Sărbătoarea steguleţelor

(c) 2014 - Györfi-Deák György


„Sărbătoarea steguleţelor" a fost gândită ca o manifestare destinată să celebreze 9 Mai ca Ziua Europei. Este o dată cu multiple semnificaţii, pe care unii o aniversează ca Ziua Victoriei, când, în 1945, Germania nazistă (naţional-socialistă) a capitulat în faţa aliaţilor sau, la noi, ca Ziua Independenţei, când, în 1877, cu o zi înainte de Ziua Regelui, Mihail Kogălniceanu a proclamat independenţa ţării în Parlamentul României şi a trimis actul la Palat pentru promulgare. Pentru europeni, când află de existenţa ei, această ultimă sărbătoare autohtonă reprezintă un fel de paradox temporal, o curiozitate „balcanică", deoarece 9 şi 10 reprezintă date din calendarul iulian, „pe stil vechi", la vremea respectivă cu un decalaj de 12 zile faţă de cel gregorian, pe care-l folosim în prezent, unde ar trebui să fie 21 şi 22 mai. Dar ele au fost păstrate astfel şi pe vremea dictaturii comuniste, „în trena" zilei de 8 mai, data înfiinţării Partidului Comunist Român şi s-au întipărit în tradiţie ca atare.

România a fost primită în Uniunea Europeană de Anul Nou din 2007. Deviza comunităţii economice şi politice a statelor membre este: „Unitate în diversitate." La noi, diversitatea este asigurată natural, în felurite chipuri. Cu gândul la elevi, public-ţintă majoritar vizat de către orice bibliotecă, am profitat de faptul că în Jibou există două instituţii de învăţământ gimnazial, respectiv două licee. Fiecare dintre ele se referă la cealaltă pentru o comparaţie favorabilă sieşi (în pledoariile „pro-domo"), aşa că există o individualizare, o „conştiinţă de sine" definitorie, respectiv o competiţie şi o rivalitate benefică. Ne-am propus ca biblioteca orăşenească să devină atât un spaţiu al cunoaşterii reciproce cât şi al colaborării între grupurile altminteri concurente.

În ecuaţia socială pe baza căreia am dezvoltat conceptul, apare drept constantă „origami", arta împăturirii hârtiei, un hobby foarte apreciat de şcolari şi chiar de adolescenţi. Pentru că fiecare stat membru al Uniunii Europene se identifică înainte de toate printr-un steag (arborat pe catarg, trecut pe tăbliţele de înmatriculare, pe ambalajele mărfurilor difuzate etc.), am socotit acest aspect ca definitoriu şi am recurs la nişte steguleţe uşor de pliat.

În principiu, „Sărbătoarea steguleţelor" este celebrată la Biblioteca Orăşenească Jibou în 9 Mai, de două clase de acelaşi nivel de studii de la două instituţii de învăţământ diferite. Cu două săptămâni înainte de întâlnire, elevii primesc de la profesorul-diriginte câte un steguleţ împăturit din hârtie, pe care trebuie să-l coloreze în culorile naţionale a unui stat membru al Uniunii Europene. Pentru ca să nu apară suprapuneri, diriginţii au un tabel cu toate ţările unde se trece alegerea copiilor. Cu câteva zile înainte de manifestarea propriu-zisă, steguleţele sunt aduse la sediul bibliotecii, unde sunt expuse la loc de cinste, împreună cu cele de la ediţiile anterioare.

În ziua convenită pentru manifestare, ambele clase vin să se întâlnească în spaţiul cultural comun al oraşului şi fiecare susţine un scurt program cultural-artistic, cu trei puncte diferite, în limbi de circulaţie europeană. Până în prezent, copiii au optat pentru Imnul Europei, cântece predate la orele de limbi străine, scenete, poezii, ghicitori, amintiri din excursiile sau sejurul cu părinţii în străinătate. Au fost favorizate limbile engleză şi franceză, pentru care există concursuri precum „Cangurul lingvistic" şi zile rezervate în calendarul activităţilor extracurriculare, dar copiii au ales să se exprime şi în italiană, spaniolă şi portugheză - în mod surprinzător, mai puţin în germană sau în maghiară, limbi ale naţionalităţilor conlocuitoare din Ardeal.

După mini-spectacol, se fac câteva fotografii de grup cu clasele reunite şi, dacă timpul o permite, se revăd înregistrările audio-video din spectacol. Selecţia este necesară, deoarece fotografiile şi videoclipurile urmează să fie postate pe blogul bibliotecii: http://jibouan.blogspot.com

Până în prezent, au fost organizate două ediţii ale manifestării. Pentru a accesa rapid informaţiile referitoare la ele, folosiţi eticheta „Ziua Europei", plasată la capătul însemnării, sub fotografii.

În 9 Mai 2013, Uniunea Europeană a fost sărbătorită de şcolarii din clasele a IV-a A de la Liceul Tehnologic „Octavian Goga" şi de la Şcoala „Lucian Blaga", pregătiţi de doamnele învăţătoare Silvia Dunca şi Daniela Coste. La vremea respectivă, ei au pictat pe steguleţele origami culorile drapelelor a 27 state membre. O problemă a constituit-o faptul că şcolarii au un număr redus de ore rezervate învăţării limbilor străine, dar ambele colectivităţi au improvizat şi s-au descurcat cu brio.

În 9 Mai 2013, de comun acord cu directorii educativi din instituţiile de învăţământ implicate, am ales două clase de gimnaziu, a V-a A de la Liceul Tehnologic „Octavian Goga" (diriginte Gabriela Cosma) şi a V-a A de la Şcoala Gimnazială „Lucian Blaga" Jibou (diriginte Mirela Ilieş). De această dată, am profitat de prezenţa în localitate şi am invitat-o pe artista plastică Uca-Maria Iov să participe ca oaspete de onoare. Bucureşteancă de origine, ea a copilărit în Jibou, unde şi-a petrecut vacanţele la bunicii din partea mamei. În prezent, trăieşte şi lucrează în Haarlem, Olanda. Unul dintre momentele nostime, intervenite în timpul dialogului cu copiii, a fost momentul când o fetiţă a întrebat-o cu multă candoare: „Doamna profesoară, câte hectare are Olanda?" Pe tot parcursul evenimentului, pictoriţa a schiţat diferite scene, desene care, atunci când vor fi definitivate, vor fi postate pe blogul „CABARET & JOVIAL": http://ucamariaiov.travelblog.fr/

În ziua următoare, elevii au avut ocazia s-o reîntâlnească pe în parcul central din Jibou, un spaţiu al manifestărilor artistice locale în sezonul cald. Acolo au reluat dialogul şi şi-a îmbogăţit carnetul de schiţe cu noi chipuri candide.

În 2015, cu gândul să diversificăm publicul-ţintă şi să propunem participantilor o experienţă nouă, intenţionăm să reunim în cadrul aceleaşi manifestări două clase de liceu. Rămâne ca demersurile noastre să fie înţelese şi acceptate, astfel încât să ne putem bucura împreună („Insieme", cum cânta Toto Cutugno în 1990) de tot ceea ce Uniunea Europeană le oferă cetăţenilor ei: dreptate, încredere, siguranţă şi identitate culturală.

Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.47 / 8 iunie 2014

La antene

(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 5)

(c) 2013 Györfi-Deák György


În techerghelile mele prin regiune, am ajuns de mai multe ori în Borza, fie dinspre Gâlgău Almaşului (pe la Piatra Pintii), fie dinspre Var (pe lângă Salcia Babei Blestemate). Am rezumat în capitolele respective istoria satului plasat pe malul drept al râului Agrij şi am prezentat cele două biserici ortodoxe de aici, cea din lemn şi cea din piatră. Între timp, părintele Claudiu Nechita s-a transferat la Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului" din Jibou. Am amintit în treacăt turnul de observaţie militar plasat în cel mai înalt punct al abruptului de deasupra satului, locul de unde poate fi supravegheat tot ce mişcă în cele trei văi care se unesc în dreptul Jiboului. Dacă au văzut că sunt interesat în explorarea ţinutului, sătenii mi-au semnalat încă o atracţie turistică locală, grupul de stânci denumite Horia, Cloşca şi Crişan.

Ele pot fi zărite la intrarea în sat dinspre Prodăneşti, privind de pe drum către Nord-Est, pe buza unui alt abrupt mascat de un aluniş atotcotropitor. Ineditele siluete nu sunt din granit, cum a scris cineva, ci din gresie, ca mai toate straturile geologice dimprejur. Întocmai precum în cazul ţancurilor din cealaltă parte a masivului, de la Grădina Zmeilor de pe Valea Almaşului, sedimentele marine cimentate de-a lungul a 50 milioane de ani conţin şi vâne de caolin, un mineral folosit pentru smălţuirea vaselor de lut, exploatat şi în satul Var. Dacă stâncile de „La Cheuturi" au devenit celebre, mai ales prin acţiunile de popularizare ale soţilor Ştefan şi Irina Goanţă, cele din Borza, deşi sunt la fel de uşor de vizitat, sunt ştiute numai de drumeţii avizaţi. Un prim dezavantaj ar fi tufărişul des din jur, care le ascunde în tot răstimpul călduros al anului. Practic, ele devin vizibile doar în intervalul noiembrie-martie, când hăţişul este desfrunzit. Din păcate, e o perioadă a anului când foarte puţini simt chemarea să iasă din casă.

În articolul „Frumuseţile satului Borza", profesoara Camelia Veronica Cosma de la Liceul de Artă „Ioan Sima" din Zalău ne prezintă mai multe căi de acces către monumentalele forme gălbui de pe Dealul Podirei: „Ca să ajungi acolo trebuie să mergi pe jos aproximativ o oră trecând prin locul numit «Pe sub piatră», «Valea Teşului» admirând priveliştea zonei, trecând pe o potecă îngustă ajungi la ele. Un alt traseu este următorul: pe drumul satului trecând pe lângă casa doctorului [Păşcuţ], urci pe «Valea Teşului». Altul: prin grădina vecinei Victoria Moldovan, «Pe sub Piatră» urci cărarea «La Ţuclui», «Via Popii», «Podirei»."

Pentru cei nefamiliarizaţi cu toponimele locale şi deloc dornici să se bage în grădinile unor necunoscuţi, unde ar putea să întâlnească nişte mioritici carpatini sloboziţi din lanţ, cea mai potrivită cale este să treacă podul de la Prodăneşti, să depăşească „pălincia" de pe malul râului şi, imediat după primele case, să parcheze maşina, apoi să urce pe prima uliţă din stânga. Ea trece printre grădini, ajunge la o pajişte plină de pipirig, alimentată de un mic canion care se termină cu o peşteră. Ca să ajungeţi „la pietre", ignoraţi poteca din stânga. Drumul urcă uşor către stânga, pe la „ora 11", cum v-ar ghida un navigator din bombardier, adică spre Est-Nord-Est. Stâncile sunt mai mult de trei, precum le enumără şi ghidul nostru: „Una dintre ele privită din profil chiar seamană cu Sfinxul din Munţii Bucegi, alta seamănă cu Babele din Carpaţii Meridionali, iar alta cu un uliu. O stâncă privită din lateral seamănă cu un cap de om."

Nimeni n-a ştiut să ne spună cine le-a botezat aşa. Lumea le-a prins aşa din vechime. Privite din vale, nu prea zici să fie nişte chipuri, nici vorbă să semene cu un Mount Rushmore sălăjean. Nici nu măsoară câte 20 metri înălţime, cât chipurile preşedinţilor americani sculptaţi în Dealurile Negre din Dakota. Uneori, gândirea populară îşi are ciudăţeniile ei. Suntem obişnuiţi să numărăm fără probleme cu unu şi cu doi, singularul şi perechea. „Two is company, three's a crowd", zic englezii. Cu încă unul în plus, cuplul se transformă într-o mulţime gălăgioasă, iar viaţa fostului burlac, proaspăt însurăţel, acum tânăr tată se complică. Dar nu numai adulţii sunt afectaţi. Scria Lao Zi: „Dao dă naştere unului, unul naşte diada, diada naşte triada, iar triada toate fiinţele." Treimea este un prag psihologic, o poartă a germinativului, o renunţare la încremenire.

Copiii mici şi indigenii tasmanieni n-au noţiunea de trei. Această particularitate a dezvoltării umane are şi o poveste a ei, una tragi-comică. La noi, au fost traduse cu precădere romanele lui Hans Fallada („Banii nu fac nici două parale" şi „Fiecare moare singur"), însă scriitorul german are şi o carte pentru copii, deosebit de îndrăgită, „Fridolin, der freche Dachs" (Fridolin, bursucul cel hoţoman). Aici, mama-viezure îşi scoate în fiecare seară puişorii la plimbare, iar la întoarcere îi numără: „Unu, doi, mult, mult, mult, mult." O vulpe ticăloasă profită de neştiinţa vieţuitoarei, îi fură puii unul câte unul şi biata mamă nu realizează decât foarte târziu că i-au dispărut odraslele: „Unu, doi, nimic... Nimic!?!"

În cazul toponimiei stâncilor din Borza, nu putem decât să-l parafrazăm pe Marin Sorescu: „pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus... Horia, Cloşca şi Crişan".

Zona poate fi vizitată din Jibou şi pe o altă cale, deosebit de pitorească. Ca distanţă, este un traseu accesibil până şi şcolarilor, cu condiţia să-şi aducă apă de acasă, întrucât pe drum nu vor întâlni nici un izvor, nici o fântână. M-am minunat să constat că posibilitatea nu apare enumerată în excelenta lucrare „Schiţă monografică turistică a zonei în care este situat oraşul Jibou privită din punct de vedere instructiv-educaţional" (1974), a lui Andrei Mureşan, fostul director al Casei Orăşeneşti de Cultură. Explicaţia ar putea fi faptul că Borza ţine de o altă unitate administrativ-teritorială.

Porniţi de la gară, către podul de pe râul Agrij. Aşa mic cum pare, firul de apă devine tare năbădăios în vreme de ploaie, se umflă brusc şi rupe, sfarmă totul în cale. Vara aceasta, podul rutier a fost consolidat, lărgit şi asfaltat, astfel încât să reziste la traficul camioanelor grele încărcate cu balastru de Someş. Treceţi pe el şi cotiţi la dreapta, unde apare o trecere semnalizată de cale ferată. Dincolo de ea, s-a aflat cândva „Borcanul", o cabină de dirijare a circulaţiei din intersecţia drumurilor care vin dinspre Var, Prodăneşti şi Jibou. Nefolosită de ani de zile, bună doar pentru a lipi afişe electorale pe pereţii ei, acum a fost dărâmată, pentru a permite camioanelor lungi să se înscrie lejer pe ruta aleasă.

A rămas în folclorul local incidentul cu baciul beat turtă, care i-a bătut miliţianului în geam şi i-a spus:



- Şefu', vreau să-ţi spun un banc. Hâc! Un banc politic.
A văzut subofiţerul cu cine are de-a face şi l-a luat cu duhul blândeţii:
- Cetăţene, nu vezi că sunt un miliţian?
Dar turmentatul a rămas chitit pe gândul lui dintâi:
- Nu-i nimic, ţi-l spun până-l pricepi.



Pentru a ajunge la Horia, Cloşca şi Crişan pe la antene, din dreptul fostului „Borcan", se părăseşte asfaltul şi se merge tot înainte, pe drumul de care, direct către sud, printre tarlalele cultivate cu porumb, „nănaşul" (cel care a botezat) festivalului de umor popular „Cucuruz, mălai de toamnă", ţinut din doi în doi ani în Jibou. Drumul face o jumătate de tur către dreapta şi urcă domol înspre Pietricica Varului. Lăsaţi-l să meargă în voia lui şi pregătiţi-vă de ascensiune. Coasta dealului este brăzdată de gărduleţe împletite din nuiele, ca să stabilizeze solul. În 1705, aici şi-au clădit redutele şi şi-au săpat tranşeele soldaţii principelui Rákóczi. Când urcaţi, gândiţi-vă că sunteţi nişte dorobanţi la Plevna. Sau puşcaşi marini debarcaţi pe plaja Normandiei în ziua Z.

Dacă aţi pornit la drum în august, sus vă aşteaptă răsplata: nişte tufe de mure şi de alun cu fructele coapte. Priveliştea e minunată. Către Nord, la poale, se văd ca două covoare puse unul lângă altul terenul de sport al asociaţiei sportive Köteles şi curtea firmei care adună fierul vechi şi deşeurile de hârtie din zonă. Cam ciudată alăturarea, deloc ecologică, s-a şi vorbit mult pe acest subiect în oraş. Să promovăm mintea sănătoasă în corp sănătos şi să votăm pentru păstrarea curată a mediului înconjurător, ca de aici în aval să puteţi vedea toată valea Someşului până la Cheile Ţicăului. Dacă v-aţi adus un binoclu şi vremea e senină, folosiţi-l, vizibilitatea este de câteva zeci de kilometri.

Din acest punct, se vede panorama Someşului care înconjoară Piscuiul Ronei (Muntele lui Rákóczi). În stânga, aliniate ca nişte trenuleţe electrice, garniturile de vagoane intră şi ies din gară. Şi mai departe, sticlesc geamurile blocurilor din oraş, deasupra cărora se înalţă mingile de sticlă ale Palmariumului şi Acvariumului de la Grădina Botanică.

Acum ştergeţi-vă ochii de mândria citadină, rotiţi-vă cu 180 de grade şi bucuraţi-vă de priveliştea celor patru antene de pe Dealul Borzei. Ca să ajungeţi la ele, trebuie doar să coborâţi în vale, nu prea mult şi să urcaţi pe următorul deal. Iarba e verde şi mătăsoasă, soarele străluceşte potrivit, iar spaţiul se deschide amplu, ca o arenă sportivă. Dacă sunteţi mai mulţi şi nu vă grăbiţi, puteţi să jucaţi şi o partidă de fotbal.

Sus, pe cealaltă parte, veţi găsi un drum pietruit pentru acces şi un rând de stâlpi pentru alimentarea releelor telefonice. În doar un deceniu, cea mai mare parte a judeţului a fost acoperită de firmele concurente, care au ţesut o plasă de antene. Şi nu este singurul folos al lor: ştiu firme prospere, care au făcut bani măsurând cu mare acurateţe suprafeţele agricole, folosind variaţia poziţiei unui celular. Asta cu mult înainte de apariţia smartphone-urilor - nişte minicomputere la purtător. Ceea ce multă lume nu ştie este că Alexander Graham Bell a inventat primul aparat de transmitere a sunetului ca să-şi ajute mama şi soţia, amândouă cu deficienţe auditive. În 1922, când inventatorul telefonului a trecut Dincolo, companiile de profil din Statele Unite şi Canada au decuplat tonul de apel în semn de doliu. Dacă în Jibou sună sirenele din depou şi fluieră locomotivele din gară ori de câte ori ne despărţim de un ceferist, în America telefoanele au tăcut vreme de un minut, în semn de omagiu pentru cel care le-a născocit.

„La antene" este un alt punct de belvedere. Noua atracţie vizuală este exploatarea de piatră de la Prodăneşti, un căuş gălbui în marele deal verde al Cigleanului de dincolo de râul Agrij. Spre Nord-Vest, se zăreşte tăpşanul zonei industriale. Releele sunt înconjurate de garduri metalice, astfel încât să nu pătrundă oile şi caprele care pasc împrejur. Uneori s-ar putea să le întâlniţi. Nu vă temeţi de câinii păstorului, ei ascultă de stăpân şi fac tot ce li se porunceşte. Nu sunt agresivi, sarcina lor primordială este să ţină turma laolaltă, nu s-o apare de lupi, care au cam dispărut din zonă. Periodic, în perioada toamnă-iarnă, dulăii sunt vaccinaţi antirabic şi, altminteri, toţi se bucură de tovărăşia copiilor. Ca şi omul, sunt nişte fiinţe sociale, atât doar că nu ştiu să folosească telefoanele mobile. Pentru că marea afacere a secolului XXI se bazează în principal pe nevoia omului de a comunica, fie cu cei dragi, fie cu colegii şi clienţii. De-aia ne ascultă americanii, ca să-şi creioneze cât mai precis planurile de afaceri: „Conversează cât mai mult şi noi vom ştii ce să-ţi vindem."

Şi „La antene" s-au făcut lucrări funciare: gardurile de stabilizare a terenului coboară către Jibou, în trepte. Spre Sud, se văd localităţile de pe Valea Agrijului: Borza - satul stâncilor alese ca punct terminus, prelungul Prodăneşti, centrul de comună Creaca. Către Borza, coboară un drum pietruit, calea cea mai potrivită pentru cadrele didactice însoţite de grupuri mari de elevi.

În particular, se poate merge şi pe creastă, către Sud, ca apoi să se coboare pe prima păşune zărită în dreapta. Este un loc unde, dacă veniţi în linişte, s-ar putea să vedeţi căprioarele ieşite din pădurea Varului ori să vă speriaţi de fazanul tupilat în iarba înaltă, care a stat nemişcat până când aţi ajuns alături. Accesul la stâncile Horia, Cloşca şi Crişan se face din partea de jos a poienii, urcând prin aluniş către stânga.

Poate că în viitor dascălii din Jibou şi din sat vor face odată un proiect comun, pentru ca şcolarii din cele două localităţi să se întâlnească în acest spaţiu inedit. Cu ajutorul noilor tehnici de telecomunicaţie, sincronizarea mişcării grupurilor va fi extrem de facilă, dar se poate stabili o întâlnire la oră fixă şi fără atâta tam-tam tehnologic. Şcoala gimnazială din Creaca, unde sunt duşi cu microbuzele elevii din Borza, poartă numele împăratului filosof Marcus Aurelius, stoicul care susţinea în „Meditaţii" că omul poate accede la linişte interioară, mărinimie şi perfecţiune numai dacă trăieşte o viaţă morală după legile naturii. Zicea înţeleptul domnitor, parcă sfătuindu-ne cum să ne descurcăm cu noile „gadget"-uri care, cândva, erau popularizate sub deviza „Viitorul sună bine!": „Nu lăsa viitorul să-ţi strice liniştea. Dacă va fi nevoie, îl vei înfrunta cu aceleaşi arme ale raţiunii cu care lupţi astăzi împotriva prezentului."

Pe scurt, cine vrea să savureze excursia „La antene" şi la „Horia, Cloşca şi Crişan" să-şi lase telefonul mobil acasă. Numai aşa, drumeţia va deveni o mică bucurie!


Publicată în:
Caiete Silvane nr.108 / ianuarie 2014

Cliţ - o misterioasă necropolă megalitică?

(Techergheli sălăjene 10)

(c) 2013 Györfi-Deák György


Cetăţile ielelor


Când se călătoreşte cu trenul de la Jibou la Dej, după ce se trece de podul de la Ciocmani, în partea dreaptă apare abruptul stâncos cunoscut ca Stanii Cliţului, una dintre rezervaţiile naturale spectaculoase din judeţul Sălaj.

Ca să nu se plictisească copiii în tren, le-am povestit că ceea ce se vede sunt zidurile unei mari cetăţi a ielelor (cine mă cunoaşte va zâmbi cu îngăduinţă - este evidentă influenţa lui J. R. R. Tolkien) şi, dacă vor privi cu atenţie, vor vedea coifurile lor strălucitoare pe coama crenelată a peretelui înalt, neted ca-n palmă. Stratagema a funcţionat, băieţii au avut ceva de făcut şi s-au distrat urmărind peisajul. În lumina înserării, există părţi stâncoase care reflectă lumina Soarelui, deci afirmaţia nu este chiar gratuită, gen „fairy tales".

Prima dată am vizitat zona în august 2011, când prietenii ne-au dus cu maşina la Valea Cliţului. Între nodul de cale ferată someşean şi uimitoarea rezervaţie sunt 18,5 km pe şosea. De la o anumită vârstă, este un traseu prea lung pentru a fi parcurs într-o singură zi, dus-întors, cu bicicleta, aşa că ne-am adunat, ne-am înghesuit într-o Dacia Nova călită şi obişnuită cu „hârtoapele Sălajului", apoi am pornit cu vânt din pupa şi „căpitanul" Széll la volan într-una dintre cele mai frumoase aventuri de pe Valea Someşului. De-aia am şi lăsat-o la sfârşit, să fie cireaşa de pe tortul „Techerghelilor sălăjene".

Din Jibou, se trece prin Var, Surduc, până la podul de la Ciocmani, unde pe tabla indicatoare scrie (de cel puţin trei ani de zile) ... Jibou - 18 km (no ho! că-s numai 13!). Peste drum de panoul buclucaş, sub poala pădurii, drumarii au postat o bornă kilometrică unde se indică, mult mai aproape de adevăr, 12 km. Nu treceţi podul, renovat şi acoperit cu bitum în septembrie 2012, ci mergeţi tot înainte vreo 5 km şi un pic, pe lângă peretele stâncos şi abrupt. Şoseaua este asfaltată şi în stare bună.

Drumul urcă, coboară, face o buclă de la capătul căreia se vede în spate podul şi un spaţiu larg în lunca Someşului. De dimineaţă până la prânz, e umbră aici, pe drum, deci este o excursie cât se poate de potrivită pentru zilele cu temperaturi de peste 30 grade Celsius. Se porneşte în zori, când aerul este încă respirabil şi se călătoreşte plăcut până la destinaţie, Valea Umbrelor, care, precum o să vedeţi, este un fel de răcitor natural din piatră masivă. Dar să nu ne grăbim cu povestea.

La capătul buclei, când se iese din pădurice şi se coboară cu două viraje scurte de pe prima terasă în lunca Someşului, apare în dreapta o exploatare abandonată de caolin. Apa a sculptat partea decopertată în forme deosebit de pitoreşti. Ansamblul străluceşte blând şi alb, de parcă solul ar fi fost suflat de pe Luna Plină, pentru a exersa, la umbra unui plop argintiu plantat la marginea drumului, serii domoale de aselenizări. Din păcate, urmele modului de coborâre şi paşii astronauţilor au fost spălate de ploi, lăsând doar iluzia unui spaţiu dintr-o altă galaxie, foarte-foarte îndepărtată.

De aici încolo, abruptul ne însoţeşte nesmintit în dreapta drumului. Uneori alunecă terenul ori se prăbuşesc copaci peste şosea. Am nimerit o zi în care, după un astfel de eveniment nedorit, drumarii încă nu făcuseră curăţenie. Arborii fuseseră tăiaţi şi făcuţi bucăţi, dar solul acoperea în continuare jumătate din panglica asfaltată. Gâtuitura îngreuna traficul. Maşinile treceau cu schimbul, când într-un sens, când într-altul, ca pe podul dintre Someş-Odorhei şi Someş-Guruslău.

Mânaţi de spiritul Aventurii, ne-am bucurat de evenimentul catastrofal ieşit în cale. Ne-am oprit şi am coborât din autoturism ca să studiem îndeaproape impactul accidental dintre forţele naturii şi antroposferă. Buza de pe care s-au prăbuşit arborii şi solul spânzura deasupra noastră ca o lamă ştirbită de ghilotină. Cetăţeano Stâncă, noi nu suntem aristocraţi cu pantalonaşi de mătase, ci strănepoţii spirituali ai celor care au dărâmat Bastilia, au inventat balonul cu aer cald şi cinematograful. Libertate, egalitate, fraternitate! „Allons enfants de la Patrie!"

Peretele retezat dintr-o mişcare, perpendicular, până-n poala luncii, a meritat să fie cercetat. El cuprindea pete verzi de microfloră, dungi portocalii de ocru şi, spre surprinderea noastră, inflorescenţe galben-verzui de sulf. Am testat substanţa cu un chibrit, ea s-a topit şi a ars cu mirosul sufocant al dioxidului de sulf, deci nu există nici un dubiu asupra compoziţiei sale. Am fotografiat şi un bonsai în mediul său natural: un scoruş de munte, numit şi sorb (Sorbus aucuparia). Fructele roşii grupate în ciorchine seamănă cu cele ale călinului, dar frunzele sunt penate, ca ale oţetarului.

Ne-am întors mulţumiţi în maşină. Mulţimea de „descoperiri" făcute nu putea decât să fie preambulul unei aventuri de neuitat!


Trenul: o soluţie alternativă


La Stanii Cliţului şi în Valea Umbrelor se poate ajunge şi cu trenul. Se călătoreşte până în Băbeni, centrul de comună de pe malul drept al Someşului, se coboară în luncă şi se trece apa cu „luntrea".

În gară, a trebuit să cumpăr şi un bilet pentru bicicletă, de fix 5 lei. Biletul de călătorie Jibou-Băbeni costă doar 3,70 lei. Ca să zic aşa, bătrâna Ukraina roşie reprezintă biletul meu de întoarcere, merită să scot banul din buzunar. Biletul de bicicletă se poate cumpăra şi în tren, dar atunci costă 7 lei.

Gara din Băbeni poartă pe tablă vechea denumire: Băbuţeni. Cei care caută traseul pe situl Mersul trenurilor să fie foarte atenţi, destinaţia C.F.R. este Băbuţeni, Sălaj. Pe de altă parte, denumirea maghiară a localităţii este Aranymező, „Câmpul de aur". Petri Mór susţine că toponimul provine de la activitatea de spălare a nisipului pentru a decanta praful aurifer. Comuna a dispus în vechime şi de alte surse de prosperitate. La hotarul dintre secolele XIX şi XX, aici, pe firul apei, se găsea gata să fie trasă în mijlocul râului moara plutitoare „cu o piatră şi o roată" a lui Pintea Găvrilă and Co.

Mare noroc am avut cu localnicii, oameni primitori şi binevoitori. Fără să ne ştim, m-au luat din gară şi m-au condus precum Vergiliu pe Dante printre bolgiile Iadului. Drumul către „luntre" are cam 3 km, merge paralel cu calea ferată, în susul Someşului, apoi se trece peste şine la semafoare şi se ia cap compas biserica din Cliţ, care se vede desluşit. Pe câmp, strălucesc smocurile înalte de „vergi aurite" (Solidago canadensis), probabil de aici mi-a răsărit în minte comparaţia cu „creanga de aur" din „Divina comedie", cu mult înainte ca Dan Brown să se apuce de scris „Inferno". Oricum, în cazul de faţă, creditul pentru referinţa livrescă i se cuvine lui James George Frazer.

Către „luntre", converg două drumuri, unul cu un singur rând de stâlpi şi unul cu două rânduri de stâlpi. Merg pe primul, peste luncă, între lanuri, că-i mai scurt. Celălalt e pietruit, o variantă pentru vremurile mocirloase. Dă-ne Doamne şi-un pic de ploaie, deoarece vara lui 2012 a fost cumplit de uscată, n-a plouat de două luni de zile!

Iată punctul de trecere, podarul este dincolo, pe mal ori în căsuţa construită de săteni pentru el. Ca să-i atrageţi atenţia, bateţi cu o piatră în stâlpul de susţinere a cablului de oţel. „Luntrea" nu este o barcă, ci un bac mai mic, în care încap chiar mai multe biciclete.

Pe luntraş îl cheamă Augustin Rad, este sprinten şi tare în braţe. Din cauza secetei, Someşul e foarte mic şi râul n-are vlagă, de aceea omul a întins încă o frânghie, cu 2,5 metri mai jos. În vremuri fără de ploaie, forţa motrice constă în puterea celor „două mânuri".

Trecerea Someşului între Băbeni (fost Băbuţeni) şi Cliţ a costat 2 lei. N-a trebuit să plătesc separat pentru bicicletă. Cine are maşină oricum vine pe la podul din Ciocmani. În răstimpul dintre traversări, dacă vremea îi permite, podarul din Cliţ stă alături de alţi prieteni undiţari şi prinde peşte. „La luntre" reprezintă un loc feeric pentru cei dornici să prindă în cârlige materia primă pentru cele mai năstruşnice poveşti pescăreşti.


Repere de interes turistic


Ca să ajungeţi de la Someş la biserica din Cliţ, există două căi posibile: pe scurtătură, pieptiş, urcând prin grădini (în buna tradiţie ardelenească, dacă nu se fac stricăciuni sau furtişaguri, este o cale permisă oricui) sau pe drumul pietruit, care vine dinspre „cooperativă" (magazinul sătesc). Am ajuns sus exact la ora când trecea „Săgeata Albastră" de Baia Mare prin Băbeni.

Edificiul i-a păcălit pe mulţi dintre drumeţii care n-au urcat până aici şi s-au mulţumit să-i arunce o privire de la şosea. El are forma şi dimensiunile unei bisericuţe din lemn, însă clădirea este „de zid". Ea a fost orientată corect, cu altarul către răsărit, „către munte". Monografia lui Kádár József despre comitatul Solnoc-Dăbâca nu ne oferă nici un fel de date istorice despre construcţia templului. Pe situl Episcopiei Sălajului, biserica este dată ca o filie a Loznei, iar preot paroh este Vasile Avram (o coincidenţă de nume cu cel al etnografului născut în Lemniu). Pe baza datelor de aici, presupunem că edificiul de piatră a fost ridicat în 1846 şi poartă hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril".

Cercetaţi mormintele preoţeşti din ţintirim. De obicei, aici au fost îngropaţi şi dascălii, şi preotesele, aşa că cimitirul din jurul bisericii constituie prima pagină din istoria unei localităţi. Se cuvine s-o citiţi cu atenţie. De asemenea, reprezintă şi o măsură a grijii faţă de păstrarea valorilor din vechime. Celor deloc interesaţi de asemenea subiecte „vetuste" li se oferă şansa să admire minunata privelişte a Stanilor Cliţului din aval.

Lumea din sat, văzându-ne străini şi interesaţi să aflăm cât mai multe, ne-a spus: „Nu se poate să plecaţi din Cliţ fără să vizitaţi casa unde s-a născut Silvia Tămăşan." Am căutat pe internet şi am găsit câteva din videoclipurile unde apare binecunoscuta interpretă a cântecului popular sălăjan, omagiată în 2011, cu prilejul lansării volumului autobiografic „Născută în zodia cântecului. Amintiri din viaţa artistică" (Editura Eurotip, Baia Mare). Zicea Anamaria Avram: „Silvia Tămăşan s-a impus în această lume, a cântecului popular, prin repertoriul dumneaei, bogat, variat şi autentic, cântat alături de marii artişti ai neamului românesc." Interpreta s-a născut în 21 februarie 1946, şi-a început cariera artistică în 1966, iar după ce s-a căsătorit s-a stabilit în Baia Mare, fără să uite de unde a pornit. Cu prilejul înregistrării unei melodii populare, artista a adus pentru prima oară televiziunea naţională ca să filmeze impresionanta panoramă stâncoasă a Stanilor Cliţului.

Casa părintească se află la ieşirea dinspre Surduc. Este o clădire scundă de piatră, cu pridvorul plin de muşcate şi alte ghivece înflorite. Ferestrele sunt din lemn. Ţigla de pe acoperiş e roşie, semn că a fost recent schimbată. Altminteri, gospodarii au scos mobila din casă şi foiesc prin curte. N-am dorit să le perturbăm activitatea, aşa că am trecut neobservaţi mai departe.

Dincolo de casă, pe cealaltă parte a drumului, începe rezervaţia naturală Stanii Cliţului. Peretele abrupt şlefuit de vânturi şi de ape are o înălţime de peste 200 metri, ceea ce constituie o provocare pentru toţi alpiniştii sosiţi aici. Un gard viu rustic, din trunchiuri de copăcei, apără şoseaua de stâncile prăvălite din înălţimi. Pătrundem printr-o poartă verde şi ne îndreptăm către un monolit imens, cea mai vizibilă parte a unei grădini de piatră, în stilul budismului Zen, în deplina ei naturaleţe. Dacă ar afla de existenţa acestei minunăţii someşene, japonezii şi-ar trage tren de mare viteză până aici. La noi, vin doar cei avizaţi şi autocarele cu elevi pornite să viziteze frumoasa vale a Loznei. Fotografiem tot ce se poate: uriaşa piatră cubică, alaiul de bolovani, pietrele ascunse în umbra pomişorilor şi tufişurilor. Sus, pe partea dinspre Ciocmani, sub o streaşină naturală, se zăreşte un grup de roci mai întunecate decât peretele abruptului, ca o pisică aşezată alene în podul unei case a urieşilor.

Alte forme mi-au fost arătate de echipa de mici exploratori, formată din Emanuel, Ionuţ şi Paul, trei buni cunoscători ai zonei. Ne-am întâlnit la imensul bolovan de pe partea dinspre luncă, ce poartă o inscripţie misterioasă. Seamănă cu glifele săpate în stâncă descoperite de Thor Heyerdahl în Insula Paştelui. Băieţii urmăresc traseul scobiturilor cu degetul arătător: „Nenea, uite, se vede un T şi un L!" În spate, printre tufişuri, se află alţi câţiva dinţi de uriaşi, aflaţi în partea dinspre luncă. În scobitura unui alt megalit, îmi arată un cioc de papagal, cu ochiul viu şi rotund al unui smoc de licheni. Întreg spaţiul rezervaţiei a devenit un teren magic de joacă. O ruină galbenă, ce seamănă cu piciorul Podului lui Traian din Turnu Severin, este folosită ca un fel de tobogan natural. Printre imensele pietre, strălucesc pânzele de păianjen întinse pe tulpinile de iarbă neagră (Calluna vulgaris). În septembrie, ele sunt înflorite şi colorează spaţiul în rozul-violaceu preferat de fete şi fetiţe (nuanţa „pink" a cutiilor pentru păpuşile Barbie).

În peretele abruptului de la Stanii Cliţului, se găseşte şi o pivniţă săpată în stâncă. La intrare, este o portiţă de lemn, dar accesul a fost blocat şi cu un gărduleţ încropit din araci. Un melc rebel s-a instalat comod în zona „proprietate privată". Pe drumul către Ciocmani, am zărit încă două astfel de încăperi utilitare, tăiate în mici caverne naturale, apoi lărgite şi modelate de mâna omului, pentru a fi folosite ca frigidere „ecologice".

Iată cam tot ce merită văzut în antecamera adevăratei atracţii a zonei: „Valea Umbrelor", tainicul canion din miezul muntelui.


Locul unde frunzele nu putrezesc

Denumirea de „Valea Umbrelor", dată părţii superioare a Văii Cliţului, a fost popularizată de cumnatul meu, ziaristul Deák Zoltán, pe vremea când a lucrat la proiectul descoperimsalajul.ro. Împreună cu prietenul său, Călin Pavăl, el a făcut două incursiuni aici, una în vara anului 2004, alta în februarie 2005.
Ea este o formă de relief trecută doar pe unele hărţi, tăinuită pe altele, deşi ar putea constitui o atracţie turistică de prim rang, mai ales pentru cei care cred în existenţa unei supercivilizaţii superioare, distruse în urma unui cataclism tehnologic, în urmă cu zece milenii, din alea cărei rămăşiţe s-a format Egiptul Antic. Am grupat hărţile existente pe categorii, PRO şi CONTRA, într-o pagină dedicată de pe blogul „101 de privelişti ale Muntelui lui Rákóczi", unde vă puteţi convinge de adevărul celor afirmate.

Valea Cliţului se află la intrarea dinspre Surduc în satul Cliţ, chiar în cotitură, pe dreapta. Debutează cu un loc larg şi mlăştinos. Se merge pe un drum forestier până la cabana silvică. Dacă îi cunoaşteţi pe pădurari şi vă deschid, se poate dormi aici, chiar şi iarna (vezi „Cliţ - Umbre în alb" din „Descoperim Sălajul"). Dacă nu, în „parcarea" dinaintea casei, vara se poate întinde un cort.

După ce prietenii noştri şi-au parcat maşina la umbră, am înaintat 2 km „per pedes", ca apostolii. Regiunea e plină de ferigi şi aluni. Deşi le-a trecut vremea, totuşi, pe un vârf de ramură, pitită între frunze, am găsit o alună. Evenimentul a fost fotografiat atât de prietenul Széll Sándor, cât şi de soţia mea, din două puncte diametral opuse.

Ne-am continuat ascensiunea pe firul văii. Am întâlnit adesea pe cursul superior un marcaj forestier, bandă roşie.

Apar primele nişe din peretele stâncos. Arată ca nişte firide în care cândva au fost depuse cândva, poate înainte de Ultima Glaciaţiune, trupurilor unor morţi din rasa atlanţilor. Să ne amintim de stâncile inscripţionate de lângă şosea, situate în dreptul abruptului. La intrarea în defileu, nişele se înmulţesc, se lungesc, se aliniază în paralel pe mai multe nivele. Lumina soarelui trecut de amiază pătrunde cu greu până jos, în fundul văii. Atmosfera este nefirească, apăsătoare, sepulcrală. Parcă ar fi un spaţiu al veşniciei odihne pe care noi, intruşii, îl perturbăm cu nevinovăţie. „Scary Movie la doi paşi de Jibou" - notează Sándor pe blogul său: „SzellPhotography".

Stratul de frunze din toamna trecută a rămas intact. El măsoară pe alocuri şi câte o jumătate de metru grosime, de parcă ceva nevăzut ar împiedica putrezirea resturilor vegetale. Totuşi, ici şi colo, întâlnim ciuperci, unele de mari dimensiuni.

Un chip uman, bărbos, de aproape 1 metru înălţime, ne examinează de pe peretele din partea stângă (pe sensul de urcuş). Mă apropiu ca să mă conving că nu am vedenii. Faţa gardianului rămâne impasibilă. E real, cu trăsăturile uimitor de bine conturate. Cum de nu ştie nimeni de el? Pe net circulă o mulţime de trucaje, unde apar profilurile unor Sfincşi carpatini, „surprinşi" în diferite cotloane izolate ale ţării, în vreme ce aici se află unul adevărat, probabil vechi de milenii, cu desăvârşire necunoscut. Şi nimănui nu-i pasă.

Cercetăm o valea laterală, care are la intrare o stâncă în formă de cap de pisică. Privită din acest unghi, din aval. Din cealaltă parte, ea este un profil uman, faţă în faţă cu o hârcă (un craniu) îngropată în sol. Prietenii noştri au fotografiat alte stânci ciudate, printre care una în formă de câine. De fapt, când am început urcuşul, mi-am făcut un toiag dintr-o botă de alun, deoarece la sosire am auzit nişte lătrături. Fiecare ramură secundară a Văii Cliţului ne rezervă surprize. Într-un alt loc, un „liliac" (vampir) atârnă cu capul în jos: e doar un smoc de ierburi uscate. Fotografiez o nişă cu peretele încrustat de filigrane de ocru (oxid de fier galben-brun). Nu sunt desene rupestre, făcute de mâna omului, dar arată nemaipomenit. Soţia surprinde un păianjen cu catalige imens, de 10 cm diametru. Aruncat pe mijlocul potecii, lângă o ciupercuţă filiformă şi elastică, descoperim „Piatra lui Greuceanu": singurul bolovan alb, cristalin, zărit în regiune.

Am înaintat mai mult de o oră, prin matca tăiată de la Răsărit la Apus între pereţii verticali: un culoar de doar câţiva metri lăţime, uneori nici atât. Doamne păzeşte de o viitură! Uneori, şi seceta foloseşte la ceva. În „Valea celor cinci beţe", Sándor a făcut ultimele fotografii cu „supertunul" japonez Fuji, apoi a rămas în pană de curent. Şi-a scos smartphone-ul din buzunar ca să continue înregistrarea, dar are probleme în continuare. E şi locul unde aparatul meu a început să clipească roşu, „low battery", dar apoi şi-a revenit, după ce am plecat de acolo. Acumulatoarele, pregătite „de cu seară", adică proaspăt încărcate acasă, ni s-au descărcat mult mai repede decât am fi bănuit. De altfel, în „Descoperim Sălajul", Deák Zoltán povesteşte că în Valea Umbrelor există o zonă care nu poate fi „trasă în poză" nicicum. Iată un fenomen fizic repetabil, comensurabil, ca şi ciupitura celor care se trezesc peste noapte califi în palatul lui Harun Al-Rashid.

Ajungem la cotitura unde se află celebrele „nişe extraterestre", care atrag atenţia tuturor turiştilor din zonă. Faceţi o căutare după „Valea Clitului" (scris cu „t", nu cu „ţ" şi între ghilimele) pe Google Images şi le veţi vedea într-o sumedenie de pagini web, în diferite anotimpuri şi momente ale zilei.

Defileul continuă către Marele Amfiteatru, un abri imens cu o movilă conică în centru, dar noi hotărâm să ne oprim aici şi să revenim altă dată, când vom veni mai de dimineaţă. În ciuda temperaturilor toride din oraş, aici e răcoare, iar în aer se simte mirosul caracteristic de stâncă umedă. Valea Umbrelor este un defileu cu multe ramificaţii, imposibil de explorat într-o singură zi.

După postarea fotografiilor pe internet, un comentator ne-a mustrat pentru că am dezvăluit şi am indicat locaţia acestui spaţiu parcă desprins din „Dosarele X", mai ciudat decât Pădurea Baciului de lângă Cluj. Citez: „Ar fi bine de luat, de către autorităţile de profil, măsuri de protecţie, astfel ca afluenţa turiştilor să nu o deterioreze." L-am liniştit, locul este foarte izolat prin situare, iar indiciile arată că Valea Umbrelor ştie să se protejeze singură. Înainte de defileu, am găsit nişte urme de cauciucuri, probabil de la moto-ATV-ul unor puştani. Pământul era răscolit şi frământat, dar nu de râturile unor mistreţi uriaşi, ci de bocancii celor care au încercat să-şi desprindă vehiculul din mocirlă. După ce am examinat locul cu atenţie, ne-am aruncat nişte priviri de oameni lămuriţi: oare au rămas şi ei fără curent in acumulator?

Valea Umbrelor pare să fie o zonă care-şi alege atent oaspeţii.



Publicată în:
Caiete Silvane nr.106 / noiembrie 2013

La Dumbrăviţa

(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 4)

(c) 2013 Györfi-Deák György



De când primăria jibouană a asfaltat drumul din Rona până în capătul satului, la cimitir, Muntele lui Rákóczi (Piscuiul) a devenit un obiectiv turistic foarte accesibil. Treceţi dincolo de intersecţia vegheată de răstignirea din lemn pictat, ridicată de învăţătorul Aurel Inceu. Din locul unde se termină panglica de asfalt, rămâne de parcurs doar un sfert de oră în ritm tineresc (o jumătate de ceas pentru pensionari) până în vârful piramidei de la capătul prelungului contrafort colinar atât de vizibil pe harta României: marele cot al Someşului. Acolo, sus, la aproape 420 m altitudine, vă puteţi pune un bicorn pe cap şi vârî mâna dreaptă sub surtuc, în dreptul inimii, ca să spuneţi oştirii franceze: „Soldaţi, de la această înălţime 50 de milioane de ani vă privesc cu admiraţie!” De unde vă faceţi rost de armata respectivă, vă priveşte, numai să nu calce iarba ronenilor, că le lăsaţi vacile fără fân şi copilaşii fără lapte!

Desigur, au fost vremuri când urcuşul nu mergea... „ca pe roate”. Odinioară, dar nu prea demult, până să se ridice frumosul pod metalic modelat după „Golden Gate”, pe vremea când între Jibou şi satul lui Samson Pop, zis Corela, exista doar un drum pietruit plin de gropi şi o punte pietonală, lumea venea alene prin luncă, cu ceva de-ale gurii, o sticlă de apă şi o pătură în rucsac. Alţii se hurducau cu căruţa, cu tractorul, cu remorca ori cu autoturismul până pe malul Someşului, unde-i aşteptau un bac şi un podar, spre bucuria pruncilor noştri şi a tuturor celorlalţi elevi porniţi în drumeţie. Conform L.P.U. (Legii Porcăriei Universale), „podul plutitor” se afla întotdeauna pe celălalt mal, aşa că era un pic de aşteptat până când plutaşul desprindea ambarcaţiunea de mal, trăgea manivela din spate, o elibera pe cea de la prora, astfel încât bacul să se pună câş faţă de cablul întins ca o strună de contrabas şi Someşul să împingă vasul înainte, într-un minunat exemplu de compunere a forţelor. Traversarea dura cam două-trei minute. Lungi şi frumoase. Întâi vedeai clopul podarului, apoi începea să i se desluşească barba, iar când i se zărea şi culoarea ochilor, era semn că au rămas doar câteva clipe până să arunce puntea pe mal. Acum, te sui în maşină în centrul oraşului, tropoteşti cu o sută de cai putere pe pod şi peste nici zece minute cobori la poalele frumosului punct de belvedere.

Privind dinspre răsărit, locuitorii din Turbuţa îl numesc „Ţugluiul Turbuţâi”. Deşi biserica de lemn din Var se află adânc retrasă într-o vale lăturalnică, vârful dealului se distinge clar când privitorul stă lângă latura apuseană a edificiului religios, aşa că, mânat de curiozitate, am efectuat un sondaj-fulger printre localnici. Nu ştiu de ce: din cauza faptului că mulţi dintre ei lucrează la intreprinderile din Jibou ori pentru că Turbuţa se află pe celălalt mal al Someşului, râu mare, cândva dificil de trecut, vărenii îi spun tot Piscuiul Ronei.

Am căutat formaţiunea de relief şi pe hărţile iosefine, întocmite în jurul anului 1780, la porunca împăratului Iosif al II-lea de Habsburg-Lothringen (1765-1790), fiul Mariei Tereza. Spre veselia tuturor, aici apare trecut ca „Piscu Turbutza”. De altfel, Valea Firizei (ungureşte: Fürész-patak) nu este amintită ca Pârâul Sărat, ci cu numele de Valea Popii, iar anul şi locul bătăliei din 11 noiembrie 1705 sunt date greşit: 1706 (!?!) şi în partea nordică a Jiboului, înspre Someş-Odorhei. Apare o intersecţie de drumuri foarte asemănătoare „Deltei”, triunghiul de cale ferată care a servit după 1890 la întoarcerea şi mutarea locomotivelor cu aburi de la capetele garniturilor de vagoane. Jiboul nu cuprindea decât câteva zeci de case (51, dacă am numărat bine) şi o singură biserică (cea reformată), fără conturul patrulaterului format de Castelul Wesselényi (normal, tocmai începuse construcţia lui, terminată în 1810).

În vârful Piscuiului, se află o cruce albă, sudată din ţeavă de 20 cm diametru, înaltă de 11 metri. Se zice că ar cântări în jur de o tonă. Se numeşte „Crucea lui Ivănescu”, după numele monografistului şi profesorului de istorie de la Liceul „Ion Agârbiceanu”. Ea a fost făcută la Întreprinderea Miniera Jibou, de către familia inginerului Sabău. Adusă şi trecută peste râu, construcţia a zăcut pe malul Someşului mai mult de o lună până să fie transportată sus. Iniţial, au încercat s-o mişte cu braţele. N-a mers nici măcar un milimetru. Ar fi putut s-o tragă cu câteva perechi de boi, dar ar fi ajuns numai găuri şi scrijelituri. În cele din urmă, l-au chemat pe Eugen (Jenő) Péter, a cărui tractor puternic a purtat crucea până în vârf.

Postamentul îşi are şi el povestea lui. Construcţia a început încă în timpul anului şcolar. Materialele au fost cărate de către elevii de la liceul din Jibou, care au făcut sute de drumuri din albie până sus. Apa a fost adusă cu sticlele, pietrişul cu pungile şi ghiozdanele. Se povesteşte că ori de câte ori se adunau tinerii, dintr-odată se îndeseau norii şi pornea câte o ploaie torenţială. Prima dată, să fi fost din întâmplare; a doua oară, e semn de confirmare; de-acolo-n veci, se respectă regula în continuare. Când sătenii din Rona vedeau că elevii se adună pe mal ca să se îndrepte spre Piscui, lăsau totul baltă în gospodărie şi fugeau cu furcile să adune fânul cosit, că nu-i rost de uscat, imediat începe răpăiala. Au fost şi alte peripeţii, ca-n ţara Meşterului Manole. Chiar şi-acolo, la picioarele crucii, s-au îmbulzit tâlharii: când să demareze lucrările, s-a constatat că au dispărut mai mulţi saci de ciment. Până la urmă, s-a isprăvit şcoala, dar nici vorbă ca să fie terminat monumentul. Nici un bai, în toamna anului 1994, tot ceea ce rămăsese de făcut a fost rezolvat de elevii corigenţi la istorie.

Profesorul Ion Ivănescu s-a născut în Buşteni, staţiunea montană de sub abruptul Caraimanului, munte în vârful căruia, la 2.384 m înălţime, s-a construit impresionanta „Cruce a eroilor ceferişti”. Se zice că imaginea ei i-a apărut în vis reginei Maria, care a iniţiat lucrările de ridicare în 1926. Când tânărul dascăl a sosit adus de trenul de noapte în Jibou (21 august 1960, orele 8:20), silueta imensă a dealului brăzdat de dunga gălbuie a „gresiilor de Rákóczi” i-a adus aminte de ţinuturile natale. În lume, Piscuiul este cunoscut ca o importantă rezervaţie geologică, o pagină deschisă către trecutul Terrei, unde se poate urmări cu uşurinţă succesiunea sedimentelor marine depuse după dispariţia dinozaurilor. Acolo unde cândva era un fund de mare, acum pasc oile. Apa s-a evaporat, sarea s-a adunat sub sol, de unde iese dizolvată în izvorul sulfuros aflat nu prea departe, la Băile Jibou.

În jurul Piscuiului, pământul e plin cu mici discuri lenticulare, de 1-3 cm diametru, numiţi „banii lui Rákóczi”. În 11 noiembrie 1705, principele transilvănean a urcat panta dinspre Turbuţa, gonind călare din Surduc, ca să examineze câmpul de luptă dintre „lobonţii” catolici din oastea imperială austriacă şi armata „curuţilor” protestanţi (ca o ironie a istoriei, cuvântul provine din latinescul: „cruciatus”, „soldat al crucii”, semn la care reformaţii au renunţat), sprijinită de haiducii lui Pintea. Legenda zice că domnitorul ar fi fost zărit şi luat în urmărire de cătane, drept care a aruncat toţi banii pe care-i avea la el. Soldaţii, lacomi, au coborât din şa ca să adune galbenii, dar ei s-au preschimbat în piatră. De fapt, „bănuţii” căpătaseră această formă pe vremea Mării Tethys, cu 50 milioane de ani în urmă, când trăiau în chip de nummuliţi, foraminifere fosile din care poveştile populare „au bătut monedă” cu efigia prinţului mustăcios.

Am căutat foarte mult timp episodul respectiv în memoriile lui Rákóczi, în zadar. Se pare că, pe vremea Tratatului de la Varşovia, a existat un pact între ţările comuniste vecine şi prietene, conform căruia erau trecute sub tăcere evenimentele istorice petrecute pe teritorii aflate în afara graniţelor proprii, altfel nu-mi explic lipsa capitolului respectiv din toate „selecţiunile” postbelice apărute în Ungaria. Ştia Orwell ce spune în momentul când a creat Ministerul Adevărului în celebra distopie „1984”, o instituţie menită să elimine din documente tot ceea ce nu se potrivea cu viziunea Partidului Unic. Noroc cu internetul şi cu Biblioteca Congresului S.U.A., de unde provine copia necenzurată a ediţiei din 1872, îngrijită de Thaly Kálmán, lucrare pe care o recomand celor dornici să afle varianta celui direct implicat în evenimente.

Dacă excursionistul, ajuns în locul unde principele Rákóczi a văzut larga panoramă a propriului dezastru militar, se va uita în stânga, va vedea dincolo de Someş marea stâncă alintată ca „Pietricica Varului”, satul Var, răchitele de pe firul râului Almaş (graniţa tradiţională dintre Ţara Silvaniei şi Ardeal), satul Tihău, Surducul romancierului Jósika şi al poetului Viorel Mureşan. Dacă va privi în dreapta, va vedea linia verde a pârâului Agrij, dealul Cigleanului, depoul C.F.R., întreg oraşul Jibou, turlele bisericilor din Someş-Odorhei şi Inău, iar pe acest mal cele ale edificiilor similare din Rona, Husia şi Someş-Guruslău.

Pe creastă în jos, către Nord, se poate continua excursia către „peştera” de la Dumbrăviţa, aflată la marginea gorunişului de deasupra Turbuţei. Se coboară până se întâlneşte drumul de care dinspre Rona, apoi se coboară mai departe, către căuşul pietros, sterp, unde se găsesc mii de cochilii pietrificate ale melcilor marini şi valvele unite în formă de inimioară ale speciilor de Cardium. Privind pânzele lui Illés Árpád, misticul şi poetul Weöres Sándor a scris o „Paleoontologică” ce se potriveşte de minune aici: „Fosile./ Au dispărut demult, prin moarte supravieţuiesc./ Rămân tinere, pentru că au un car de ani vechime./ Terestre sunt, căci au fost fiinţe marine./ Închise-n sine, ne privesc.”

Când veţi termina de admirat moluştele de odinioară, continuaţi să mergeţi mai departe, până când încep să se vadă „vizuinile de vulpe”, o salbă de cotloane, dintre care cea mai mare a fost lărgită şi transformată într-o cavernă artificială cu trei camere. De aici, s-a extras vreme îndelungată piatra gălbuie folosită pentru aşezarea fundaţiilor din sat, la construcţia gardurilor, pentru pavarea grajdurilor, la zidirea pivniţelor. Gospodarii ar fi putut aduce mult mai lesne căruţe întregi de pietroace şi bolovani din albia Someşului, însă au preferat le excaveze, să le taie şi să le care de aici, datorită calităţii deosebite a materialului. Bineînţeles, ca urmare a zecilor de excursii şcolare intreprinse în ultimii ani, pereţii „peşterii” sunt plini de inscripţii scrijelite cu briceagul, trasate cu cărbunii sau scrise cu marchere rezistente la apă. Să ne aducem aminte de aventura de la Piatra Pintii, ţinta turistică aflată între Dumbrava Gâlgăului şi Borza. Dacă n-ar fi scris „C-L-A-U-D-I-U” pe ea cu litere de-o palmă, cum am fi recunoscut-o?

Din vârful Piscuiului până aici, drumul a durat cam 30-45 de minute, în funcţie de răstimpul petrecut cu colectarea fosilelor. Dumbrăviţa, păduricea de goruni tineri, se află deasupra grotei tăiate de localnici. Drumul de care, cu cele două făgaşe adânc tăiate în sol, continuă să coboare până în Turbuţa, unde se poate vizita frumoasa biserică de lemn şi coborî către Pietricica Varului. Someşul se trece uşor, fie cu bacul (încă funcţional), fie pe puntea pietonală întinsă între patru piloni de beton. De aici, rămân doar trei kilometri până în Jibou, iar până la gară cu unul mai puţin. Traseul Jibou-Rona-Piscui-Dumbrăviţa-Turbuţa-Jibou durează vreo cinci ore, aşa că poate fi străbătut între trenul de dimineaţă şi prima cursă de după prânz. Pentru ai mei, el reprezintă o bucurie de care ne străduim să avem parte în fiecare an.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.105 / octombrie 2013

Băile din Jibou

(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 3)

(c) 2013 Györfi-Deák György


De la Ciutăria jibouană, există două căi de întoarcere în oraş: pe şosea şi pe la băi. Pe drumul mare, toată lumea se bucură de porţiunea dreaptă dintre birtul „Colţul vesel” şi barieră, aşa că automobiliştii calcă pedala şi încearcă să dea aripi maşinuţei proprii. Basculantele grele din care picură apa mâloasă a Someşului cel blond şi trailerele prelungi cu sicriele arborilor seceraţi cu drujba trec în coloane interminabile, cu duduitul surd al cutremurelor şi al alunecărilor de teren. Pentru un biciclist călare pe „armăsarul său binoclat" e mult mai cuminte să treacă valea pe micul pod verde şi să coboare pe strada Băilor.

Mica staţiune de tratament balnear este un alt punct de referinţă local, inclus în mai toate ghidurile turistice, alături de castelul Wesselényi, Grădina Botanică, micul muzeu al liceului şi Piscuiul Ronei. Ultimul volum, cel de-al XVI-lea (Téba - Zsuzsok), al Lexiconului Pallas, a apărut în 1897 şi a cuprins descrierile Zalăului şi Jiboului (Zsibó, în ungureşte). Din păcate, Ţara Silvaniei suferă de blestemul enciclopediilor. Indiferent de amploarea lor, toate lucrările de referinţă au o meteahnă fundamentală: încep cu litera A şi aflăm câte ceva despre Zalău şi zălăuani doar atunci când editorii dispun de comorile Brâncoveanului, iar echipa de colaboratori nu piere decimată de bătrâneţe. Am amintit voluminoasa serie cu cotoare aurite, mândria oricărei biblioteci publice, deoarece pe internet apare trecut anul 1906 ca dată a descoperirii izvorului sărat, feros şi sulfuros din partea vestică a orăşelului de pe Someş, sursa băilor curative din localitate. Iată textul tipărit la sfârşitul secolului al XIX-lea:

„JIBĂU. Comună din comitatul Sălagiu, plasa Jibău, locuită de 2279 maghiari şi români (1891), centru administrativ de plasă cu judecătorie, staţie de cale ferată, oficiu de poştă şi de telegrafie, bancă şi casă de economii a poştei, fabrică de alcool din plante, şcoală de meserii. Pe o înălţime stă castelul străvechi al baronului Wesselényi Béla; familia Wesselényi a obţinut în 1584 domeniul din Jibou, iar castelul şi-a dobândit forma actuală în timpul baronului Wesselényi Miklós. În 11 noiembrie 1705, a fost înfrântă oştirea lui Rákóczi Ferenc. În 25 august 1849, soldaţii din armata revoluţionară comandată de generalul Kazinczy au depus armele în mâinele ruşilor. Pe vremuri, aici se găsea o herghelie vestită. În apropierea Jiboului se află un izvor sulfuros, leşios şi sărat.”

Informaţiile au fost preluate întocmai şi de Lexiconul Révai, volumul XIX (Vár - Zsüri), cu o singură diferenţă: populaţia crescuse în 1910 la 3047 locuitori maghiari şi români.

De fapt, potrivit lui Petri Mór (în primul volum al „Monografiei comitatului Sălagiu”, 1901), întâia consemnare a virtuţilor băilor din Jibou a fost făcută de profesorul Török József din Debrecen în lucrarea „Apele curative şi locaţiile balneare de prim rang din cele două ţări ungureşti” (A két magyar haza elsőrangú gyógyvizeiről s fürdőintézeteiről, 1859):

„[Apele din Jibou] miros puternic a hidrogen sulfurat, care poate fi simţit de la distanţă la apropierea de izvor. Are un gust foarte sărat şi greţos, cu toate acestea le place mult dobitoacelor. E o apă închisă la culoare, cu depuneri abundente. Are o temperatură de 11,5 grade Reaumur şi o densitate de 1,0125. Compoziţia apei izvorului a fost analizată cantitativ şi de hidrologii ardeleni Bélteki şi Pataki, iar rezultatele cercetărilor sunt foarte asemănătoare. [...] Pe baza rezultatelor, izvorul din Jibou a fost clasificat în rândul apelor balneare sărate şi sulfuroase, elemente la care se adaugă în primul rând sulfatul de sodiu (sarea Glauber). Török potopeşte cu cele mai alese laude apa de izvor şi spune: «Dacă aceste date deja perimate vor fi confirmate de o nouă analiză, mai performantă, atunci nimeni nu se va îndoi de efectele terapeutice ale băilor din Jibou, care pot fi utilizate cu succes la tratarea gutei, scrofulozei, tumorilor viscerelor, a diferitelor feluri de afecţiuni articulare cronice.»”

Pe unele hărţi, micul curs de apă dinspre Zalău se numeşte Valea Sărată. Pe hărţile din vremea împăratului Iosif al II-lea e trecut ca Valea Popii, doar se află aşezat înspre Poptelec (azi: Popeni). După introducerea curentului electric şi pornirea producţiei unui gater, pârâul a căpătat numele cu care este cunoscut azi: Valea Firizei (fürész = ferăstrău, în limba maghiară). Evident, numele de Valea Sărată a fost dat de izvorul cu proprietăţi terapeutice, singura sursă clorurată din zonă.

Citim în lucrarea didactică „Monografia istorică a oraşului Jibou” de Eva Iacob Ianchiş:

„În sectorul numit Sărătura dintre Jibou şi satul Popeni, la 2 km de centrul oraşului, pe un teritoriu de 0,87 ha, este un izvor mineral, al cărui conţinut a fost analizat încă din 1936 de către Institutul de Igienă şi Sănătate Publică din Cluj, când se constată că apa de aici este un bun curant al bolilor de reumatism şi stomac. Băile deschise aici mai târziu funcţionează şi astăzi.”

Iosif Daróczi, într-un articol care face parte din volumul „Obiective turistice din Nord-Estul judeţului Sălaj” (2011), aduce noi precizări:

„În anul 1962, în urma unui examen fizic mai elaborat al izvorului de la Băi, Dr. E. Cociaşu indică apele terapeutice atât în cură internă, cât şi în cură externă. În cura internă este indicată în special în afecţiunile hepato-biliare (congestii ale ficatului, coleciste cronice simple sau litiazice, dischinezii biliare, atonie a veziculei biliare); în bolile gastrointestinale (gastrite cronice, colite cronice, constipaţie obişnuită, dispersii intestinale); în bolile de nutriţie, îndeosebi de obezitate; în anumite dermatoze cronice. În cura externă este recomandată în afecţiunile reumatismale cronice şi în afecţiunile nervilor periferici.”

Pe baza recomandărilor specialiştilor şi doctorilor, autorităţile au ridicat primul complex de clădiri destinate tratamentului populaţiei şi l-au dat în funcţiune la un an după alegerea lui Nicolae Ceauşescu ca prim-secretar al P.C.R. În bine documentata şi încă foarte utila „Schiţă monografică turistică a zonei în care este situat oraşul Jibou privită din punct de vedere instructiv-educaţional” (1974), profesorul Andrei Mureşan povesteşte:

„Din anul 1966 s-au amenajat băile curative, la început pe lângă Spitalul orăşenesc din Jibou, iar din 1971 pe lângă Intreprinderea de Gospodărire Comună Locală Jibou. Băile dispun de 12 vane, două bazine cu apă - unul pentru femei şi altul pentru bărbaţi, zona cu nămol şi duşuri. În sezon dispun de cabinet medical, punct alimentar cu bufet şi 7 căsuţe tip camping.”

Dacă izvorul jibouan ar fi ceva mai cald, apa ar egala în virtuţi sursele din Băile Herculane. Din păcate, şuvoiul tămăduitor ţâşneşte din pământ la o temperatură de 13 grade Celsius, aşa că dintru început cei dornici să se îmbăieze în ea au fost nevoiţi s-o încălzească. La începutul secolului XX, apa era adunată cu găleţile în hârdaiele aduse cu un car, apoi cărată la castel, unde era „tocmită” să fie pe placul domnilor. Ţăranii procedau mai simplu: săpau dimineaţa o groapă în pământ, în aval de izvor, apoi o lăsau să se umple şi aşteptau ca apa să se încălzească în bătaia soarelui.

Cum, cu începere din 1937, în nodul feroviar Jibou a fost dat în funcţiune un Depou C.F.R., localnicii s-au descurcat cu mijloace proprii. La băi a fost mutată una dintre locomotivele cu aburi „pensionate”, iar apa era adusă la temperatura potrivită cu ajutorul focului aprins în cazanul imensei maşini. În vremea cât a lucrat la cotidianul „Magazinul Sălăjean”, ziaristul Papp Zoltán a scris un articol bine documentat despre instalaţia respectivă, deoarece mecanicul care se îngrijise zeci de ani de locomotiva respectivă (pe vremea când tracta garnituri de vagoane) fusese chiar tatăl său.

În 1999, în sfârşit, Jiboul a fost racordat la magistrala de gaz metan. S-ar fi putut mai repede, cu sprijinul binevoitor al unor oficialităţi născute aici, ajunse apoi în funcţii importante în Bucureşti, ba chiar pe tărâmul văcuţei Milka, la Berna, dar reprezentanţii de atunci ai administraţiei locale s-au temut că reuşita va atârna greu în balanţa alegerilor din 1996 (pierdute şi de unii, şi de alţii, căci aşa este când doi se ceartă) şi s-au împotrivit proiectului. Evident, vechea locomotivă cu ţevile grele de calcarul depus pe ele a fost trimisă la fier vechi, iar noul cazan, mic şi cochet în comparaţie cu uriaşul fumegător dinainte, a fost alimentat cu gaz. În orice caz, în vara anului 2001, ziaristul Deák Zoltán încă amintea „locomotiva seculară” abandonată în mijlocul unui peisaj parcă desprins din „Călăuza” (Stalker, 1979) lui Andrei Tarkovski:

„Maşina mă lasă în parcarea a ceea ce a fost cândva Staţiunea balneară Jibou. Parcarea, altădată încărcată de maşini chiar şi din judeţe mai îndepărtate, acum este goală. Trec podeţul peste râul Firiza şi pătrund, ca de atâtea alte dăţi, pe teritoriul băilor. Pustiu, lacăte, iarbă de zeci de centimetri care ascunde «capcane» plasate de vaci, cai etc. Căsuţele de vacanţă din lemn mai dăinuie, deşi au fost clădite cu zeci de ani în urmă. Terasa chioşcului, care altădată te atrăgea cu forfota oamenilor, generată de miasmele de mici, cârnaţi prăjiţi, bere, sucuri, astăzi este încărcată de moloz, mizerie şi bucăţi de cărămizi. «Ciorgăul», sub denumirea care este cunoscută pe aici cişmeaua pe care curge apa «puturoasă» dar curativă a izvorului, dă impresia că este secat. Clădirea staţiunii, proaspăt văruită (nu a scăpat de var nici pancarda pe care sunt enumerate calităţile apei izvorului), este sub lacăt.”

În 1991, câteva firme, printre care una din Germania, s-au arătat interesate de preluarea băilor. Ele au fost alungate cu un autentic sentiment de mândrie naţional-socialistă: „Nu ne vindem ţara!” În lipsa fondurilor pentru întreţinere (ce să mai vorbim de modernizare!), a început ruinarea complexului balnear. Apoi, într-un interviu din „Magazinul Sălăjean” (31 martie 2004), Augustin Borz, pe atunci primarul oraşului, dădea vestea cea bună: „Băile Jibou au fost vândute în cursul verii trecute, unui întreprinzător local, cu suma de 1,1 miliarde. Vânzarea a fost reglementată printr-o Hotărâre de Consiliu Local şi, se pare, aceasta a fost unica soluţie, după o încercare eşuată de concesionare a staţiunii, care a avut loc în urmă cu 2 ani.”

Luptele pentru dobândirea obiectivului au fost foarte dure. A rămas celebră scrisoarea unui „ţăran bătrân”, publicată într-un cotidian judeţean (oarecum) independent, care de atunci şi-a schimbat proprietarul, „target”-ul şi optica. Vă imaginaţi veselia jibouanilor când au citit lungul răvaş de protest al baciului coborât din tren ca să-şi refacă forţele la cura de băi. Reîntors în Jibou, ca în fiecare vară după cosit, moşneagul a constatat cu „mânie proletară”, în stilul „Scânteii” din anii '50, că după repararea şi reamenajarea edificiului, vănile de tratament nu mai sunt negre, apa vine filtrată, fără precipitaţii, din conducte nu mai picură mâl şi rugină, robinetele se închid la fix şi parcă nici mirosul de ouă stricate nu te trăzneşte chiar atât de tare precum odinioară. Fir-ar să fie de standarde europene! Unde e mizeria de altădată?

Noua proprietară, Viorica Buda, a început imediat reabilitarea pavilioanelor de tratament şi construirea Pensiunii Eden, dată în funcţiune în 2005. Într-o primă etapă, s-a construit un minihotel cu restaurant, s-a compartimentat spaţiul de tratament în 11 cabine cu 21 de vane, s-a amenajat cursul pârâului Firiza, s-au consolidat malurile şi a fost lărgit podeţul de acces. Apoi, prin accesarea unor fonduri structurale europene, a demarat un nou proiect, s-a construit încă o clădire, încălzită cu panouri solare şi s-a reparat bazinul exterior, transformat într-o piscină ultramodernă.

„Complexul turistic Eden este un loc care merită vizitat atunci când vreţi să gustaţi o bucată din Rai” - sună deviza firmei de trei stele. Într-adevăr, e plăcut să te aşezi pe băncuţe, la umbra nucilor bătrâni sau să joci o partidă de pingpong pe terasă în vreme ce pizza se rumeneşte în cuptor. Mulţi preferă să sărbătorească aici evenimentele majore: nunţi, botezuri, banchete de absolvire. Altora, simpli trecători sau „techerghei” boemi, Băile Jibou oferă, pur şi simplu, o şansă pentru a evita zgomotul, praful, nervozitatea, agitaţia de pe şoseaua ce leagă Zalăul de Jibou.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.101 / iunie 2013

Leurdării

(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 2)

(c) 2013 Györfi-Deák György


Prima dată, a trebuit să iau în serios leurda (leorda, leoarda) atunci când a apărut traducerea cărţii scrise de Maria Treben, „Sănătate din farmacia Domnului”. Colegele mele s-au repezit pe munte şi au coborât cu plase doldora de „ceapa ursului” culeasă de pe creasta Meseşului. I-au lăudat virtuţile: vindecă micozele şi alte boli de piele, îmbunătăţeşte memoria, înlătură diareea şi constipaţia, omoară viermii intestinali, curăţă rinichii şi vezica urinară. Un pumn de frunze mărunţite, dat în clocot în vin alb şi băut pe îndelete ajută respiraţia greoaie şi eliberează plămânii de flegmă. Preotul elveţian Künzle, citat de doamna Treben, a considerat că: „persoanele mereu bolnăvicioase, cele cu eczeme şi cu tenul făinos, scrofuloşii şi reumaticii ar trebui să preţuiască aiul de pădure asemenea aurului.” Bineînţeles, ca în cazul oricărui medicament, există şi contraindicaţii, în special pentru hipotensivi ori cei cu stomacul plăpând. De asemenea, ceapa ursului este interzisă mamelor care alăptează.

Denumirea i se trage de la credinţa că ursul, după ce a hibernat o iarnă întreagă în bârlog, iese la lumină şi, înainte de toate, paşte hulpav frunzele ca să-şi cureţe stomacul, intestinele şi sângele. O fi acelaşi animal care se sperie de propria umbră în 2 februarie, la Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Sărbătoarea Sfinţirii Lumânărilor (Candelaria), iar apoi doarme încă 40 de zile, semn că primăvara întârzie. Legenda este cunoscută din vechime, dovadă că, în urmă cu 250 de ani, suedezul Carl Linné i-a spus plantei „Allium ursinum”, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, dar în limba latină. „Aiul” este şi denumirea ardelenească a usturoiului, cu care leurda nu numai că este sora bună, dar împarte cu el şi puternicul miros de arsenic, uimitoarele efecte bactericide şi capacitatea de scădere a tensiunii arteriale.

Pomenită încă în antichitate de medicul grec Dioscoride, leurda nu este un usturoi sălbatic, ci o specie cu totul diferită. Dacă usturoiul face mai mulţi „căţei” şi are frunze conice prelungi, leurda are un singur bulb, învăluit într-o cămaşă translucidă şi frunzele oval-eliptice, asemănătoare cu cele ale călugărilor (măseaua ciutei, Erythronium dens-canis) sau lăcrămioarelor (mărgăritar, Convallaria majalis), atât doar că sunt de un verde-deschis. Călugărul înfloreşte mai devreme şi are frunzele puternic pătate. Lăcrimioarele au frunze tari, de un verde închis, care se desprind dintr-un fel de tirbuşon vegetal şi apar mai târziu, la începutul lunii mai. Ele seamănă un pic şi cu primele frunze de pecetea lui Solomon (creasta cocoşului, Polygonatum latifolium), care apoi se întind la distanţe egale pe tulpina aeriană. Oricum, diferenţierea e uşoară, dintre toate aceste specii cu frunze „în formă de paloş”, numai leurda miroase inconfundabil a usturoi.

Planta se consumă crudă, ca o trufanda, sub formă de salată, înainte de înflorire. Se poate conserva prin congelare, punând frunzele spălate în pungi de plastic, dar îşi pierde complet proprietăţile benefice prin uscare. Unii cred că salata după care Roşu Împărat îl trimite pe Harap Alb în grădina ursului ar fi fost tot leurda, poate aranjată să pară un pic mai stufoasă, că aşa-i în poveşti. Tăiată mărunt, ea poate fi presărată pe tartine, în ciorbe sau în alte tipuri de salate. După înflorirea plantei, frunzele îşi pierd frăgezimea, devin fibroase şi capătă un gust amar.

Florile apar în mănunchiuri de scânteiuţe albe ca zăpada, câte una din fiecare ceapă, înaltă de până la 30 cm. Au un aspect foarte decorativ, plutind diafan într-o lumină pură şi antiseptică. Lumea le-ar pune bucuros în vaze, dacă n-ar mirosi ca un colan anti-vampiri. La câte dumbrăvi cu leurdării ştiu în Ţara Silvaniei, sigur e o zonă de care contele Dracula se fereşte ca dracul de tămâie, mai ales în aprilie-mai, perioada de maximă vegetaţie. Leurda se poate consuma şi fiartă, preparată cu lapte, la fel ca spanacul, cu menţiunea că în acest caz trebuie să închideţi bine uşa şi să deschideţi larg ferestrele bucătăriei. Doar răzuitul rădăcinilor de hrean poate concura în putoare procesul de fierbere a frunzelor de ceapă ursească, dar merită supliciul, deoarece produsul finit este deosebit de gustos.

Gurmand pus pe şotii, scriitorul clujean Bálint Tibor a compus o odă dedicată cepei roşii, tradusă în limba română de poeta Simone Györfi, cu ocazia uneia dintre marile festivităţi organizate la Pericei, localitatea unde s-a împletit cea mai lungă sfoară de ceapă făcută vreodată de la Potop încoace. Textul, în bună parte, se potriveşte şi virtuţiilor culinare ale usturoiului de pădure:

Oh, Allium ursinum!

„Cu secole în urmă, pe când suratele tale au fost ademenite în grădinile mănăstirilor în speranţa că mireasma lor feciorelnică ascunde puteri tămăduitoare, demult ajutaseşi în alinarea spasmelor dureroase din corpul uman şi ostoiseşi neliniştiţi nou-născuţi; leac şi mană pentru trup şi suflet celor scăpaţi din robie.”

Dacă zălăuanii se aprovizionează din pâlcurile situate în jurul releului de televiziune, jibouanii beneficiau de o zonă la fel de bogată la Ciutărie (maghiară: Vadaskert), un cătun aflat nu departe de şoseaua care merge spre capitala de judeţ prin Popeni (Poptelec) şi Mirşid. În aproprierea barierei de cale ferată, în dreptul unui atelier de spălat maşini, se desprinde un drum către sud, către un deal abrupt şi înalt. Călătorul simte imediat mirosul de mercaptan (methanethiol) plutind în aer. El provine de la staţia de distribuire a gazului metan, individualizată printr-o sumedenie de ţevi şi robinete vopsite în convenţionalul galben strălucitor.

Drumul continuă pe lângă unitatea de producţie a unei firme de construcţii din oraş, unde sunt parcate tot felul de utilaje (basculante, macarale, buldozere etc.), apoi ajunge în dreptul unei parcele fără gard, cu o căsuţă dărăpănată la margine de drum şi vreo trei coşmelii acoperite cu folie de polietilenă.

A devenit legendar faptul că aici s-au înregistrat cu domiciliul circa 40 de familii nomade din neamul lui Parpanghel şi Corcodel, care, până să le fie confiscaţi caii şi trimişi la Baia Mare, i-au lăsat să paşte prin cimitirul de lângă fostul GOSTAT. Unul dintre epitropii de la biserica Sfântul Gheorghe a făcut plângere pentru repetata deteriorare a gardului de împrejmuire, drept care organele în drept i-au răspuns cât se poate de oficial şi de respectuos: „Stimate Domnule Episcop...” Ce ţi-e cu paronimele acestea poznaşe!...

Barăcile de lungimea scândurilor de brad sunt înzestrate cu felurite ferestre, recuperate de la orăşenii care şi-au pus geamuri termopan şi le-au aruncat pe cele vechi. Când şatra revine la bază, antenele satelit indică numărul de televizoare şi de clanuri prezente în mica ogradă. Un cablu multifilar agăţat de reţeaua stradală a asigurat cândva curentul. Acum şi el spânzură rupt, dovadă că şi lucrătorii de la electricitate au luat măsuri drastice. Caseta cu siguranţe exterioare de pe casa de paiantă este devastată, astfel încât racordarea ilicită să fie cât mai dificilă.

Drumul se bifurcă în dreptul unei ultime case, unde se înalţă o răstignire masivă, frumos sculptată din bârne de stejar. În dreapta, în hotarul pădurii, zace o căsuţă părăsită cu ferestrele oarbe, unde a locuit cândva o bătrânică. În pădurea tânără din apropiere, dincolo de porumbişte, este un alt câmp cu leurdă, dar mai mic decât cel de la baza marelui deal din Ciutărie. Anul acesta, localnicii m-au îndrumat într-acolo. Dincolo, în fostul rai al cepei ursului, acum totul este călcat şi dat la pământ de tractoarele forestiere. S-a dat liber la exploatarea lemnului, iar pădurea este devastată metru cu metru, în scopul unei cât mai rapide îmbogăţiri. Ca să se dezvolte, leurda are nevoie de terenuri umbrite şi umede, cu sol fertil. În „Enciclopedia curiozităţilor naturii”, Tudor Opriş atrăgea atenţia:

„Urcând în pădurile de fag, solurile brune, cu un humus acumulat în grosimi însemnate (10-20 m), biologic active, cu o bună şi măruntă structură glomerulară, afânate, slab acide, neutrale sau eventual saturate de baze, sunt indicate de o serie de plante binecunoscute, cum ar fi trepădătoarea sau breiul (Mercurialis perennis), urzica moartă cu flori galbene (Lainium galeobdolon), ciocul berzei (Geranium robertianum), plămânariţa sau mierea ursului (Pulmonaria rubra), aiul de pădure, cu frunze late şi flori albe (Allium ursinum), măcrişul iepuresc (Oxalis acetosella), dalacul (Paris quadrifolia). Deasupra lor, făgetul se dezvoltă viguros, iar productivitatea forestieră este foarte ridicată.”

La noi, „productivitatea forestieră” a fost retezată din rădăcină. Mă tem că s-ar putea să fie ultimul an când ciorchinele de scânteiuţe albe se vor ridica zglobii deasupra frunzele de un verde Veronese, iar apoi, în răriturile pline de cioturi noduroase, soarele va arde totul şi va întări pământul argilos, distrugând „lanurile” de Allium ursinum, unde altădată culegătorul putea secera cu coasa şi aduna cu căruţa.

Amintirea ei nu va rămâne nici măcar în toponimie. Una dintre fostele comune ce-i poartă numele este tocmai în hotarul Bucureştilor: Popeşti-Leordeni. Localitatea, acum în rang de oraş, a fost întemeiată de refugiaţii bulgari de credinţă romano-catolică, comunitate care formează şi acum cam o treime din populaţie. Prima menţionare a aşezării datează din 1530. Pe stema orăşelului se vede Fecioara Maria, sărbătorită în fiecare an de Sfântă Mărie Mică (8 septembrie). Aici s-a născut cronicarul Radu Popescu, al cărui nume e purtat de liceul din localitate.

Mult mai cunoscute în istorie sunt Leurdenii din Muscel, azi Leordeni, judeţul Argeş. De la ei şi-a luat numele vornicul muntean Stroe Leurdeanul, un boier mare meşter la intrigi din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, vremuri de război şi amărăciune în Ardeal. Împreună cu vistierul Dumitraşcu Ţarigrădeanu („două vase rele: unul rumânesc, altul grecesc”), el l-au încriminat mişeleşte pe postelnicul Constantin Cantacuzino, astfel încât voievodul Dimitrie Ghica a poruncit să fie smuls din aşternut, dus la Snagov şi omorât în pivniţa mănăstirii de acolo.

În Maramureş, la intrarea în Defileul Vişeului, se află satul Leordina, pomenită încă în 1411 ca Lewrgyna. La olteni, în Dolj, găsim Leordoasa, iar în Botoşani comuna Leorda. Satul Leordeni din judeţul Mureş merită doar o pomenire en-passant, deoarece a fost botezat recent, de către regimul comunist. Numele lui cinstit este Lőrincfalva (în germană: Lorenzdorf), din comuna Lukafalva, răsbotezată Gheorghe Doja.

Ceapa ursului este o plantă gingaşă şi darnică. Nu e doar o „mică bucurie” oferită primăvara excursioniştilor, ci şi un deliciu culinar. Este totodată un remediu natural, menit să arate cât adevăr cuprinde deviza: „Pădurea înseamnă sănătate!” Cine n-are leurdă să-şi cumpere!

Publicată în:
Caiete Silvane nr.100 / mai 2013

Lecturi la lumina lanternelor

(c) 2013 - Györfi-Deák György


După modelul muzeelor, de vreo doi-trei ani, bibliotecile româneşti au început să organizeze „Nopţi albe”, când instituţia este deschisă până noaptea târziu, se organizează diferite expoziţii, sunt invitaţi artişti, poeţi, scriitori, actori de marcă, uneori însuşi publicul ţine să se dea în spectacol. De unde pui că e o perioadă de graţie, când cititorii se pot înscrie fără taxe, iar restanţierii sunt iertaţi de amenzi dacă înapoiază cărţile uitate, neaduse la termen. „Insomniacii la bibliotecă” reprezintă o ieşire din cotidian, din activităţile de rutină, oferă o ocazie de a atrage atenţia asupra unei instituţii atât de folositoare comunităţii, dar de care lumea îşi aminte doar în clipele de mare ananghie.

Drept o zi reprezentativă a fost aleasă sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Ideea n-a provenit de la victoria asupra balaurului analfabetismului, domeniu în care ocupăm locul fruntaş în Europa, ci ne-a fost servită pe tavă de englezi şi de spanioli. În 23 aprilie 1564 s-a născut, iar apoi în 23 aprilie 1616 a murit William Shakespeare. Cu o zi înainte, 22 aprilie 1616, s-a stins Miguel de Cervantes Saavedra. În aceste două ţări, de Sfântul Gheorghe, librarii au început să organizeze târguri de carte (book fair în engleză, feria del libro în spaniolă), când ofereau marfa cu reduceri tentante. Încetul cu încetul, „Sărbătoarea cărţii” i-a cuprins pe toţi cei interesaţi, producători sau consumatori şi s-a transformat în „Serbarea lecturii”, „Ziua bibliotecarilor” sau „Nedeia anticariatelor”.

Anul acesta, Maria Gîrboan, bibliotecara de la Centrul de Documentare şi Informare al Şcolii Gimnaziale „Lucian Blaga” din Jibou, a avut ideea să lanseze tema „Fantasticul la lumina lanternelor”. Participanţii s-au adunat pe înserate, fiecare cu lanterna proprie. Au fost invitaţi foştii elevi Daniel Coste şi George Stana, precum şi subsemnatul, cu toţii pasionaţi de literatura fantastică, dar savoarea manifestării au dat-o elevii din clasele de gimnaziu, de la cei mai mici, din clasa a V-a, până la adolescenţii dintr-a opta, gata să plece la liceu. Ei au venit fiecare cu câte o povestire şi, în vreme ce au purtat spotul de lumină de la un capăt la celălalt al paginii, urmărind şirul cuvintelor, ne-au amuzat sau ne-au îngrozit cu diferitele întâmplări. Am ascultat scufundaţi în semiîntuneric aventuri terifiante, poveşti cu Feţi Frumoşi, coşmaruri dătătoare de fiori, istorioare din Lumea Virtuală, escapade onirice, întâlniri cu fantome, situaţii salvate în mod miraculos de zâne, ba chiar şi vreo două naraţiuni horror, pline de creaturi scârboase şi cu mult sânge împroşcat pe pereţi. Ba nu, sângele şuvoi era dintr-o poveste cu un joc video. Brrr!

Au fost prezenţi şi mulţi dintre dascălii şcolii, în special de la catedra de limbi: doamnele profesoare Moga Rodica, Chira Liana, Ilieş Mirela, Gog Emanuela, Coste Daniela, domnii profesori Stejerean Nicu, Turc Emanuel, Coste Gheorghe. Manifestarea a oferit prilejul interpretării scenetei Pantofii îndrăgostiţi de către un grup eterogen de elevi francofoni. Ei s-au pregătit în mod special pentru spectacol, desenându-şi diferite expresii pe feţe, aşa că putem contabiliza şi un atelier de body painting la suma reuşitelor.

Gândindu-mă la semnificaţia de odinioară a sărbătorii, în scurta mea intervenţie m-am referit la dragoni şi la balaurologie, ştiinţă inventată de marele Cerebron Emtadratus, profesorul celor două hipergenii cibernetice Trurl şi Clapauţius. După cum bine se ştie, balauri nu există, dar felul în care nu există a fost clasificat la Şcoala Neantică Superioară după probabilitatea lor de apariţie. Dragonii apar doar în poveşti şi în vise? Poftim Imaginarii! Există zero şanse să-i întâlnim? Iată categoria Nuliştilori. Probabilitatea unui asemenea eveniment e negativă? Uite şi Negativii. Cine a citit Ciberiada lui Stanislaw Lem şi-a adus aminte de toate întâmplările năstruşnice din Expediţia a treia. Cine nu, poate împrumuta cartea de la bibliotecă. Merită!

Când întunericul a devenit deplin, a apărut însuşi Edgar Allan Poe în persoana elevului Cătălin Horvath. El ne-a oferit comparaţia cu o capodoperă terifiantă, după care n-a rămas decât să revenim la realitate (tot la lumina lanternelor), să atacăm fursecurile şi sticlele cu Cola.

În semnalarea trimisă presei, profesorii Liana Chira şi Iosif Daróczi scriau: „Obiectivul principal al activităţii a fost atragerea copiilor spre lectură, revigorarea dorinţei de a citi, de a evada din lumea reală în cea a imaginarului, unde totul este posibil, descoperind farmecul lecturii la lumina lanternelor.” Dar partea cea mai frumoasă a fost la ieşirea din şcoală când, după trecerea prin poartă, s-a răspândit în oraş un grup vesel de licurici purtători de luminiţe, dornici să continue acasă Sărbătoarea Cărţii. Dacă aţi pierdut-o, să fiţi atenţi la anul. Noaptea de Sângeorz oricum e una magică.

Publicată în revista:
Prăvălia culturală, Nr.34 / 8 mai 2013

Pietrele Popii din Creaca

(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 1)

(c) 2013 - Györfi-Deák György


Oamenii de la şes se laudă cât de întins este terenul arabil din zonă, ca apoi să se plângă cât de greu e să facă rost de lemne, pentru că oricât de largă este câmpia, arareori îţi oferă umbra răcoroasă a unor coroane îngemănate. Din celebrul codru al Vlăsiei din jurul Bucureştilor abia dacă au rămas ici-colo câteva petice. Am copilărit o vreme în Piteşti, într-o zonă unde Pădurea Trivale se află literalmente la o aruncătură de băţ. Bunicul din partea tatei locuia în munţi, printre brazi, în apropiere de Borsec, „Regina apelor minerale”. Deşi m-am născut în Banat, am străbătut multe dintre cărările şerpuite printre copaci din ţară, inclusiv cele sălăjene. Pornind din cartierul zălăuan Brădet, te poţi pierde în codrii de pe Meseş după un parcurs de doar 15 minute. În Jibou, oriunde s-ar găsi omul, natura este la fel de accesibilă. Bine zicea Tamási Áron: „Rostul nostru în lume este să găsim locul unde ne simţim acasă.” Welcome in Sylvania, la Tierra de Bosques!

Când am pornit proiectul „Techerghelilor sălăjene”, am plănuit nişte expediţii velo-purtate de o zi lumină, inspirate de episoade şi naraţiuni ieşite din comun, povestite de prieteni sau citite în cărţi. Ele au cerut atât o documentare prealabilă cât şi o echipare adecvată. Dar tuturor ni se oferă şi şansa unor „scurte ieşiri” fără pretenţii, mici evadări de scurtă durată din spaţiul casnic în teritorii adiacente spectaculoase. Fiecare localitate sălăjeană are astfel de puncte de evadare, deconectare, recreaţie, unde învăţătorii ies cu şcolarii în zilele dinainte de vacanţă sau pe parcursul „Săptămânii Altfel”, iar familiile vin de Sângeorz sau de Maialiş să petreacă o după-amiază veselă la iarbă verde. Iată ceea ce merită să fie numit cu dragă inimă: „Micile bucurii”.

Jibouanii pot urca Dealul lui Rákóczi, de unde se traversează repede la „peştera” din Dumbrăviţa, aflată deasupra Turbuţei. Cei din Surduc şi-au ţinut multă vreme discoteca tot într-o peşteră. Flăcăii din Brâglez pot să se viseze haiduci care pândesc drumul de Gârbou din ferestrele Casei Tâlharului. Năprădenii se mândresc cu Moşul şi Baba, iar cei din Vădurele cu frumoasa Râpă Străminoasa. Locuitorii din Borza au, chiar la intrarea în sat, promotoriul cu stâncile numite Horea, Cloşca şi Crişan. Un pic mai sus pe Valea Agrijului sunt, într-o parte, Piatra Lată din Lupoaia, iar într-alta, Pietrele Popii din Creaca.

Despre acestea din urmă mi-a povestit Mihai Petriş, colegul de la Casa Orăşenească de Cultură. El merge adesea în localitatea aflată la confluenţa râului Agrij cu pârâul Ortelec, unde locuieşte socrul său, profesorul de matematică Ioan Morar şi trece tot timpul pe lângă ele. Sătenii numesc zona „Satu' Vechi” sau „Satu' Bătrân”.

Monografistul Petri Mór confirmă tradiţia perpetuată de povestirile sătenilor:

„Turcii, haiducii sătmăreni şi curuţii au pustiit satul înainte de 1682. Creaca s-a mutat doar cu un secol în urmă în locul unde se află acum, dar tot aici s-a situat şi în vechime. Vreme de optzeci de ani s-a retras în partea de hotar numită Valea Petri, aflată la Nord-Vest de comună. Strămutarea a fost provocată de numeroasele raiduri ale armatelor şi s-a făcut cu aprobarea baronului Wesselényi Miklós tatăl. Poziţia strategică importantă i-a pricinuit multe necazuri. În capătul satului se pot vedea şi astăzi şanţurile săpate pe vremea principelui Rákóczi.”

Acolo, între Ciglean şi Lupoaia, se vede aşezarea şi pe harta desenată din porunca împăratului Iosif al II-lea la sfârşitul secolului al XVIII-lea: întinsă pe un fir de apă, de la Vest la Est, cu biserica în centru-sus. În acea vreme, în 1797, au contribuit la susţinerea armatei împărăteşti patru persoane: baronul din Jibou, preotul unit Zaharia Popa, cantorul Dănilă Pop şi morarul Ursu Morar.

În „Schiţa monografică a Sălajului” (1908) de Dionisie Stoica şi Ioan Lazăr, ni se atrage atenţia asupra a două aspecte care au influenţat în mod semnificativ trecutul localităţii şi o individualizează în spaţiul Ţării Silvaniei:

1. „Prin veacul al XVI-lea, [Creaca] era graniţa Ardealului şi avea două porţi unde trecătorii trebuiau să plătească vama.”

Şi o trăsătură paradoxală legată de evoluţia ponderii etnice:

2. „Pe timpul revoluţiunei lui Rákóczi majoritatea locuitorilor erau unguri, dar în lupta dată la Jibou, între armata împărătească şi Rákóczi au căzut foarte mulţi, apoi cei rămaşi, cu timpul s-au românizat. Astfel strămoşii familiilor de astăzi: Cherecheş, Siladi, Taloş au fost unguri, iar ei sunt români la rând. [...] Aceasta este singura comună unde elementul străin să românizează. Astfel generaţiunea mai tânără (unguri veniţi din Zalău) s-au românizat şi astăzi sunt cei mai înflăcăraţi români.”

Datele statistice furnizate de Petri Mór permit o asemenea interpretare:

„În 1715, au plătit impozit cinci gospodării de iobagi: 3 ungureşti şi 2 româneşti. În 1720, au dat bir 9 iobagi, 7 jeleri şi 1 boieraş, dintre care 9 maghiari şi 8 români. În 1715, populaţia a numărat 45 de suflete: 27 unguri şi 18 români; în 1720, 153 suflete: 81 maghiari şi 72 români. [...] În 1733, s-au găsit 3 familii de români; iar numele preotului unit era Ştefan. În 1750, numărul sufletelor greco-catolice a crescut la 164. În 1847, s-au numărat 506 locuitori, cu toţii greco-catolici. În 1890, 606 locuitori împărţiţi după limbă: 31 unguri, 559 români, 16 altele; împărţiţi după confesiune: 7 romano-catolici, 556 greco-catolici, evanghelişti 17, reformaţi 21, izraeliţi 5. Numărul de gospodării: 108.” În 1908, Stoica şi Lazăr notau: „Creaca are astăzi 138 fumuri cu 582 suflete de religiunea greco-catolică. Biserica de lemn s-a edificat la anul 1781.” Data ctitoririi provine sigur din Petri Mór, unde se specifică în plus: „Registrul de stare civilă este condus cu începere din 1824.”

Prima menţionare a localităţii a fost în 1385: Kerikapatak, Kerykapatak. „Patak” înseamnă „pârâu” în maghiară, iar „Karika” „inel”, „belciug”, „cerc”. Expresia ungurească: „úgy megy (a dolog), mint a karikacsapás” este echivalentă cu „treaba merge ca pe roate”, adică lin, fără să se poticnească. Pe hartă există un singur pârâu cotit, care coboară dinspre Ciglean, tocmai pe Valea Petri, curs de apă nenominalizat de cartografii militari iosefini. Altminteri, şi ciglenenii au un fund de vale pitoresc, unde am ajuns cu prietenii din întâmplare, numit „Pietrele Monii”.

Ca să ajungeţi la „Satu' Vechi”, trebuie să urmaţi firul de apă de pe această vale cu traseu arcuit. La intrarea dinspre Jibou în Creaca, chiar înainte de tabla indicatoare a numelui localităţii, se desprinde un drum de ţară către dreapta. Pietrele Popii sunt nişte formaţiuni stâncoase spectaculoase care se află pe o buză de deal din dreapta, cam la un kilometru de şosea. Drumul de ţară străbate o păşune, apoi se îngustează, dă într-o mică livadă de pruni, o ocoleşte, trece pe lângă nişte jnepeni cu frunze prelungi, ca de mătură şi continuă până când ajunge la poalele unei pădurici de pini. Vara, stâncile stau ascunse aici, dar, în perioada cât foioasele îşi pierd frunzele, ele se reliefează printre trunchiurile de arbori. Una dintre ciudatele siluete, pătată strident cu ocru roşu, seamănă cu un cap de broască ţestoasă greacă, acoperit cu muşchi şi licheni. Păstrând proporţiile, parcă ar fi Morla din „Povestea fără sfârşit” a lui Michael Ende. Altă ieşitură stâncoasă este individualizată de nişte „coarne de cerb”, crengile uscate ale unui copac ieşite dintr-un gheb încolăcit artistic. Par să ţâşnească direct din stâncă, gata să-şi înfrunte rivalul. Se poate urca din vale, cam pieptiş, printre coloanele groase ale unor turnuri gigantice, bastioane reliefate de cetina veşnic verde a coniferelor cu şcoarţă ruginie. Un drum mai lejer este cel lateral, printre „nuielele măturilor” cu ace prelungi.

Denumirea grupului de roci uriaşe provine din poziţia lor: se aflau în Nordul (în spatele) fostei locuinţe preoţeşti şi, respectiv, a vechiului amplasament (intermediar) al bisericii. Tradiţia, consemnată în studiul „Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei, judeţele Bihor, Sălaj şi Satu-Mare. Bisericile de lemn” de Ioan Godea şi Ioana Cristache-Panait, susţine că lăcaşul de cult făurit din lemn a fost strămutat de trei ori, după cum s-a mutat vatra aşezării. Biserica veche poartă hramul „Sfîntul Ierarh Nicolae”. Autorii susţin că ea ar fi ceva mai veche decât au consemnat Petri, Stoica şi Lazăr, bazându-se pe informaţia orală că a fost construită în jurul anului 1600. Locaţia iniţială ar fi fost livada unde se găseşte şi azi, după aducerea înapoi. Edificiul a fost reparat de mai multe ori, recent în 1972 şi în 1996. În volumul „Bisericile de lemn din Sălaj” (2008), preotul ortodox Claudiu Iacob ne atrage atenţia asupra faptului că lăcaşul de cult este unul din cele şase edificii creştine de pe teritoriul comunei. Patru dintre ele poartă hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”: Borza (1758), Brebi (1759), Brusturi (1701) şi Jac (1756). În Prodăneşti (probabil 1730), biserica de lemn îl are ca protector pe „Sfântul Gheorghe". Colaboratorii locali care au participat la editarea volumului „Obiective turistice naturale şi antropice în nord-estul judeţului Sălaj” (2011) au remarcat că ele reprezintă jumătate din numărul edificiilor similare de pe Valea Agrijului. Camelia Burghele le enumeră în mica monografie turistică „Şapte zile în Ţara Silvaniei” (2012), alături de cele din Romita (1740) şi Brusturi (1701): „În partea opusă, tot pe firul Agrijului, pot fi văzute bisericile de la Poarta Sălajului, dăruită localnicilor în 1840 de sătenii din Răstolţu Mare, dar construită cu două secole mai înainte, Păuşa (1730), deosebit de frumoasă, Bozna (secolul XVII) şi Răstolţu Deşert (secolul XVIII), ultimele trei pictate de Ioan Pop din Românaşi.” Se presupune că acelaşi meşter artist a pictat şi pereţii vechiului edificiu religios din Creaca.

Cred că ar merita să facem un trucaj fotografic prin care să suprapunem turnul zvelt cu coif de şindrilă, admirat de toată lumea, peste fundalul năstruşniciilor geologice din vechea locaţie intermediară. Sunt locuri în Sălaj unde, în anumite nopţi, se zice că s-ar auzi clopotele unor biserici dispărute. Poate că la fel se întâmplă şi aici, pe Valea Pietrelor. În lipsa unei experienţe directe, n-avem de unde şti. Nici o fotografie, nici o reconstituire tridimensională pe calculator nu poate reda vălmăşagul de senzaţii de la faţa locului: impresia vizuală copleşitoare, background-ul sonor, contactul palmelor cu roca, mirosul răşinei, gustul sandvişului savurat în vreme ce-ţi legeni picioarele pe buza dealului. Este câte o „mică bucurie” rezervată fiecărui trecător.

Articol publicat în:
Caiete Silvane nr.98 / martie 2013

Copilării şi chinezării

(c) 2013 - Györfi-Deák György


Origami reprezintă arta de a închipui, printr-o succesiune de 'îndoiri' a unei foi de hârtie, diferite forme şi figuri, fără a folosi foarfeca, lipiciul sau culorile. Ea provine din Extremul-Orient, din Ţara Soarelui Răsare, de unde s-a răspândit în întreaga lume. Mulţi dintre cei care practică în chip de hobby această geometrie vie au preluat unele dintre obiceiurile şi tradiţiile sino-japoneze. Bineînţeles, nici vorbă să fie ignorat Anul Nou Lunar, zis şi Anul Nou Chinezesc, cea mai importantă sărbătoare a popoarelor din răsăritul Asiei.

Spre deosebire de calendarul solar, care numără trei sute şaizeci şi cinci de zile (plus un sfert, din care, o dată la patru ani, rezultă 29 februarie), satelitul natural al Pământului are o evoluţie 'anarhică', una care nici gând să urmeze răsăritul Soarelui în diferitele constelaţii, deci care sparge tiparul rânduielilor prestabilite. Ca o idee generală, oficial, Anul Nou Chinezesc cade în ziua Lunii Noi dintre 15 ianuarie şi 15 februarie, deci într-o dată care diferă de la an la an.

Popoarele din Extremul Orient au de asemenea douăsprezece zodii în horoscop, dar nu le socotesc cu lunile, ci cu anii, în ritmul în care planeta Jupiter, zis Marele Noroc, parcurge firmamentul. Se zice că Buddha a chemat animalele la el. Au răspuns 12 specii: Şobolanul, Bivolul, Tigrul, Pisica (sau Iepurele), Dragonul, Şarpele, Calul, Capra (sau Oaia), Maimuţa, Cocoşul, Câinele şi Porcul (sau Mistreţul). Fiecare dintre ele patronează şi oferă anumite caracteristici unui întreg An Lunar. Semnele zodiacale au succesiv valenţe masculine şi feminine.

Calendarul chinezesc asociază fiecărei zodii câte unul dintre cele cinci elemente tradiţionale: Apă, Lemn, Foc, Pământ şi Metal. Un ciclu calendaristic complet durează 12 x 5= 60 de ani solari. În 10 februarie 2013, la Luna Nouă, a început Anul Şarpelui de Apă, care va dura până la Luna Nouă din 31 ianuarie 2014.

Biblionetul, accesul la reţeaua mondială de computere cu ajutorul calculatoarelor donate de Fundaţia Bill Gates, instalate în multe dintre bibliotecile publice din România, a atras mulţi copii. În Jibou, i-a momit şi pe cei care fac zilnic naveta din satele aparţinătoare sau din apropierea orăşelului de pe Someş. La început au venit cei din Var şi din Turbuţa, apoi i-au urmat colegii din Şoimuş, Someş-Odorhei, Tihău, Prodăneşti şi Cuceu. Sunt prunci din clasele a V-a şi a VI-a, care termină orele mai repede şi trebuie să-i aştepte pe consătenii dintr-a VII-a şi a VIII-a. În bibliotecă este linişte şi căldură, aşa că sala de internet reprezintă un refugiu ideal în vreme de iarnă. Problema este că există doar patru calculatoare destinate navigării sau comunicării la distanţă, în vreme ce numărul solicitanţilor creşte tot timpul.

Din vremea când am activat la catedră ştiu că pruncii sunt cuminţi şi liniştiţi atunci când au o ocupaţie care îi atrage. Unii se scufundă în fotolii şi citesc. Alţii îşi fac temele de casă la mesele din sala de lectură, dar toate acestea reprezintă doar o soluţie de moment. Origami, crearea diferitelor jucării prin împăturirea hârtiei, constituie o îndeletnicire pe placul tuturor. Hârtia este ieftină, ba chiar gratis, dacă se utilizează pliantele destinate reclamelor. Ori de câte ori trec pe Strada Mare (1 Mai), liceene drăguţe îmi aţin calea ca să împartă foile volante ale diferitelor firme. Le previn serios: „Mie să nu-mi daţi, pentru că le voi împături.” Dar ele nu se lasă, astfel încât am adunat o rezervă îndestulătoare pentru nevoile orelor dinainte de plecarea autobuzelor şcolare.
În aşteptarea Naşterii Domnului, copiii au confecţionat steguleţele cu ajutorul cărora a fost decorată sala de lectură. Am pliat împreună podoabe pentru Pomul de Crăciun şi cutiuţe pentru cadouri. După sărbătorile tradiţionale de iarnă, am început să confecţionăm lampioane. Dintr-o coală colorată de mărimea A4 se obţin 4 bucăţi. Pentru 50 de lampioane, sunt necesare 20 de coli a câte 20 de bani bucata, adică o cheltuială de 4 lei. Să adăugăm încă un leu pentru lipici sau capsele din capsator. Nu este o sumă exorbitantă.

Cum Anul Nou Chinezesc a început duminică, am hotărât să-l celebrăm, împreună cu micii navetişti 2013şi artizani, în prima zi lucrătoare: 11 februarie 2013. I-am pus numele de „Sărbătoarea Lampioanelor”. Am adus un bambus în ghiveci, cu speranţa că nu se va grăbi să crească 3 metri într-o noapte, cum obişnuieşte pe meleagurile natale. Am vorbit cu cei pasionaţi de diferitele arte orientale din oraş şi i-am invitat să-şi expună lucrările. Profesorul Mihai Petriş, directorul Casei Orăşeneşti de Cultură, decupează tablouri din carton colorat: samurai, gheişe, grădini filosofice, scene din natură. Tehnica, denumită impropriu kirigami, a fost deprinsă şi de liceanul Széll Arthur. Colecţia de semne de carte a bibliotecii din Jibou cuprinde şi astfel de piese, cărora li se alătură cele împăturite din hârtie. Anul acesta, au fost preferate semnele realizate din mici piese îmbinate fără lipici: origami modular.

Bineînţeles, cum spaţiul expoziţional a fost oferit de o bibliotecă, n-au lipsit cărţile. Tema: explorările şi călătoriile către Soare-Răsare. Eroii principali: Marco Polo şi Nicolae Milescu Spătarul, zis Cârnul (dacă doriţi să aflaţi de ce voievodul Stefăniţă Lupu i-a retezat vârful nasului, citiţi Legenda XLI din O samă de cuvinte ce precede Letopiseţul lui Ion Neculce).

Programul a fost astfel stabilit încât să ocupe tot timpul disponibil din ziua de 11 februarie. Toţii vizitatorii au primit bombonele cu răvaşe, dulciuri învelite în foiţă, de care era capsat un scurt citat din Cartea Căii şi Virtuţii de Lao Zi (Bătrânul Copil). Unii au urmărit un curs video de pictură cu tuş, apoi au colorat şi au împăturit evantaie. Motivele decorative: un ursuleţ Panda încadrat de două flori de lotus, fiecare cu simbolul Tai Chi (monada chinezească, lacrimile albă şi neagră care se urmăresc reciproc) în centru.

O clasă parteneră a vizionat scurt-metrajul de animaţie Mu Di (Fluierul micului ciurdar, 1963: http://en.wikipedia.org/wiki/The_Cowboy%27s_Flute), o capodoperă realizată de maestrul Te Wei. Filmuleţul se găseşte pe Youtube şi este de calitate High Definition. L-am proiectat pe un ecran mare, cu ajutorul aparaturii primite de la Fundaţia Bill Gates. Scepticismul tinerilor a dispărut repede când l-au văzut pe protagonist călare pe un bivol care se afundă în apă şi suflă prin nări ca să sperie peştii din fluviu. Au încremenit când copilul a adormit şi s-a trezit în vis, fără să-şi găsească dobitocul. S-au îngrijorat când a început să-l caute, pe ambele maluri ale apei. S-au supărat când, odată găsită la poalele unei imense cascade, îndărătnica fiinţă a refuzat să-şi urmeze păstorul. Au lăcrimat când, momit de frumuseţea cântecului scos de flautul cioplit dintr-un bambus, bivolul s-a răzgândit degrabă şi cei doi eroi s-au împăcat. Nu trebuie să pricepi chineza ca să transmiţi sentimente, e suficient să laşi muzica şi pensula cu tuş să grăiască. (Bivolul este şi animalul care l-a purtat pe înţeleptul Lao Zi spre Soare-Apune).

Punctul de maximă atracţie a fost concursul de adunat biluţe de cereale cu beţigaşele de mâncat. Am adus două perechi, cu Dragonul şi Phoenixul gravate pe fiecare dintre ele. Iniţial, am plănuit să fie boabe de piper, dar testele au arătat că micii competitori n-au îndemânarea necesară, astfel încât am căutat ceva sferic, dar de dimensiuni mai mari, cu o suprafaţă poroasă, să fie cât mai uşor de prins. Într-un vas central, am pus 33 de biluţe, iar cei doi concurenţi s-au străduit să scoată cât mai multe din ele şi să le transfere în bolurile proprii, până când farfuria s-a golit. Evident, s-a calificat cel care a adunat un număr mai mare de biluţe. Competiţia, la care s-au înscris 10 copii, a funcţionat în sistem eliminatoriu şi a avut ca premiu o ciocolată cu lapte. Uneori, când biluţele au fost scăpate pe jos, au sărit mai mulţi ca să le înlocuiască, astfel încât juriul a trebuit să fie vigilent ca să nu se înmulţească bobiţele. Câştigător a fost Paul Raduly, un elev de clasa a IV-a, care i-a învins pe cei mult mai mari decât el. Secretul succesului: a exersat acasă, pe parcursul întregului sfârşit de săptămână, cu ajutorul a două cozi de pensulă. Printre spectatori, s-a numărat şi poetul Viorel Tăutan, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Sălaj.

Lampioanele au rămas atârnate pe sforile întinse diagonal prin sala de lectură. Le-am promis copiilor că le vom da jos la sfârşitul lunii şi le vor putea duce acasă de Mărţişor. I-am sfătuit să le agaţe atunci de crengile pomilor din grădină, să o coloreze înainte ca natura să se trezească la viaţă şi să ne încânte cu puzderia ciorchinelor de flori. Oricum, ar aduce ghinion să le folosim şi la anul. De Anul Nou, fie el chiar chinezesc, toate trebuie să fie nou-nouţe.

Închei cu tradiţionala urare chinezească:
Zece mii de ani pace şi prosperitate!

Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.32 / martie 2013