(c) 2014 - Györfi-Deák György
Juniorul a terminat liceul. Prin natura meseriei de dascăl, am participat la o mulţime de asemenea festivităţi, dar, de această dată, am luat lucrurile mult mai personal. Nici nu-i de mirare, dacă mă gândesc cum a început totul în urmă cu patru ani, când „bobocii” de-a noua şi cei câţiva părinţi ai lor au fost întâmpinaţi de restul elevilor cu superbia insuflată de o aparenţă de maturitate. Ştiam că e o atitudine de faţadă, dar am reţinut ideea că am pătruns într-un spaţiu menit să fractureze legătura dintre generaţii: „Predaţi prospăturile şi căraţi-vă, babalâcilor!”
Am citit în Lévi-Strauss (altul decât Levi Strauss, celebra firmă de blugi) cum decurgea iniţierea tinerilor indigeni de aceeaşi vârstă. Izolarea - în peşteri, colibe sau dumbrave sacre - era cuvântul de ordine. Îi pictau cu alb, îi tatuau, le străpungeau nările şi urechile, îi lăsau să-şi înfrunte latura negativă, precum ucenicul vrăjitor Ged în Earthsea ori Luke Skywalker în mlaştinile din Sistemul Dagobah. Noi îi trimitem la liceu, unde încep singuri să se pudreze, să se tatueze, să-şi facă piercing.
Apare bănuiala că, de fapt, în Timpurile Noi, lucrurile se petrec oarecum invers. Cei tineri se retrag într-un spaţiu al lor ca să scape de privirea critică şi cicăliturile „celor mari”. Un gard, o fereastră zăvorâtă cu gratii, un zid are întotdeauna două laturi. Niciodată nu-i foarte clar cine de cine desparte. Civilizaţiile primitive încearcă să-şi priveze adolescenţii de mediul familiar ca ei să-şi descopere sinele. Noi îi lăsăm să-şi creeze propriul univers şi sperăm să rămânem o parte a acestuia.
La vârsta majoratului, patru ani înseamnă aproape un sfert din viaţă. Şi reprezintă pătrimea cea mai pătimaşă. Aproape adulţi, adolescenţii încearcă să pară cu adevărat maturi. Iar „Ultimul clopoţel”, festivitatea de absolvire a studiilor medii, le oferă cea din urmă ocazie de a arăta mai în vârstă decât sunt cu adevărat. Am navigat pe internet şi am răsfoit albume cu fotografii ale absolvenţilor. Decorul din fundal poate diferi: curtea şcolii, sala de sport, casa de cultură ori chiar teatrul/opera (în cazul oraşelor mai mari). Cei care patru ani de zile au acuzat conducerea că trebuie să poarte uniforme, acum s-au îmbrăcat la fel - altfel, dar la fel. Unii s-au învelit în robe de diferite culori, alţii au particularizat alb-negrul ţinutei festive cu gâtlegăuri roşii, papioane albastre, fulare galben-crom sau alte accesorii, menite să separe mulţimea în grupuri uşor de remarcat şi de recunoscut.
Anul acesta, aici, la noi, o găselniţă plăcută au fost bluziţele tip ie cu imprimeuri florale. Evident, a fost alegerea fetelor; băieţii au preferat să poarte costum şi cravată. Culoarea jupelor a diferit de la o clasă la alta, dar, fără deosebire, toate fustele au fost croite foarte strâns pe trup, spre a evidenţia toate aspectele socotite esenţiale pentru captarea atenţiei ambelor sexe (admiraţia unora, invidia altora). În cazul meu, eforturile au rămas aproape inutile. Am rămas şocat de agresivitatea ţinutei juvenile. Multiplicarea şi exacerbarea stimulilor m-a derutat şi, o recunosc cinstit, m-a obosit vizual.
Salvarea a venit din public. În vreme ce doamnele şi domnii consilieri, inspectori, directori, profesori şi-au rostit spiciurile, am spicuit din mulţime o apariţie încântătoare. Purta o rochie de vară simplă, albastră, fără mâneci, cu bretele. Spre deosebire de jupele domnişoarelor pe cale de a termina liceul, tivul cu volănaşe jucăuşe cobora sub nivelul genunchilor şi se unduia fără ostentaţie, aduna sau lărgea cute în mici rotiri şi legănări, adăuga rochiţei un ritm propriu, definitoriu pentru personalitatea tinerei. Mişcarea pornea din şolduri şi exprima, în mod explicit şi natural, bucuria de a fi prezentă la un eveniment care, practic, n-o implica direct. Dorea să fie drăguţă, nu să epateze; să fie remarcată, dar să nu eclipseze; să încânte, dar să nu concureze. Prin contrast cu uniformitatea ispititoare a absolventelor, menită să transforme vizualul în ceva cât mai tactil, ea se detaşa involuntar de mulţime şi reuşea să ofere o imagine a celei mai încântătoare feminităţi.
Haina îl face pe om, dar o defineşte pe femeie.
Ţinuta sexy reprezintă o culme a eficientizării procedurilor de marketing, recurgerea la un ambalaj strălucitor pentru a vinde cât mai repede marfa, înainte de expirarea termenului de consum. Este o soluţie extremă, una dintre iluziile create prin accelerarea ritmului de viaţă. Deviza societăţii de consum este: „Trăieşte-ţi clipa!” Dar ce înseamnă o satisfacţie momentană faţă de una care durează în timp, uneori chiar o viaţă întreagă? Oare eu-l nostru lăuntric este un produs perisabil? O privesc pe fata în rochie azurie şi primesc pe loc un răspuns. Omul a fost creat femeie şi bărbat. Natura a fost canalizată, polarizată, sexualizată cu un anumit tâlc. Rămâne să-l descopere şi absolvenţii, şi absolventele de acum.
Feminitatea temperează, sugerează, armonizează, completează.
Nu are termen de valabilitate - ea nu expiră, ci respiră.
Şi mă inspiră.
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.47 / 8 iunie 2014
Se afișează postările cu eticheta amintiri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta amintiri. Afișați toate postările
10 iunie 2014
20 martie 2014
Cuvânt de întâmpinare (Trilogia franciscană)
(c) 2014 - Györfi-Deák György
M-am născut în 17 aprilie 1964. Tata m-a trecut în actele de stare civilă eliberate de Sfatul Popular al oraşului Timişoara cu numele de György, sfânt militar martir care a dat şi patronimul familiei. „Györfi” vine de la „György fia”, adică „fiul lui Gheorghe”. Mi s-a povestit că acest nume revine întotdeauna primului băiat, obicei pe care l-am perpetuat şi sper să fie păstrat de urmaşii mei. Botezul a avut loc în bisericuţa „Naşterea Sfintei Fecioare” din Fratelia, aflată în intersecţia unde traseul tramvaiului 7 face un cot. Naşi mi-au fost un unchi şi o mătuşă, Géza şi Júlianna, fratele şi sora mai mare a mamei.
Mai târziu, când am fost miruit, am cerut o copie după actul de botez şi am constatat cu surprindere că bătrânul „părinte Fritzi” (preotul paroh canonic Frigyes Iván) nu-mi trecuse numele în registrul naşterilor nici româneşte, nici ungureşte, ci sub forma latinească: Georgius. Şi mi s-a părut corect din punct de vedere catolic, adică al bisericii romane. Deoarece la primirea sacramentului mirului l-am ales ca sfânt protector pe „Il Poverello”, „Sărăcuţul” Francisc din Assisi, am început să semnez cu aceste două nume alăturate - Franciscus Georgius - toate articolele cu subiecte referitoare la credinţă şi religie, publicate în revista sălăjeană de cultură „Caiete Silvane” (redactor-şef: Daniel Săuca). Acum le puteţi citi grupate în secţiunea „Pre-Supunere”.
La iniţiativa şi sub coordonarea lui Robert Lazu, am colaborat la elaborarea „Enciclopediei lumii lui J. R. R. Tolkien”, volum adus la o ţinută academică de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi, terminat în 2005, apărut în 2007 la Editura Galaxia Gutenberg, cu sprijinul decisiv al părintelui Silviu Hodiş. În paralel cu elaborarea articolelor, am publicat mai multe texte despre părintele hobbiţilor, universul creat de el şi receptarea românească în secţiunea „Pro-Eminenţe” din revista „Pro-Scris” (fondator: Cătălin Ionescu). Ele alcătuiesc a doua parte a „trilogiei” de faţă.
Cea de-a a treia şi ultimă secţiune grupează articolele de popularizare a ştiinţei. Am fost format ca autor de literatură ştiinţifico-fantastică în mediul efervescent al cenaclurilor timişorene de profil. Întotdeauna am urmărit cu atenţie evoluţia concepţiilor despre alcătuirea şi tendinţele de dezvoltare a lumii. În scrierile mele, am abordat în special aplicaţiile tehnologice de ultimă oră sau impactul schimbărilor climatice asupra naturii. Titlul acestui al treilea „volum” provine de la primul articol, o şarjă ironică inspirată de apariţia unei traduceri după ureche dintr-o sursă engleză.
Ergo, „Trilogia franciscană” grupează eseuri despre credinţă, lumea imaginară a Pământului de Mijloc şi ştiinţă. Poate că unii se vor mira să vadă adunate lucruri aparent diferite sub unul şi acelaşi acoperământ. Dar dacă se vor scufunda în carte, vor vedea că toate scrierile mele tratează de fapt un singur subiect: „interconexiunile ascunse ale realităţii" (de la Tolkien citire!).
Spor la citit, pace şi bineţe!
Franciscus Georgius
Publicată în:
Caiete Silvane nr.110 / martie 2013
M-am născut în 17 aprilie 1964. Tata m-a trecut în actele de stare civilă eliberate de Sfatul Popular al oraşului Timişoara cu numele de György, sfânt militar martir care a dat şi patronimul familiei. „Györfi” vine de la „György fia”, adică „fiul lui Gheorghe”. Mi s-a povestit că acest nume revine întotdeauna primului băiat, obicei pe care l-am perpetuat şi sper să fie păstrat de urmaşii mei. Botezul a avut loc în bisericuţa „Naşterea Sfintei Fecioare” din Fratelia, aflată în intersecţia unde traseul tramvaiului 7 face un cot. Naşi mi-au fost un unchi şi o mătuşă, Géza şi Júlianna, fratele şi sora mai mare a mamei.
Mai târziu, când am fost miruit, am cerut o copie după actul de botez şi am constatat cu surprindere că bătrânul „părinte Fritzi” (preotul paroh canonic Frigyes Iván) nu-mi trecuse numele în registrul naşterilor nici româneşte, nici ungureşte, ci sub forma latinească: Georgius. Şi mi s-a părut corect din punct de vedere catolic, adică al bisericii romane. Deoarece la primirea sacramentului mirului l-am ales ca sfânt protector pe „Il Poverello”, „Sărăcuţul” Francisc din Assisi, am început să semnez cu aceste două nume alăturate - Franciscus Georgius - toate articolele cu subiecte referitoare la credinţă şi religie, publicate în revista sălăjeană de cultură „Caiete Silvane” (redactor-şef: Daniel Săuca). Acum le puteţi citi grupate în secţiunea „Pre-Supunere”.
La iniţiativa şi sub coordonarea lui Robert Lazu, am colaborat la elaborarea „Enciclopediei lumii lui J. R. R. Tolkien”, volum adus la o ţinută academică de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi, terminat în 2005, apărut în 2007 la Editura Galaxia Gutenberg, cu sprijinul decisiv al părintelui Silviu Hodiş. În paralel cu elaborarea articolelor, am publicat mai multe texte despre părintele hobbiţilor, universul creat de el şi receptarea românească în secţiunea „Pro-Eminenţe” din revista „Pro-Scris” (fondator: Cătălin Ionescu). Ele alcătuiesc a doua parte a „trilogiei” de faţă.
Cea de-a a treia şi ultimă secţiune grupează articolele de popularizare a ştiinţei. Am fost format ca autor de literatură ştiinţifico-fantastică în mediul efervescent al cenaclurilor timişorene de profil. Întotdeauna am urmărit cu atenţie evoluţia concepţiilor despre alcătuirea şi tendinţele de dezvoltare a lumii. În scrierile mele, am abordat în special aplicaţiile tehnologice de ultimă oră sau impactul schimbărilor climatice asupra naturii. Titlul acestui al treilea „volum” provine de la primul articol, o şarjă ironică inspirată de apariţia unei traduceri după ureche dintr-o sursă engleză.
Ergo, „Trilogia franciscană” grupează eseuri despre credinţă, lumea imaginară a Pământului de Mijloc şi ştiinţă. Poate că unii se vor mira să vadă adunate lucruri aparent diferite sub unul şi acelaşi acoperământ. Dar dacă se vor scufunda în carte, vor vedea că toate scrierile mele tratează de fapt un singur subiect: „interconexiunile ascunse ale realităţii" (de la Tolkien citire!).
Spor la citit, pace şi bineţe!
Franciscus Georgius
Publicată în:
Caiete Silvane nr.110 / martie 2013
06 iunie 2012
Dincolo de clepsidră
(c) 2005 Györfi-Deák György
În toamna anului 1984, la sfârşitul lunii octombrie, cenaclul H. G. Wells din Timişoara a primit trei invitaţii, la nişte manifestări organizate în paralel. Una dintre ele era pentru Zilele Henri Coandă din Craiova, pe cea de-a doua nu mi-o amintesc, dar în mod sigur nu era ConSFătuirea naţională, care s-a ţinut atunci de Crăciun, la Cluj. Cea de-a treia avea loc la Bacău şi marca prima ieşire în lume a cenaclului science-fiction de acolo, „Clepsidra".
Viorel Marineasa, mentorul nostru literar şi îndrumătorul cenaclului din partea Casei de cultură a studenţilor, a decis să le onorăm pe toate trei. Cum grosul trupei s-a dus în Bănie şi, poate, în Bucureşti, pe cele trei locuri rezervate de bacăuani ne-am prezentat până la urmă doar doi, eu şi colegul meu de cameră, Aurel Babalean. A fost cea dintâia mea participare la un eveniment de anvergură naţională, aşa că detaliile mi s-au întipărit foarte puternic în minte.
Acolo l-am cunoscut pe Alexandru Ungureanu, gazda noastră. Îi citisem prozele publicate în fanzinele timişorene şi în „Almanahul Anticipaţia”. Chiar dacă „Artele marţiale moderne" nu mă fascinaseră (spre deosebire de fanii entuziasmaţi de flash-stick-uri şi tirape, mie îmi plac japonezii care practică origami), am remarcat noutatea abordării, dinamismul scrierii, tentativa de cartografiere a unei lumi interioare (făcută, totuşi, la un nivel convenţional). Ca să-l citez pe Ovidiu Bufnilă: „povestirea a spart tâmpeala comunistă a SF-ului românesc". Într-un fel, scrierile lui Sandu m-au pregătit sufleteşte pentru receptarea lui Philip K. Dick. Dar oare câţi auziseră pe atunci de autorul lui „Ubik" în România?
Băcăuanii ne-au primit cu multă ospitalitate şi s-au străduit din răsputeri să ne facă şederea cât mai plăcută. Am vizitat atunci Casa memorială „George Bacovia", care găzduia şi un fel de secţiune de ştiinţe naturale, reprezentată printr-un coridor plin de acvarii cu peştişori exotici. Spre deosebire de locuinţele lacustre şi cavourile invocate de poet, era o casă caldă, luminoasă, bine îngrijită. Custodele era un alt prozator de marcă, Ovidiu Genaru, cu care a fost o plăcere să discutăm.
Oraşul se pregătea să sărbătorească 7 noiembrie, aniversarea Marii Revoluţii din Octombrie. Ţin minte că alături de afişele minuscule ale cenaclului Clepsidra erau cearceafurile de hârtie care anunţau cu litere de-o şchioapă mega-concertul simfonic de la Ateneul din localitate, sub bagheta unui dirijor rus, care urma să aibă loc peste o săptămână. În răstimpul cât s-au ţinut Zilele cenaclului „Clepsidra", a concertat regretatul Ştefan Ruha. A meritat să trag chiulul de la unul dintre filmele Star Trek ca să-l văd plângând în vreme ce uitase de sine şi se făcuse una cu vioara sa. După concert, am revenit la videotecă şi ne-am uitat la „Zardoz", a meritat, chiar dacă era o copie la mâna a treia, de o calitate slabă.
Ca de obicei, punctul de maxim interes l-a constituit cenaclul de noapte. Sincer să fiu, nu mai ştiu în care dintre camerele de hotel ne-am adunat - au trecut 20 de ani de atunci. Se prea poate să fi fost cea a lui George Ceauşu, pentru că era plină de ieşeni (Dan Merişca lipsea, probabil plecase şi el la Craiova). S-au citit mai multe povestiri, unele scrise de mână pe o coală de hârtie, altele dactilografiate STAS, de dimensiunea unei nuvele (da, da, cu siguranţă a fost camera lui George Ceauşu).
Alexandru Ungureanu a întârziat (cineva trebuia să-l ajute pe Răzvan Haritonovici să adune videocasetofonul şi televizorul). De fapt, Sandu nu s-a pus deloc în centrul atenţiei, ci a vegheat discret să meargă totul bine. Cineva, poate chiar el, a adus şi o sticlă de votcă. A fost una bună, poloneză. Discuţiile s-au întins până dimineaţa, pentru că nuvelistul şi-a apărat fiecare găselniţă mai cucuiată. Nu ştiu dacă până la urmă s-au şi bătut, pentru că pe la trei ne-am dus la culcare. Dacă cenaclul s-a terminat în mod paşnic, cu siguranţă a fost meritul organizatorilor, care au ştiut cum să intervină cu diplomaţie şi să aplaneze conflictul. Cert este că noi ne-am simţit bine.
Până la Revoluţie, ne-am reîntâlnit de nenumărate ori, în diferite colţuri ale ţării. Nu-mi amintesc să-l fi văzut la euROcon '94. Apoi m-am căsătorit, ni s-au născut băieţii, am adoptat o căţeluşă. S-a obişnuit s-o plimb în fiecare zi, dimineaţa şi seara, aşa că nu-mi mai vine să plec de acasă, ar fi un fel de sustragere de la îndeplinirea unei obligaţii de familie. Oricum, şi ocaziile de a aduna fanii la un loc s-au rărit considerabil. Bine că s-a inventat internetul.
În toamna anului trecut, am primit un e-mail de la Marina Nicolaev, arhitect şi artist plastic, fostă membră a cenaclului SF „Solaris" din Bucureşti, cândva prietenă de familie cu Sandu. Mă întreba dacă e adevărat că a murit. N-am ştiut ce să-i spun. Nu mi-a venit să cred. Apoi am început să aflu ce s-a întâmplat. Mai întâi, de la Cătălin Ionescu, care vorbise cu Constantina Paligora. Apoi, Mircea Opriţă ne-a trimis necrologul publicat de Cornel Galben. Am găsit pe web relatarea lui Constantin Gherasim, consemnarea din blogul lui Cătălin Badea-Gheracostea. Şi m-am îngrozit. Dan Merişca murise curentat, Răzvan Haritonovici ajunsese după gratii, Ovidiu Bufnilă plecase într-o nesfârşită cruciadă, alţii au ales să devină ziarişti, emigranţi, politicieni, cadre universitare, alcoolici, afacerişti.
Dispariţia lui Alexandru Ungureanu a risipit în nisipul sec al clepsidrei ultimul strop de vlagă din „Noul Val" optzecist. La fel cum „Artele marţiale moderne" au anunţat începutul unui nou fel de a înţelege literatura, moartea lui a pus capăt unei epoci a SF-ului românesc şi a transformat-o definitiv în istorie.
Articol apărut în :
Pro-Scris 1/2005
În toamna anului 1984, la sfârşitul lunii octombrie, cenaclul H. G. Wells din Timişoara a primit trei invitaţii, la nişte manifestări organizate în paralel. Una dintre ele era pentru Zilele Henri Coandă din Craiova, pe cea de-a doua nu mi-o amintesc, dar în mod sigur nu era ConSFătuirea naţională, care s-a ţinut atunci de Crăciun, la Cluj. Cea de-a treia avea loc la Bacău şi marca prima ieşire în lume a cenaclului science-fiction de acolo, „Clepsidra".
Viorel Marineasa, mentorul nostru literar şi îndrumătorul cenaclului din partea Casei de cultură a studenţilor, a decis să le onorăm pe toate trei. Cum grosul trupei s-a dus în Bănie şi, poate, în Bucureşti, pe cele trei locuri rezervate de bacăuani ne-am prezentat până la urmă doar doi, eu şi colegul meu de cameră, Aurel Babalean. A fost cea dintâia mea participare la un eveniment de anvergură naţională, aşa că detaliile mi s-au întipărit foarte puternic în minte.
Acolo l-am cunoscut pe Alexandru Ungureanu, gazda noastră. Îi citisem prozele publicate în fanzinele timişorene şi în „Almanahul Anticipaţia”. Chiar dacă „Artele marţiale moderne" nu mă fascinaseră (spre deosebire de fanii entuziasmaţi de flash-stick-uri şi tirape, mie îmi plac japonezii care practică origami), am remarcat noutatea abordării, dinamismul scrierii, tentativa de cartografiere a unei lumi interioare (făcută, totuşi, la un nivel convenţional). Ca să-l citez pe Ovidiu Bufnilă: „povestirea a spart tâmpeala comunistă a SF-ului românesc". Într-un fel, scrierile lui Sandu m-au pregătit sufleteşte pentru receptarea lui Philip K. Dick. Dar oare câţi auziseră pe atunci de autorul lui „Ubik" în România?
Băcăuanii ne-au primit cu multă ospitalitate şi s-au străduit din răsputeri să ne facă şederea cât mai plăcută. Am vizitat atunci Casa memorială „George Bacovia", care găzduia şi un fel de secţiune de ştiinţe naturale, reprezentată printr-un coridor plin de acvarii cu peştişori exotici. Spre deosebire de locuinţele lacustre şi cavourile invocate de poet, era o casă caldă, luminoasă, bine îngrijită. Custodele era un alt prozator de marcă, Ovidiu Genaru, cu care a fost o plăcere să discutăm.
Oraşul se pregătea să sărbătorească 7 noiembrie, aniversarea Marii Revoluţii din Octombrie. Ţin minte că alături de afişele minuscule ale cenaclului Clepsidra erau cearceafurile de hârtie care anunţau cu litere de-o şchioapă mega-concertul simfonic de la Ateneul din localitate, sub bagheta unui dirijor rus, care urma să aibă loc peste o săptămână. În răstimpul cât s-au ţinut Zilele cenaclului „Clepsidra", a concertat regretatul Ştefan Ruha. A meritat să trag chiulul de la unul dintre filmele Star Trek ca să-l văd plângând în vreme ce uitase de sine şi se făcuse una cu vioara sa. După concert, am revenit la videotecă şi ne-am uitat la „Zardoz", a meritat, chiar dacă era o copie la mâna a treia, de o calitate slabă.
Ca de obicei, punctul de maxim interes l-a constituit cenaclul de noapte. Sincer să fiu, nu mai ştiu în care dintre camerele de hotel ne-am adunat - au trecut 20 de ani de atunci. Se prea poate să fi fost cea a lui George Ceauşu, pentru că era plină de ieşeni (Dan Merişca lipsea, probabil plecase şi el la Craiova). S-au citit mai multe povestiri, unele scrise de mână pe o coală de hârtie, altele dactilografiate STAS, de dimensiunea unei nuvele (da, da, cu siguranţă a fost camera lui George Ceauşu).
Alexandru Ungureanu a întârziat (cineva trebuia să-l ajute pe Răzvan Haritonovici să adune videocasetofonul şi televizorul). De fapt, Sandu nu s-a pus deloc în centrul atenţiei, ci a vegheat discret să meargă totul bine. Cineva, poate chiar el, a adus şi o sticlă de votcă. A fost una bună, poloneză. Discuţiile s-au întins până dimineaţa, pentru că nuvelistul şi-a apărat fiecare găselniţă mai cucuiată. Nu ştiu dacă până la urmă s-au şi bătut, pentru că pe la trei ne-am dus la culcare. Dacă cenaclul s-a terminat în mod paşnic, cu siguranţă a fost meritul organizatorilor, care au ştiut cum să intervină cu diplomaţie şi să aplaneze conflictul. Cert este că noi ne-am simţit bine.
Până la Revoluţie, ne-am reîntâlnit de nenumărate ori, în diferite colţuri ale ţării. Nu-mi amintesc să-l fi văzut la euROcon '94. Apoi m-am căsătorit, ni s-au născut băieţii, am adoptat o căţeluşă. S-a obişnuit s-o plimb în fiecare zi, dimineaţa şi seara, aşa că nu-mi mai vine să plec de acasă, ar fi un fel de sustragere de la îndeplinirea unei obligaţii de familie. Oricum, şi ocaziile de a aduna fanii la un loc s-au rărit considerabil. Bine că s-a inventat internetul.
În toamna anului trecut, am primit un e-mail de la Marina Nicolaev, arhitect şi artist plastic, fostă membră a cenaclului SF „Solaris" din Bucureşti, cândva prietenă de familie cu Sandu. Mă întreba dacă e adevărat că a murit. N-am ştiut ce să-i spun. Nu mi-a venit să cred. Apoi am început să aflu ce s-a întâmplat. Mai întâi, de la Cătălin Ionescu, care vorbise cu Constantina Paligora. Apoi, Mircea Opriţă ne-a trimis necrologul publicat de Cornel Galben. Am găsit pe web relatarea lui Constantin Gherasim, consemnarea din blogul lui Cătălin Badea-Gheracostea. Şi m-am îngrozit. Dan Merişca murise curentat, Răzvan Haritonovici ajunsese după gratii, Ovidiu Bufnilă plecase într-o nesfârşită cruciadă, alţii au ales să devină ziarişti, emigranţi, politicieni, cadre universitare, alcoolici, afacerişti.
Dispariţia lui Alexandru Ungureanu a risipit în nisipul sec al clepsidrei ultimul strop de vlagă din „Noul Val" optzecist. La fel cum „Artele marţiale moderne" au anunţat începutul unui nou fel de a înţelege literatura, moartea lui a pus capăt unei epoci a SF-ului românesc şi a transformat-o definitiv în istorie.
Articol apărut în :
Pro-Scris 1/2005
Abonați-vă la:
Postări (Atom)