O statuie cât veacul

În 18 septembrie se vor împlini 100 de ani de când în centrul Zalăului a fost amplasat grupul statuar realizat de Fadrusz János, sculptorul care, asemeni lui Constantin Brâncuşi, s-a născut într-o familie de ţărani săraci, dar a avut geniu, a muncit din greu şi a ajuns celebru. Compoziţia cuprinde două figuri, doi oameni uniţi printr-un ideal: libertatea umană. Atât aristocratul Wesselényi cât şi baciul Samson Pop, zis Corela, au trăit la poalele monumentalului Piscui ce străjuieşte Jiboul şi câmpul de bătălie pe care a pierit oastea principelui Rákóczi; primul în cel mai mare castel baroc din această parte de lume, celălalt într-o colibă ciobănească din Rona, satul vecin de dincolo de apa Someşului. Să spunem câteva cuvinte despre fiecare.


SCULPTORUL

Fadrusz János a văzut lumina zilei la Bratislava, în 1858. După ce a terminat şcoala elementară, a absolvit două clase de gimnaziu în Bratislava, apoi părinţii, care nu aveau pământ, l-au înscris ucenic la un lăcătuş. Tânărul i-a uimit pe meşteri cu ciopliturile sale în lemn, iar la examenul de meserie a prezent o poartă forjată de fier cu care a obţinut o medalie de aur. În 1875, ajunge la şcoala de artă din Zayugroc, dar cariera sa a fost definitiv determinată abia după ce a fost încorporat (a fost bună şi armata „chezaro-crăiască” la ceva). În perioada cât şi-a satisfăcut stagiul militar la Praga, l-a cunoscut pe celebrul sculptor ceh Myslbek, care l-a convins să persevereze.

După ce a fost lăsat la vatră, a început să-şi câştige existenţa cu picturi pe porţelan. Începe să realizeze şi sculpturi. Capul lui Ahasverus realizat din ghips a atras atenţia cunoscătorilor. Cu ajutorul unor iubitori de frumos, tânărul a dobândit o bursă şi a studiat în atelierului sculptorului neobaroc Tilgner, iar apoi a devinit elevul sculptorului Hellmer. Pe lângă „temele” de studiu obligatorii, harnicul student a realizat o întreagă serie de portrete: Cesar Scomparini (1886), Naiszidler Károly (1889), doamna lui Ortvay Tivadar (1888) etc. Devine celebru după ce realizează crucifixul care azi se găseşte la Galeria Naţională Maghiară. Prima comandă importantă a constituit-o realizarea statuii împărătesei Maria Tereza de la Bratislava. În 1894 se prezintă la concursul pentru realizarea unei statui ecvestre a regelui Matei Corvin la Cluj şi proiectul său câştigă competiţia. Statuia a fost dezvelită în 1902. În acelaşi an a fost instalată şi statuia lui Wesselényi în centrul oraşului Zalău, iar ulterior tot acolo a realizat şi un monument destinat descălecării căpeteniei ungureşti Tuhutum (vă reamintim că Zalăul este una dintre primele localităţi pomenite în Cronica lui Anonymus).

Fadrusz a mai realizat cele două statui alegorice amplasate în 1893 pe Ministerul Justiţiei de atunci, astăzi muzeu de etnografie; statuia ecvestră a lui Wenckhein Béla (1901); statuia lui Tisza Lajos (1904). Un alt grup statuar cunoscut este cel al lui Toldi cu lupii (1902), aflat în prezent tot la Galeria Naţională Maghiară. A murit la Budapesta, în 1903. Precum se va vedea mai jos, posterioritatea încă n-a ajuns la o concluzie definitivă în ceea ce priveşte valoarea operelor sale. Totuşi, vocile avizate ponderate, demne de încredere, îl remarcă pentru că „a reuşit să se îndepărteze de spiritul epocii, care punea accentul pe aspectele exterioare patetice, false şi să creeze opere ce perpetuează tradiţiile clasice ale sculpturii”.


UN NOBIL CU ADEVĂRAT NOBIL

Tânărul baron Wesselényi Miklós de Hodod a fost una dintre figurile proeminente ale revoluţiei paşoptiste din Ardeal. Ca să nu fiu bănuit de subiectivism, voi cita portretul făcut de George Bariţiu în monografia sa istorică „Părţi alese din istoria Transilvaniei, pe două sute de ani din urmă”: „deştept la minte, însă şi de o tărie fizică robustă, spătos şi vânos, om de aceia pe care românul îi numeşte Sfarmăpietrii, era ţinut de către părintele său ca să se deprindă în toate ramurile gimnastice, umblare la vânat, călărit, luptat în arme, alergat, călătorit zile întregi pedestru şi altele ca acestea...” Deşi nobil şi privilegiat, tânărul Wesselényi a încercat să schimbe statutul social al iobagilor săi, să facă oameni liberi din ţăranii arşi de soare. Când vântul schimbării a început să bată şi revoluţiile europene au secerat ultimele rămăşiţe de feudalism, Wesselényi Miklós, deşi orb şi bolnav, a ţinut să vină în întâmpinarea vremurilor şi, întocmai ca şi Dinicu Golescu în Muntenia, şi-a eliberat pălmaşii şi i-a împroprietărit cu fâşia de pământ pe care o munceau, deşi nu exista nici o lege care să-l oblige să facă aceasta. În 27 martie el îi scria lui Wesselényi Ferenc: „Dragul meu prieten. Îţi trimit acea declaraţie care ieri a fost citită şi explicată ţăranilor mei. Românilor le-a citit-o protopopul din Popteleac tradusă în româneşte. Oamenii au primit-o cu mare simpatie. Sper că şi efectul va fi favorabil...” (scrisoare e publicată în întregime în vol.: Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania, vol.I, 2 martie-12 aprilie 1848, Editura Academiei R.S.R, Bucureşti, 1977, p. 148)

Nu a fost o hotărâre oportunistă, cum încearcă unii să acrediteze ideea. Toată viaţa lui Wesselényi a fost consacrată emancipării iobagilor. Pentru aceasta a susţinut şcoala din localitate, a creat prima grădiniţă din ţară, a organizat prima şcoală agricolă, unde i-a învăţat pe tineri cum să se gospodărească. Vocilor care mârâie că a făcut toate acestea doar ca să maghiarizeze populaţia românească le reamintesc că tinerii care se înscriau în şcoala agricolă din Jibou trebuiau să cunoască limba română ÎN MOD OBLIGATORIU. Wesselényi a fost primul cetăţean european din acest colţ de lume, pionierul dezvoltării industriale a unei zone în care numai Nicolae Ceauşescu a mai făcut câte ceva (dar prost gândit), intelectualul care a combătut prejudecăţile unei societăţi anchilozate în apărarea privilegiilor pe care le deţineau o mână de oameni. Pentru toate acestea, merita o statuie şi ne bucurăm că Zalăul i-a dedicat-o amintirii sale.


BACIUL SAMSON POP DIN RONA

Ciobanul care se apropie respectuos, însă nu servil, de seniorul cocoţat pe un ţanc de stâncă, a fost modelat de Fadrusz după chipul unui cioban din Rona, în vârstă de 80 de ani, pe nume Samson Pop. Folclorul local a interpretat astfel compoziţia: „Da' unde ţi-s oile, bade?” „Iaca or plecat să-şi coate un măgar”. O variantă din 1988, care încă mai circula după Revoluţie, prezenta „poanta” într-o variantă radical schimbată. „Da' unde ţi-s oile tale, tovarăşe cioban?” „Iacă au trecut cu măgar cu tot în Ungaria”. Apoi, ca nimeni să nu mai repete păţania, Ceauşescu s-a apucat să întindă sârma ghimpată de-a lungul întregii graniţe de vest.

Octavian Goga cunoştea foarte bine dedesubturile ridicării statuii, probabil de la prietenul său, poetul Ady Endre, care fusese elev la colegiul Wesselényi din Zalău (actualul Colegiu Silvania). În mod interesant, „poetul pătimirii noastre” n-a ştiut să se identifice cu ţăranul mândru, a cărui înţelepciune şi cunoaştere adâncă îi brăzdează chipul în ridurile turnate în bronz. Într-unul dintre articolele sale din timpul războiului (1916), Octavian Goga îl acuza şi declara că nu şi-ar fi schimbat conştiinţa cu dânsul, văzând într-însul ditamai trădătorul de neam. Dar lui Goga nu i-au plăcut nici Iuliu Maniu, nici Alexandru Vaida-Voevod, nici alţi ardeleni care i-au criticat politica.

Nici Ady Endre nu i-a recunoscut pe strănepoţii lui Samson Pop în figura luminată de credinţa că Dumnezeu chiar i-a făcut pe toţi oamenii egali. În articolul său publicat în „Nagyváradi Napló” (Oradea), cu o zi înainte de dezvelirea grupului statuar, spunea:


„Ţăranul din vecinătatea Zalăului, cel al cărui bunic iobag a fost ridicat alăturea de Wesselényi, acum îşi amăgeşte foamea ce i-a cotropit pântecele ronţăind un măr sau un fir de paie. (...) [El] se buluceşte la porţile Bratislavei, ca să salute cu urale înţelegerea ce-l va jupui de piele, ca să sărute piciorul care-l va zdrobi, făcând tot ce a fost posibil ca să redevină iarăşi sclavul unor magnaţi înfumuraţi şi cu toane”.


Vor veni şi alţii, care vor judeca în fel şi chip atitudinea lui baciu Pop. Cu toţii uită un lucru, el e unul dintre noi, un om care, spre deosebire de domnii care îşi macină nervii şi sănătatea în lăcomia de a pune mâna pe putere, şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul, a trecut demn peste greutăţi şi umilinţe ca să descopere că aşteptările i-au fost împlinite. În împăcarea lui nu există nici un pic din mult amintita resemnare mioritică, ci făptura lui e plină cu seninătatea omului care ştie că nimic din cele ce-a pătimit nu-l va face să roşească când, depărtându-se de domnii pământeni, va da socoteală Domnului din ceruri.


ISTORIA PROPRIU-ZISĂ A STATUII LUI FADRUSZ

Povestea ridicării grupului statuar Wesselényi a apărut în numărul din 22 septembrie 1902 al săptămânalului „Szilágy”.

Încă la începutul ultimului deceniu al secolului XIX, fiecare localitate a început căutările de a se remarca în răstimpul sărbătoririi unui mileniu de la coborârea celor şapte triburi maghiare în câmpia panonică. Fiecare oraş, fiecare sătuc şi-a examinat istoria, şi-a căutat un model istoric pe care să-l perpetueze. În mod fericit, sălăjenii l-au ales pe tânărul Wesselényi Miklós. Ideea i-a venit profesorului Pungur Gyula, profesor la şcoala publică de băieţi din Zalău, care a înaintat inspectoratului şcolar judeţean o propunere în acest sens în 2 octombrie 1891. În şedinţa publică din 19 octombrie a consiliului judeţean, condusă de subprefectul Szikszay Lajos, propunerea a fost discutată şi aprobată. A fost constituită o comisie însărcinată cu construirea statuii din din care au făcut parte: subprefectul Szikszay Lajos, preşedintele comisiei; notarul şef Moni Gyula, secretarul comisiei; contele Bethlen András, ministrul agriculturii; Pechy Tamás, preşedintele Camerei Deputaţilor; Gyulai Pál, membru al Academiei de Ştiinţe şi Gerloczy Károly, viceprimarul Budapestei, ca membrii ai comisiei. Dintre aceşti şase membri numai doi aveau să apuce dezvelirea statuii, restul de patru trecând întru odihnă veşnică pe parcurs. Mai târziu, comisia a cooptat printre membrii ei şi pe baronul Diószeghy Zsigmond, primarul oraşului Jibou; Kincs Gyula, directorul colegiului evanghelic reformat din Zalău; Munczhart József, inginer-şef regal; dr. Both István, profesor la gimnaziul principal; dr. Veress Sándor, solgabirăul-şef din Zalău; antrepenorul Orbán Károly jr. şi dr. Octavian Felecan (Felekán Oktáv) vicenotar judeţean.

Prima şedinţă de lucru a avut loc în 9 noiembrie 1891. Atunci au fost redactate şi trimise primele liste de circumscripţie, care cereau persoanelor cu stare să sprijine ridicarea monumentului. Ea a fost urmată de o circulară trimisă în 13 decembrie tuturor organelor administrative din ţară.

Prima donaţie, de 10 forinţi, a sosit în 7 dec. 1891, din partea oraşului Vârşeţ (Versec), urmată în curând şi de alte donaţii mai substanţiale. Cea mai importantă dintre toate a fost donaţia de 1000 forinţi oferită de Budapesta. Judeţul Sălaj a contribuit la cheltuielile statuii cu 17.648 coroane şi 96 fileri în baza hotărârii 229 din 2 septembrie 1894. Actul oficial cuprindea cerinţele privitoare la întocmirea statuii. Potrivit acestora monumentul trebuia terminat în întregime şi amplasat până la 1 mai 1896; cheltuielile trebuiau să fie mai mici de 40.000 de coroane. Au fost invitaţi să participe cu lucrări la concurs artiştii budapestani Széchy Antal, Szenyi Károly, Bezerédy Gyula şi Holló Barnabas.

În cele din urmă, la competiţie au participat două lucrări, cele ale lui Holló Barnabas şi Bezerédy Gyula. După audierea opiniilor lui Zala György şi Strobl Alajos, comisia n-a acceptat niciuna dintre operele propuse. Nu se ştie cine a venit cu ideea să se vorbească cu Fadrusz János, care dobândise notorietate în urma realizării statuii împărătesei Maria Tereza din Bratislava şi tocmai câştigase concursul pentru realizarea statuii lui Matei Corvin din Cluj (despre modul în care a decurs concursul, vezi fragmentul din cartea lui Murrádin Jenő, publicat de cotidianul „Szabadság” (Cluj), nr.164 din 20 iulie 2002). Deşi era încă practic necunoscut în Ardeal, comisia l-a contactat pe artist prin intermediul deputatului dr. Neményi Ambrus.

Sculptorul a prezentat modelul în miniatură al statuii în ziua de 1 august 1896, care a fost acceptat cu bucurie de comisie. În zilele următoare, comisia a semnat şi contractul cu Fadrusz János. În temeiul acestuia, Fadrusz ar fi trebuit să pregătească statuia pentru dezvelire până la 1 iulie 1897, adică să întocmească modelul, să-l toarne în ghips, iar apoi în metal, muncă pentru care urma să primească 40.000 de coroane.

Pe atunci, locul statuii era stabilit în piaţa Kossuth (azi Iuliu Maniu), dar în 22 iulie 1899 Fadrusz a propus ca loc de amplasare definitivă bazinul fântânii arteziene din piaţa Kossuth. Comisia a luat o decizie în această privinţă în 29 aprilie 1900, când a solicitat în scris ca primăria să mute mai încolo bazinul fântânii.

În 30 ianuarie 1901 au sosit de la turnătoria budapestană Bescharner cele două personaje ale statuii. Ele au fost depozitate la sediul prefecturii, cu gândul că vor fi montate şi dezvelite în luna mai sau iunie a anului respectiv. Dar 1901 era un an electoral, aşa că în 27 februarie comisia s-a întrunit din nou şi a amânat evenimentul pentru luna septembrie. Tot atunci a fost luată hotărârea să-l invite pe Szilágyi Dezső, ministrul justiţiei, care urma să ţină cuvântarea festivă. Moartea ministrului a modificat acest plan. În 5 ianuarie 1902 a fost solicitat Thaly Kálmán să rostească discursul omagial, dar el nu a acceptat această sarcină de onoare, invocând motive de sănătate. În 22 martie toată lumea a căzut de acord asupra persoanei menite să ţină cuvântarea inaugurală. Profesorul universitar şi prozatorul Beöthy Zsolt şi-a asumat această sarcină nobilă. În şedinţa conducerii judeţene din 30 aprilie data festivităţii dezvelirii a fost stabilită drept 18 septembrie 1902, care a rămas definitivă.


NIŞTE STATUI FĂRĂ NOROC

Deşi s-ar crede că bronzul e un material nemuritor, care răzbate prin veacuri, iată că nu-i adevărat. Fadrusz n-a avut noroc cu statuile sale. Cea a Mariei Tereza a fost dărâmată după primul război mondial, fiind considerată ca un simbol al dominaţiei Habsburgice. Statuia lui Matei Corvin de la Cluj a purtat mai multe inscripţii, ultima fiind adăugată de actualul primar al municipiului Cluj, binecunoscutul Gheorghe Funar. Deşi a depus multe străduinţe, Funar încă n-a reuşit ceea ce le-a reuşit autorităţilor sălăjene în 1935 şi anume să demonteze statuia lui Wesselényi. Din fericire, ea n-a fost topită şi a fost remontată în 1942. După 1945, autorităţile comuniste au acceptat rolul jucat de baronul paşoptist în eliberarea iobagilor şi i-au dat pace, dar răbufnirile naţionaliste de imediat de după Revoluţie şi-au lăsat urma pe statuie. Într-o noapte din martie 1990 (cred că în 20, dar trebuie să verific în presa vremii), cineva a aruncat cu un borcan de vopsea galbenă (din cele folosite la vopsitul ţevilor de gaz) în baronul înmărmurit şi, deşi poliţia a reacţionat prompt şi a alergat la ceasul cucuvelelor să cureţe urmele barbariei, sub gulerul baronului se mai zăreşte şi azi o fâşie limonie uitată, pe care apărătorii ordinii n-au remarcat-o atunci la lumina becurilor de stradă.

Cu monumentul lui Tuhutum din Zalău e o altă poveste. Că n-a avut o viaţă lungă o dovedeşte faptul că nici zălăuanii cei bătrâni nu-şi amintesc de el. Din câte ştiu, vulturul fadruszian se află în custodia şi în pivniţele muzeului zălăuan, deoarece unii încă se tem că odată scos la lumină, el ar putea să dea cu ciocul. E o optică păguboasă, de tip „ochelari de cal”. „Turulul” din vârful fostului monument Tuhutum e totuşi opera unui sculptor renumit, ale cărui opere sunt cunoscute pe plan mondial, iar unele dintre ele sunt înscrise în patrimoniul UNESCO. Admitem că amplasarea lui într-un spaţiu public ar stârni dispute politice, mai ales între persoanele care nu ştiu o boabă de istorie, totuşi s-ar cuveni ca el să ocupe locul central într-una dintre sălile de la Galeriile Sima, pentru ca iubitorii şi criticii de artă să aibă acces la el, să-l examineze, să-şi bucure privirea cu lucrul ieşit din mâinile unui meşter.

Dar să fim precauţi, artiştii sunt invidioşi! De exemplu, statuia lui Wesselényi e considerată de actualii critici de la Academia maghiară de arte frumoase din Budapesta ca „o operă de duzină (zsánerszerű), în stil naturalist, care nu atinge nivelul celorlalte două (Maria Tereza şi Matei Corvin), dar care, în ciuda acestui fapt, s-a bucurat dintotdeauna de un succes deosebit” (navigaţi până la situl instituţiei amintite, verificaţi şi vă minunaţi).


Articol apărut în :
Transilvania Jurnal, 13 septembrie 2002, pag. 4.


BIBLIOGRAFIE :
Ady Endre, Wesselényi. În ziarul: Transilvania jurnal, 6 septembrie 2002, pag.4. Traducere de Györfi-Deák György.
George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, Braşov, 1994.
Beke György, Hepehupás Szilágyság (Prin hârtoapele Sălajului), Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1975.

Aurul de piatră

PIRAMIDELE EGIPTENE ŞI PIETRELE DE PE SOMEŞ

Străzile din Jibou conţin în asfaltul cu care sunt pavate pe alocuri numuliţi, nişte fosile care arată ca nişte monede de piatră. Ele sunt căsuţele de calcar ale unor animale unicelulare primitive care au trăit în Terţiarul vechi, într-o vreme când la 50-100 de metri deasupra plaiurilor noastre vălurea oglinda unei mări calde, care apoi s-a evaporat şi a lăsat în urma ei salinele de la Dej, Turda, Cojocna, Sic, etc. Urmaşii de azi ai numuliţilor sunt foraminiferele, microorganisme ce pot fi văzute doar la microscop, greu de comparat cu rudele lor de acum 60 de milioane de ani, care au avut condiţii propice dezvoltării, au proliferat şi au ajuns să aibă forme... uriaşe, de câţiva milimetri sau chiar centimetri.

„Bănuţeii” de acest fel sunt răspândiţi peste tot în lume. Învelişul strălucitor de alb al piramidelor egiptene a fost fasonat din blocuri de calcar numulitic. Granulele acestora sunt de ordinul milimetrilor, mărunţele în comparaţie cu fosilele de pe Someş, care ating frecvent trei centimetri. În alte locuri de pe glob, numuliţii măsoară chiar opt-zece centimetri (aproape cât o dischetă de calculator). Lumea savantă a catalogat circa 200 de specii, dintre care vreo douăzeci se găsesc şi în România. Ele fi diferenţiate despicându-le, turnând acid peste ele sau studiindu-le la microscop, unde, ne destăinuie profesorul clujean Iustinian Petrescu, „căsuţa animalului apare împărţită de pereţi fini în mici cămăruţe pline altădată de corpul unicelular, aproape hialin, al animalului...”

După câteva milioane de ani, apele mării s-au retras, pe pământ au apărut oamenii, diferitele imperii (chinez, roman, hunic, german, otoman, habsburgic, britanic), monarhia de drept constituţional, republica populară, republica mai puţin populară, republica pur şi simplu republică, taxa pe valoare adăugată, zonele defavorizate şi bancnota de cinci sute de mii de lei. Istoria s-a transformat în legendă.


BĂTĂLIA DE LA JIBOU

La începutul secolului al XVIII-lea, în toamna târzie a anului 1705, mai precis, în 11 noiembrie, curuţii principelui ardelean Rákóczi Ferencz, al doilea cu acest nume, au înfruntat la Jibou armata imperială austriacă comandată de generalul Herbeville. Celor dornici să afle mai multe le recomandăm să-l citească pe George Bariţiu, autorul unor voluminoase „Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă”, reeditate în 1994 de Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, unde sunt traduse şi reproduse pe larg, uneori comentate cam veninos (vezi cazul lui Pintea Viteazul, care în concepţia lui Bariţiu „trece în memoria poporului de un hoţ mare şi căpitan de hoţi”), fragmente din autobiografia principelui şi „după chronicarul Mich[ail] Cserei”.

Oamenii lui Rákóczi aveau misiunea să creeze un sistem defensiv care să nu permită trecerea austriecilor prin strâmtorile Someşului. Ei au încercat să sape o linie de tranşee şi şi-au construit două redute, una pe dealul Cigleanului şi una dincolo de valea Agrijului, unde şi-au înghesuit piesele de artilerie. Din cauza vremii nefavorabile şi datorită apariţiei bruşte a austriecilor, care, conduşi de un ţăran bătrân, şi-au scurtat drumul, coborând pe Valea Sărată, un pârâu de 13 km ce vine dinspre Cuceu, fortificaţiile neterminate n-au fost de nici un folos.

Principele dispunea de „patru regimente de călărime şi nouă de pedestrime de câte una mie unul, cum şi cinci sute de pedeştri francezi”, faţă de 20.000 de nemţi, „comandaţi nu atât de Erbeville, care era un general bătrân şi morbos, cât mai vârtos de generalii Schlick şi Klöckesperg, se bătură cu mare curaj, iar un general Virmond, tot franc de naţiune, sărind de pe cal şi aruncându-se drept în şeanţul castrelor ungureşti, la un moment provocă asaltul grăniţerilor şi al celeilalte pedestrimi; haiducii ungureşti şi toate regimentele călăreţe de curuţi o luară la fugă care încătrău, iar sârbii îi persecutară până la un loc.”

Aici îi aşteptau soldaţii ridicaţi din rândul iobagilor de diferite naţii, comandaţi de Esze Tamás, care au luptat cu îndârjire, până au fost măcelăriţi aproape cu toţii. Protejat de scutul lor, „Rákóczi abia scăpă cu fuga pe la Gherla şi Beclean înainte, lăsându-şi castrele întregi în prada nemţilor”.

La izbânda austriecilor a contribuit şi atitudinea duplicitară a contelui Károlyi, care, la auzul bubuiturilor de tun, ar fi trebuit să atace duşmanul din spate cu unul dintre regimentele de cavalerie şi să-l prindă într-o încercuire, dar care a preferat să stea pe loc, să aştepte şi să se retragă fără să se fi angajat în luptă.


COMOARA PRESCHIMBATĂ ÎN PIATRĂ

Legenda zice că principele ar fi părăsit câmpul de luptă refugiindu-se printr-un tunel ce trece pe sub albia Someşului până în vârful dealului care îi poartă numele (cunoscut şi ca Piscuiul Ronei), de unde a contemplat dezastrul şi şi-a jelit ostaşii. Unii zic că pe drum ar fi ascuns visteria armatei sale într-o tainiţă subpământeană, pe care mulţi o caută de atunci, în ascuns sau sub oblăduirea unor organe interesate.

Alţii se îndoiesc de existenţa comorii. Ei povestesc că Rákóczi n-ar fi avut timp să facă asta, deoarece după el s-au repezit mai mulţi ostaşi călări („ráczok”) şi principele ar fi luat comoara cu sine. Când urmăritorii s-au apropiat prea tare, fugarul şi-a golit toţi săculeţii, toate buzunarele de bani şi i-a aruncat în mijlocul drumului. Când au văzut monezile strălucitoare, soldaţii şi-au strunit caii şi au descălecat să-i adune, ba chiar s-au şi ciondănit oleacă, vreme în care principele a reuşit să scape. Legenda zice că era atâta aur, încât cătanele le-au îndesat în buzunare până au stat să le plesnească.

Apoi au sărit din nou în şa şi ar fi continuat urmărirea, dar n-au mai ştiut pe unde să meargă mai departe, deoarece principele, prevăzător, a folosit un şiretlic vechi, utilizat întâi pe vremea când regele ungur Szent László (Ladislau cel Sfânt), cel care a întemeiat episcopia de Oradea, s-a luptat cu cumanii (1085), stratagemă la care a recurs apoi şi Negru Vodă când l-au strâmtorat tătarii (1241): şi-a schimbat calul cu unul ale cărui potcoave fuseseră puse de-a-ndoaselea, astfel încât el să fugă înainte, dar urmele să arate că a venit.

Încurcaţi de acest vicleşug, urmăritorii au fost nevoiţi să revină în tabără. După ce-au scăpat de muştruiala cuvenită, s-au întors la trupă şi au început să se laude cu norocul care a dat peste ei. Dar când au băgat mâna în buzunar, ca să scoată un ban de arătat, n-au găsit decât aceste discuri lenticulare de calcar, ca nişte monede. Furioşi, au început să suduie şi le-au azvârlit cât colo, „mama lui de alchimist, ne-a păcălit cu aurul său fals”. De atunci, zice legenda, bănuţii se găsesc peste tot prin împrejurimi.

În celelalte părţi ale văii Someşului şi în Albeştii de Argeş, unde mai pot fi întâlniţi, numuliţii poartă numele de „banii dracului”. Dar în Jibou bătrânii consideră că preschimbarea aurului în piatră a fost o minune cerească, care a permis unui suflet nobil să scape nevătămat şi să reia apoi lupta împotriva celor care „au schimbat jugul de lemn al turcilor cu un jug de fier”, precum a lăsat scris Cserey Mihály, cronicarul acelei epoci.


FEMEILE ŞI RĂBDAREA TIMPULUI

Nepoata acestuia din urmă, Cserey Helena, deşi crescută în credinţa catolică (familia provenea din Secuime), s-a lăsat răpită dintr-o mănăstire sibiană de protestantul Wesselényi Miklós sr. şi apoi, spre stupefacţia aristocraţiei vieneze, l-a luat de bărbat. De dragul ei, „bourul din Jibău”, baronul cel pătimaş şi încăpăţânat, a început construcţia celebrului castel sălăjean, unul dintre capodoperele barocului târziu, care azi e împărţit între Grădina Botanică şi Clubul Copiilor din Jibou. Ei sunt părinţii acelui Wesselényi care stă de vorbă cu baciul Samson Pop din Rona în plin centrul Zalăului. Dar despre aceştia vom vorbi altă dată.

O altă legendă, mai puţin fidelă adevărului istoric, susţine că Rákóczi a avut şi o fată. Aceasta s-ar fi refugiat într-o pivniţă (sau alt capăt de tunel) situată într-una dintre văioagele labirintice din jurul Varului, unde trăieşte şi astăzi, fără să fi îmbătrânit deloc. Ea l-a jelit atâta pe părintele ei, încât în cele din urmă a orbit. Cu toate acestea, s-a apucat, pe pipăite, să brodeze o cămaşă a morţii. Motivul este cu ochiuri în cruce, dar nu reuşeşte să facă decât unul în fiecare an. Zic unii că în ziua când va reuşi să-şi termine cusătura, se va întoarce tatăl ei. Alţii zic că atunci va veni sfârşitul lumii, iar sufletele se vor înfăţişa dinaintea Domnului, pentru Judecata de Apoi. Fecioara oarbă este zărită uneori, mai cu seamă primăvara devreme, când apar ghioceii, de copiii care vin în zonă ca să culeagă flori. Dacă cineva încearcă să se apropie de ea, fuge şi dispare în dreptul unei surpături.

În realitate, după ce a reuşit să dejoace intrigile curţii imperiale, care l-au despărţit de prima sa logodnică, Magdalena von Hessen-Darmstadt, Rákóczi s-a căsătorit în 1694 cu Karolina Amalia von Hessen-Rheinfels. Au avut patru copii, primul născut în 1696, al cărui naş a fost însuşi împăratul Leopold. Dintre toţi, doar doi au ajuns la o vârstă adultă, pe care-i aminteşte şi Bariţiu: „Iosif născut în 1700 şi Georgie” (1701-1756), care după război „au fost reţinuţi în Viena unde li s-a dat creşterea veacului lor, iar dacă au crescut mari, li s-a dat titlu de marchizi cu venit anual de 7000 şi de 6000 fl.; au făcut însă datorii foarte multe, apoi au fugit, Iosif la Roma, Georgie la Paris, unde a mers şi frate-său. În 1738 după înnoirea războiului turco-austriac sultanul numise pe Georgie principe al Transilvaniei şi-l înaintase cu oaste până la Vidin în Bulgaria; într-aceea papa îl excomunicase, austriaci iil spânzurară în efigie, iar el nefericitul emigrant făcu bine şi muri în 9 Nov al aceluiaşi an la Cernavodă în etate de ani 38.”

Bine, vor zice apărătorii înrăiţi ai veridicităţii legendelor, „care poartă un sâmbure de adevăr”, aceştia au fost descendenţii săi legitimi. Poate că amintita fată s-a născut dintr-o legătură amoroasă tăinuită. Nu credem acest lucru: cum Rákóczi s-a născut în 1676, rezultă că în 1705 avea 29 de ani, deci n-ar fi putut să aibă o fată de 16-18 de ani.


Articol apărut în :
Transilvania Jurnal, 11 noiembrie 2000, pag. 3.


BIBLIOGRAFIE :
Antologie almanah Nautilus, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, pag.184.
George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, Braşov, 1994.
Mircea Paucă, Vieţuitoarele din trecutul pământului românesc, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
Iustinian Petrescu, Lumi geologice dispărute, Editura Dacia, Cluj, 1986.