, în perimetrul şanţurilor amintite, există o clădire fără decoraţii, cu parter şi pivniţă la subsol, de o lungime şi o lăţime de 20,50 m; astăzi cuprinde 13 încăperi; stă părăsită şi i se spune „bucătăria veche”. Am văzut aici, încastrate în zid, două plăci memoriale cu inscripţii şi blazoane. Conform plăcii cu ornamentaţie barocă de deasupra intrării de la Vest, această construcţie a fost refăcută din temelii în 1702 de baronul Wesselényi István, prefectul comitatului Solnocul-de-Mijloc - preşedintele Dietei în 1716 - şi de contesa Bánffy Kata, fata guvernatorului Bánffy György. Cele cuprinse în inscripţie sunt confirmate de datele referitoare la bunurile din Jibou, consemnate cu prilejul recensământului din 1704; acest conac s-a prăpădit încă pe vremea bunicului lui Wesselényi István, István (†1656) prefectul comitatului Solnocul-de-Mijloc şi a rămas nelocuit de atunci. Deci, primul conac a fost clădit încă în prima jumătate a secolului al XVII-lea şi a fost refăcut degeaba de Wesselényi István în 1702, în epoca furtunoasă de pe vremea lui Rákóczi, căci deja în 1704 „oştile au distrus-o în întregime, ba au smuls şi pietrele de la ferestre”. Pare verosimil ca şi bătălia jibouană dim 1705 să-şi fi lăsat urmele pe clădire, care - conform unei plăci memoriale bogat ornamentată, aflată pe partea răsăriteană, deasupra uşii de intrare în pivniţă - a fost restaurată în 1749 de [Wesselényi] István [jr.] (†1758), fiul preşedintelui de dietă István [sr.] şi Dániel Polixéna, soţia sa.
Într-adevăr, chipul clădirii acum pe cale de a se ruina reflectă această epocă; între timp, ea a fost renovată de mai multe ori. Probabil că, dată fiind ambianţa barocă, acoperişul îi era mansardat. Kazinczy o descrie ca fiind „cu multe acoperişuri” în 1816. Nu putem stabili în prezent dacă această clădire era bogat decorată sau dacă prezenta un interes aparte din punct de vedere arhitectural, în schimb ne îndoim că preşedintele de dietă Wesselényi ar fi ridicat în 1702 vreo construcţie ieşită de comun. Diriguirile administrative şi jurnalele (precum cel din 1704) lăsate nouă probează că era un om al cărui spirit de chivernisire friza avariţia - [în plus], n-a pomenit niciodată de vreun castel, nici măcar atunci când şi-a descris viaţa departe de casă.
Este cert că, ulterior, cu începere de la jumătatea secolului, [noile] construcţii din Bonţida şi din Cluj ale familiei Bánffy au acţionat în mod stimulator asupra familiei Wesselényi. De altfel, era îndeaproape înrudiţi cu ramura guvernatorului; soţia lui István sr. era fata lui Bánffy György, lucru amintit în mod separat pe placa memorială din 1702. Cu tot atâta mândrie, Wesselényi István - militarul - îl va aminti pe bunicul din partea mamei, guvernatorul, pe placa memorială din 1749 şi, când a îmceput restaurarea bătrânei clădiri, probabil că, de asemenea, a avut în faţa ochilor exemplul familiei Bánffy; este timpul când încep lucrările la marile clădiri din Bonţida. Wesselényi István s-a străduit să copieze şi grajdul din Bonţida, când a ridicat în vecinătatea conacului un edificiu asemănător, unde şi-a adăpostit armăsarii din celebra herghelie înfiinţată de bunicul său Pál în jurul anului 1660.
Marele grajd din Jibou se află aliniat cu manejul construit ulterior, pe direcţia Nord-Sud, în imediata vecinătate a marelui castel. Este o clădire lată de 15,35 m, lungă de 32,90 m, cu trei axe spre Est şi şase axe către Vest. Singurul şi imensul spaţiu interior este împărţit în compartimente, făcute să adăpostească 28 de cai şi acoperite cu bolţi semicirculare (csehkupola); secţionarea exterioară este foarte modestă, ferestrele cu arcade semicirculare şi chei de boltă sunt despărţite de benzile verticale ale unor lezene. Clădirea - deşi mai modestă ca dimensiuni - este o copie a grajdului din Bonţida, cu aceleaşi tipuri de ferestre şi profile ale cornişelor. Probabil că nu ne îndepărtăm prea tare de realitate dacă presupunem că, întocmai ca şi la Bonţida, constructorul a fost arhitectul clujean Grimmer Péter. El a fost construit la numai câţiva ani după cel din Bonţida - o placă memorială fixată pe peretele estic indică 1755; elocventele distihuri latine îl numesc cu o bună doză de îngâmfare: „Ingens Moles”. Placa memorială este încoronată de un căluţ de piatră cioplit cu multă măiestrie, operă în care recunoaştem cu uşurinţă mâna unuia dintre cei mai aleşi sculptori ai secolului şi barocului ardelenesc: Nachtigall János; de altfel, el a împodobit cu sculpturile sale şi grajdul din Bonţida.
Wesselényi István a construit şi cavoul familial aflat în vârful dealului, o clădire simplă, cu frontonul triunghiular. Zidul exterior este decorat cu un întreg şir de plăci cu inscripţii decorative, frumos lucrate în stilul înflorat al Renaşterii sau cel al barocului, dintre care se remarcă epitaful baroc al lui Wesselényi István sr. (†1734) şi al soţiei sale. Bătrânul Wesselényi Miklós i-a zidit intrarea atunci când şi-a îngropat aici cel de-al zecelea copil şi a interzis deschiderea ei printr-un blestem crunt; lucru respectat cu sfinţenie de către urmaşi.
Miklós sr., fiul lui István [jr.], i-a alăturat grajdului un manej, încă pe vremea fragedei sale tinereţi. Prin aceasta, ca şi tatăl său, a dorit să urmeze exemplul Bonţidei, [unde se găsea] şcoala de înaltă clasă a cailor lui Bánffy Dénes; herghelia reprezenta una dintre pasiunile lui Wesselényi Miklós. Când aristocraţii englezi sau francezi vizitau Ungaria, treceau şi prin Jibou, atât de departe şi de cunoscută ajunsese vestea despre îndemânarea uluitoare a lui Wesselényi de a dresa caii. Kazinczy a scris câteva pagini entuziasmate despre herghelia din Jibou, cităm: „grajdul din Jibou ar merita o expunere mult mai cuprinzătoare decât cele despre bibliotecile din Târgu Mureş sau Alba Iulia, ori pinacoteca din Sibiu, deoarece Ardealul şi neamul nostru se poate mândri cu el precum şi cu acestea...”
Manejul este o clădire cu o lungime de 36,60 m, alăturată în continuarea grajdului, de-a lungul lui, cu o faţadă estică de şase axe şi alta sudică de trei axe; acoperişul i s-a prăbuşit în decursul timpului şi azi au rămas doar zidurile goale aţintite înspre cer. S-a păstrat însă pe latura de răsărit a perechii grajdului o placă memorială în latină, conform căreia Wesselényi Miklós [sr.], locotenent în regimentul de husari [comandat de] Bethlen, a ridicat clădirea în 1771. Deasupra plăcii, se zăreşte silueta unui căluţ de piatră, foarte asemănătoare cu lucrarea lui Nachtigali, dar sculptura îi aparţine fără pic de îndoială lui Schuchbauer Antal, celălalt sculptor baroc foarte cunoscut în Ardeal. Artistul a lucrat pentru familie şi în alte amplasamente; ornamentaţia plastică a castelului Wesselényi din Hodod, construit între 1763-1776, este sculptată de el, [afirmaţie] probată de un act din 1776. Înfăptuirile lui din Jibou adeveresc şi subliniază opinia noastră că, în bună parte, sarcinile artistice de aici au fost încredinţate spre realizare unor meşteri din Cluj.
(va urma)
traducere de Györfi-Deák György
Ediţia de bază:
Bíró József, Erdély beszélő kövei (Studii de istoria artei), Editura Kriterion, 2008.
Publicată în:
Caiete Silvane nr.109 / februarie 2013
„Pe valea Someşului, înconjurat de întinsele peisaje de vis ale Ardealului, un castel mândru domneşte asupra împrejurimilor. Faţada largă, conurile strălucitoare de pe acoperiş, bastioanele îndepărtate de pe colţuri, dealul pe care se întind părţile principale ale clădirii, îi conferă castelului o înfăţişare dominantă şi aristocratică...” - astfel descrie Kemény Zsigmond Jiboul, cu vădită exaltare, în „A két Wesselényi” (Cei doi Wesselényi Miklós), una dintre primele capodopere ale eseisticii maghiare. „Câtă frumuseţe a naturii, câtă dragoste, câtă oroare, câtă amărăciune bărbătească şi cât doliu istoric plutesc deasupra acestui castel şi al întinsului parc care-l înconjoară!... Jiboul seamănă cu o carte doldora de întâmplări, care conţine mai multe episoade atractive şi incitante decât creaţiile literare ale şcolii romaneşti, pornind de la cele mai blânde glăsuiri ale inimii până la tumultuoasele răbufniri sălbatice şi visul preasfânt al iubirii de patrie” - astfel caracterizează marele romancier căminul celor cei doi Wesselényi Miklós, [două] figuri titanice ale istoriei moderne de la noi.
Într-adevăr, în Ardeal sunt foarte puţine castelele de care se leagă atâtea amintiri romantice, precum mărturiile referitoare la reşedinţa Wesselényi; întâmplări de care romancierii, istoricii şi poeţii au profitat dintotdeauna. Contribuţia politică, istorică, literară şi teatrală a Jiboului sunt cunoscute în cercuri largi; memorialiştii ardeleni nici n-ar putea găsi nişte subiecte mai viu-colorate şi mai interesante decât vieţile lui Wesselényi Miklós tatăl şi fiul, precum o dovedesc şi recent editatele, captivantele amintiri ale lui Ujfalvy Sándor. Însă, în ciuda belşugului de informaţii despre [viaţa din] Jibou aflate la dispoziţia literaţilor şi istoricilor, cercetătorii preocupaţi de istoria artelor se pot baza pe neaşteptat de puţine date utile în cercetarea trecutului acestui ansamblu imens şi important din Ardeal. Kelemen Lajos, campionul scotocitorilor prin arhivele ardeleneşti, a căutat zadarnic, vreme de câteva decenii, documente-sursă legate de acest subiect şi nici noi n-am reuşit să obţinem un rezultat notabil pe tărâmul istoriei arhitecturii. Dar pietrele însele ne spun multe şi, deşi suntem conştienţi de capcanele analizelor critice bazate pe stiluri, totuşi vom îndrăzni să reconstruim celebrul edificiu folosindu-ne de observaţiile noastre, câtă vreme suntem în imposibilitatea de a savura saţietatea oferită de existenţa unor documente de arhivă.
* * *
Târgul Jiboului, precum şi părţile aparţinătoare cetăţii Hododului i-au fost date lui Wesselényi Ferenc de către Báthory István printr-un act de înzestrare eliberat în 6 martie 1584, în principal datorită meritelor dobândite de vistiernic în reprimarea răzmeriţei conduse de Békési Gáspár. Vreme de secole, socotind din acest moment, Jiboul a făcut parte dintre domeniile familiei Wesselényi, însă fără a juca vreun rol în istorie până la începutul secolului al XVIII-lea. N-avem informaţii nici despre faptul că la Jibou s-ar fi găsit cândva o cetate de dimensiuni mai mari; însă cu certitudine a existat o fortificaţie pe parcursul secolului al XVII-lea, în locul sau în preajma actualului castel, care proteja conacul ridicat acolo. Mai degrabă, trebuie să ne gândim la şanţuri şi palisade, decât la un sistem defensiv din ziduri de piatră. Ele sunt sugerate de urmele de şanţuri dispuse în semicerc, la Nord-Est de marele castel; însă ele ar fi putut să fie săpate şi de oştenii principelui Rákóczi Ferenc al II-lea pe vremea bătăliei din Jibou, ca să transforme vechiul conac într-un punct de sprijin. Prin urmare, originea acestor fortificaţii vechi este la fel de problematică precum data şi împrejurările construirii conacului care a existat înainte de edificarea marelui castel.
La circa 50 m Nord-Est de castel, în perimetrul şanţurilor amintite, există o clădire fără decoraţii, cu parter şi pivniţă la subsol, de o lungime şi o lăţime de 20,50 m; astăzi cuprinde 13 încăperi; stă părăsită şi i se spune „bucătăria veche”. Am văzut aici, încastrate în zid, două plăci memoriale cu inscripţii şi blazoane. Conform plăcii cu ornamentaţie barocă de deasupra intrării de la Vest, această construcţie a fost refăcută din temelii în 1702 de baronul Wesselényi István, prefectul comitatului Solnocul-de-Mijloc - preşedintele Dietei în 1716 - şi de contesa Bánffy Kata, fata guvernatorului Bánffy György. Cele cuprinse în inscripţie sunt confirmate de datele referitoare la bunurile din Jibou, consemnate cu prilejul recensământului din 1704; acest conac s-a prăpădit încă pe vremea bunicului lui Wesselényi István, István (†1656) prefectul comitatului Solnocul-de-Mijloc şi a rămas nelocuit de atunci. Deci, primul conac a fost clădit încă în prima jumătate a secolului al XVII-lea şi a fost refăcut degeaba de Wesselényi István în 1702, în epoca furtunoasă de pe vremea lui Rákóczi, căci deja în 1704 „oştile au distrus-o în întregime, ba au smuls şi pietrele de la ferestre”. Pare verosimil ca şi bătălia jibouană dim 1705 să-şi fi lăsat urmele pe clădire, care - conform unei plăci memoriale bogat ornamentată, aflată pe partea răsăriteană, deasupra uşii de intrare în pivniţă - a fost restaurată în 1749 de [Wesselényi] István [jr.] (†1758), fiul preşedintelui de dietă István [sr.] şi Dániel Polixéna, soţia sa.
Într-adevăr, chipul clădirii acum pe cale de a se ruina reflectă această epocă; între timp, ea a fost renovată de mai multe ori. Probabil că, dată fiind ambianţa barocă, acoperişul îi era mansardat. Kazinczy o descrie ca fiind „cu multe acoperişuri” în 1816. Nu putem stabili în prezent dacă această clădire era bogat decorată sau dacă prezenta un interes aparte din punct de vedere arhitectural, în schimb ne îndoim că preşedintele de dietă Wesselényi ar fi ridicat în 1702 vreo construcţie ieşită de comun. Diriguirile administrative şi jurnalele (precum cel din 1704) lăsate nouă probează că era un om al cărui spirit de chivernisire friza avariţia - [în plus], n-a pomenit niciodată de vreun castel, nici măcar atunci când şi-a descris viaţa departe de casă.
Este cert că, ulterior, cu începere de la jumătatea secolului, [noile] construcţii din Bonţida şi din Cluj ale familiei Bánffy au acţionat în mod stimulator asupra familiei Wesselényi. De altfel, era îndeaproape înrudiţi cu ramura guvernatorului; soţia lui István sr. era fata lui Bánffy György, lucru amintit în mod separat pe placa memorială din 1702. Cu tot atâta mândrie, Wesselényi István - militarul - îl va aminti pe bunicul din partea mamei, guvernatorul, pe placa memorială din 1749 şi, când a îmceput restaurarea bătrânei clădiri, probabil că, de asemenea, a avut în faţa ochilor exemplul familiei Bánffy; este timpul când încep lucrările la marile clădiri din Bonţida. Wesselényi István s-a străduit să copieze şi grajdul din Bonţida, când a ridicat în vecinătatea conacului un edificiu asemănător, unde şi-a adăpostit armăsarii din celebra herghelie înfiinţată de bunicul său Pál în jurul anului 1660.
Marele grajd din Jibou se află aliniat cu manejul construit ulterior, pe direcţia Nord-Sud, în imediata vecinătate a marelui castel. Este o clădire lată de 15,35 m, lungă de 32,90 m, cu trei axe spre Est şi şase axe către Vest. Singurul şi imensul spaţiu interior este împărţit în compartimente, făcute să adăpostească 28 de cai şi acoperite cu bolţi semicirculare (csehkupola); secţionarea exterioară este foarte modestă, ferestrele cu arcade semicirculare şi chei de boltă sunt despărţite de benzile verticale ale unor lezene. Clădirea - deşi mai modestă ca dimensiuni - este o copie a grajdului din Bonţida, cu aceleaşi tipuri de ferestre şi profile ale cornişelor. Probabil că nu ne îndepărtăm prea tare de realitate dacă presupunem că, întocmai ca şi la Bonţida, constructorul a fost arhitectul clujean Grimmer Péter. El a fost construit la numai câţiva ani după cel din Bonţida - o placă memorială fixată pe peretele estic indică 1755; elocventele distihuri latine îl numesc cu o bună doză de îngâmfare: „Ingens Moles”. Placa memorială este încoronată de un căluţ de piatră cioplit cu multă măiestrie, operă în care recunoaştem cu uşurinţă mâna unuia dintre cei mai aleşi sculptori ai secolului şi barocului ardelenesc: Nachtigall János; de altfel, el a împodobit cu sculpturile sale şi grajdul din Bonţida.
Wesselényi István a construit şi cavoul familial aflat în vârful dealului, o clădire simplă, cu frontonul triunghiular. Zidul exterior este decorat cu un întreg şir de plăci cu inscripţii decorative, frumos lucrate în stilul înflorat al Renaşterii sau cel al barocului, dintre care se remarcă epitaful baroc al lui Wesselényi István sr. (†1734) şi al soţiei sale. Bătrânul Wesselényi Miklós i-a zidit intrarea atunci când şi-a îngropat aici cel de-al zecelea copil şi a interzis deschiderea ei printr-un blestem crunt; lucru respectat cu sfinţenie de către urmaşi.
Miklós sr., fiul lui István [jr.], i-a alăturat grajdului un manej, încă pe vremea fragedei sale tinereţi. Prin aceasta, ca şi tatăl său, a dorit să urmeze exemplul Bonţidei, [unde se găsea] şcoala de înaltă clasă a cailor lui Bánffy Dénes; herghelia reprezenta una dintre pasiunile lui Wesselényi Miklós. Când aristocraţii englezi sau francezi vizitau Ungaria, treceau şi prin Jibou, atât de departe şi de cunoscută ajunsese vestea despre îndemânarea uluitoare a lui Wesselényi de a dresa caii. Kazinczy a scris câteva pagini entuziasmate despre herghelia din Jibou, cităm: „grajdul din Jibou ar merita o expunere mult mai cuprinzătoare decât cele despre bibliotecile din Târgu Mureş sau Alba Iulia, ori pinacoteca din Sibiu, deoarece Ardealul şi neamul nostru se poate mândri cu el precum şi cu acestea...”
Manejul este o clădire cu o lungime de 36,60 m, alăturată în continuarea grajdului, de-a lungul lui, cu o faţadă estică de şase axe şi alta sudică de trei axe; acoperişul i s-a prăbuşit în decursul timpului şi azi au rămas doar zidurile goale aţintite înspre cer. S-a păstrat însă pe latura de răsărit a perechii grajdului o placă memorială în latină, conform căreia Wesselényi Miklós [sr.], locotenent în regimentul de husari [comandat de] Bethlen, a ridicat clădirea în 1771. Deasupra plăcii, se zăreşte silueta unui căluţ de piatră, foarte asemănătoare cu lucrarea lui Nachtigali, dar sculptura îi aparţine fără pic de îndoială lui Schuchbauer Antal, celălalt sculptor baroc foarte cunoscut în Ardeal. Artistul a lucrat pentru familie şi în alte amplasamente; ornamentaţia plastică a castelului Wesselényi din Hodod, construit între 1763-1776, este sculptată de el, [afirmaţie] probată de un act din 1776. Înfăptuirile lui din Jibou adeveresc şi subliniază opinia noastră că, în bună parte, sarcinile artistice de aici au fost încredinţate spre realizare unor meşteri din Cluj.
(va urma)
traducere de Györfi-Deák György
Ediţia de bază:
Bíró József, Erdély beszélő kövei (Studii de istoria artei), Editura Kriterion, 2008.
Publicată în:
Caiete Silvane nr.109 / februarie 2013
11 noiembrie 2011
Babits Mihály - Măştile de gaze
(c) 2011 - Györfi-Deák György
Ici-colo, printre acoperişuri se înalţă nişte hornuri prelungi. Aceste coşuri nu fumegă niciodată, dar ele adună într-însele răsuflarea a mii de oameni, gura vitală de aer furnizată astfel atunci când gazele letale se împrăştie, învăluiesc pe îndelete clădire după clădire, pătrund etaj după etaj. Hornurile reprezintă singura legătură a sărmanilor plămâni umani cu aerul curat de la mare înălţime.
Adăposturile antigaz de tipul acesta au început să fie construite încă din prima jumătate de secolului XX, dar au fost definitivate ca formă şi structură doar pe parcursul „războiului etern”. Au primit denumirea de „caverne presurizate”, ceea ce iniţial desemnase un fel hambar imens, uşor de ermetizat, unde refugiaţii panicaţi se adunau la ceas de primejdie ca o turmă îngrozită; se călcau în picioare la intrare, unde uşile se închideau grăbite în faţa vălătucilor otrăvitori, iar apoi, când aerul devenea din nou curat, presau trupurile îngrămădite ciorchine ale celor sosiţi prea târziu şi rămaşi afară, un zid de cadavre căzute unul peste celălalt, care baricada ieşirea; aici, când printre ei se aflau şi rude ale celor scăpaţi, se derulau scene înfiorătoare, cu pumni izbiţi în pereţi şi vaiete. Arareori hambarele fuseseră dimensionate în mod proporţional cu densitatea populaţiei din zonă; spaţiul era strâmt, iar aerul puţin. Oamenii respirau gâtuiţi, înghesuiţi ca sardelele, se băteau pentru câte un locşor şi aşteptau pe jumătate leşinaţi, în mirosul greu, ca primejdia să treacă şi să se deschidă porţile.
Multe s-au schimbat de atunci şi, deoarece, în general, s-a impus tendinţa ca neplăcerile războiului să devină suportabile pentru populaţia din spatele frontului, ba chiar să devină o parte a traiului cotidian, s-a acordat o atenţie deosebită organizării apărării antigaz. Deasupra oraşelor mai importante sau mai expuse, pădurea de hornuri se îndesise şi, oriunde ar fi locuit, oamenii puteau să se refugieze în adăpostul presurizat cel mai apropiat. Astfel, localităţile urbane s-au trezit la o nouă viaţă. Datorită transportului rapid şi ieftin, populaţia megalopolisurilor începuse să se risipească pe la periferie. Însă acum, sub continua ameninţare a atacurilor chimice, oamenii s-au străduit să se adune în vecinătatea prelungelor coşuri. Oraşele au început să se dezvolte pe verticală. Densitatea populaţiei a crescut exploziv, deşi suprafaţa locuibilă a rămas relativ puţină. În aceste zile, S... era un stup doldora de zgârie-nori, în vreme ce jur-împrejur fermele şi satele se goliseră.
Adăpostul presurizat s-a subţiat şi a dispărut printre zgârie-nori. A trebuit să dispară ca să-şi împlinească rolul protector. Înainte, adeseori atacul cu gaze era urmat de bombardamentele care ţinteau tocmai hornurile locurilor de refugiu. Cei care, riscându-şi viaţa, ajunseseră în hambar deveniseră ţinta unei noi morţi, ascunsă în văzduh. Emoţia mulţimii înghesuite în adăpost creştea neîncetat la auzul şuierăturilor şi exploziilor din apropiere. În jurul căilor de acces în subteran, se ducea o luptă furibundă. Aparent, fără nici un motiv: ce valoare are o pivniţă? Dar toate crăpăturile provocate de bombe puteau să deschidă o cale de acces a gazelor otrăvitoare, împotriva cărora adăposturile subterane nu ofereau nici o protecţie.
De atunci, şi acest pericol s-a micşorat şi a dispărut. Coşurile îşi pierduseră rolul de ţintă fixă: ele se îndesau peste tot în oraş şi aerul circula către camerele de sub pământ prin lungi conducte protejate. Materialul din care erau confecţionate, la fel cu şira şi faţada buncherelor, rezista la explozii. Nu erau învelite „în metal şi protejate de trei forţe”. Întrucât efectele bombardamentelor puteau fi mărite la nesfârşit, nici un metal n-ar fi constituit un scut eficient. Dar, precum pivniţele cetăţilor se adânceau în sol, iar străvechiile tranşee erau apărate de valuri de pământ bătătorit, „argila cauciucată”, acest material moale şi dens descoperit de savanţi, le proteja. Era atât de elastic, încât hornurile confecţionate din el se aplecau, chiar se culcau sub suflul bombelor, iar apoi se ridicau din nou, încetişor, ca nişte fire de iarbă date la pământ sau ca hornul unui vapor ce tocmai trecuse pe sub un pod nu prea înalt.
Al doilea motiv de spaimă, care înainte vreme răzbătea prin toate sălaşurile protectoare, era teama de întrerupere a curentului electric, lucru care ar fi însemnat probleme în funcţionarea ventilatoarelor! A ventilatoarelor care furnizau aerul curat! Dacă zumzetul ventilatoarelor s-ar fi oprit, ar fi urmat asfixierea, catastrofa! Dar proiectarea modernă a centralelor de distribuire a curentului şi perfecta lor protejare aproape că înlăturase riscul, cel puţin în cazul megalopolisurilor, care dispuneau de mult mai multe echipamente potrivite să fie puse la treabă.
Prin urmare, pericolul şi panica au încetat să provoace agitaţie în rândurile populaţiei îngrămădite în clădirile sută la sută etanşate. Adăpostul presurizat modern oferea siguranţa refugiului aflat la îndemână, ba chiar şi un pic de confort. Chiar şi atunci când nu se dădea alarma, încăperile largi şi bine aerisite deveneau centrul câte unui cartier, adăpostind oficiul de recrutare, devenind o sală de şedinţe... Şi când sirenele începeau să vâjâie, ordinea desăvârşită şi disciplina de fier asigurau accesul fiecăruia şi ofereau garanţia găsirii unui loc.
Şi totuşi o umbră adăsta aici, iar moartea tot dădea târcoale! Imediat după închiderea porţilor etanşe, atmosfera devenea apăsătoare. Degeaba se agitau disperate paletele ventilatoarelor la capătul deschizăturilor către hornuri, o mie de răsuflări gâfâiau speriate. Iar toate acestea: spaţiul înghesuit, asfixiant, deşertic şi îndoliat, ca sălile de aşteptare din gări în zilele unor catastrofe majore, îi aminteau doamnei Kamuthy de orele cumplite ale coşmarelor.
- Clasa întâi! răcni gardianul după ce aruncă o privire asupra bonului, deoarece cei din familia Kamuthy închiriaseră pe bani grei o cămăruţă în aripa rezervată V.I.P.; aveau chiar un compartiment etanşabil propriu, dotat cu perne şi pături, diferite tipuri de conserve şi măşti de gaze proprii, pentru orice situaţie, cu toate că ele se puteau închiria chiar la faţa locului, unde funcţiona şi un bufet.
- Ce bine că atacul nu ne-a surprins undeva departe, într-o parte necunoscută a oraşului, se gândi femeia. Simţea că n-ar fi putut să îndure atacul într-un loc străin! Măcar aici va fi întâmpinată de obiecte familiare... de chipuri cunoscute... Îşi va întâlni soţul... poate chiar şi pe Elza! Şi-a apăsat palma pe inimă; încă răsufla sacadat; din spate, a auzit un schimb de replici şi a pălit. (Oare câte scene de coşmar s-au petrecut în preajma acestor porţi cumplite!)
- Prezentaţi tichetele la control! urla paznicul.
Un chip îngrozit de moarte se străduia să devină invizibil.
- Nu auzi? Arată-mi tichetul galben!
- Tichetul galben, tichetul galben! - se auzea de pretutindeni.
Statul încasa de la toată lumea taxa de protecţie împotriva atacurilor chimice şi elibera în schimb chitanţe galbene.
- L-ai uitat acasă? În sertarul biroului?
Era o glumă grosolană: de unde să aibă bietul vierme o masă de birou, cât timp n-avea nici măcar un cămin?
- Nimeni nu pleacă de acasă fără bonul galben! Identificaţi-vă într-un fel sau altul, altfel vă trimit la arest. Un-doi! N-aveţi nici un act? Vă cunoaşte cineva din împrejurimi? Cum vă numiţi?
Trăsăturile chipului nenorocit au plesnit ca o coardă întinsă prea tare sau ca o supapă defectă, apoi, pe neaşteptate a început să plângă hohotit. Ca un copil. Ca un bărbat. Dar pe atunci, bărbaţii care să verse lacrimi de crocodil nu erau nici o raritate, nici ceva neobişnuit. Nici domnului Kamuthy, care apăruse între timp în mijlocul mulţimii, nu i s-a părut demn de atenţie: el îşi căuta, cu obişnuita sa morgă aristocratică, soţia.
- O fi vreun dezertor nenorocit - îşi dădu cu părerea domnul Kamuthy, în vreme ce sărmanul plângăcios a fost condus într-o celulă goală, unde apoi să fie interogat degrabă. Este metoda ideală de control a populaţiei. Mai demult, în vremea păcii, nimeni n-a visat ce ordine va institui şi va menţine războiul. Indivizi ca el au dezertat cu sutele. Acum este obligat să se prezinte benevol la adăpost, dacă nu doreşte să se sufoce pe stradă.
- Oh, nefericitul! Ce tânăr e, încă aproape copil! Femeia se înfioră la gândul dilemei fără de scăpare. Aici înăuntru a dat peste temuta Listă, în vreme ce afară, printre clădiri, gazele se răspândeau tăcute...
- Îl vor împuşca - zise cu răceală domnul Kamuthy, ca şi cum ar fi fost vorba despre un lucru normal şi obişnuit. Sufletul femeii se zbătea, suferea. Deci nu există scăpare? Cei tineri trebuie să piară într-un fel sau altul? Nu există o cale de scăpare, un loc unde să se ascundă?
- Elza e aici? îşi întrebă bărbatul. Aţi văzut-o pe Elza?
Şi brusc dădu în clocot mânia împotriva părintelui care analizează cu răceală necazul de care a dat un străin, în loc să se întrebe oare unde i-o fi fata în acest ceas de primejdie!
- Ce fel de tată sunteţi?
- Oare de ce vă agitaţi întotdeauna? Cu siguranţă, Elza s-a dus la facultate. Ştiţi prea bine că universitatea dispune de o cavernă presurizată proprie. De adăpostul presurizat cu cel mai ştiinţific sistem de protecţie din ţară.
Dar femeia nu mai reuşi să-l asculte. Nervii întinşi erau îndreptaţi către ţâţânile uşilor. Se cutremura la auzul fiecărui glas de fată. Dar n-a putut să vegheze la nesfârşit intrarea. Soţul o trase degrabă înspre cămăruţa confortabilă şi liniştită.
- Haideţi! Nu-i nimic de văzut. V-aţi oprit degeaba aici!
Ultimii întârziaţi au intrat cu răsuflarea tăiată prin poarta pivotantă. Sirenele au vâjâit din nou. În cadrul uşii a apărut, ici şi colo, câte o uniformă: gardienii veniţi din patrulare, care aveau obligaţia să părăsească ultimii străzile aflate sub atacul chimic. Închiderea! Ca într-o crâşmă demonică, prinsă sub şuvoiul unei muzici ce sfâşia timpanele, doamna Kamuthy se strecură ameţită prin arhipeleagul meselor din sălile de aşteptare. Încăperile de clasa întâi ocupau etajele superioare ale clădirii. Poate că Elza s-a oprit să stea cu prietenele, undeva pe un culoar de clasa a doua!
Avea colege, de o condiţie mai modestă, dar care locuiau în acest cartier; şi în alte ocazii, preferase să stea împreună cu ele. Ea se arăta atât de distantă şi de independentă, cu certitudine că nu-şi căuta neliniştită mama, aşa cum maică-sa o căuta pe ea. Ochii femeii umblau ca nişte gâze agitate.
Pe neaşteptate, aproape că i-a scăpat un strigăt. Crezuse c-o vede pe Elza, deşi nu fusese decât chipul unei amintiri ivite clar, pe neaşteptate. La o masă plasată într-un colţ îndepărtat, pe băncuţele rezemate de ziduri, stăteau câteva tinere. În clipa următoare, deja îşi dăduse seama că nici una dintre ele nu este Elza. Îşi fixă micul binoclu de teatru pe ele şi le recunoscu pe prietenele Elzei. Erau chiar cele cu care stătea de obicei... Cele invidiate pentru privirea încrezătoare şi şoaptele confidenţiale adresate lor...
Tineri în vreme de război... Se retrag într-un colţ, râd, se îmbrăţişează; ce i-ar putea impresiona? Aşa au crescut, sub aripile morţii... Toate acestea li se par normale. Grijile ar fi fost doar o povară grea, dar cine stătea să-şi facă griji degeaba? Doamna Kamuthy avea senzaţia că toată lumea, cu excepţia ei, se interesa doar de propria-i persoană. Deşi aici, în buimăceala şuieratului despicător al sirenelor, toată lumea alerga agitată, cu toţii: femeile, infirmii, soldaţii aflaţi în permisie, căutau pe cineva... Doar grupul acesta de trei-patru fete se izolase în mod sfidător de lumea înconjurătoare, se retrăsese în tranşeea de după masa plină cu măştile de gaze închiriate. În intimitatea încolăcirii nestingherite a braţelor, le înconjura un aer atât de aparte, încât doamna Kamuthy ezită să le abordeze. Simţise plutind în aer secretele ostile ale unei noi generaţii şi se retrase speriată.
Dar una dintre fete, cu o înfăţişare mai matură, care nu stătea alături de celelalte, ci încerca o mască de gaze stând în picioare lângă masă, o zări şi o salută.
- Aţi văzut-o pe Elza? întrebă femeia.
Domnul Kamuthy se îndesase deja în fotoliul din „loja” de clasa întâi şi îşi pusese în faţă un teanc din cele mai moderne mijloace de camuflaj şi un pahar de „bere de război”. Doamna Kamuthy nu reuşi să-şi stăpânească emoţiile, ci începu să-şi facă şi mai multe griji, văzându-le pe tinere.
- Probabil că-şi pierde timpul pe la facultate.
- Întotdeauna umblaţi împreună.
Fata râse.
- Ei, nici chiar întotdeauna, ar fi exagerat, cu o prietenă urâtă, ca mine. Era o tânără grasă şi voioasă, cu totul opusă frumoasei şi exaltatei Elza. Un aer de luciditate ironică o însoţea pretutindeni, chiar şi aici. Tremurând obosită, doamnei Kamuthy aproape că i se făcu ruşine în faţa ei. Dar nu se putea hotărî să se despartă de ea, aşa că o prinse de mână şi-i tot spunea „draga mea Margot”, poate că totuşi ştia ceva despre Elza.
- Elza, cu certitudine, o duce mult mai bine...
- Cine ştie? chicoti o duduiţă scundă, cu năsucul pe sus, aşezată pe bancă, unde se pierdea lascivă printre braţele şi sânii altor două tinere, torcând fericită, ca o pisicuţă. Isuse, Marie, Sfinte Duh, apăraţi-ne de bombe! Nu vii şi tu aici, Margot?
- Dacă nu-s bărbaţi, atunci se strâng una într-alta, îi spuse râzând Margot doamnei Kamuthy. Trupe de rezervă...
- Se ţin acum cursuri la universitate? - s-a interesat doamna Kamuthy.
- Elza s-a dus la bibliotecă. Îi place să citească poemele dinainte de război - îi spuse Margot cu un fel de răspăr respectuos. O pasiune anacronică, dar cu totul lipsită de primejdii.
Mama Elzei ştia că la facultate încăperile care puteau fi închise ermetic se aflau tocmai în corpul bibliotecii.
- Elza se află în locul cel mai potrivit.
- Dar dacă a plecat să se plimbe? Ar fi putut să iasă din oraş... dincolo de diguri... unde şi cea mai apropiată cavernă presurizată se află atât de departe...
- În curând ne încorporează, n-o să păţim nimic până atunci! Nu scăpăm atât de uşor - glumi Margot. - Domnul Oştirilor şi-a pus ochii pe noi. Ne protejează, ca nu cumva să scăpăm de serviciul militar obligatoriu pe Pământ înainte de vreme.
Traducere din limba maghiară de Györfi-Deák György
Fragmente din volumul: Babits Mihály, Elza pilóta vagy A tökéletes társadalom (Pilotul Elza sau Societatea perfectă), 1933.
Apărută în:
Acta Iassyensia Comparationis nr.9 / 2011
NOTIŢĂ BIOGRAFICĂ
Babits Mihály de Szentistván (1883-1941) este una dintre figurile proeminente ale literaturii maghiare, personalitate a primei generaţii de la revista „Nyugat” (Vestul). A scris poezie, proză şi eseuri. Lucrări importante: „A gólyakalifa" (Califul barză, 1913); „Tímár Virgil fia" (Fiul lui Virgil Tímár, 1922); „Kártyavár" (Castelul de cărţi, 1923); „Halálfiai" (Osândiţi la moarte, 1927); „Az európai irodalom története" (Istoria literaturii europene, 1936); „Összegyűjtött versei" (Integrala poetică, 1938). A tradus piese de teatru de Goethe, Shakespeare, Sofocle, precum şi poeziile lui Baudelaire, Dante, Heine, Keats, Ovidiu, Petroniu, Rimbaud, Verlaine, Oscar Wilde, Walt Whitman, Yeats etc. Este aproape necunoscut publicului român, eventual doar ca poet, datorită volumelor tălmăcite de Constantiu Olariu (Poeme, 1977; Cartea lui Iona, 1999, 2002). Câteva povestiri fantastice au fost traduse de Györfi-Deák György şi au apărut ocazional, în diferite almanahuri sau reviste literare. Este insuficient, dacă ne gândim la importanţa autorului. Romanul „Pilotul Elza sau Societatea perfectă” reprezintă cântecul de lebădă al scriitorului şi este o distopie, un coşmar plasat în viitor, o lume dezumanizată de un război fără perspectiva păcii, unde atacurile chimice asupra oraşelor dens populate au devenit o realitate, iar măştile de gaze se află mereu la îndemână. Şi, întrucât băieţii au pierit ucişi la grămadă pe câmpul de bătălie, a venit rândul fetelor să fie recrutate în rândul forţelor armate.
Ici-colo, printre acoperişuri se înalţă nişte hornuri prelungi. Aceste coşuri nu fumegă niciodată, dar ele adună într-însele răsuflarea a mii de oameni, gura vitală de aer furnizată astfel atunci când gazele letale se împrăştie, învăluiesc pe îndelete clădire după clădire, pătrund etaj după etaj. Hornurile reprezintă singura legătură a sărmanilor plămâni umani cu aerul curat de la mare înălţime.
Adăposturile antigaz de tipul acesta au început să fie construite încă din prima jumătate de secolului XX, dar au fost definitivate ca formă şi structură doar pe parcursul „războiului etern”. Au primit denumirea de „caverne presurizate”, ceea ce iniţial desemnase un fel hambar imens, uşor de ermetizat, unde refugiaţii panicaţi se adunau la ceas de primejdie ca o turmă îngrozită; se călcau în picioare la intrare, unde uşile se închideau grăbite în faţa vălătucilor otrăvitori, iar apoi, când aerul devenea din nou curat, presau trupurile îngrămădite ciorchine ale celor sosiţi prea târziu şi rămaşi afară, un zid de cadavre căzute unul peste celălalt, care baricada ieşirea; aici, când printre ei se aflau şi rude ale celor scăpaţi, se derulau scene înfiorătoare, cu pumni izbiţi în pereţi şi vaiete. Arareori hambarele fuseseră dimensionate în mod proporţional cu densitatea populaţiei din zonă; spaţiul era strâmt, iar aerul puţin. Oamenii respirau gâtuiţi, înghesuiţi ca sardelele, se băteau pentru câte un locşor şi aşteptau pe jumătate leşinaţi, în mirosul greu, ca primejdia să treacă şi să se deschidă porţile.
Multe s-au schimbat de atunci şi, deoarece, în general, s-a impus tendinţa ca neplăcerile războiului să devină suportabile pentru populaţia din spatele frontului, ba chiar să devină o parte a traiului cotidian, s-a acordat o atenţie deosebită organizării apărării antigaz. Deasupra oraşelor mai importante sau mai expuse, pădurea de hornuri se îndesise şi, oriunde ar fi locuit, oamenii puteau să se refugieze în adăpostul presurizat cel mai apropiat. Astfel, localităţile urbane s-au trezit la o nouă viaţă. Datorită transportului rapid şi ieftin, populaţia megalopolisurilor începuse să se risipească pe la periferie. Însă acum, sub continua ameninţare a atacurilor chimice, oamenii s-au străduit să se adune în vecinătatea prelungelor coşuri. Oraşele au început să se dezvolte pe verticală. Densitatea populaţiei a crescut exploziv, deşi suprafaţa locuibilă a rămas relativ puţină. În aceste zile, S... era un stup doldora de zgârie-nori, în vreme ce jur-împrejur fermele şi satele se goliseră.
Adăpostul presurizat s-a subţiat şi a dispărut printre zgârie-nori. A trebuit să dispară ca să-şi împlinească rolul protector. Înainte, adeseori atacul cu gaze era urmat de bombardamentele care ţinteau tocmai hornurile locurilor de refugiu. Cei care, riscându-şi viaţa, ajunseseră în hambar deveniseră ţinta unei noi morţi, ascunsă în văzduh. Emoţia mulţimii înghesuite în adăpost creştea neîncetat la auzul şuierăturilor şi exploziilor din apropiere. În jurul căilor de acces în subteran, se ducea o luptă furibundă. Aparent, fără nici un motiv: ce valoare are o pivniţă? Dar toate crăpăturile provocate de bombe puteau să deschidă o cale de acces a gazelor otrăvitoare, împotriva cărora adăposturile subterane nu ofereau nici o protecţie.
De atunci, şi acest pericol s-a micşorat şi a dispărut. Coşurile îşi pierduseră rolul de ţintă fixă: ele se îndesau peste tot în oraş şi aerul circula către camerele de sub pământ prin lungi conducte protejate. Materialul din care erau confecţionate, la fel cu şira şi faţada buncherelor, rezista la explozii. Nu erau învelite „în metal şi protejate de trei forţe”. Întrucât efectele bombardamentelor puteau fi mărite la nesfârşit, nici un metal n-ar fi constituit un scut eficient. Dar, precum pivniţele cetăţilor se adânceau în sol, iar străvechiile tranşee erau apărate de valuri de pământ bătătorit, „argila cauciucată”, acest material moale şi dens descoperit de savanţi, le proteja. Era atât de elastic, încât hornurile confecţionate din el se aplecau, chiar se culcau sub suflul bombelor, iar apoi se ridicau din nou, încetişor, ca nişte fire de iarbă date la pământ sau ca hornul unui vapor ce tocmai trecuse pe sub un pod nu prea înalt.
Al doilea motiv de spaimă, care înainte vreme răzbătea prin toate sălaşurile protectoare, era teama de întrerupere a curentului electric, lucru care ar fi însemnat probleme în funcţionarea ventilatoarelor! A ventilatoarelor care furnizau aerul curat! Dacă zumzetul ventilatoarelor s-ar fi oprit, ar fi urmat asfixierea, catastrofa! Dar proiectarea modernă a centralelor de distribuire a curentului şi perfecta lor protejare aproape că înlăturase riscul, cel puţin în cazul megalopolisurilor, care dispuneau de mult mai multe echipamente potrivite să fie puse la treabă.
Prin urmare, pericolul şi panica au încetat să provoace agitaţie în rândurile populaţiei îngrămădite în clădirile sută la sută etanşate. Adăpostul presurizat modern oferea siguranţa refugiului aflat la îndemână, ba chiar şi un pic de confort. Chiar şi atunci când nu se dădea alarma, încăperile largi şi bine aerisite deveneau centrul câte unui cartier, adăpostind oficiul de recrutare, devenind o sală de şedinţe... Şi când sirenele începeau să vâjâie, ordinea desăvârşită şi disciplina de fier asigurau accesul fiecăruia şi ofereau garanţia găsirii unui loc.
Şi totuşi o umbră adăsta aici, iar moartea tot dădea târcoale! Imediat după închiderea porţilor etanşe, atmosfera devenea apăsătoare. Degeaba se agitau disperate paletele ventilatoarelor la capătul deschizăturilor către hornuri, o mie de răsuflări gâfâiau speriate. Iar toate acestea: spaţiul înghesuit, asfixiant, deşertic şi îndoliat, ca sălile de aşteptare din gări în zilele unor catastrofe majore, îi aminteau doamnei Kamuthy de orele cumplite ale coşmarelor.
- Clasa întâi! răcni gardianul după ce aruncă o privire asupra bonului, deoarece cei din familia Kamuthy închiriaseră pe bani grei o cămăruţă în aripa rezervată V.I.P.; aveau chiar un compartiment etanşabil propriu, dotat cu perne şi pături, diferite tipuri de conserve şi măşti de gaze proprii, pentru orice situaţie, cu toate că ele se puteau închiria chiar la faţa locului, unde funcţiona şi un bufet.
- Ce bine că atacul nu ne-a surprins undeva departe, într-o parte necunoscută a oraşului, se gândi femeia. Simţea că n-ar fi putut să îndure atacul într-un loc străin! Măcar aici va fi întâmpinată de obiecte familiare... de chipuri cunoscute... Îşi va întâlni soţul... poate chiar şi pe Elza! Şi-a apăsat palma pe inimă; încă răsufla sacadat; din spate, a auzit un schimb de replici şi a pălit. (Oare câte scene de coşmar s-au petrecut în preajma acestor porţi cumplite!)
- Prezentaţi tichetele la control! urla paznicul.
Un chip îngrozit de moarte se străduia să devină invizibil.
- Nu auzi? Arată-mi tichetul galben!
- Tichetul galben, tichetul galben! - se auzea de pretutindeni.
Statul încasa de la toată lumea taxa de protecţie împotriva atacurilor chimice şi elibera în schimb chitanţe galbene.
- L-ai uitat acasă? În sertarul biroului?
Era o glumă grosolană: de unde să aibă bietul vierme o masă de birou, cât timp n-avea nici măcar un cămin?
- Nimeni nu pleacă de acasă fără bonul galben! Identificaţi-vă într-un fel sau altul, altfel vă trimit la arest. Un-doi! N-aveţi nici un act? Vă cunoaşte cineva din împrejurimi? Cum vă numiţi?
Trăsăturile chipului nenorocit au plesnit ca o coardă întinsă prea tare sau ca o supapă defectă, apoi, pe neaşteptate a început să plângă hohotit. Ca un copil. Ca un bărbat. Dar pe atunci, bărbaţii care să verse lacrimi de crocodil nu erau nici o raritate, nici ceva neobişnuit. Nici domnului Kamuthy, care apăruse între timp în mijlocul mulţimii, nu i s-a părut demn de atenţie: el îşi căuta, cu obişnuita sa morgă aristocratică, soţia.
- O fi vreun dezertor nenorocit - îşi dădu cu părerea domnul Kamuthy, în vreme ce sărmanul plângăcios a fost condus într-o celulă goală, unde apoi să fie interogat degrabă. Este metoda ideală de control a populaţiei. Mai demult, în vremea păcii, nimeni n-a visat ce ordine va institui şi va menţine războiul. Indivizi ca el au dezertat cu sutele. Acum este obligat să se prezinte benevol la adăpost, dacă nu doreşte să se sufoce pe stradă.
- Oh, nefericitul! Ce tânăr e, încă aproape copil! Femeia se înfioră la gândul dilemei fără de scăpare. Aici înăuntru a dat peste temuta Listă, în vreme ce afară, printre clădiri, gazele se răspândeau tăcute...
- Îl vor împuşca - zise cu răceală domnul Kamuthy, ca şi cum ar fi fost vorba despre un lucru normal şi obişnuit. Sufletul femeii se zbătea, suferea. Deci nu există scăpare? Cei tineri trebuie să piară într-un fel sau altul? Nu există o cale de scăpare, un loc unde să se ascundă?
- Elza e aici? îşi întrebă bărbatul. Aţi văzut-o pe Elza?
Şi brusc dădu în clocot mânia împotriva părintelui care analizează cu răceală necazul de care a dat un străin, în loc să se întrebe oare unde i-o fi fata în acest ceas de primejdie!
- Ce fel de tată sunteţi?
- Oare de ce vă agitaţi întotdeauna? Cu siguranţă, Elza s-a dus la facultate. Ştiţi prea bine că universitatea dispune de o cavernă presurizată proprie. De adăpostul presurizat cu cel mai ştiinţific sistem de protecţie din ţară.
Dar femeia nu mai reuşi să-l asculte. Nervii întinşi erau îndreptaţi către ţâţânile uşilor. Se cutremura la auzul fiecărui glas de fată. Dar n-a putut să vegheze la nesfârşit intrarea. Soţul o trase degrabă înspre cămăruţa confortabilă şi liniştită.
- Haideţi! Nu-i nimic de văzut. V-aţi oprit degeaba aici!
Ultimii întârziaţi au intrat cu răsuflarea tăiată prin poarta pivotantă. Sirenele au vâjâit din nou. În cadrul uşii a apărut, ici şi colo, câte o uniformă: gardienii veniţi din patrulare, care aveau obligaţia să părăsească ultimii străzile aflate sub atacul chimic. Închiderea! Ca într-o crâşmă demonică, prinsă sub şuvoiul unei muzici ce sfâşia timpanele, doamna Kamuthy se strecură ameţită prin arhipeleagul meselor din sălile de aşteptare. Încăperile de clasa întâi ocupau etajele superioare ale clădirii. Poate că Elza s-a oprit să stea cu prietenele, undeva pe un culoar de clasa a doua!
Avea colege, de o condiţie mai modestă, dar care locuiau în acest cartier; şi în alte ocazii, preferase să stea împreună cu ele. Ea se arăta atât de distantă şi de independentă, cu certitudine că nu-şi căuta neliniştită mama, aşa cum maică-sa o căuta pe ea. Ochii femeii umblau ca nişte gâze agitate.
Pe neaşteptate, aproape că i-a scăpat un strigăt. Crezuse c-o vede pe Elza, deşi nu fusese decât chipul unei amintiri ivite clar, pe neaşteptate. La o masă plasată într-un colţ îndepărtat, pe băncuţele rezemate de ziduri, stăteau câteva tinere. În clipa următoare, deja îşi dăduse seama că nici una dintre ele nu este Elza. Îşi fixă micul binoclu de teatru pe ele şi le recunoscu pe prietenele Elzei. Erau chiar cele cu care stătea de obicei... Cele invidiate pentru privirea încrezătoare şi şoaptele confidenţiale adresate lor...
Tineri în vreme de război... Se retrag într-un colţ, râd, se îmbrăţişează; ce i-ar putea impresiona? Aşa au crescut, sub aripile morţii... Toate acestea li se par normale. Grijile ar fi fost doar o povară grea, dar cine stătea să-şi facă griji degeaba? Doamna Kamuthy avea senzaţia că toată lumea, cu excepţia ei, se interesa doar de propria-i persoană. Deşi aici, în buimăceala şuieratului despicător al sirenelor, toată lumea alerga agitată, cu toţii: femeile, infirmii, soldaţii aflaţi în permisie, căutau pe cineva... Doar grupul acesta de trei-patru fete se izolase în mod sfidător de lumea înconjurătoare, se retrăsese în tranşeea de după masa plină cu măştile de gaze închiriate. În intimitatea încolăcirii nestingherite a braţelor, le înconjura un aer atât de aparte, încât doamna Kamuthy ezită să le abordeze. Simţise plutind în aer secretele ostile ale unei noi generaţii şi se retrase speriată.
Dar una dintre fete, cu o înfăţişare mai matură, care nu stătea alături de celelalte, ci încerca o mască de gaze stând în picioare lângă masă, o zări şi o salută.
- Aţi văzut-o pe Elza? întrebă femeia.
Domnul Kamuthy se îndesase deja în fotoliul din „loja” de clasa întâi şi îşi pusese în faţă un teanc din cele mai moderne mijloace de camuflaj şi un pahar de „bere de război”. Doamna Kamuthy nu reuşi să-şi stăpânească emoţiile, ci începu să-şi facă şi mai multe griji, văzându-le pe tinere.
- Probabil că-şi pierde timpul pe la facultate.
- Întotdeauna umblaţi împreună.
Fata râse.
- Ei, nici chiar întotdeauna, ar fi exagerat, cu o prietenă urâtă, ca mine. Era o tânără grasă şi voioasă, cu totul opusă frumoasei şi exaltatei Elza. Un aer de luciditate ironică o însoţea pretutindeni, chiar şi aici. Tremurând obosită, doamnei Kamuthy aproape că i se făcu ruşine în faţa ei. Dar nu se putea hotărî să se despartă de ea, aşa că o prinse de mână şi-i tot spunea „draga mea Margot”, poate că totuşi ştia ceva despre Elza.
- Elza, cu certitudine, o duce mult mai bine...
- Cine ştie? chicoti o duduiţă scundă, cu năsucul pe sus, aşezată pe bancă, unde se pierdea lascivă printre braţele şi sânii altor două tinere, torcând fericită, ca o pisicuţă. Isuse, Marie, Sfinte Duh, apăraţi-ne de bombe! Nu vii şi tu aici, Margot?
- Dacă nu-s bărbaţi, atunci se strâng una într-alta, îi spuse râzând Margot doamnei Kamuthy. Trupe de rezervă...
- Se ţin acum cursuri la universitate? - s-a interesat doamna Kamuthy.
- Elza s-a dus la bibliotecă. Îi place să citească poemele dinainte de război - îi spuse Margot cu un fel de răspăr respectuos. O pasiune anacronică, dar cu totul lipsită de primejdii.
Mama Elzei ştia că la facultate încăperile care puteau fi închise ermetic se aflau tocmai în corpul bibliotecii.
- Elza se află în locul cel mai potrivit.
- Dar dacă a plecat să se plimbe? Ar fi putut să iasă din oraş... dincolo de diguri... unde şi cea mai apropiată cavernă presurizată se află atât de departe...
- În curând ne încorporează, n-o să păţim nimic până atunci! Nu scăpăm atât de uşor - glumi Margot. - Domnul Oştirilor şi-a pus ochii pe noi. Ne protejează, ca nu cumva să scăpăm de serviciul militar obligatoriu pe Pământ înainte de vreme.
Traducere din limba maghiară de Györfi-Deák György
Fragmente din volumul: Babits Mihály, Elza pilóta vagy A tökéletes társadalom (Pilotul Elza sau Societatea perfectă), 1933.
Apărută în:
Acta Iassyensia Comparationis nr.9 / 2011
NOTIŢĂ BIOGRAFICĂ
Babits Mihály de Szentistván (1883-1941) este una dintre figurile proeminente ale literaturii maghiare, personalitate a primei generaţii de la revista „Nyugat” (Vestul). A scris poezie, proză şi eseuri. Lucrări importante: „A gólyakalifa" (Califul barză, 1913); „Tímár Virgil fia" (Fiul lui Virgil Tímár, 1922); „Kártyavár" (Castelul de cărţi, 1923); „Halálfiai" (Osândiţi la moarte, 1927); „Az európai irodalom története" (Istoria literaturii europene, 1936); „Összegyűjtött versei" (Integrala poetică, 1938). A tradus piese de teatru de Goethe, Shakespeare, Sofocle, precum şi poeziile lui Baudelaire, Dante, Heine, Keats, Ovidiu, Petroniu, Rimbaud, Verlaine, Oscar Wilde, Walt Whitman, Yeats etc. Este aproape necunoscut publicului român, eventual doar ca poet, datorită volumelor tălmăcite de Constantiu Olariu (Poeme, 1977; Cartea lui Iona, 1999, 2002). Câteva povestiri fantastice au fost traduse de Györfi-Deák György şi au apărut ocazional, în diferite almanahuri sau reviste literare. Este insuficient, dacă ne gândim la importanţa autorului. Romanul „Pilotul Elza sau Societatea perfectă” reprezintă cântecul de lebădă al scriitorului şi este o distopie, un coşmar plasat în viitor, o lume dezumanizată de un război fără perspectiva păcii, unde atacurile chimice asupra oraşelor dens populate au devenit o realitate, iar măştile de gaze se află mereu la îndemână. Şi, întrucât băieţii au pierit ucişi la grămadă pe câmpul de bătălie, a venit rândul fetelor să fie recrutate în rândul forţelor armate.
15 noiembrie 2007
Babits Mihály - Viespile lui Cristofor
(c) 2007 - Györfi-Deák György
Nu prea sunt familiarizat cu ştiinţele naturii, de aceea voi fi un pic mai reţinut în povestirea acestei întâmplări neobişnuite, dar poate că specialiştii îi vor desluşi tâlcul. Cristofor Văztoteanu a fost un cercetător independent, o specie destul de răspândită pe la noi. Locuia în oraşul M., părea să fie un om bogat şi-l preocupau numai misterioasele sale experimente. Uneori trecea pe la Otto Herman, cu care îi plăcea să discute câte-o jumătate de zi, totuşi îmi povestea numai mie despre cercetările sale aparte, probabil deoarece se jena să prezinte latura lor fantastică unui om de ştiinţă raţional. Nu mi-am dat seama nici până azi cât de serioase erau.
Stăteam odată în grădina lui, protejată de un gard înalt, peste care se întindea hăţişul înspinat al plantelor. Eram ameţit, aproape sufocat de miresme, iar ochii îmi scânteiau, deoarece în aer pluteau mii şi mii de fărâme vegetale, flori, zdrenţe verzi, şi albe, şi pestriţe ale vegetaţiei luxuriante, apoi chiar mi s-a năzărit că nişte tulpini mărunţele valsau, cu rădăcini cu tot, se mişcau în zig-zag purtate de vânt, ca şi cum toată grădina s-ar fi rotit cuprinsă de un tainic vârtej. Era un fenomen despre care auzisem şi înainte, deoarece, cu toată amplitudinea redusă a mişcării, adesea se întâmpla ca plantele şi florile scăpate din grădina lui Văztoteanu să cadă pe parcelele învecinate, unde se fixau în sol, ca apoi să dispară pe neanunţate. Lumea vorbea că florile lui Văztoteanu sunt vii şi că pot să zboare ca păsările. L-am şi întrebat: cum adică? El a confirmat povestea, spunând că zvonul cuprinde un sâmbure de adevăr, deoarece, prin sensibilizarea senzorilor tactili şi stimularea artificială a sistemului nervos primitiv al plantelor, a reuşit să activeze germenii capacităţii de mişcare: plantele îşi puteau înfige rădăcinile cu uşurinţă şi să se fixeze; când cădeau, puteau cu adevărat să se ridice „în picioare". Pe de altă parte, îşi retrăgeau cu uşurinţă rădăcinile la prima pală de vânt, atunci când, dintr-o pornire embrionară, simţeau că se plictisesc şi doreau să-şi schimbe locul. Cam atât am priceput cu mintea mea de nepriceput, atât vă şi spun.
Dar Văztoteanu făcea experimente şi cu insectele, continuând unele dintre cercetările atât de popularului Fabre. În primul rând, era interesat de organele de simţ. Dacă prinzi o femelă fluture, o duci în cameră şi deschizi fereastra dinspre grădină, în câteva ore încăperea se va umple cu sute de exemplare superbe de fluturi masculi din aceeaşi specie, chiar dacă este vorba despre un soi rar ori unul cu totul străin, ce nu poate fi întâlnit pe o rază de zeci de kilometri împrejur. Ce-i mână pe îndepărtaţii curtezani către frumoasa aflată dincolo de sate, dincolo de hotare? Ce anume le anunţă existenţa ei? Ce fel de minune legată de simţuri sau de instinct reprezintă? Cine ştie. Simţul olfactiv uman, ori chiar nasul celui mai straşnic câine de vânătoare, nu este capabil să semnaleze prezenţa minusculei zburătoare, în imediata noastră apropiere. Poţi chiar să plasezi animalul între nişte pereţi solizi de sticlă, ce nu lasă să se strecoare nici o frântură de miros: rezultatul va fi acelaşi.
Văztoteanu a afirmat în repetate rânduri că a găsit un fir ce-i va permite să demonstreze existenţa celui de-al şaselea simţ, pe deplin funcţional în cazul acestor fiinţe mici şi atât de perfecte precum fluturii, nu-i aşa? Nu ştiu dacă avea dreptate; pot doar să vă povestesc cele văzute de mine. Într-o zi, pe înserate, i-am deschis poarta pe neaşteptate şi m-a oprit sunetul unor bâzâituri şi şuierături neobişnuite. Zvonul venea dinspre fereastra laboratorului şi, întrucât era deschisă, m-am uitat prin ea şi am văzut un fel de ştiubei uriaş, a cărui suprafaţă era complet acoperită de mulţimea fojgăitoare a mii de insecte asemănătoare unor viespi, astfel încât nu-i rămase nici o părticică liberă. Era o privelişte terifiantă, deoarece însuşi ştiubeiul părea să se mişte, iar dintre bogatele armonici ale zumzetului atotacoperitor parcă se auzea şi un sunet omenesc, asemănător unui strigăt disperat de ajutor. Mai târziu, când am stat să mă gândesc, mi-am spus că aş fi putut observa că misteriosul ştiubei, văzut de departe, prin fereastra deschisă, semăna întrucâtva cu bustul şi capul unui om trupeş; în minte îl văd ca pe o statuie vie, fremătătoare. Dar atunci, surprins de îmbulzeala viespilor şi de zborul florilor, n-am avut răgazul să discern cele văzute, mai ales că, brusc, dinspre grădină apăru ca un nor ceva nemaivăzut, imens, ca un zid strălucitor şi compact de flori albe, îndreptându-se direct către mine şi izbindu-mi nasul cu o mireasmă puternică, aproape imposibil de suportat. Armata de flori se apropie zburând ca un stol de porumbei albi, ca o falangă străbătută de o stranie solidaritate, iar la apariţia ei viespile s-au desprins pe neaşteptate de peretele imensului ştiubei, decojindu-se în grupuri de sute şi sute de insecte şi s-au repezit către flori, cuprinse parcă de vârtejul unei noi dorinţe, val după val. Plantele s-au îmbulzit una-ntr-alta în urma unei tentative de grabnică retragere şi, profitând de o schimbare a curentului de aer, au trecut îndărăt, pe deasupra capului meu, atrăgând mulţimea neliniştită a viespilor, astfel încât obrazul îmi fu lovit năvalnic ba de cozile umede şi reci, ba de trupurile fremătânde ale viespilor.
Înspăimântat, m-am retras ţeapăn, am trântit poarta în urma mea şi am tulit-o din grădina însufleţită, fără să mai ciocănesc în uşa proprietarului ei. Cristofor Văztoteanu m-a căutat în seara aceleiaşi zile, în restaurantul meu preferat. Avea chipul neobişnuit de palid, nebărbierit şi plin cu coji de bube; parcă şi faţa îi era umflată. Îşi prăbuşi mătăhălosul trup pe scaunul din faţa mea şi sorbi pe nerăsuflate o halbă de bere.
- Viespile lui Cristofor ! spuse horcăind. Nişte experimente senzaţionale! Ce mai zumzăie, puturoasele! adăugă şi îşi ridică ambele mâini în dreptul urechilor, într-o mişcare de alungare a unor minuscule zburătoare.
Fără nici o introducere, i-am povestit cele văzute. Mi-a răspuns cu un alt horcăit.
- Viespile lui Cristofor! Aşa le vor boteza, după numele meu. O specie fără ac şi cu pântecul alb. Dumneata oricum nu vei ţine minte o denumire latinească. Dar de azi înainte vor fi: viespile lui Cristofor. Lua-le-ar naiba!
Şi făcu din nou o mişcare de apărare.
- Am făcut nişte experimente, folosind secreţia feronomică a femelei. E o chestie pe care jigodiile o simt de la zece kilometri depărtare, dar nu ca urmare a mirosului, asta-i sigur. Cât se poate de sigur. Aţi văzut floarea aceea puturoasă, cu corola mare, albă - e un soi de Datura. Deşi ea împrăştie un miros puternic, o simt numai când se află în imediata lor apropriere. În schimb, sunt nişte bestii hulpave.
Îşi încreţi fruntea şi-şi ridică degetul, dar se plezni iar peste ureche, cu o expresie de spaimă. Apoi, liniştindu-se un pic, continuă:
- Lacome ca porcii! Norocul meu. Se pare că, pentru ele, hrănirea e mai importantă decât dragostea. Când simt putoarea imensei flori, uită de femela de dragul căreia au parcurs o cale atât de lungă... O abandonează pe Elena şi, tuleo, hai să-nfulecăm miere! Spre norocul meu.
La vederea mutrei mele nedumerite, îl pufni râsul.
- Înţeleg! Eu eram ştiubeiul uriaş pe care l-ai văzut. Eu eram femela, eu eram Elena, eu eram marea lor dragoste. Totul din cauza apei din lighean, nenorocita. Datorită zăpuşelii, m-am spălat de mai multe ori, la bustul gol, acolo, în laborator. Şi se pare că în apă au căzut câţiva stropi din soluţia care conţinea o cantitate imperceptibilă de feromoni secretaţi de femelă. N-a fost imperceptibilă defel pentru gângăniile acestea. Ooh! Ce zumzet! Credeam că nu se va termina în veci, că voi surzi.
Sări nervos în sus. Era atât de deznădăjduit, încât făcu un efort vizibil să se stăpânească şi să se aşeze iar.
- Nu m-am speriat, continuă, deoarece ştiam că ele nu pot să mă pişte. Dar a fost ceva îngrozitor, insuportabil. Dintre toate, cea mai rea e senzaţia de mâncărime. Mă furnică peste tot, m-a ros până la suflet. M-au salvat florile.
Şi se aplecă înspre mine.
- Ştiţi, uneori cred că au venit dinadins, ca să mă ajute. Totul e atât de misterios. Să luăm viespile, cum de pot simţi imperceptibilul? Şi aflaţi că...
Sorbi din bere şi îşi flutură din nou palma pe lângă ureche.
- E o senzaţie ciudată, despre care nu îndrăznesc să vorbesc. Toată mulţimea aia de viespi era amorezată până la urechi, venise la chemarea dragostei. Eu le-am înşelat aşteptările, prin urmare m-au podidit. M-au scăldat în apele dorinţei, lăsându-mi o patimă oarbă, misterioasă, nepotolită. M-au acoperit în întregime, şi ochii, şi nasul. Oooh! Braţul mi-a amorţit, ca şi cum ar fi atârnat înfăşurat într-o plasă. Şi totul nu-i altceva decât Dragostea Insectelor. Mă furnică pe dinăuntru, îmi zumzăie în urechi. A rămas în mine!
- Înţeleg, l-am liniştit, iar el îşi puse mâna deasupra mâinii mele.
- Am nişte senzaţii teribile, mă chinuiesc nişte pofte despre care nu vă pot vorbi. Porii pielii îmi tresaltă, celulele îmi vibrează - se-mperechează. Nu simţiţi? Ştiu că e doar o manie; oare voi scăpa de ea vreodată? Vă rog, lăsaţi-mă să dorm la dumneavoastră, mi-e frică să mă întorc acasă...
Mâna îi sălta necontrolată în palma mea, aşa că l-am dus acasă. Dimineaţa ne-am despărţit şi, după aceea, ne-am mai întâlnit o singură dată, la piscină. Slăbise foarte tare, era agitat, îşi tot flutura mâinile, mi-a răspuns absent la salut şi s-a aruncat în apă cu avântul unui sinucigaş. Dar nu şi-a luat singur viaţa, deşi n-a apucat să trăiască prea mult. Nu ştiu nimic despre felul cum a murit. Odată, în timp ce mă plimbam prin cimitirul din M., am descoperit o piatră funerară cu următoarea inscripţie:
Mormântul era acoperit de flori şi de mireasma lor: am recunoscut imediat Datura uriaşă. Iar în jurul său roiau insectele, cu un zumzăit ameţitor: viespile lui Cristofor.
traducere de Györfi-Deák György
Ediţia de bază:Babits Mihály, A Kristóf-darazsak.
În vol.: Galaktika 35, tudományos-fantasztikus antológia, Kozmosz Könyvek, Budapest, 1979, pag. 98-100.
Apărută în:
Almanah Science Fiction Helion, Timișoara, 2007
Nu prea sunt familiarizat cu ştiinţele naturii, de aceea voi fi un pic mai reţinut în povestirea acestei întâmplări neobişnuite, dar poate că specialiştii îi vor desluşi tâlcul. Cristofor Văztoteanu a fost un cercetător independent, o specie destul de răspândită pe la noi. Locuia în oraşul M., părea să fie un om bogat şi-l preocupau numai misterioasele sale experimente. Uneori trecea pe la Otto Herman, cu care îi plăcea să discute câte-o jumătate de zi, totuşi îmi povestea numai mie despre cercetările sale aparte, probabil deoarece se jena să prezinte latura lor fantastică unui om de ştiinţă raţional. Nu mi-am dat seama nici până azi cât de serioase erau.
Stăteam odată în grădina lui, protejată de un gard înalt, peste care se întindea hăţişul înspinat al plantelor. Eram ameţit, aproape sufocat de miresme, iar ochii îmi scânteiau, deoarece în aer pluteau mii şi mii de fărâme vegetale, flori, zdrenţe verzi, şi albe, şi pestriţe ale vegetaţiei luxuriante, apoi chiar mi s-a năzărit că nişte tulpini mărunţele valsau, cu rădăcini cu tot, se mişcau în zig-zag purtate de vânt, ca şi cum toată grădina s-ar fi rotit cuprinsă de un tainic vârtej. Era un fenomen despre care auzisem şi înainte, deoarece, cu toată amplitudinea redusă a mişcării, adesea se întâmpla ca plantele şi florile scăpate din grădina lui Văztoteanu să cadă pe parcelele învecinate, unde se fixau în sol, ca apoi să dispară pe neanunţate. Lumea vorbea că florile lui Văztoteanu sunt vii şi că pot să zboare ca păsările. L-am şi întrebat: cum adică? El a confirmat povestea, spunând că zvonul cuprinde un sâmbure de adevăr, deoarece, prin sensibilizarea senzorilor tactili şi stimularea artificială a sistemului nervos primitiv al plantelor, a reuşit să activeze germenii capacităţii de mişcare: plantele îşi puteau înfige rădăcinile cu uşurinţă şi să se fixeze; când cădeau, puteau cu adevărat să se ridice „în picioare". Pe de altă parte, îşi retrăgeau cu uşurinţă rădăcinile la prima pală de vânt, atunci când, dintr-o pornire embrionară, simţeau că se plictisesc şi doreau să-şi schimbe locul. Cam atât am priceput cu mintea mea de nepriceput, atât vă şi spun.
Dar Văztoteanu făcea experimente şi cu insectele, continuând unele dintre cercetările atât de popularului Fabre. În primul rând, era interesat de organele de simţ. Dacă prinzi o femelă fluture, o duci în cameră şi deschizi fereastra dinspre grădină, în câteva ore încăperea se va umple cu sute de exemplare superbe de fluturi masculi din aceeaşi specie, chiar dacă este vorba despre un soi rar ori unul cu totul străin, ce nu poate fi întâlnit pe o rază de zeci de kilometri împrejur. Ce-i mână pe îndepărtaţii curtezani către frumoasa aflată dincolo de sate, dincolo de hotare? Ce anume le anunţă existenţa ei? Ce fel de minune legată de simţuri sau de instinct reprezintă? Cine ştie. Simţul olfactiv uman, ori chiar nasul celui mai straşnic câine de vânătoare, nu este capabil să semnaleze prezenţa minusculei zburătoare, în imediata noastră apropiere. Poţi chiar să plasezi animalul între nişte pereţi solizi de sticlă, ce nu lasă să se strecoare nici o frântură de miros: rezultatul va fi acelaşi.
Văztoteanu a afirmat în repetate rânduri că a găsit un fir ce-i va permite să demonstreze existenţa celui de-al şaselea simţ, pe deplin funcţional în cazul acestor fiinţe mici şi atât de perfecte precum fluturii, nu-i aşa? Nu ştiu dacă avea dreptate; pot doar să vă povestesc cele văzute de mine. Într-o zi, pe înserate, i-am deschis poarta pe neaşteptate şi m-a oprit sunetul unor bâzâituri şi şuierături neobişnuite. Zvonul venea dinspre fereastra laboratorului şi, întrucât era deschisă, m-am uitat prin ea şi am văzut un fel de ştiubei uriaş, a cărui suprafaţă era complet acoperită de mulţimea fojgăitoare a mii de insecte asemănătoare unor viespi, astfel încât nu-i rămase nici o părticică liberă. Era o privelişte terifiantă, deoarece însuşi ştiubeiul părea să se mişte, iar dintre bogatele armonici ale zumzetului atotacoperitor parcă se auzea şi un sunet omenesc, asemănător unui strigăt disperat de ajutor. Mai târziu, când am stat să mă gândesc, mi-am spus că aş fi putut observa că misteriosul ştiubei, văzut de departe, prin fereastra deschisă, semăna întrucâtva cu bustul şi capul unui om trupeş; în minte îl văd ca pe o statuie vie, fremătătoare. Dar atunci, surprins de îmbulzeala viespilor şi de zborul florilor, n-am avut răgazul să discern cele văzute, mai ales că, brusc, dinspre grădină apăru ca un nor ceva nemaivăzut, imens, ca un zid strălucitor şi compact de flori albe, îndreptându-se direct către mine şi izbindu-mi nasul cu o mireasmă puternică, aproape imposibil de suportat. Armata de flori se apropie zburând ca un stol de porumbei albi, ca o falangă străbătută de o stranie solidaritate, iar la apariţia ei viespile s-au desprins pe neaşteptate de peretele imensului ştiubei, decojindu-se în grupuri de sute şi sute de insecte şi s-au repezit către flori, cuprinse parcă de vârtejul unei noi dorinţe, val după val. Plantele s-au îmbulzit una-ntr-alta în urma unei tentative de grabnică retragere şi, profitând de o schimbare a curentului de aer, au trecut îndărăt, pe deasupra capului meu, atrăgând mulţimea neliniştită a viespilor, astfel încât obrazul îmi fu lovit năvalnic ba de cozile umede şi reci, ba de trupurile fremătânde ale viespilor.
Înspăimântat, m-am retras ţeapăn, am trântit poarta în urma mea şi am tulit-o din grădina însufleţită, fără să mai ciocănesc în uşa proprietarului ei. Cristofor Văztoteanu m-a căutat în seara aceleiaşi zile, în restaurantul meu preferat. Avea chipul neobişnuit de palid, nebărbierit şi plin cu coji de bube; parcă şi faţa îi era umflată. Îşi prăbuşi mătăhălosul trup pe scaunul din faţa mea şi sorbi pe nerăsuflate o halbă de bere.
- Viespile lui Cristofor ! spuse horcăind. Nişte experimente senzaţionale! Ce mai zumzăie, puturoasele! adăugă şi îşi ridică ambele mâini în dreptul urechilor, într-o mişcare de alungare a unor minuscule zburătoare.
Fără nici o introducere, i-am povestit cele văzute. Mi-a răspuns cu un alt horcăit.
- Viespile lui Cristofor! Aşa le vor boteza, după numele meu. O specie fără ac şi cu pântecul alb. Dumneata oricum nu vei ţine minte o denumire latinească. Dar de azi înainte vor fi: viespile lui Cristofor. Lua-le-ar naiba!
Şi făcu din nou o mişcare de apărare.
- Am făcut nişte experimente, folosind secreţia feronomică a femelei. E o chestie pe care jigodiile o simt de la zece kilometri depărtare, dar nu ca urmare a mirosului, asta-i sigur. Cât se poate de sigur. Aţi văzut floarea aceea puturoasă, cu corola mare, albă - e un soi de Datura. Deşi ea împrăştie un miros puternic, o simt numai când se află în imediata lor apropriere. În schimb, sunt nişte bestii hulpave.
Îşi încreţi fruntea şi-şi ridică degetul, dar se plezni iar peste ureche, cu o expresie de spaimă. Apoi, liniştindu-se un pic, continuă:
- Lacome ca porcii! Norocul meu. Se pare că, pentru ele, hrănirea e mai importantă decât dragostea. Când simt putoarea imensei flori, uită de femela de dragul căreia au parcurs o cale atât de lungă... O abandonează pe Elena şi, tuleo, hai să-nfulecăm miere! Spre norocul meu.
La vederea mutrei mele nedumerite, îl pufni râsul.
- Înţeleg! Eu eram ştiubeiul uriaş pe care l-ai văzut. Eu eram femela, eu eram Elena, eu eram marea lor dragoste. Totul din cauza apei din lighean, nenorocita. Datorită zăpuşelii, m-am spălat de mai multe ori, la bustul gol, acolo, în laborator. Şi se pare că în apă au căzut câţiva stropi din soluţia care conţinea o cantitate imperceptibilă de feromoni secretaţi de femelă. N-a fost imperceptibilă defel pentru gângăniile acestea. Ooh! Ce zumzet! Credeam că nu se va termina în veci, că voi surzi.
Sări nervos în sus. Era atât de deznădăjduit, încât făcu un efort vizibil să se stăpânească şi să se aşeze iar.
- Nu m-am speriat, continuă, deoarece ştiam că ele nu pot să mă pişte. Dar a fost ceva îngrozitor, insuportabil. Dintre toate, cea mai rea e senzaţia de mâncărime. Mă furnică peste tot, m-a ros până la suflet. M-au salvat florile.
Şi se aplecă înspre mine.
- Ştiţi, uneori cred că au venit dinadins, ca să mă ajute. Totul e atât de misterios. Să luăm viespile, cum de pot simţi imperceptibilul? Şi aflaţi că...
Sorbi din bere şi îşi flutură din nou palma pe lângă ureche.
- E o senzaţie ciudată, despre care nu îndrăznesc să vorbesc. Toată mulţimea aia de viespi era amorezată până la urechi, venise la chemarea dragostei. Eu le-am înşelat aşteptările, prin urmare m-au podidit. M-au scăldat în apele dorinţei, lăsându-mi o patimă oarbă, misterioasă, nepotolită. M-au acoperit în întregime, şi ochii, şi nasul. Oooh! Braţul mi-a amorţit, ca şi cum ar fi atârnat înfăşurat într-o plasă. Şi totul nu-i altceva decât Dragostea Insectelor. Mă furnică pe dinăuntru, îmi zumzăie în urechi. A rămas în mine!
- Înţeleg, l-am liniştit, iar el îşi puse mâna deasupra mâinii mele.
- Am nişte senzaţii teribile, mă chinuiesc nişte pofte despre care nu vă pot vorbi. Porii pielii îmi tresaltă, celulele îmi vibrează - se-mperechează. Nu simţiţi? Ştiu că e doar o manie; oare voi scăpa de ea vreodată? Vă rog, lăsaţi-mă să dorm la dumneavoastră, mi-e frică să mă întorc acasă...
Mâna îi sălta necontrolată în palma mea, aşa că l-am dus acasă. Dimineaţa ne-am despărţit şi, după aceea, ne-am mai întâlnit o singură dată, la piscină. Slăbise foarte tare, era agitat, îşi tot flutura mâinile, mi-a răspuns absent la salut şi s-a aruncat în apă cu avântul unui sinucigaş. Dar nu şi-a luat singur viaţa, deşi n-a apucat să trăiască prea mult. Nu ştiu nimic despre felul cum a murit. Odată, în timp ce mă plimbam prin cimitirul din M., am descoperit o piatră funerară cu următoarea inscripţie:
Dr. Cristofor Văztoteanu,
a trăit 55 de ani
Mormântul era acoperit de flori şi de mireasma lor: am recunoscut imediat Datura uriaşă. Iar în jurul său roiau insectele, cu un zumzăit ameţitor: viespile lui Cristofor.
traducere de Györfi-Deák György
Ediţia de bază:Babits Mihály, A Kristóf-darazsak.
În vol.: Galaktika 35, tudományos-fantasztikus antológia, Kozmosz Könyvek, Budapest, 1979, pag. 98-100.
Apărută în:
Almanah Science Fiction Helion, Timișoara, 2007
21 septembrie 2006
Babits Mihály - „Câinele”
(c) 2006 - Györfi-Deák György
Întâia oară, ne-am întâlnit cu „Câinele” în timpul războiului. Mi s-a plâns că-l doare îngrozitor capul: îl deranjau mirosurile. Aromele culinare strecurate prin uşile restaurantelor, gazul de eşapament al maşinilor de pe stradă, ba chiar şi miasmele mizeriilor ascunse în reţelele subterane de canalizare, lucruri pe care nu le simţea nimeni altcineva, îl terorizau şi îl urmăreau până în cel mai ascuns ungher al casei, până în dormitor. Cu amărăciune, blestema restricţiile provocate de război, din cauza cărora nu putea să părăsească Budapesta.
- Credeţi-mă, îmi vine să mă arunc în Dunăre.
- Dar, de fapt, de ce anume suferiţi?
- De unde să ştiu? Aşa a fost din copilărie... Simt mirosurile la fel de puternic ca un câine. Dacă mingea nimerea în boscheţi, o găseam imediat, deoarece mă ghidam după odoarea mâinilor.
- E ceva provocat de o hipertrofiere maladivă a organului de simţ?
- Mult mai mult. E ceva ancestral, animalic...
- Un atavism?
- Probabil că da. Nimeni din familie n-a suferit vreodată de ceva asemănător - sunt singurul la care a apărut. Dar legenda spune că străbunicul meu ar fi fost vârcolac - ştiţi ce-i ăla?
L-am privit pe neobişnuitul meu interlocutor şi am remarcat mărimea neobişnuită a nărilor, tensiunea nervoasă a muşchilor feţei.
- Şi v-a chinuit şi în trecut?
- Nu vă puteţi imagina cât de tare. Percepeam picăturile de sudoare ale bucătăresei, căzute în mâncare şi miasma cadavrelor întinse pe catafalc. Nu vă spun ce simţeam în cazul celor vii - chiar mama mea! Înfiorător!
Îşi netezi fruntea cu o mişcare nehotărâtă.
- Dar, e drept, uneori mi-a oferit nişte plăceri nepământene, adăugă de parcă ar fi mărturisit ceva ruşinos.
Apoi i-a venit pofta să se joace. Mi-a dat o batistă şi m-a rugat s-o ascund undeva în încăpere. A găsit-o imediat.
- De ce nu v-aţi făcut detectiv?
- Să devin un câine poliţist? îmi răspunse amărât. Eventual, să dau spectacole la bâlci. Aş putea să trăiesc folosindu-mi nasul. Dacă ar merita să trăiesc astfel.
- Poate că vă veţi vindeca - l-am consolat.
- Chiar credeţi? Să mă aleg cu un guturai sănătos şi să-mi pierd simţul olfactiv... Ar fi singura soluţie. Cât timp lumea nu poate fi „dezodorizată”, nu există posibilitatea să-mi închid nările, precum ochii. Oho! Nici când dorm nu mă odihnesc: până şi în timpul somnului visez miresme...
Mai târziu, am auzit că neobişnuita înzestrare i-a fost de folos pe câmpul de luptă, unde s-a prezentat ca voluntar, probabil împins de zbuciumul disperării. Se povesteşte că a îndeplinit ca cercetaş o mulţime de misiuni încununate de succes. Simţea de la o distanţă de câţiva kilometri mirosul de praf de puşcă al bateriilor inamice camuflate ori îi găsea imediat pe spionii pitiţi în desiş. Cu mine s-a reîntâlnit abia după terminarea ostilităţilor şi atunci arăta cu totul schimbat: faţa îi radia, nările dilatate îi fremătau ca nişte aripi ori ca velele unei corăbii în bătaia brizei, nu încerca să ascundă faptul că era fericit.
- E un parfum, prietene, care-mi umple sufletul; evident, un parfum de femeie, care-i soţia mea. Ooo! ce mireasmă dulce, curată şi strălucitoare! Aş recunoaşte-o oriunde, din depărtare, cu ochii închişi şi l-aş putea urmări cum ţine câinele urma, pe drumuri şi prin părţi necălcate de picior - precum am şi descoperit-o, ademenit de parfumul ei, de care m-am îndrăgostit înainte să-i văd chipul sau să-i aud glasul. Ooo! ce o adiere liniştitoare, sfântă, ca de balsam. Cu totul diferit de sudoarea acestor mizerabile femele în călduri! făcu un gest către strada unde, în soarele de amiază, forfoteau cele mai de seamă doamne din oraş.
- Prietene, mireasma ei e atât de îmbătătoare, încât de dragul ei m-am împăcat cu toate miasmele şi parfumurile din lume. De atunci, trăiesc învăluit de ea şi nu vreau să mă mai întâlnesc cu nimeni altcineva, aşa că mă voi ascunde împreună cu ea: îmi voi cumpăra o moşie, îmi voi construi un castel! zise şi nu erau vorbe aruncate în vânt, deoarece era un om înstărit.
Era atât de fericit şi îi mergea atât de bine, încât chiar m-a chemat să-i vizitez noua reşedinţă, castelul miresmei. Cum împrejurările nu mi-au permis să dau imediat curs invitaţiei, m-am trezit, după doar câteva luni, într-o seară, că m-a căutat el, spre marea mea uimire, dar Doamne! abia l-am recunoscut. S-a prăbuşit pe un scaun, gâfâind înfierbântat; a protestat speriat când am încercat să-i torn un păhărel de coniac, deoarece nu suporta mirosul de alcool, pe care-l simţea în ciuda uşii închise a dulăpiorului.
- Mi s-a întâmplat ceva îngrozitor! îmi spuse.
Şi apoi, arătând spre locul unde se afla coniacul:
- Da, era acelaşi miros, acest miros!
Nările i s-au dilatat înspăimântător, ca la animalele sălbatice, iar ochii îi pluteau în sânge.
- Am omorât un om! strigă.
Speriat de nările fremătătoare, parcă pline de duhoarea sângelui, l-am rugat să-mi explice ce s-a întâmplat.
- Am simţit un miros, gemu, un miros străin în camera ei... în dormitorul ei... mirosul unui bărbat străin, amestecat cu o vagă urmă de coniac, lucruri pe lângă care aţi fi trecut nebănuitor, dar eu le-am simţit, le-am simţit! „Cine te-a vizitat?” „Ooo! Micul meu gelos!” „Îi simt răsuflarea.” „Şi ce treabă ai cu ea?”. Mă tachina, ar fi trebuit să observ că doar mă necăjea, ori poate chiar am înţeles acest lucru, dar nu m-am putut stăpâni! Mirosul m-a înrobit şi am pornit pe urma lui, precum un câine se ţine de prada lui, dincolo de poartă, prin grădină, pe drum, înspre pădure, ba chiar m-a atras în pădure. Simţeam cum s-a trezit în mine instinctul dulăului pornit în hăituirea prăzii, o putere teribilă, irezistibilă. Frunzişul a ascuns soarele. Parcă decăzusem într-o stare ancestrală, într-o teribilă stare primitivă! Mirosul mă atrăgea, ardea dinaintea mea, mă ducea orb, fără să realizez ce fac. Am uitat de toate, nu exista nimic altceva în afara de miros! Nu eram gelos, nici măcar nu mă gândeam la soţia mea, ci doar la pista de urmărit şi la prada mea. Pentru că pornisem la vânătoare! Dintre sutele de mirosuri, dinaintea mea ardea singur unul, cu focul roşu al vicleniei îmblănite. Într-un sfârşit, l-am prins din urmă pe om. Era unul dintre vânătorii angajaţi chiar de mine, pe care îl rugasem să treacă de dimineaţă pe la soţia mea, deoarece auzisem că are nişte veveriţe domesticite şi doream să-i fac femeii mele o bucurie... Dar uitasem de toate acestea, aşa cum nici mirosul nu-mi dezvăluise identitatea feciorului, pe care abia-l cunoşteam, întrucât nu prea participasem la goane şi îmi îngrijeam parcul de vânătoare doar ca să-mi etalez bogăţia... Totuşi, ar fi trebuit să-mi dau seama cine era omul şi ce treabă îl aduse, dar nu mai eram capabil să mă gândesc la nimic altceva, numai la urma mea, la mirosul teribil, aţâţător al pistei urmărite atâta timp, care-mi biciuia toţi nervii... Flăcăul încremeni speriat, ca la comanda „drepţi!”, apoi nu-mi mai amintesc nimic. Am simţit doar mânerul unui cuţit în palmă, poate era chiar cel vânătoresc al pădurarului, apoi m-am trezit în timp ce muşcam, sfâşiam, sfârtecam trupul neînsufleţit, după chipul în care se poartă câinele cu prada însângerată; la fel cum, odinioară, omul cavernei îşi măcelărea rivalul.
traducere de Györfi-Deák György
Ediţia de bază:
Babits Mihály, A „kutya”.
În vol.: Galaktika 35, tudományos-fantasztikus antológia, Kozmosz Könyvek, Budapest, 1979, pag. 100-102.
Apărută în:
Caiete silvane nr. 8 (20)/ septembrie 2006
Întâia oară, ne-am întâlnit cu „Câinele” în timpul războiului. Mi s-a plâns că-l doare îngrozitor capul: îl deranjau mirosurile. Aromele culinare strecurate prin uşile restaurantelor, gazul de eşapament al maşinilor de pe stradă, ba chiar şi miasmele mizeriilor ascunse în reţelele subterane de canalizare, lucruri pe care nu le simţea nimeni altcineva, îl terorizau şi îl urmăreau până în cel mai ascuns ungher al casei, până în dormitor. Cu amărăciune, blestema restricţiile provocate de război, din cauza cărora nu putea să părăsească Budapesta.
- Credeţi-mă, îmi vine să mă arunc în Dunăre.
- Dar, de fapt, de ce anume suferiţi?
- De unde să ştiu? Aşa a fost din copilărie... Simt mirosurile la fel de puternic ca un câine. Dacă mingea nimerea în boscheţi, o găseam imediat, deoarece mă ghidam după odoarea mâinilor.
- E ceva provocat de o hipertrofiere maladivă a organului de simţ?
- Mult mai mult. E ceva ancestral, animalic...
- Un atavism?
- Probabil că da. Nimeni din familie n-a suferit vreodată de ceva asemănător - sunt singurul la care a apărut. Dar legenda spune că străbunicul meu ar fi fost vârcolac - ştiţi ce-i ăla?
L-am privit pe neobişnuitul meu interlocutor şi am remarcat mărimea neobişnuită a nărilor, tensiunea nervoasă a muşchilor feţei.
- Şi v-a chinuit şi în trecut?
- Nu vă puteţi imagina cât de tare. Percepeam picăturile de sudoare ale bucătăresei, căzute în mâncare şi miasma cadavrelor întinse pe catafalc. Nu vă spun ce simţeam în cazul celor vii - chiar mama mea! Înfiorător!
Îşi netezi fruntea cu o mişcare nehotărâtă.
- Dar, e drept, uneori mi-a oferit nişte plăceri nepământene, adăugă de parcă ar fi mărturisit ceva ruşinos.
Apoi i-a venit pofta să se joace. Mi-a dat o batistă şi m-a rugat s-o ascund undeva în încăpere. A găsit-o imediat.
- De ce nu v-aţi făcut detectiv?
- Să devin un câine poliţist? îmi răspunse amărât. Eventual, să dau spectacole la bâlci. Aş putea să trăiesc folosindu-mi nasul. Dacă ar merita să trăiesc astfel.
- Poate că vă veţi vindeca - l-am consolat.
- Chiar credeţi? Să mă aleg cu un guturai sănătos şi să-mi pierd simţul olfactiv... Ar fi singura soluţie. Cât timp lumea nu poate fi „dezodorizată”, nu există posibilitatea să-mi închid nările, precum ochii. Oho! Nici când dorm nu mă odihnesc: până şi în timpul somnului visez miresme...
Mai târziu, am auzit că neobişnuita înzestrare i-a fost de folos pe câmpul de luptă, unde s-a prezentat ca voluntar, probabil împins de zbuciumul disperării. Se povesteşte că a îndeplinit ca cercetaş o mulţime de misiuni încununate de succes. Simţea de la o distanţă de câţiva kilometri mirosul de praf de puşcă al bateriilor inamice camuflate ori îi găsea imediat pe spionii pitiţi în desiş. Cu mine s-a reîntâlnit abia după terminarea ostilităţilor şi atunci arăta cu totul schimbat: faţa îi radia, nările dilatate îi fremătau ca nişte aripi ori ca velele unei corăbii în bătaia brizei, nu încerca să ascundă faptul că era fericit.
- E un parfum, prietene, care-mi umple sufletul; evident, un parfum de femeie, care-i soţia mea. Ooo! ce mireasmă dulce, curată şi strălucitoare! Aş recunoaşte-o oriunde, din depărtare, cu ochii închişi şi l-aş putea urmări cum ţine câinele urma, pe drumuri şi prin părţi necălcate de picior - precum am şi descoperit-o, ademenit de parfumul ei, de care m-am îndrăgostit înainte să-i văd chipul sau să-i aud glasul. Ooo! ce o adiere liniştitoare, sfântă, ca de balsam. Cu totul diferit de sudoarea acestor mizerabile femele în călduri! făcu un gest către strada unde, în soarele de amiază, forfoteau cele mai de seamă doamne din oraş.
- Prietene, mireasma ei e atât de îmbătătoare, încât de dragul ei m-am împăcat cu toate miasmele şi parfumurile din lume. De atunci, trăiesc învăluit de ea şi nu vreau să mă mai întâlnesc cu nimeni altcineva, aşa că mă voi ascunde împreună cu ea: îmi voi cumpăra o moşie, îmi voi construi un castel! zise şi nu erau vorbe aruncate în vânt, deoarece era un om înstărit.
Era atât de fericit şi îi mergea atât de bine, încât chiar m-a chemat să-i vizitez noua reşedinţă, castelul miresmei. Cum împrejurările nu mi-au permis să dau imediat curs invitaţiei, m-am trezit, după doar câteva luni, într-o seară, că m-a căutat el, spre marea mea uimire, dar Doamne! abia l-am recunoscut. S-a prăbuşit pe un scaun, gâfâind înfierbântat; a protestat speriat când am încercat să-i torn un păhărel de coniac, deoarece nu suporta mirosul de alcool, pe care-l simţea în ciuda uşii închise a dulăpiorului.
- Mi s-a întâmplat ceva îngrozitor! îmi spuse.
Şi apoi, arătând spre locul unde se afla coniacul:
- Da, era acelaşi miros, acest miros!
Nările i s-au dilatat înspăimântător, ca la animalele sălbatice, iar ochii îi pluteau în sânge.
- Am omorât un om! strigă.
Speriat de nările fremătătoare, parcă pline de duhoarea sângelui, l-am rugat să-mi explice ce s-a întâmplat.
- Am simţit un miros, gemu, un miros străin în camera ei... în dormitorul ei... mirosul unui bărbat străin, amestecat cu o vagă urmă de coniac, lucruri pe lângă care aţi fi trecut nebănuitor, dar eu le-am simţit, le-am simţit! „Cine te-a vizitat?” „Ooo! Micul meu gelos!” „Îi simt răsuflarea.” „Şi ce treabă ai cu ea?”. Mă tachina, ar fi trebuit să observ că doar mă necăjea, ori poate chiar am înţeles acest lucru, dar nu m-am putut stăpâni! Mirosul m-a înrobit şi am pornit pe urma lui, precum un câine se ţine de prada lui, dincolo de poartă, prin grădină, pe drum, înspre pădure, ba chiar m-a atras în pădure. Simţeam cum s-a trezit în mine instinctul dulăului pornit în hăituirea prăzii, o putere teribilă, irezistibilă. Frunzişul a ascuns soarele. Parcă decăzusem într-o stare ancestrală, într-o teribilă stare primitivă! Mirosul mă atrăgea, ardea dinaintea mea, mă ducea orb, fără să realizez ce fac. Am uitat de toate, nu exista nimic altceva în afara de miros! Nu eram gelos, nici măcar nu mă gândeam la soţia mea, ci doar la pista de urmărit şi la prada mea. Pentru că pornisem la vânătoare! Dintre sutele de mirosuri, dinaintea mea ardea singur unul, cu focul roşu al vicleniei îmblănite. Într-un sfârşit, l-am prins din urmă pe om. Era unul dintre vânătorii angajaţi chiar de mine, pe care îl rugasem să treacă de dimineaţă pe la soţia mea, deoarece auzisem că are nişte veveriţe domesticite şi doream să-i fac femeii mele o bucurie... Dar uitasem de toate acestea, aşa cum nici mirosul nu-mi dezvăluise identitatea feciorului, pe care abia-l cunoşteam, întrucât nu prea participasem la goane şi îmi îngrijeam parcul de vânătoare doar ca să-mi etalez bogăţia... Totuşi, ar fi trebuit să-mi dau seama cine era omul şi ce treabă îl aduse, dar nu mai eram capabil să mă gândesc la nimic altceva, numai la urma mea, la mirosul teribil, aţâţător al pistei urmărite atâta timp, care-mi biciuia toţi nervii... Flăcăul încremeni speriat, ca la comanda „drepţi!”, apoi nu-mi mai amintesc nimic. Am simţit doar mânerul unui cuţit în palmă, poate era chiar cel vânătoresc al pădurarului, apoi m-am trezit în timp ce muşcam, sfâşiam, sfârtecam trupul neînsufleţit, după chipul în care se poartă câinele cu prada însângerată; la fel cum, odinioară, omul cavernei îşi măcelărea rivalul.
traducere de Györfi-Deák György
Ediţia de bază:
Babits Mihály, A „kutya”.
În vol.: Galaktika 35, tudományos-fantasztikus antológia, Kozmosz Könyvek, Budapest, 1979, pag. 100-102.
Apărută în:
Caiete silvane nr. 8 (20)/ septembrie 2006
Abonați-vă la:
Postări (Atom)