(c) 2014 - Györfi-Deák György
4. I-am dus dascălului o stea căzătoare
Odată, cu prilejul mirungerii tinerilor, episcopul a venit la noi în sat şi cineva i-a spus că sunt un copil faimos.Imediat l-a chemat pe taică-meu şi l-a îndemnat să mă trimită la învăţătură, deoarece numai aşa voi deveni cu adevărat un om vestit, poate chiar arhiepiscop de Esztergom, adică primat al Ungariei. La început, tata s-a împotrivit, spunând că fiul unui nobil maghiar n-are de ce să studieze, oricum va deveni un domn, însă episcopul nu s-a lăsat şi a tot insistat până când l-a convins şi l-a determinat să mă înscrie la şcoala călugărească din străvechiul Strigonium. Poate astfel chiar îmi voi dobândi primatul.
Pot să vă spun că nu m-a bucurat hotărârea, deoarece şi eu socoteam că ungurul a fost făcut să ţină sabia, puşca şi frâul în mână - cu scrisul, las' să se necăjească neamţul. Pentru că, v-o spun verde în faţă, buchiseala nu mi-era pe plac. Dar asta a fost cândva, tare demult - de atunci, regret întruna. Lovi-m-ar trăznetul, oricum nu mai pot schimba nimic.
Deci, m-au înscris la şcoala mănăstirii din Esztergom. Tolna e departe de Esztergom, dar în vremurile de atunci se vădea a fi o cale mult mai lungă, deoarece se călătorea cu carul. Dar când cineva doreşte să devină primatul Ungariei, n-are altă alegere decât să meargă în Esztergom. N-am devenit arhiepiscop, dar am adunat oleacă de experienţă pe malul Dunării, în citadelă şi chiar şi-n şcoală, pentru că am răbdat cumva graiul latinesc, cu greutate, vreme de câţiva ani, dar ştiinţele naturii mi-au trântit capacul.
S-a întâmplat să avem un dascăl bătrân căruia i s-a pus pata pe mine. Ori l-am luat eu la ochi, e totuna. Important este că moşneagul ne-a povestit odată despre stelele căzătoare şi ne-a mărturisit că i-ar place să ne arate una, dar n-are de unde, deoarece încă n-au găsit niciuna în împrejurimile oraşului.
Las' că-ţi aduc eu, m-am gândit, doar sunt pruncul care a băut din Calea Lactee şi chiar aş fi putut să mă hurduc în Carul Mare. Dacă-mi pun mintea cu ea, ştiu cum să prind o nenorocită de stea căzătoare.
După căderea serii, am şi urcat în cetăţuie, deoarece văzusem că, de obicei, acolo pică cele mai multe stele. Însă toată osteneala mea a fost în zadar, întrucât toate steluţele au căzut în Dunăre. Nu merita să mă arunc în fluviu după ele, deoarece în bezna nopţii ar fi fost foarte dificil să le găsesc în adânc şi să le pescuiesc. În plus, în contact cu apa se stingeau, iar eu voiam să duc la şcoală una strălucitoare.
Mi-am sfărâmat creierii toată noaptea - cred că mi s-a şi înmuiat oleacă tărtăcuţa - ca să aflu mijlocul de a prinde o stea. În sfârşit, către dimineaţă, am elaborat şiretlicul.
Imediat cum am scăpat de la şcoală, m-am dus la meşterul Bandij, covaciul şi i-am cerut potcoava cea mare, de firmă, atârnată în faţa fierăriei. Am magnetizat-o, deoarece auzisem la şcoală că stelele căzătoare conţin mai cu seamă fier. Magnetul atrage fierul, deci urma să-mi apropie considerabil şi stelele căzătoare. Desigur, pentru reuşita deplină, e nevoie de un magnet foarte puternic, a cărui producere nu presupune nici un fel de greutate. Orice copil poate s-o facă.
Am frecat bara curbată a covaciului şi am magnetizat-o atât de tare, încât seara abia am putut trece prin oraş cu ea. Imensa putere de atracţie nu numai că a oprit căruţele din mers, dar a scos din buzunarele trecătorilor feluritele obiecte făurite din fier. De potcoavă, s-au lipit atâtea chei şi cuţite că nu mai pridideam cu smulgerea lor. Când am trecut pe lângă o feronerie, era cât pe ce să provoc o nenorocire, deoarece toate mărfurile puse pe poliţe au sărit de la locul lor şi s-au pregătit să se rostogolească afară, în stradă. Noroc că negustorul a apucat să trântească uşa la timp.
Ca să nu provoc o dandana mai mare, am vârât degrabă potcoava în haină şi am început să gonesc cât mă ţineau picioarele. Când am ajuns sub colina fortăreţei am observat că tot venea un om după mine, deşi el se străduia din răsputeri să se întoarcă. M-am gândit, o fi unul care mă pândeşte, aşa că i-am strigat să-şi vadă de treburi. Dar fârtatul mi-a răspuns icnind, că asta nu se poate, deoarece ceva l-a prins cu mare forţă.
- Atât de mult mărunţiş aveţi în buzunare? l-am întrebat.
- N-am nici măcar un afurisit de creiţar, mi-a răspuns omul.
Pentru că pe atunci creiţarii erau cea mai măruntă monedă din Esztergom. I-am explicat că nu la ei m-am gândit, ci la bănetul bătut din nichel şi fier, drept care m-a lămurit că n-are nicio para chioară, doar dacă n-o fi numele lui de vină, pentru că-l chema Mişu Wass, adică Mihai Fier.
M-am dumirit pe loc. Magnetul meu avea atâta forţă, că atrăgea până şi numele de Fier. Ca să-l slobozesc pe sărmanul om, am vârât ambele capete ale potcoavei în pământ, răstimp în care Mişu Wass a apucat să fugă. Iar eu am pornit să urc pe colină şi nu mă îndoiam că voi captura o stea.
Am şi prins una. Magnetul meu era atât de puternic, încât a provocat o asemenea ploaie de stele cum nimeni n-a văzut vreodată. Cădeau ca poamele coapte dintr-un pom scuturat cu înverşunare. Picau una ici, alta colo - cele mai multe în Dunăre. Într-un sfârşit, una a căzut chiar în faţa picioarelor mele - noroc că nu m-a nimerit. Era de mărimea unui măr, avea toate cele şase colţuri, deşi se cam turtiseră la impact. Şi strălucea de-ţi lua ochii.
Când am dat s-o ridic, mi-a ars mâna, aşa că a trebuit s-o trag cu potcoava magnetizată în batistă, numai aşa am putut s-o duc acasă. Chiar şi aşa, strălucea prin pânză şi a luminat aşa de tare încât n-a fost nevoie să aprindem lămpaşul. Însă dimineaţa, dupa ce a răsărit soarele, stelei i s-a stins sclipirea.
Chiar şi aşa, i-am dus-o bătrânului dascăl, care avea mari probleme cu vederea, cu toate că purta ochelari. În ciuda stării, a recunoscut că-i o stea, deşi n-a putut să-i precizeze tipul. Mi-a mulţumit şi a luat-o acasă, ca s-o studieze temeinic.
Ci a doua zi s-a prezentat la şcoală foarte supărat. M-a făcut cu ou şi cu oţet într-atâta, încât mai că m-am scufundat în pământ de ruşine, noroc că m-a prins un coleg de brâu. Moşul a urlat îndelung la mine, cum că l-am tras pe sfoară şi că-mi voi căpăta binemeritata pedeapsă. Degeaba m-am jurat că eu însumi am prins steluţa, cu propriile mele mâini, că s-a mâniat şi mai tare şi m-a dus în faţa consiliului profesoral, unde a început cumplitul interogatoriu.
Eu le-am povestit tot, de-a fir-a-păr, dar nimeni n-a binevoit să mă creadă. M-au acuzat că am cules o pietricică obişnuită din prundul Dunării şi am dus-o bătrânului dascăl, ceea ce ar fi fost un gest mârşav, lipsit de recunoştinţă; că am abuzat de încrederea lui şi am săvârşit o ticăloşie. Drept pedeapsă, m-au exmatriculat. Poate că a fost mai bine aşa, deoarece niciodată nu m-a atras cariera ştiinţifică - şi nici primat n-aş fi dorit să devin.
De fapt, m-am bucurat de neaşteptata întoarsătură. Un singur lucru regret până azi, faptul că nu mi-au înapoiat steaua căzătoare, întrucât mi-ar fi fost adesea de folos atunci când aş fi vrut să-mi aprind luleaua.
traducere de Franciscus Georgius
Ediţia de bază:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hőstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiată cu menţiune la concursul Szehér de către Societatea literară Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm
Publicată în::
Prăvălia culturală nr.48 / 8 iulie 2014
Se afișează postările cu eticheta Prăvălia culturală. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Prăvălia culturală. Afișați toate postările
10 iulie 2014
10 iunie 2014
Sexy sau feminin?
(c) 2014 - Györfi-Deák György
Juniorul a terminat liceul. Prin natura meseriei de dascăl, am participat la o mulţime de asemenea festivităţi, dar, de această dată, am luat lucrurile mult mai personal. Nici nu-i de mirare, dacă mă gândesc cum a început totul în urmă cu patru ani, când „bobocii” de-a noua şi cei câţiva părinţi ai lor au fost întâmpinaţi de restul elevilor cu superbia insuflată de o aparenţă de maturitate. Ştiam că e o atitudine de faţadă, dar am reţinut ideea că am pătruns într-un spaţiu menit să fractureze legătura dintre generaţii: „Predaţi prospăturile şi căraţi-vă, babalâcilor!”
Am citit în Lévi-Strauss (altul decât Levi Strauss, celebra firmă de blugi) cum decurgea iniţierea tinerilor indigeni de aceeaşi vârstă. Izolarea - în peşteri, colibe sau dumbrave sacre - era cuvântul de ordine. Îi pictau cu alb, îi tatuau, le străpungeau nările şi urechile, îi lăsau să-şi înfrunte latura negativă, precum ucenicul vrăjitor Ged în Earthsea ori Luke Skywalker în mlaştinile din Sistemul Dagobah. Noi îi trimitem la liceu, unde încep singuri să se pudreze, să se tatueze, să-şi facă piercing.
Apare bănuiala că, de fapt, în Timpurile Noi, lucrurile se petrec oarecum invers. Cei tineri se retrag într-un spaţiu al lor ca să scape de privirea critică şi cicăliturile „celor mari”. Un gard, o fereastră zăvorâtă cu gratii, un zid are întotdeauna două laturi. Niciodată nu-i foarte clar cine de cine desparte. Civilizaţiile primitive încearcă să-şi priveze adolescenţii de mediul familiar ca ei să-şi descopere sinele. Noi îi lăsăm să-şi creeze propriul univers şi sperăm să rămânem o parte a acestuia.
La vârsta majoratului, patru ani înseamnă aproape un sfert din viaţă. Şi reprezintă pătrimea cea mai pătimaşă. Aproape adulţi, adolescenţii încearcă să pară cu adevărat maturi. Iar „Ultimul clopoţel”, festivitatea de absolvire a studiilor medii, le oferă cea din urmă ocazie de a arăta mai în vârstă decât sunt cu adevărat. Am navigat pe internet şi am răsfoit albume cu fotografii ale absolvenţilor. Decorul din fundal poate diferi: curtea şcolii, sala de sport, casa de cultură ori chiar teatrul/opera (în cazul oraşelor mai mari). Cei care patru ani de zile au acuzat conducerea că trebuie să poarte uniforme, acum s-au îmbrăcat la fel - altfel, dar la fel. Unii s-au învelit în robe de diferite culori, alţii au particularizat alb-negrul ţinutei festive cu gâtlegăuri roşii, papioane albastre, fulare galben-crom sau alte accesorii, menite să separe mulţimea în grupuri uşor de remarcat şi de recunoscut.
Anul acesta, aici, la noi, o găselniţă plăcută au fost bluziţele tip ie cu imprimeuri florale. Evident, a fost alegerea fetelor; băieţii au preferat să poarte costum şi cravată. Culoarea jupelor a diferit de la o clasă la alta, dar, fără deosebire, toate fustele au fost croite foarte strâns pe trup, spre a evidenţia toate aspectele socotite esenţiale pentru captarea atenţiei ambelor sexe (admiraţia unora, invidia altora). În cazul meu, eforturile au rămas aproape inutile. Am rămas şocat de agresivitatea ţinutei juvenile. Multiplicarea şi exacerbarea stimulilor m-a derutat şi, o recunosc cinstit, m-a obosit vizual.
Salvarea a venit din public. În vreme ce doamnele şi domnii consilieri, inspectori, directori, profesori şi-au rostit spiciurile, am spicuit din mulţime o apariţie încântătoare. Purta o rochie de vară simplă, albastră, fără mâneci, cu bretele. Spre deosebire de jupele domnişoarelor pe cale de a termina liceul, tivul cu volănaşe jucăuşe cobora sub nivelul genunchilor şi se unduia fără ostentaţie, aduna sau lărgea cute în mici rotiri şi legănări, adăuga rochiţei un ritm propriu, definitoriu pentru personalitatea tinerei. Mişcarea pornea din şolduri şi exprima, în mod explicit şi natural, bucuria de a fi prezentă la un eveniment care, practic, n-o implica direct. Dorea să fie drăguţă, nu să epateze; să fie remarcată, dar să nu eclipseze; să încânte, dar să nu concureze. Prin contrast cu uniformitatea ispititoare a absolventelor, menită să transforme vizualul în ceva cât mai tactil, ea se detaşa involuntar de mulţime şi reuşea să ofere o imagine a celei mai încântătoare feminităţi.
Haina îl face pe om, dar o defineşte pe femeie.
Ţinuta sexy reprezintă o culme a eficientizării procedurilor de marketing, recurgerea la un ambalaj strălucitor pentru a vinde cât mai repede marfa, înainte de expirarea termenului de consum. Este o soluţie extremă, una dintre iluziile create prin accelerarea ritmului de viaţă. Deviza societăţii de consum este: „Trăieşte-ţi clipa!” Dar ce înseamnă o satisfacţie momentană faţă de una care durează în timp, uneori chiar o viaţă întreagă? Oare eu-l nostru lăuntric este un produs perisabil? O privesc pe fata în rochie azurie şi primesc pe loc un răspuns. Omul a fost creat femeie şi bărbat. Natura a fost canalizată, polarizată, sexualizată cu un anumit tâlc. Rămâne să-l descopere şi absolvenţii, şi absolventele de acum.
Feminitatea temperează, sugerează, armonizează, completează.
Nu are termen de valabilitate - ea nu expiră, ci respiră.
Şi mă inspiră.
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.47 / 8 iunie 2014
Juniorul a terminat liceul. Prin natura meseriei de dascăl, am participat la o mulţime de asemenea festivităţi, dar, de această dată, am luat lucrurile mult mai personal. Nici nu-i de mirare, dacă mă gândesc cum a început totul în urmă cu patru ani, când „bobocii” de-a noua şi cei câţiva părinţi ai lor au fost întâmpinaţi de restul elevilor cu superbia insuflată de o aparenţă de maturitate. Ştiam că e o atitudine de faţadă, dar am reţinut ideea că am pătruns într-un spaţiu menit să fractureze legătura dintre generaţii: „Predaţi prospăturile şi căraţi-vă, babalâcilor!”
Am citit în Lévi-Strauss (altul decât Levi Strauss, celebra firmă de blugi) cum decurgea iniţierea tinerilor indigeni de aceeaşi vârstă. Izolarea - în peşteri, colibe sau dumbrave sacre - era cuvântul de ordine. Îi pictau cu alb, îi tatuau, le străpungeau nările şi urechile, îi lăsau să-şi înfrunte latura negativă, precum ucenicul vrăjitor Ged în Earthsea ori Luke Skywalker în mlaştinile din Sistemul Dagobah. Noi îi trimitem la liceu, unde încep singuri să se pudreze, să se tatueze, să-şi facă piercing.
Apare bănuiala că, de fapt, în Timpurile Noi, lucrurile se petrec oarecum invers. Cei tineri se retrag într-un spaţiu al lor ca să scape de privirea critică şi cicăliturile „celor mari”. Un gard, o fereastră zăvorâtă cu gratii, un zid are întotdeauna două laturi. Niciodată nu-i foarte clar cine de cine desparte. Civilizaţiile primitive încearcă să-şi priveze adolescenţii de mediul familiar ca ei să-şi descopere sinele. Noi îi lăsăm să-şi creeze propriul univers şi sperăm să rămânem o parte a acestuia.
La vârsta majoratului, patru ani înseamnă aproape un sfert din viaţă. Şi reprezintă pătrimea cea mai pătimaşă. Aproape adulţi, adolescenţii încearcă să pară cu adevărat maturi. Iar „Ultimul clopoţel”, festivitatea de absolvire a studiilor medii, le oferă cea din urmă ocazie de a arăta mai în vârstă decât sunt cu adevărat. Am navigat pe internet şi am răsfoit albume cu fotografii ale absolvenţilor. Decorul din fundal poate diferi: curtea şcolii, sala de sport, casa de cultură ori chiar teatrul/opera (în cazul oraşelor mai mari). Cei care patru ani de zile au acuzat conducerea că trebuie să poarte uniforme, acum s-au îmbrăcat la fel - altfel, dar la fel. Unii s-au învelit în robe de diferite culori, alţii au particularizat alb-negrul ţinutei festive cu gâtlegăuri roşii, papioane albastre, fulare galben-crom sau alte accesorii, menite să separe mulţimea în grupuri uşor de remarcat şi de recunoscut.
Anul acesta, aici, la noi, o găselniţă plăcută au fost bluziţele tip ie cu imprimeuri florale. Evident, a fost alegerea fetelor; băieţii au preferat să poarte costum şi cravată. Culoarea jupelor a diferit de la o clasă la alta, dar, fără deosebire, toate fustele au fost croite foarte strâns pe trup, spre a evidenţia toate aspectele socotite esenţiale pentru captarea atenţiei ambelor sexe (admiraţia unora, invidia altora). În cazul meu, eforturile au rămas aproape inutile. Am rămas şocat de agresivitatea ţinutei juvenile. Multiplicarea şi exacerbarea stimulilor m-a derutat şi, o recunosc cinstit, m-a obosit vizual.
Salvarea a venit din public. În vreme ce doamnele şi domnii consilieri, inspectori, directori, profesori şi-au rostit spiciurile, am spicuit din mulţime o apariţie încântătoare. Purta o rochie de vară simplă, albastră, fără mâneci, cu bretele. Spre deosebire de jupele domnişoarelor pe cale de a termina liceul, tivul cu volănaşe jucăuşe cobora sub nivelul genunchilor şi se unduia fără ostentaţie, aduna sau lărgea cute în mici rotiri şi legănări, adăuga rochiţei un ritm propriu, definitoriu pentru personalitatea tinerei. Mişcarea pornea din şolduri şi exprima, în mod explicit şi natural, bucuria de a fi prezentă la un eveniment care, practic, n-o implica direct. Dorea să fie drăguţă, nu să epateze; să fie remarcată, dar să nu eclipseze; să încânte, dar să nu concureze. Prin contrast cu uniformitatea ispititoare a absolventelor, menită să transforme vizualul în ceva cât mai tactil, ea se detaşa involuntar de mulţime şi reuşea să ofere o imagine a celei mai încântătoare feminităţi.
Haina îl face pe om, dar o defineşte pe femeie.
Ţinuta sexy reprezintă o culme a eficientizării procedurilor de marketing, recurgerea la un ambalaj strălucitor pentru a vinde cât mai repede marfa, înainte de expirarea termenului de consum. Este o soluţie extremă, una dintre iluziile create prin accelerarea ritmului de viaţă. Deviza societăţii de consum este: „Trăieşte-ţi clipa!” Dar ce înseamnă o satisfacţie momentană faţă de una care durează în timp, uneori chiar o viaţă întreagă? Oare eu-l nostru lăuntric este un produs perisabil? O privesc pe fata în rochie azurie şi primesc pe loc un răspuns. Omul a fost creat femeie şi bărbat. Natura a fost canalizată, polarizată, sexualizată cu un anumit tâlc. Rămâne să-l descopere şi absolvenţii, şi absolventele de acum.
Feminitatea temperează, sugerează, armonizează, completează.
Nu are termen de valabilitate - ea nu expiră, ci respiră.
Şi mă inspiră.
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.47 / 8 iunie 2014
09 iunie 2014
Sărbătoarea steguleţelor
(c) 2014 - Györfi-Deák György
„Sărbătoarea steguleţelor" a fost gândită ca o manifestare destinată să celebreze 9 Mai ca Ziua Europei. Este o dată cu multiple semnificaţii, pe care unii o aniversează ca Ziua Victoriei, când, în 1945, Germania nazistă (naţional-socialistă) a capitulat în faţa aliaţilor sau, la noi, ca Ziua Independenţei, când, în 1877, cu o zi înainte de Ziua Regelui, Mihail Kogălniceanu a proclamat independenţa ţării în Parlamentul României şi a trimis actul la Palat pentru promulgare. Pentru europeni, când află de existenţa ei, această ultimă sărbătoare autohtonă reprezintă un fel de paradox temporal, o curiozitate „balcanică", deoarece 9 şi 10 reprezintă date din calendarul iulian, „pe stil vechi", la vremea respectivă cu un decalaj de 12 zile faţă de cel gregorian, pe care-l folosim în prezent, unde ar trebui să fie 21 şi 22 mai. Dar ele au fost păstrate astfel şi pe vremea dictaturii comuniste, „în trena" zilei de 8 mai, data înfiinţării Partidului Comunist Român şi s-au întipărit în tradiţie ca atare.
România a fost primită în Uniunea Europeană de Anul Nou din 2007. Deviza comunităţii economice şi politice a statelor membre este: „Unitate în diversitate." La noi, diversitatea este asigurată natural, în felurite chipuri. Cu gândul la elevi, public-ţintă majoritar vizat de către orice bibliotecă, am profitat de faptul că în Jibou există două instituţii de învăţământ gimnazial, respectiv două licee. Fiecare dintre ele se referă la cealaltă pentru o comparaţie favorabilă sieşi (în pledoariile „pro-domo"), aşa că există o individualizare, o „conştiinţă de sine" definitorie, respectiv o competiţie şi o rivalitate benefică. Ne-am propus ca biblioteca orăşenească să devină atât un spaţiu al cunoaşterii reciproce cât şi al colaborării între grupurile altminteri concurente.
În ecuaţia socială pe baza căreia am dezvoltat conceptul, apare drept constantă „origami", arta împăturirii hârtiei, un hobby foarte apreciat de şcolari şi chiar de adolescenţi. Pentru că fiecare stat membru al Uniunii Europene se identifică înainte de toate printr-un steag (arborat pe catarg, trecut pe tăbliţele de înmatriculare, pe ambalajele mărfurilor difuzate etc.), am socotit acest aspect ca definitoriu şi am recurs la nişte steguleţe uşor de pliat.
În principiu, „Sărbătoarea steguleţelor" este celebrată la Biblioteca Orăşenească Jibou în 9 Mai, de două clase de acelaşi nivel de studii de la două instituţii de învăţământ diferite. Cu două săptămâni înainte de întâlnire, elevii primesc de la profesorul-diriginte câte un steguleţ împăturit din hârtie, pe care trebuie să-l coloreze în culorile naţionale a unui stat membru al Uniunii Europene. Pentru ca să nu apară suprapuneri, diriginţii au un tabel cu toate ţările unde se trece alegerea copiilor. Cu câteva zile înainte de manifestarea propriu-zisă, steguleţele sunt aduse la sediul bibliotecii, unde sunt expuse la loc de cinste, împreună cu cele de la ediţiile anterioare.
În ziua convenită pentru manifestare, ambele clase vin să se întâlnească în spaţiul cultural comun al oraşului şi fiecare susţine un scurt program cultural-artistic, cu trei puncte diferite, în limbi de circulaţie europeană. Până în prezent, copiii au optat pentru Imnul Europei, cântece predate la orele de limbi străine, scenete, poezii, ghicitori, amintiri din excursiile sau sejurul cu părinţii în străinătate. Au fost favorizate limbile engleză şi franceză, pentru care există concursuri precum „Cangurul lingvistic" şi zile rezervate în calendarul activităţilor extracurriculare, dar copiii au ales să se exprime şi în italiană, spaniolă şi portugheză - în mod surprinzător, mai puţin în germană sau în maghiară, limbi ale naţionalităţilor conlocuitoare din Ardeal.
După mini-spectacol, se fac câteva fotografii de grup cu clasele reunite şi, dacă timpul o permite, se revăd înregistrările audio-video din spectacol. Selecţia este necesară, deoarece fotografiile şi videoclipurile urmează să fie postate pe blogul bibliotecii: http://jibouan.blogspot.com
Până în prezent, au fost organizate două ediţii ale manifestării. Pentru a accesa rapid informaţiile referitoare la ele, folosiţi eticheta „Ziua Europei", plasată la capătul însemnării, sub fotografii.
În 9 Mai 2013, Uniunea Europeană a fost sărbătorită de şcolarii din clasele a IV-a A de la Liceul Tehnologic „Octavian Goga" şi de la Şcoala „Lucian Blaga", pregătiţi de doamnele învăţătoare Silvia Dunca şi Daniela Coste. La vremea respectivă, ei au pictat pe steguleţele origami culorile drapelelor a 27 state membre. O problemă a constituit-o faptul că şcolarii au un număr redus de ore rezervate învăţării limbilor străine, dar ambele colectivităţi au improvizat şi s-au descurcat cu brio.
În 9 Mai 2013, de comun acord cu directorii educativi din instituţiile de învăţământ implicate, am ales două clase de gimnaziu, a V-a A de la Liceul Tehnologic „Octavian Goga" (diriginte Gabriela Cosma) şi a V-a A de la Şcoala Gimnazială „Lucian Blaga" Jibou (diriginte Mirela Ilieş). De această dată, am profitat de prezenţa în localitate şi am invitat-o pe artista plastică Uca-Maria Iov să participe ca oaspete de onoare. Bucureşteancă de origine, ea a copilărit în Jibou, unde şi-a petrecut vacanţele la bunicii din partea mamei. În prezent, trăieşte şi lucrează în Haarlem, Olanda. Unul dintre momentele nostime, intervenite în timpul dialogului cu copiii, a fost momentul când o fetiţă a întrebat-o cu multă candoare: „Doamna profesoară, câte hectare are Olanda?" Pe tot parcursul evenimentului, pictoriţa a schiţat diferite scene, desene care, atunci când vor fi definitivate, vor fi postate pe blogul „CABARET & JOVIAL": http://ucamariaiov.travelblog.fr/
În ziua următoare, elevii au avut ocazia s-o reîntâlnească pe în parcul central din Jibou, un spaţiu al manifestărilor artistice locale în sezonul cald. Acolo au reluat dialogul şi şi-a îmbogăţit carnetul de schiţe cu noi chipuri candide.
În 2015, cu gândul să diversificăm publicul-ţintă şi să propunem participantilor o experienţă nouă, intenţionăm să reunim în cadrul aceleaşi manifestări două clase de liceu. Rămâne ca demersurile noastre să fie înţelese şi acceptate, astfel încât să ne putem bucura împreună („Insieme", cum cânta Toto Cutugno în 1990) de tot ceea ce Uniunea Europeană le oferă cetăţenilor ei: dreptate, încredere, siguranţă şi identitate culturală.
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.47 / 8 iunie 2014
„Sărbătoarea steguleţelor" a fost gândită ca o manifestare destinată să celebreze 9 Mai ca Ziua Europei. Este o dată cu multiple semnificaţii, pe care unii o aniversează ca Ziua Victoriei, când, în 1945, Germania nazistă (naţional-socialistă) a capitulat în faţa aliaţilor sau, la noi, ca Ziua Independenţei, când, în 1877, cu o zi înainte de Ziua Regelui, Mihail Kogălniceanu a proclamat independenţa ţării în Parlamentul României şi a trimis actul la Palat pentru promulgare. Pentru europeni, când află de existenţa ei, această ultimă sărbătoare autohtonă reprezintă un fel de paradox temporal, o curiozitate „balcanică", deoarece 9 şi 10 reprezintă date din calendarul iulian, „pe stil vechi", la vremea respectivă cu un decalaj de 12 zile faţă de cel gregorian, pe care-l folosim în prezent, unde ar trebui să fie 21 şi 22 mai. Dar ele au fost păstrate astfel şi pe vremea dictaturii comuniste, „în trena" zilei de 8 mai, data înfiinţării Partidului Comunist Român şi s-au întipărit în tradiţie ca atare.
România a fost primită în Uniunea Europeană de Anul Nou din 2007. Deviza comunităţii economice şi politice a statelor membre este: „Unitate în diversitate." La noi, diversitatea este asigurată natural, în felurite chipuri. Cu gândul la elevi, public-ţintă majoritar vizat de către orice bibliotecă, am profitat de faptul că în Jibou există două instituţii de învăţământ gimnazial, respectiv două licee. Fiecare dintre ele se referă la cealaltă pentru o comparaţie favorabilă sieşi (în pledoariile „pro-domo"), aşa că există o individualizare, o „conştiinţă de sine" definitorie, respectiv o competiţie şi o rivalitate benefică. Ne-am propus ca biblioteca orăşenească să devină atât un spaţiu al cunoaşterii reciproce cât şi al colaborării între grupurile altminteri concurente.
În ecuaţia socială pe baza căreia am dezvoltat conceptul, apare drept constantă „origami", arta împăturirii hârtiei, un hobby foarte apreciat de şcolari şi chiar de adolescenţi. Pentru că fiecare stat membru al Uniunii Europene se identifică înainte de toate printr-un steag (arborat pe catarg, trecut pe tăbliţele de înmatriculare, pe ambalajele mărfurilor difuzate etc.), am socotit acest aspect ca definitoriu şi am recurs la nişte steguleţe uşor de pliat.
În principiu, „Sărbătoarea steguleţelor" este celebrată la Biblioteca Orăşenească Jibou în 9 Mai, de două clase de acelaşi nivel de studii de la două instituţii de învăţământ diferite. Cu două săptămâni înainte de întâlnire, elevii primesc de la profesorul-diriginte câte un steguleţ împăturit din hârtie, pe care trebuie să-l coloreze în culorile naţionale a unui stat membru al Uniunii Europene. Pentru ca să nu apară suprapuneri, diriginţii au un tabel cu toate ţările unde se trece alegerea copiilor. Cu câteva zile înainte de manifestarea propriu-zisă, steguleţele sunt aduse la sediul bibliotecii, unde sunt expuse la loc de cinste, împreună cu cele de la ediţiile anterioare.
În ziua convenită pentru manifestare, ambele clase vin să se întâlnească în spaţiul cultural comun al oraşului şi fiecare susţine un scurt program cultural-artistic, cu trei puncte diferite, în limbi de circulaţie europeană. Până în prezent, copiii au optat pentru Imnul Europei, cântece predate la orele de limbi străine, scenete, poezii, ghicitori, amintiri din excursiile sau sejurul cu părinţii în străinătate. Au fost favorizate limbile engleză şi franceză, pentru care există concursuri precum „Cangurul lingvistic" şi zile rezervate în calendarul activităţilor extracurriculare, dar copiii au ales să se exprime şi în italiană, spaniolă şi portugheză - în mod surprinzător, mai puţin în germană sau în maghiară, limbi ale naţionalităţilor conlocuitoare din Ardeal.
După mini-spectacol, se fac câteva fotografii de grup cu clasele reunite şi, dacă timpul o permite, se revăd înregistrările audio-video din spectacol. Selecţia este necesară, deoarece fotografiile şi videoclipurile urmează să fie postate pe blogul bibliotecii: http://jibouan.blogspot.com
Până în prezent, au fost organizate două ediţii ale manifestării. Pentru a accesa rapid informaţiile referitoare la ele, folosiţi eticheta „Ziua Europei", plasată la capătul însemnării, sub fotografii.
În 9 Mai 2013, Uniunea Europeană a fost sărbătorită de şcolarii din clasele a IV-a A de la Liceul Tehnologic „Octavian Goga" şi de la Şcoala „Lucian Blaga", pregătiţi de doamnele învăţătoare Silvia Dunca şi Daniela Coste. La vremea respectivă, ei au pictat pe steguleţele origami culorile drapelelor a 27 state membre. O problemă a constituit-o faptul că şcolarii au un număr redus de ore rezervate învăţării limbilor străine, dar ambele colectivităţi au improvizat şi s-au descurcat cu brio.
În 9 Mai 2013, de comun acord cu directorii educativi din instituţiile de învăţământ implicate, am ales două clase de gimnaziu, a V-a A de la Liceul Tehnologic „Octavian Goga" (diriginte Gabriela Cosma) şi a V-a A de la Şcoala Gimnazială „Lucian Blaga" Jibou (diriginte Mirela Ilieş). De această dată, am profitat de prezenţa în localitate şi am invitat-o pe artista plastică Uca-Maria Iov să participe ca oaspete de onoare. Bucureşteancă de origine, ea a copilărit în Jibou, unde şi-a petrecut vacanţele la bunicii din partea mamei. În prezent, trăieşte şi lucrează în Haarlem, Olanda. Unul dintre momentele nostime, intervenite în timpul dialogului cu copiii, a fost momentul când o fetiţă a întrebat-o cu multă candoare: „Doamna profesoară, câte hectare are Olanda?" Pe tot parcursul evenimentului, pictoriţa a schiţat diferite scene, desene care, atunci când vor fi definitivate, vor fi postate pe blogul „CABARET & JOVIAL": http://ucamariaiov.travelblog.fr/
În ziua următoare, elevii au avut ocazia s-o reîntâlnească pe în parcul central din Jibou, un spaţiu al manifestărilor artistice locale în sezonul cald. Acolo au reluat dialogul şi şi-a îmbogăţit carnetul de schiţe cu noi chipuri candide.
În 2015, cu gândul să diversificăm publicul-ţintă şi să propunem participantilor o experienţă nouă, intenţionăm să reunim în cadrul aceleaşi manifestări două clase de liceu. Rămâne ca demersurile noastre să fie înţelese şi acceptate, astfel încât să ne putem bucura împreună („Insieme", cum cânta Toto Cutugno în 1990) de tot ceea ce Uniunea Europeană le oferă cetăţenilor ei: dreptate, încredere, siguranţă şi identitate culturală.
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.47 / 8 iunie 2014
10 mai 2014
Haugh Béla - Isprăvile lui Háry János (2)
(c) 2014 - Györfi-Deák György
2. Purtat de clopot în zbor
N-aş putea să vă povestesc de-a firu-n păr toată copilăria mea, dar îmi amintesc că odată, să fi avut vreo şapte anişori, am pornit să cutreier lumea. A fost fără voia mea, dar zău că n-am regretat. Obişnuiam ca împreună cu prietenii mei din sat să urcăm în turla bisericii ca să tragem clopotele - şi să furăm ouăle de bufniţă şi de porumbei din cuiburile de acolo ca să ne facem câte-o omletă.
Dar nu doresc să vă povestesc despre acestea, ci despre cea mai ciudată călătorie a mea, deoarece ea a avut loc printr-o modalitate nemaifolosită vreodată de alţii.
Se consideră că în Joia Mare toate clopotele zboară la Roma. Asta o ştiam şi noi, copiii, de unde pui că şi clopotarul ne-a avertizat, să eliberăm frânghiile la timp, altfel ne vor lua în zbor cu ele.
Am urcat în clopotniţă împreună cu alţi trei tovarăşi şi ne-am înţeles prin semne să dăm drumul funiei imediat după dăngănitul cel prelung din răstimpul cât în biserică se cântă Gloria in excelsis Deo. Am tras o ultimă, minunată clopoţire din Postul Mare, apoi le-am strigat fârtaţilor că-i de ajuns. Eu dăngănisem din clopotul cel mare, ăla bătrân şi, la sfârşitul vacarmului festiv, m-am agăţat de funie ca să-i potolesc pendularea şi să-i atenuez bătaia limbii. Dar Moş Ţingălău a continuat să se legene şi, cum mă agăţasem cu putere de el, m-a purtat ba în sus, ba în jos. Întrucât în fereastra turnului am zărit două vrăbii pornite să se certe, m-am minunat de băţoşenia lor într-atât încât am uitat cu desăvârşire să slobozesc frânghia.
Iar clopotul se bălăngănea şi se bălăngănea într-una. Dintr-odată m-am trezit că-s în aer şi că zbor. N-aş putea să vă spun cum am ajuns în afara turlei. Când am privit în urmă, i-am zărit doar pe prietenii mei în fereastra turnului, mă strigau şi îmi făceau semne disperaţi. Nu sunt prea sperios din fire, dar atunci chiar că m-a cuprins groaza. Mi s-a făcut atât de frică încât mai că mi-a scăpat funia din mâini.
Dar, când am aruncat deodată o privire înspre Pământ şi am văzut cât de mult m-aş prăbuşi dacă aş cădea, am prins funia cu putere, iar mai târziu chiar am răsucit-o pe braţ. Atunci deja trecusem dincolo de sat. Într-atât de repede mă purta clopotul încât, dacă începeam să mă uit la un munte, el se şi preschimba în vale. Şi ce văi! Unele era atât de adânci, încât pruncul nou-născut ar fi devenit moşneag până să se caţăre din fund pe înălţimi. Culmile munţilor ajungeau până la stele şi am zărit unul pe care Cloşca cu puii îşi ducea puiuţii ca să pască iarbă.
Apoi, după ce am trecut de munţi, am nimerit acolo unde nici pasărea nu ajunge. Eram deasupra unei mări, o întindere de ape atât de vastă încât ţărmul de dincolo marca sfârşitul lumii. Am şi străbătut-o în zbor cale de mai bine de un ceas, deci am avut timp să văd ce era într-însa. Cum aveam ochii ageri, Doamne-ţi mulţam, privirea mi-a pătruns până la fund, unde peştii roiau aşa cum mişună furnicile aici, acasă la noi. Dar nu era obişnuita plevuşcă - unii dintre ei ar fi putut înghiţi o întreagă corabie cu uşurinţa cu care ar fi păpat o muscă, în vreme ce alţii scuipau atâta apă în văzduh încât prin părţile respective a plouat apoi o zi întreagă. Ce să zic de păianjenii marini! Merită pomeniţi! Îşi ţes pânzele dintr-un fir cât mijlocul meu de gros şi, cu toate acestea, racii mari cât nişte armăsari şi cu cleştii cât cumpenele de fântână le fac ferfeniţă când nimeresc în ele - şi nu-i iartă nici pe ţesătorii cei ticăloşiţi.
Dincolo de mare, am ajuns deasupra unui vulcan în erupţie. În preajma lui era aşa o fierbinţeală încât clopotul a început să se topească şi, dacă ar fi fost să adăstăm acolo, s-ar fi risipit strop cu strop şi aş fi rămas doar cu frânghia în mână. Localnicilor le convine tare mult aşa, întrucât nu trebuie să-şi cumpere lemne de foc şi fiecare poate să-şi ducă acasă câtă magmă doreşte. Ori, dacă n-au chef să care lava fierbinte în cârcă, pot să-şi rumenească slănina acolo, pe buza muntelui.
Am văzut şi alte minunăţii, dar acum nu mi le amintesc pe toate, deoarece aşa îi este dat omului, să uite una-alta când îmbătrâneşte. Dar păstrez vie amintirea faptului că în Roma am vorbit cu Papa. E adevărat, nici n-ar fi meritat să merg la Vatican fără să-l văd pe Sfântul Părinte. Şi-apoi, s-a cuvenit să-l întâlnesc după cât am suferit pe parcursul drumului, atârnat de blestemata aia de funie. Mi-a ros braţul până la os, lucru care s-ar vedea şi azi dacă nu s-ar fi vindecat fără urmă.
Însă atunci, când am ajuns la Roma, am răsuflat uşurat. Toate clopotele din lume - şi ale noastre - au zburat în turla basilicii Sfântul Petru. Era aşa o agitaţie în dreptul ferestrelor, precum roiesc albinele la gura stupului de acasă. A trebuit să aşteptăm destul de mult până să putem intra. Ci în acest turn există o încăpere atât de largă încât încap într-însa toate clopotele din lume şi fiecare dintre ele îsi are locul rezervat aici. Fiecare ştie de care cui să se atârne şi acolo îl aşteaptă pe Papa, care le ţine evidenţa şi-şi notează într-un carneţel fiecare ţingălău care lipseşte. Am văzut aici clopote atât de mari încât bisericuţa noastră ar fi încăput, cu crucea din vârf cu tot, într-însul - dar şi unele micuţe de tot, cât potirul unei floricele de mărgăritar. Acestea proveneau de pe tărâmul zânelor. Se găseau aici de toate soiurile: făurite din aur, argint, ba chiar şi din cleştar.
Însă când le-am luat în seamă, nu mai spânzuram de funie. În clipa când ne-am găsit locul, mi-am eliberat braţul din colac şi am încălecat pe limba clopotului. Acolo l-am aşteptat pe Suveranul Pontif, care a sosit însoţit de o mulţime de prelaţi, mai numeroasă decât puhoiul de oameni adunaţi la noi într-o zi de târg.
De cum ajungea Papa în dreptul unui clopot, acesta se bălăngănea în cui, cinstindu-l astfel pe Prinţul Bisericii. Nouă ne-a venit rândul destul de târziu, răstimp în care am început să-mi fac griji, ce se va întâmpla când mă vor descoperi. Ci numai ce aud odată:
- Cum a ajuns aici unguraşul ăsta?
- Am sosit agăţat de funia clopotului, am răspuns cu mult curaj, lucru care se pare că a fost pe placul Sfântului Părinte, deoarece a zâmbit binedispus şi a continuat:
- Fiule, eşti un prunc de ispravă. Îmi plac băieţii neînfricaţi. Însă mă tem că taică-tău te va scărmăna aprig la întoarcere, pentru că ai plecat fără să-ţi ceri voie de la dânsul. Tu însă spune-i că-l salut şi-l rog să nu te bată. Poate că aşa vei scăpa de băţ.
Apoi şi-a strecurat mâna în reverendă, a scos de acolo o monedă strălucitoare de argint şi mi-a pus-o în palmă. I-am mulţumit respectuos şi i-am sărutat mâna.
- Şi să ai grijă, fiule, ca la întoarcere să nu pici din şa, m-a sfătuit cu un zâmbet cald, apoi a trecut mai departe.
Nici vorbă să cad, dimpotrivă, m-am cuibărit cât se poate de comod pe limba clopotului. Dar a început să mă chinuie foamea, deoarece trecuseră două zile fără să înghit ceva. Din fericire, zburam pe lângă Calea Lactee, aşa că mi-am scufundat de câteva ori pălăria în ea şi am băut cu poftă din laptele ceresc, care e mult mai gustos decât cel dulce cu cacao.
traducere de Franciscus Georgius
Ediţia de bază:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hőstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiată cu menţiune la concursul Szehér de către Societatea literară Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm
Publicată în:
Prăvălia culturală nr.46 / 8 mai 2014
2. Purtat de clopot în zbor
N-aş putea să vă povestesc de-a firu-n păr toată copilăria mea, dar îmi amintesc că odată, să fi avut vreo şapte anişori, am pornit să cutreier lumea. A fost fără voia mea, dar zău că n-am regretat. Obişnuiam ca împreună cu prietenii mei din sat să urcăm în turla bisericii ca să tragem clopotele - şi să furăm ouăle de bufniţă şi de porumbei din cuiburile de acolo ca să ne facem câte-o omletă.
Dar nu doresc să vă povestesc despre acestea, ci despre cea mai ciudată călătorie a mea, deoarece ea a avut loc printr-o modalitate nemaifolosită vreodată de alţii.
Se consideră că în Joia Mare toate clopotele zboară la Roma. Asta o ştiam şi noi, copiii, de unde pui că şi clopotarul ne-a avertizat, să eliberăm frânghiile la timp, altfel ne vor lua în zbor cu ele.
Am urcat în clopotniţă împreună cu alţi trei tovarăşi şi ne-am înţeles prin semne să dăm drumul funiei imediat după dăngănitul cel prelung din răstimpul cât în biserică se cântă Gloria in excelsis Deo. Am tras o ultimă, minunată clopoţire din Postul Mare, apoi le-am strigat fârtaţilor că-i de ajuns. Eu dăngănisem din clopotul cel mare, ăla bătrân şi, la sfârşitul vacarmului festiv, m-am agăţat de funie ca să-i potolesc pendularea şi să-i atenuez bătaia limbii. Dar Moş Ţingălău a continuat să se legene şi, cum mă agăţasem cu putere de el, m-a purtat ba în sus, ba în jos. Întrucât în fereastra turnului am zărit două vrăbii pornite să se certe, m-am minunat de băţoşenia lor într-atât încât am uitat cu desăvârşire să slobozesc frânghia.
Iar clopotul se bălăngănea şi se bălăngănea într-una. Dintr-odată m-am trezit că-s în aer şi că zbor. N-aş putea să vă spun cum am ajuns în afara turlei. Când am privit în urmă, i-am zărit doar pe prietenii mei în fereastra turnului, mă strigau şi îmi făceau semne disperaţi. Nu sunt prea sperios din fire, dar atunci chiar că m-a cuprins groaza. Mi s-a făcut atât de frică încât mai că mi-a scăpat funia din mâini.
Dar, când am aruncat deodată o privire înspre Pământ şi am văzut cât de mult m-aş prăbuşi dacă aş cădea, am prins funia cu putere, iar mai târziu chiar am răsucit-o pe braţ. Atunci deja trecusem dincolo de sat. Într-atât de repede mă purta clopotul încât, dacă începeam să mă uit la un munte, el se şi preschimba în vale. Şi ce văi! Unele era atât de adânci, încât pruncul nou-născut ar fi devenit moşneag până să se caţăre din fund pe înălţimi. Culmile munţilor ajungeau până la stele şi am zărit unul pe care Cloşca cu puii îşi ducea puiuţii ca să pască iarbă.
Apoi, după ce am trecut de munţi, am nimerit acolo unde nici pasărea nu ajunge. Eram deasupra unei mări, o întindere de ape atât de vastă încât ţărmul de dincolo marca sfârşitul lumii. Am şi străbătut-o în zbor cale de mai bine de un ceas, deci am avut timp să văd ce era într-însa. Cum aveam ochii ageri, Doamne-ţi mulţam, privirea mi-a pătruns până la fund, unde peştii roiau aşa cum mişună furnicile aici, acasă la noi. Dar nu era obişnuita plevuşcă - unii dintre ei ar fi putut înghiţi o întreagă corabie cu uşurinţa cu care ar fi păpat o muscă, în vreme ce alţii scuipau atâta apă în văzduh încât prin părţile respective a plouat apoi o zi întreagă. Ce să zic de păianjenii marini! Merită pomeniţi! Îşi ţes pânzele dintr-un fir cât mijlocul meu de gros şi, cu toate acestea, racii mari cât nişte armăsari şi cu cleştii cât cumpenele de fântână le fac ferfeniţă când nimeresc în ele - şi nu-i iartă nici pe ţesătorii cei ticăloşiţi.
Dincolo de mare, am ajuns deasupra unui vulcan în erupţie. În preajma lui era aşa o fierbinţeală încât clopotul a început să se topească şi, dacă ar fi fost să adăstăm acolo, s-ar fi risipit strop cu strop şi aş fi rămas doar cu frânghia în mână. Localnicilor le convine tare mult aşa, întrucât nu trebuie să-şi cumpere lemne de foc şi fiecare poate să-şi ducă acasă câtă magmă doreşte. Ori, dacă n-au chef să care lava fierbinte în cârcă, pot să-şi rumenească slănina acolo, pe buza muntelui.
Am văzut şi alte minunăţii, dar acum nu mi le amintesc pe toate, deoarece aşa îi este dat omului, să uite una-alta când îmbătrâneşte. Dar păstrez vie amintirea faptului că în Roma am vorbit cu Papa. E adevărat, nici n-ar fi meritat să merg la Vatican fără să-l văd pe Sfântul Părinte. Şi-apoi, s-a cuvenit să-l întâlnesc după cât am suferit pe parcursul drumului, atârnat de blestemata aia de funie. Mi-a ros braţul până la os, lucru care s-ar vedea şi azi dacă nu s-ar fi vindecat fără urmă.
Însă atunci, când am ajuns la Roma, am răsuflat uşurat. Toate clopotele din lume - şi ale noastre - au zburat în turla basilicii Sfântul Petru. Era aşa o agitaţie în dreptul ferestrelor, precum roiesc albinele la gura stupului de acasă. A trebuit să aşteptăm destul de mult până să putem intra. Ci în acest turn există o încăpere atât de largă încât încap într-însa toate clopotele din lume şi fiecare dintre ele îsi are locul rezervat aici. Fiecare ştie de care cui să se atârne şi acolo îl aşteaptă pe Papa, care le ţine evidenţa şi-şi notează într-un carneţel fiecare ţingălău care lipseşte. Am văzut aici clopote atât de mari încât bisericuţa noastră ar fi încăput, cu crucea din vârf cu tot, într-însul - dar şi unele micuţe de tot, cât potirul unei floricele de mărgăritar. Acestea proveneau de pe tărâmul zânelor. Se găseau aici de toate soiurile: făurite din aur, argint, ba chiar şi din cleştar.
Însă când le-am luat în seamă, nu mai spânzuram de funie. În clipa când ne-am găsit locul, mi-am eliberat braţul din colac şi am încălecat pe limba clopotului. Acolo l-am aşteptat pe Suveranul Pontif, care a sosit însoţit de o mulţime de prelaţi, mai numeroasă decât puhoiul de oameni adunaţi la noi într-o zi de târg.
De cum ajungea Papa în dreptul unui clopot, acesta se bălăngănea în cui, cinstindu-l astfel pe Prinţul Bisericii. Nouă ne-a venit rândul destul de târziu, răstimp în care am început să-mi fac griji, ce se va întâmpla când mă vor descoperi. Ci numai ce aud odată:
- Cum a ajuns aici unguraşul ăsta?
- Am sosit agăţat de funia clopotului, am răspuns cu mult curaj, lucru care se pare că a fost pe placul Sfântului Părinte, deoarece a zâmbit binedispus şi a continuat:
- Fiule, eşti un prunc de ispravă. Îmi plac băieţii neînfricaţi. Însă mă tem că taică-tău te va scărmăna aprig la întoarcere, pentru că ai plecat fără să-ţi ceri voie de la dânsul. Tu însă spune-i că-l salut şi-l rog să nu te bată. Poate că aşa vei scăpa de băţ.
Apoi şi-a strecurat mâna în reverendă, a scos de acolo o monedă strălucitoare de argint şi mi-a pus-o în palmă. I-am mulţumit respectuos şi i-am sărutat mâna.
- Şi să ai grijă, fiule, ca la întoarcere să nu pici din şa, m-a sfătuit cu un zâmbet cald, apoi a trecut mai departe.
Nici vorbă să cad, dimpotrivă, m-am cuibărit cât se poate de comod pe limba clopotului. Dar a început să mă chinuie foamea, deoarece trecuseră două zile fără să înghit ceva. Din fericire, zburam pe lângă Calea Lactee, aşa că mi-am scufundat de câteva ori pălăria în ea şi am băut cu poftă din laptele ceresc, care e mult mai gustos decât cel dulce cu cacao.
traducere de Franciscus Georgius
Ediţia de bază:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hőstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiată cu menţiune la concursul Szehér de către Societatea literară Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm
Publicată în:
Prăvălia culturală nr.46 / 8 mai 2014
09 martie 2014
Reflexii ale reflectării
(c) 2014 Györfi-Deák György
Viorel Mureşan îşi răsfiră haiku-urile din „Bibliotecarul furnicilor” (în vol. „Lumina absentă”, Ed. Paralela 45, 2000) între două reflectări acvatice ale celor mai vizibile corpuri cereşti, fratele şi sora despărţite preventiv de Dumnezeu, pe care, arareori, numai eclipsele îi adună laolaltă. La poetul echinoxist, astrele majore reprezintă cei doi picuri complementari în jurul cărora se fugăresc incontinuu lacrimile monadei chinezeşti, două borne de marcaj între care se întind firea, nemurirea şi fiorul poetic.
Primul tristih transformă noaptea în zi:
Ultimul reprezintă un act candid, magic, de dispersare a realităţii în unda unei ape placide:
Galbenul inflorescenţei plutitoare limitează puterea de cuprindere a întunericului şi se transformă într-o promisiune a luminii. Pe de altă parte, strălucirea astrului diurn ne orbeşte prin oglindirea în luciul tulburat, de aici iluzia risipirii în reflexie. Poetul ne deschide ochii sau ni-i închide prin ingenioase distorsionări senzoriale, truchează percepţiile prin împingerea lor la limitele simţurilor noastre.
Suprafaţa apei, ca orice oglindă, deschide un spaţiu paralel, în care dreapta devine stânga de la sine. Înmulţind oglinzile, putem chiar întoarce imaginea lumii cu susul în jos, ori să mărim ceea ce este la ani lumină depărtare (telescopul lui Newton), ori să strangulăm orice volum la o linie. Dintotdeauna, suprafeţele reflectante au stat la baza dispozitivelor, cutiilor fermecate ale iluzioniştilor.
Oglinzile pot deveni instrumente ale manipulării, dacă ele sunt folosite cu intenţii de inspiraţie demonică. Lui Nicolae Ceauşescu i s-a pus o oglindă în faţă ca să-şi cultive narcisismul, dar ea a constituit totodată un paravan menit să-l împiedice a vedea ce se întâmplă cu adevărat în ţară. „Speculum” nu este numai oglinjoara medicală folosită pentru a vedea ce se întâmplă în locuri greu accesibile. Aliajul de două treimi cupru şi o treime staniu din care este confecţionată pare să fie argint, de aici termenul de „speculaţie”, rezultat al folosirii lui pentru baterea de monede fără valoare.
Scriitorul este un magician, un om care stăpâneşte vraja cuvintelor. Dar tot el este cel chemat să nu înşele, nici măcar de dragul divertismentului. Pentru că, aidoma omului hărăzit să creeze, şi semenii săi sunt nişte oglinzi. Iar cel plasat în infinitul creat de plasarea paralelă a suprafeţelor reflectorizante se poate pierde atât de uşor în lumea neştiută, deschisă cu sau fără voie în urma interacţiunilor sociale.
Creatorul ne-a dat o cale a sufletului, care ne poate ajuta să nu ne lăsăm înşelaţi de iluzii, de oglindirile rău-voitoare, de rătăcirea întru pieire. Oglinzile nu au pleoape. Însă ochii noştri au şi pot întrerupe o proiecţie intercalată ca substitut al realităţii. Mintea, simţurile şi simţirile ne sunt tot atâtea reazăme într-ajutor.
Arta de a trăi în bună pace nu se bazează pe nici un secret extrem-oriental, ci pe un principiu de o banalitate şocantă. Reflexiile mincinoase pot fi discernute prin reflectarea lor în suflet. Ca să reflectăm, trebuie musai să ne oprim preţ de o clipă. Zicea un înţelept să nu încurcăm lucrurile între ele: să şedem când stăm şi să fugim când alergăm, niciodată invers. Goana nu ne lasă timp pentru reflecţii. Ochii noştri sunt derutaţi de succesiunile rapide, dar ne putem apăra atât de uşor de flash-uri: trebuie doar să ne oprim, să închidem ochii şi să ne cufundăm în sine pentru a analiza situaţia.
Dau un singur, ultim exemplu, sugestiv prin concizie, un haiku al modernităţii decojite de orice înveliş vătămător, rod al aceluiaşi uimitor Viorel Mureşan:
Apărută în:
Prăvălia culturală nr.44 / 8 Martie 2014
Viorel Mureşan îşi răsfiră haiku-urile din „Bibliotecarul furnicilor” (în vol. „Lumina absentă”, Ed. Paralela 45, 2000) între două reflectări acvatice ale celor mai vizibile corpuri cereşti, fratele şi sora despărţite preventiv de Dumnezeu, pe care, arareori, numai eclipsele îi adună laolaltă. La poetul echinoxist, astrele majore reprezintă cei doi picuri complementari în jurul cărora se fugăresc incontinuu lacrimile monadei chinezeşti, două borne de marcaj între care se întind firea, nemurirea şi fiorul poetic.
Primul tristih transformă noaptea în zi:
s-a agăţat
luna de gard? E o
păpădie pe apă
Ultimul reprezintă un act candid, magic, de dispersare a realităţii în unda unei ape placide:
s-a trezit copilul
dizolvă cu un băţ
soarele în lac
Galbenul inflorescenţei plutitoare limitează puterea de cuprindere a întunericului şi se transformă într-o promisiune a luminii. Pe de altă parte, strălucirea astrului diurn ne orbeşte prin oglindirea în luciul tulburat, de aici iluzia risipirii în reflexie. Poetul ne deschide ochii sau ni-i închide prin ingenioase distorsionări senzoriale, truchează percepţiile prin împingerea lor la limitele simţurilor noastre.
Suprafaţa apei, ca orice oglindă, deschide un spaţiu paralel, în care dreapta devine stânga de la sine. Înmulţind oglinzile, putem chiar întoarce imaginea lumii cu susul în jos, ori să mărim ceea ce este la ani lumină depărtare (telescopul lui Newton), ori să strangulăm orice volum la o linie. Dintotdeauna, suprafeţele reflectante au stat la baza dispozitivelor, cutiilor fermecate ale iluzioniştilor.
Oglinzile pot deveni instrumente ale manipulării, dacă ele sunt folosite cu intenţii de inspiraţie demonică. Lui Nicolae Ceauşescu i s-a pus o oglindă în faţă ca să-şi cultive narcisismul, dar ea a constituit totodată un paravan menit să-l împiedice a vedea ce se întâmplă cu adevărat în ţară. „Speculum” nu este numai oglinjoara medicală folosită pentru a vedea ce se întâmplă în locuri greu accesibile. Aliajul de două treimi cupru şi o treime staniu din care este confecţionată pare să fie argint, de aici termenul de „speculaţie”, rezultat al folosirii lui pentru baterea de monede fără valoare.
Scriitorul este un magician, un om care stăpâneşte vraja cuvintelor. Dar tot el este cel chemat să nu înşele, nici măcar de dragul divertismentului. Pentru că, aidoma omului hărăzit să creeze, şi semenii săi sunt nişte oglinzi. Iar cel plasat în infinitul creat de plasarea paralelă a suprafeţelor reflectorizante se poate pierde atât de uşor în lumea neştiută, deschisă cu sau fără voie în urma interacţiunilor sociale.
Creatorul ne-a dat o cale a sufletului, care ne poate ajuta să nu ne lăsăm înşelaţi de iluzii, de oglindirile rău-voitoare, de rătăcirea întru pieire. Oglinzile nu au pleoape. Însă ochii noştri au şi pot întrerupe o proiecţie intercalată ca substitut al realităţii. Mintea, simţurile şi simţirile ne sunt tot atâtea reazăme într-ajutor.
Arta de a trăi în bună pace nu se bazează pe nici un secret extrem-oriental, ci pe un principiu de o banalitate şocantă. Reflexiile mincinoase pot fi discernute prin reflectarea lor în suflet. Ca să reflectăm, trebuie musai să ne oprim preţ de o clipă. Zicea un înţelept să nu încurcăm lucrurile între ele: să şedem când stăm şi să fugim când alergăm, niciodată invers. Goana nu ne lasă timp pentru reflecţii. Ochii noştri sunt derutaţi de succesiunile rapide, dar ne putem apăra atât de uşor de flash-uri: trebuie doar să ne oprim, să închidem ochii şi să ne cufundăm în sine pentru a analiza situaţia.
Dau un singur, ultim exemplu, sugestiv prin concizie, un haiku al modernităţii decojite de orice înveliş vătămător, rod al aceluiaşi uimitor Viorel Mureşan:
ibovnice fug
de stăpâni - trenul ducându-şi
oglinzile
Apărută în:
Prăvălia culturală nr.44 / 8 Martie 2014
10 iulie 2013
Rusaliile crăciuniţelor
(c) 2013 - Györfi-Deák György
La cea de-a XXX-a ediţie a Festivalului „Căluşarii”, organizat în mod tradiţional de Sânziene (Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul), a stârnit senzaţie spectacolul oferit de echipa crăciuniţelor din satul Piscu de Vale, comuna Dor-Împădurit, judeţul Minunaţi.
Să începem ierarhic şi organizat. Întâi, directorul festivalului (anul acesta, internaţional, că a răspuns la invitaţie şi o formaţie de peste Prut, din raionul Sorcova):
- Domnul Silvestru Dămblăgilă, metodist la Centrul European de Afirmare şi Promovare Antropologică.
- Căluţul este un dans dramaturgic...
- ...taumaturgic, se aude din spate o voce gravă, `a la Andrei Pleşu.
- Adică e un joc contra Rusaliilor...
- ...rusalcelor...
Îi fac semn lui Vali să taie înregistrarea, apoi ne holbăm cu toţii la individ. E un ochelarist în cămaşă boţită de transpiraţie, cu sprâncene umflate, burtos, bărbos, chelos şi roş la nas. I se citeşte pe chip dorinţa de a lămuri, se vede că ştie multe şi, mai ales, că ştie ce spune. La fel de limpede, se desluşeşte că-i după a doua cinzeacă de vinars. Directorul îşi aranjează nodul de la cravată şi-l repezeşte:
- Dom' profesor, nu mă bruia, că mă fac pară şi pleacă autobuzul fără dumneata, mă jur că rămâi aici până la a trei'şi'una ediţie.
Respiră adânc, apoi ni se adresează ceva mai calm:
- Domnu' reporter, putem continua?
Cameramanul aprobă din cap. Lămurit, reprezentantul C.E.A.P.A. continuă:
- Aşa cum bine ştim, e Ielele, fecioarele fermecate, pe care-l joacă vara în poieni. Adică ele dansează şi-i înnebuneşte pe flăcăul care trage cu ochiul. Îi damblageşte şi atunci nu se face bine, până vine ceata de feciori juraţi să ducă viaţă curată, şi-l hopăie, şi-l tropăie, ca să se vindece.
Evident, omul e emoţionat şi tulburat. Îmi retrag microfonul şi-i zâmbesc:
- Vă mulţumim pentru interviu. O să vă căutăm din nou.
Ne strecurăm cu greu prin mulţime. Vali duce camera pe umăr. Ca tot omul păţit, ţine cealaltă palmă pe geantă, să nu se strecoare vreo mânuţă înăuntru şi să rămână fără filtrele de polarizare. Publicul aplaudă în extaz. Unii, fără să ştie că aparatul e oprit, zâmbesc fericiţi şi ne fac semne. Ne apropiem de scenă. Grupul de dansatoare îmbujorate care ne-au atras atenţia tocmai coboară, strecurându-se fericite printre colegii fotoreporteri înşiruiţi pe buza scenei. Fetele s-au costumat în roşu şi poartă tradiţionalele fesuri de Crăciun pe cap. Ne înscriem pe o traiectorie de intercepţie, dar ele ne îndrumă către un bărbat între două vârste, în jurul căruia se grupează curioase.
- Sunt Vladimir Tzeparu, directorul căminului cultural din Piscu, se prezintă el.
- Veniţi de departe? mă interesez şi ne mărturiseşte că au călătorit mai multe sute de kilometri într-un vechi autocar înfierbântat, pe drumuri pline de hârtoape şi de praf, pentru a participa la cel mai popular eveniment al formaţiilor artistice de amatori. Le încurajează pe fete să nu fie sfioase, să răspundă şi ele la întrebări.
- De ce aţi ales să fiţi crăciuniţe?
- Iniţial, am fost şi noi căluşăriţe, ne răspunde o pistruiată roşcată, dar după ce am ţinut spectacolul în seara de Crăciun, baciu Loţi a mustăcit către noi şi ne-a zis cu lacrimi în ochi: „No, ştroame scuteciste are moşul.”
- Vasile Lorinţeanu, intervine conducătorul ansamblului, este liderul de opinie al colectivului de agricultori din Piscu de Vale.
- Atunci ne-am gândit că trebuie să facem cumva, să fie diferit, dar să fie şi distractiv, să îmbinăm tradiţionalul cu modernul.
- Ştiţi, la noi în sat se nasc mai mult fete, se bagă o bălăucă în vorbă.
Replica soseşte de la o minionă negruţă şi iute ca piperul:
- Ba avem şi băieţi, da' n-au putut veni cu noi, că joacă fotbal, e Cupa Văilor şi au meciul de calificare contra echipei din Bulgari.
- E prima dată când veniţi aici? schimb repede subiectul.
- O, nu! sare pe mine corul de voci. Da, ne place, ne-am făcut prieteni, ştim că ne întâlnim aici.
Culoarea roşie dominantă a echipamentului îmi sugerează o idee.
- De ce nu v-aţi făcut majorete? le întreb curios.
- O să răspund eu, intervine Vladimir Tzeparu. Pentru că nu există decât un singur festival de acest gen în ţară, undeva în judeţul Zalău. Nu zic, e bună pălinca de Sălaj, dar nu e pentru domnişoare. Pe când aşa, cu căluşăriţele, acum cu crăciuniţele, am putut merge pe la toate manifestările artistice din sezonul estival. Am avut un program încărcat, am prins chiar şi câteva zile la mare, la Costineşti, apoi vom fugi pe Muntele Găina, de acolo la Slănic Moldova. Străbatem şi vedem lumea.
- Aveţi mare succes la public, constat cu un entuziasm mai mare decât mi-ar permite profesionalismul. Ce să-i faci, sunt fete tot una şi una!
- Ideea mi-a venit în chip de ajutor providenţial pentru aceste tinere, mărturiseşte domnu' Vlăduţ. Ştiţi cum e Crăciunul la noi, cu zăpada până în pod şi lupii pe acoperiş. În sala de spectacol e foarte frig, ca-n decembrie, iar la repetiţii fetiţele tremurau de frig, că nu purtau pe ele decât opincile şi iile, aşa, să se vadă că-s frumoase şi sănătoase, „menta sana in corpore sanie”.
Bine că nu-i profesorul ăla băgăcios pe aici. Să am grijă, să tăiem citatul la post-procesare.
- Nu-i mare lucru să coşi un brâu cu bretele tricolore încrucişate, să-ţi pui zurgălăi la cioareci şi o pălărie cu pompoane pe cap, aşa că am ales să bag „Căluşul” în repertoriul festivităţii, pentru că-i un dans românesc, cu tradiţie - şi-i foarte dinamic, cu mare consum de energie, aşa tinerele se încălzesc singure pe parcursul programului. Doamne fereşte să facă vreuna pneumonie, că n-avem nici doctor, nici asistentă, iar Lucreţia Lucăi, bătrâna moaşă, a îmbătrânit şi nu vede desluşit, îi vine greu să înfigă acul de seringă în poponeaţa omului.
- Dar de unde aţi învăţat dansul?
- Io, se mândreşte directorul, am ştiut paşii, că m-a luat Ceauşescu la armată în Insula Mare a Brăilei, împărăţia cucuruzului, unde am nimerit laolaltă cu oltenii, băieţi foarte buni, cât timp nu vorbeşti ungureşte cu ei. De la ei l-am învăţat şi l-am adus acasă, la noi.
- Vă mulţumim şi vă urăm mult succes în continuare.
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.36 / 8 iulie 2014
La cea de-a XXX-a ediţie a Festivalului „Căluşarii”, organizat în mod tradiţional de Sânziene (Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul), a stârnit senzaţie spectacolul oferit de echipa crăciuniţelor din satul Piscu de Vale, comuna Dor-Împădurit, judeţul Minunaţi.
Să începem ierarhic şi organizat. Întâi, directorul festivalului (anul acesta, internaţional, că a răspuns la invitaţie şi o formaţie de peste Prut, din raionul Sorcova):
- Domnul Silvestru Dămblăgilă, metodist la Centrul European de Afirmare şi Promovare Antropologică.
- Căluţul este un dans dramaturgic...
- ...taumaturgic, se aude din spate o voce gravă, `a la Andrei Pleşu.
- Adică e un joc contra Rusaliilor...
- ...rusalcelor...
Îi fac semn lui Vali să taie înregistrarea, apoi ne holbăm cu toţii la individ. E un ochelarist în cămaşă boţită de transpiraţie, cu sprâncene umflate, burtos, bărbos, chelos şi roş la nas. I se citeşte pe chip dorinţa de a lămuri, se vede că ştie multe şi, mai ales, că ştie ce spune. La fel de limpede, se desluşeşte că-i după a doua cinzeacă de vinars. Directorul îşi aranjează nodul de la cravată şi-l repezeşte:
- Dom' profesor, nu mă bruia, că mă fac pară şi pleacă autobuzul fără dumneata, mă jur că rămâi aici până la a trei'şi'una ediţie.
Respiră adânc, apoi ni se adresează ceva mai calm:
- Domnu' reporter, putem continua?
Cameramanul aprobă din cap. Lămurit, reprezentantul C.E.A.P.A. continuă:
- Aşa cum bine ştim, e Ielele, fecioarele fermecate, pe care-l joacă vara în poieni. Adică ele dansează şi-i înnebuneşte pe flăcăul care trage cu ochiul. Îi damblageşte şi atunci nu se face bine, până vine ceata de feciori juraţi să ducă viaţă curată, şi-l hopăie, şi-l tropăie, ca să se vindece.
Evident, omul e emoţionat şi tulburat. Îmi retrag microfonul şi-i zâmbesc:
- Vă mulţumim pentru interviu. O să vă căutăm din nou.
Ne strecurăm cu greu prin mulţime. Vali duce camera pe umăr. Ca tot omul păţit, ţine cealaltă palmă pe geantă, să nu se strecoare vreo mânuţă înăuntru şi să rămână fără filtrele de polarizare. Publicul aplaudă în extaz. Unii, fără să ştie că aparatul e oprit, zâmbesc fericiţi şi ne fac semne. Ne apropiem de scenă. Grupul de dansatoare îmbujorate care ne-au atras atenţia tocmai coboară, strecurându-se fericite printre colegii fotoreporteri înşiruiţi pe buza scenei. Fetele s-au costumat în roşu şi poartă tradiţionalele fesuri de Crăciun pe cap. Ne înscriem pe o traiectorie de intercepţie, dar ele ne îndrumă către un bărbat între două vârste, în jurul căruia se grupează curioase.
- Sunt Vladimir Tzeparu, directorul căminului cultural din Piscu, se prezintă el.
- Veniţi de departe? mă interesez şi ne mărturiseşte că au călătorit mai multe sute de kilometri într-un vechi autocar înfierbântat, pe drumuri pline de hârtoape şi de praf, pentru a participa la cel mai popular eveniment al formaţiilor artistice de amatori. Le încurajează pe fete să nu fie sfioase, să răspundă şi ele la întrebări.
- De ce aţi ales să fiţi crăciuniţe?
- Iniţial, am fost şi noi căluşăriţe, ne răspunde o pistruiată roşcată, dar după ce am ţinut spectacolul în seara de Crăciun, baciu Loţi a mustăcit către noi şi ne-a zis cu lacrimi în ochi: „No, ştroame scuteciste are moşul.”
- Vasile Lorinţeanu, intervine conducătorul ansamblului, este liderul de opinie al colectivului de agricultori din Piscu de Vale.
- Atunci ne-am gândit că trebuie să facem cumva, să fie diferit, dar să fie şi distractiv, să îmbinăm tradiţionalul cu modernul.
- Ştiţi, la noi în sat se nasc mai mult fete, se bagă o bălăucă în vorbă.
Replica soseşte de la o minionă negruţă şi iute ca piperul:
- Ba avem şi băieţi, da' n-au putut veni cu noi, că joacă fotbal, e Cupa Văilor şi au meciul de calificare contra echipei din Bulgari.
- E prima dată când veniţi aici? schimb repede subiectul.
- O, nu! sare pe mine corul de voci. Da, ne place, ne-am făcut prieteni, ştim că ne întâlnim aici.
Culoarea roşie dominantă a echipamentului îmi sugerează o idee.
- De ce nu v-aţi făcut majorete? le întreb curios.
- O să răspund eu, intervine Vladimir Tzeparu. Pentru că nu există decât un singur festival de acest gen în ţară, undeva în judeţul Zalău. Nu zic, e bună pălinca de Sălaj, dar nu e pentru domnişoare. Pe când aşa, cu căluşăriţele, acum cu crăciuniţele, am putut merge pe la toate manifestările artistice din sezonul estival. Am avut un program încărcat, am prins chiar şi câteva zile la mare, la Costineşti, apoi vom fugi pe Muntele Găina, de acolo la Slănic Moldova. Străbatem şi vedem lumea.
- Aveţi mare succes la public, constat cu un entuziasm mai mare decât mi-ar permite profesionalismul. Ce să-i faci, sunt fete tot una şi una!
- Ideea mi-a venit în chip de ajutor providenţial pentru aceste tinere, mărturiseşte domnu' Vlăduţ. Ştiţi cum e Crăciunul la noi, cu zăpada până în pod şi lupii pe acoperiş. În sala de spectacol e foarte frig, ca-n decembrie, iar la repetiţii fetiţele tremurau de frig, că nu purtau pe ele decât opincile şi iile, aşa, să se vadă că-s frumoase şi sănătoase, „menta sana in corpore sanie”.
Bine că nu-i profesorul ăla băgăcios pe aici. Să am grijă, să tăiem citatul la post-procesare.
- Nu-i mare lucru să coşi un brâu cu bretele tricolore încrucişate, să-ţi pui zurgălăi la cioareci şi o pălărie cu pompoane pe cap, aşa că am ales să bag „Căluşul” în repertoriul festivităţii, pentru că-i un dans românesc, cu tradiţie - şi-i foarte dinamic, cu mare consum de energie, aşa tinerele se încălzesc singure pe parcursul programului. Doamne fereşte să facă vreuna pneumonie, că n-avem nici doctor, nici asistentă, iar Lucreţia Lucăi, bătrâna moaşă, a îmbătrânit şi nu vede desluşit, îi vine greu să înfigă acul de seringă în poponeaţa omului.
- Dar de unde aţi învăţat dansul?
- Io, se mândreşte directorul, am ştiut paşii, că m-a luat Ceauşescu la armată în Insula Mare a Brăilei, împărăţia cucuruzului, unde am nimerit laolaltă cu oltenii, băieţi foarte buni, cât timp nu vorbeşti ungureşte cu ei. De la ei l-am învăţat şi l-am adus acasă, la noi.
- Vă mulţumim şi vă urăm mult succes în continuare.
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.36 / 8 iulie 2014
10 iunie 2013
Muzeul jucăuşilor
(c) 2013 - Györfi-Deák György
Mai bine de o lună, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă „Vasile Lucăcel” din Zalău a găzduit o inedită expoziţie de jucării vechi, strânse de bucureşteanul Dumitru Cristian, preşedintele Asociaţiei Muzeul Jucăriilor. Numai în două zile, la sfârşitul de săptămână din 18-19 mai, cu prilejul „Nopţii porţilor deschise”, când oamenii au putut intra gratis, ea a fost vizitată de circa 700 de curioşi. Colecţia cuprinde câteva sute de piese. Multe dintre ele provin dinainte de „epoca cauciucului şi plasticului” şi sunt confecţionate din lemn, carton, cârpe, pănuşi, tinichea. Alăturate lor, o galerie foto de portrete de copii dinainte de zorii „civilizaţiei digitale”. Chipuri bucălate, zâmbitoare, încrezătoare în viitor, dornice să descopere lumea.
Mă uit la micuţii de azi. Ce deosebire! Chipuri absorbite, absente, surde şi tăcute. Stau tot timpul cu nasul într-un monitor. Dacă părinţii reuşesc cumva, prin absurd, să-i desprindă de calculator, ei îşi scot consoala de buzunar sau telefonul mobil şi îşi continuă netulburaţi hălăduiala în lumea virtuală. Le atragi atenţia, uite, acolo a început eclipsa de Lună şi ei ridică din umeri: „Lasă-ne! O s-o vedem deseară la televizor.” Ca să te înţelegi cu ei, trebuie să-ţi faci cont pe canalul lor de chat şi să-i „buzzui” cu încăpăţânare, dar te „bannează” (te exclud) imediat ce îşi dau seama cine eşti şi de ce îi tulburi.
Mă tem că urmaşii acestor „musculiţe lipite de ecran” nu vor mai fi interesaţi deloc de joacă, de mişcarea în aer liber (la orele când soarele n-are dinţi). Dar tot învăţul are şi un dezvăţ! Şi-atunci, nişte bătrânei simpatici (care au dat în mintea copiilor de acum 50 de ani) vor strânge mână de la mână fonduri ca să amenajeze într-o dumbravă de la marginea oraşului un spaţiu numit „Muzeul jucăuşilor”.
În primul despărţământ, vor planta un cireş aidoma celui în care s-a urcat Nică a Petrei Ciubotariului din „Amintirle” lui Creangă. Din păcate, ca să evite confuzia cu marijuana (Cannabis indica), organizatorii vor fi obligaţi prin lege să renunţe la plantarea cânepei obişnuite (Cannabis sativa). Eventual, vor sădi „iarba elefantului”, o plantă cu creştere rapidă, atât de căutată astăzi în industria panourilor aglomerate din lemn. Recoltată periodic, vânzarea ei va permite sponsorizarea unei tonete unde doritorii vor găsi halviţe cu stafide, covrigei săraţi, bragă proaspătă şi ceai de tei îndulcit cu miere polifloră.
În următoarea secţiune, pe un ţărm de mare, mai mulţi copii vor construi castele din nisip. Apa va fi călduţă şi de un albastru marin, fără urme de petrol sau alge roşii. Nisipul cuarţos va fi cernut cu atenţie, ca să se elimine cioburile tăioase de sticlă, dopurile metalice de bere şi „pufuleţii” de „canis merga”. Se vor adăuga pietricele cu muchiile rotunjite şi cochilii variat colorate. Valurile nu vor depăşi cinsprezece centimetri, iar briza zece kilometri pe oră. Din când în când, câte un vapor va trece pe buza orizontului şi va boncălui din goarne. La nevoie, când vor apare semne de moleşeală, o lotcă va aduce câţiva piraţi şi nişte papagali.
La capătul plajei, un clown în haine colorate ţipător îi va invita pe copii în arena circului, unde micii magicienii vor scoate iepuraşi din jobene, maimuţelele se vor da peste cap pe beţele cu mâner, contorsionistele vor face puntea, omul-ghiulea va tâşni din gâtul unei sticle de suc, elefanţii-stropitoare vor împroşca publicul cu apă, iar jongleurii vor împărţi portocale şi glume ca să nu rămână nimeni supărat. Câinele Mihail va cânta melodia generică din „Luminile rampei”, aplaudat de trupa de foci şi pinguini de la delfinariu.
Dincolo, lângă rondul de flori, se va întinde o păturică, unde mai multe păpuşi le vor aştepta pe fetiţe. Un dulăpior cu multe haine şi o comodă cu ceşcuţe de ceai vor constitui un decor minim. Câteva năframe vor închipui nişte mese şi un pătuţ. Accesul căţeluşilor şi pisicuţelor va fi neîngrădit. În schimb, ca să pătrundă „în căsuţă”, oaspeţii îşi vor scoate obligatoriu încălţările pe marginea păturii. Dacă se poartă civilizat, când se vor juca „am pierdut o batistuţă” vor primi câte un pupic.
Pe porţiunea de teren cu multe tufe, două echipe se vor juca „de-a hoţii şi vardiştii”. Primii îşi vor lăsa mustăţi haiduceşti şi vor călări nişte ponei închiriaţi de la circ. Cei din poteră vor purta uniformă şi vor dispune de motociclete cu girofar şi megafon. Dacă au trecut în clasa a treia şi deja cunosc literele, vor avea voie să scoată şi chitanţierul de amenzi.
Auziţi fluieratul ascuţit şi pufăitul vălătucilor de fum? Pe acolo circulă garnitura trenuleţului de agrement, cu pornire de la peronul doi şi-un sfert. La fiecare tură, se schimbă mecanicul. Călătorii sunt rugaţi să poftească în vagoane. Anunţurile de pe peron se vor face pe fondul cântecului trupei Iris, „Trenul fără naş” ori al „Holografului” cu Gabriel Cotabiţă interpretând „Ai bilet? Ba nu! Ba da!” (V-am avertizat că muzeul a fost înfiinţat de nişte moşi de acum 50 de ani!)
Muzeul jucăuşilor va fi plin de copii cu haine murdare, pantalonaşi rupţi, genunchi jupuiţi, poate cu nişte mici vânătai pe ici, pe colo - dar roşii în obraji, nişte micuţi vânjoşi cu pielea bronzată, cu ochii strălucitori. Ei se vor culca rupţi de oboseală şi vor visa că sunt sărutaţi zâne atunci când mămica îi va înveli cu păturica. Şi a doua zi, când se vor trezi, vor uita de tastaturi şi console - vor începe să se joace „de-a jucăuşii”...
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.35 / 8 iunie 2013
Mai bine de o lună, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă „Vasile Lucăcel” din Zalău a găzduit o inedită expoziţie de jucării vechi, strânse de bucureşteanul Dumitru Cristian, preşedintele Asociaţiei Muzeul Jucăriilor. Numai în două zile, la sfârşitul de săptămână din 18-19 mai, cu prilejul „Nopţii porţilor deschise”, când oamenii au putut intra gratis, ea a fost vizitată de circa 700 de curioşi. Colecţia cuprinde câteva sute de piese. Multe dintre ele provin dinainte de „epoca cauciucului şi plasticului” şi sunt confecţionate din lemn, carton, cârpe, pănuşi, tinichea. Alăturate lor, o galerie foto de portrete de copii dinainte de zorii „civilizaţiei digitale”. Chipuri bucălate, zâmbitoare, încrezătoare în viitor, dornice să descopere lumea.
Mă uit la micuţii de azi. Ce deosebire! Chipuri absorbite, absente, surde şi tăcute. Stau tot timpul cu nasul într-un monitor. Dacă părinţii reuşesc cumva, prin absurd, să-i desprindă de calculator, ei îşi scot consoala de buzunar sau telefonul mobil şi îşi continuă netulburaţi hălăduiala în lumea virtuală. Le atragi atenţia, uite, acolo a început eclipsa de Lună şi ei ridică din umeri: „Lasă-ne! O s-o vedem deseară la televizor.” Ca să te înţelegi cu ei, trebuie să-ţi faci cont pe canalul lor de chat şi să-i „buzzui” cu încăpăţânare, dar te „bannează” (te exclud) imediat ce îşi dau seama cine eşti şi de ce îi tulburi.
Mă tem că urmaşii acestor „musculiţe lipite de ecran” nu vor mai fi interesaţi deloc de joacă, de mişcarea în aer liber (la orele când soarele n-are dinţi). Dar tot învăţul are şi un dezvăţ! Şi-atunci, nişte bătrânei simpatici (care au dat în mintea copiilor de acum 50 de ani) vor strânge mână de la mână fonduri ca să amenajeze într-o dumbravă de la marginea oraşului un spaţiu numit „Muzeul jucăuşilor”.
În primul despărţământ, vor planta un cireş aidoma celui în care s-a urcat Nică a Petrei Ciubotariului din „Amintirle” lui Creangă. Din păcate, ca să evite confuzia cu marijuana (Cannabis indica), organizatorii vor fi obligaţi prin lege să renunţe la plantarea cânepei obişnuite (Cannabis sativa). Eventual, vor sădi „iarba elefantului”, o plantă cu creştere rapidă, atât de căutată astăzi în industria panourilor aglomerate din lemn. Recoltată periodic, vânzarea ei va permite sponsorizarea unei tonete unde doritorii vor găsi halviţe cu stafide, covrigei săraţi, bragă proaspătă şi ceai de tei îndulcit cu miere polifloră.
În următoarea secţiune, pe un ţărm de mare, mai mulţi copii vor construi castele din nisip. Apa va fi călduţă şi de un albastru marin, fără urme de petrol sau alge roşii. Nisipul cuarţos va fi cernut cu atenţie, ca să se elimine cioburile tăioase de sticlă, dopurile metalice de bere şi „pufuleţii” de „canis merga”. Se vor adăuga pietricele cu muchiile rotunjite şi cochilii variat colorate. Valurile nu vor depăşi cinsprezece centimetri, iar briza zece kilometri pe oră. Din când în când, câte un vapor va trece pe buza orizontului şi va boncălui din goarne. La nevoie, când vor apare semne de moleşeală, o lotcă va aduce câţiva piraţi şi nişte papagali.
La capătul plajei, un clown în haine colorate ţipător îi va invita pe copii în arena circului, unde micii magicienii vor scoate iepuraşi din jobene, maimuţelele se vor da peste cap pe beţele cu mâner, contorsionistele vor face puntea, omul-ghiulea va tâşni din gâtul unei sticle de suc, elefanţii-stropitoare vor împroşca publicul cu apă, iar jongleurii vor împărţi portocale şi glume ca să nu rămână nimeni supărat. Câinele Mihail va cânta melodia generică din „Luminile rampei”, aplaudat de trupa de foci şi pinguini de la delfinariu.
Dincolo, lângă rondul de flori, se va întinde o păturică, unde mai multe păpuşi le vor aştepta pe fetiţe. Un dulăpior cu multe haine şi o comodă cu ceşcuţe de ceai vor constitui un decor minim. Câteva năframe vor închipui nişte mese şi un pătuţ. Accesul căţeluşilor şi pisicuţelor va fi neîngrădit. În schimb, ca să pătrundă „în căsuţă”, oaspeţii îşi vor scoate obligatoriu încălţările pe marginea păturii. Dacă se poartă civilizat, când se vor juca „am pierdut o batistuţă” vor primi câte un pupic.
Pe porţiunea de teren cu multe tufe, două echipe se vor juca „de-a hoţii şi vardiştii”. Primii îşi vor lăsa mustăţi haiduceşti şi vor călări nişte ponei închiriaţi de la circ. Cei din poteră vor purta uniformă şi vor dispune de motociclete cu girofar şi megafon. Dacă au trecut în clasa a treia şi deja cunosc literele, vor avea voie să scoată şi chitanţierul de amenzi.
Auziţi fluieratul ascuţit şi pufăitul vălătucilor de fum? Pe acolo circulă garnitura trenuleţului de agrement, cu pornire de la peronul doi şi-un sfert. La fiecare tură, se schimbă mecanicul. Călătorii sunt rugaţi să poftească în vagoane. Anunţurile de pe peron se vor face pe fondul cântecului trupei Iris, „Trenul fără naş” ori al „Holografului” cu Gabriel Cotabiţă interpretând „Ai bilet? Ba nu! Ba da!” (V-am avertizat că muzeul a fost înfiinţat de nişte moşi de acum 50 de ani!)
Muzeul jucăuşilor va fi plin de copii cu haine murdare, pantalonaşi rupţi, genunchi jupuiţi, poate cu nişte mici vânătai pe ici, pe colo - dar roşii în obraji, nişte micuţi vânjoşi cu pielea bronzată, cu ochii strălucitori. Ei se vor culca rupţi de oboseală şi vor visa că sunt sărutaţi zâne atunci când mămica îi va înveli cu păturica. Şi a doua zi, când se vor trezi, vor uita de tastaturi şi console - vor începe să se joace „de-a jucăuşii”...
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.35 / 8 iunie 2013
10 mai 2013
Lecturi la lumina lanternelor
(c) 2013 - Györfi-Deák György
După modelul muzeelor, de vreo doi-trei ani, bibliotecile româneşti au început să organizeze „Nopţi albe”, când instituţia este deschisă până noaptea târziu, se organizează diferite expoziţii, sunt invitaţi artişti, poeţi, scriitori, actori de marcă, uneori însuşi publicul ţine să se dea în spectacol. De unde pui că e o perioadă de graţie, când cititorii se pot înscrie fără taxe, iar restanţierii sunt iertaţi de amenzi dacă înapoiază cărţile uitate, neaduse la termen. „Insomniacii la bibliotecă” reprezintă o ieşire din cotidian, din activităţile de rutină, oferă o ocazie de a atrage atenţia asupra unei instituţii atât de folositoare comunităţii, dar de care lumea îşi aminte doar în clipele de mare ananghie.
Drept o zi reprezentativă a fost aleasă sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Ideea n-a provenit de la victoria asupra balaurului analfabetismului, domeniu în care ocupăm locul fruntaş în Europa, ci ne-a fost servită pe tavă de englezi şi de spanioli. În 23 aprilie 1564 s-a născut, iar apoi în 23 aprilie 1616 a murit William Shakespeare. Cu o zi înainte, 22 aprilie 1616, s-a stins Miguel de Cervantes Saavedra. În aceste două ţări, de Sfântul Gheorghe, librarii au început să organizeze târguri de carte (book fair în engleză, feria del libro în spaniolă), când ofereau marfa cu reduceri tentante. Încetul cu încetul, „Sărbătoarea cărţii” i-a cuprins pe toţi cei interesaţi, producători sau consumatori şi s-a transformat în „Serbarea lecturii”, „Ziua bibliotecarilor” sau „Nedeia anticariatelor”.
Anul acesta, Maria Gîrboan, bibliotecara de la Centrul de Documentare şi Informare al Şcolii Gimnaziale „Lucian Blaga” din Jibou, a avut ideea să lanseze tema „Fantasticul la lumina lanternelor”. Participanţii s-au adunat pe înserate, fiecare cu lanterna proprie. Au fost invitaţi foştii elevi Daniel Coste şi George Stana, precum şi subsemnatul, cu toţii pasionaţi de literatura fantastică, dar savoarea manifestării au dat-o elevii din clasele de gimnaziu, de la cei mai mici, din clasa a V-a, până la adolescenţii dintr-a opta, gata să plece la liceu. Ei au venit fiecare cu câte o povestire şi, în vreme ce au purtat spotul de lumină de la un capăt la celălalt al paginii, urmărind şirul cuvintelor, ne-au amuzat sau ne-au îngrozit cu diferitele întâmplări. Am ascultat scufundaţi în semiîntuneric aventuri terifiante, poveşti cu Feţi Frumoşi, coşmaruri dătătoare de fiori, istorioare din Lumea Virtuală, escapade onirice, întâlniri cu fantome, situaţii salvate în mod miraculos de zâne, ba chiar şi vreo două naraţiuni horror, pline de creaturi scârboase şi cu mult sânge împroşcat pe pereţi. Ba nu, sângele şuvoi era dintr-o poveste cu un joc video. Brrr!
Au fost prezenţi şi mulţi dintre dascălii şcolii, în special de la catedra de limbi: doamnele profesoare Moga Rodica, Chira Liana, Ilieş Mirela, Gog Emanuela, Coste Daniela, domnii profesori Stejerean Nicu, Turc Emanuel, Coste Gheorghe. Manifestarea a oferit prilejul interpretării scenetei Pantofii îndrăgostiţi de către un grup eterogen de elevi francofoni. Ei s-au pregătit în mod special pentru spectacol, desenându-şi diferite expresii pe feţe, aşa că putem contabiliza şi un atelier de body painting la suma reuşitelor.
Gândindu-mă la semnificaţia de odinioară a sărbătorii, în scurta mea intervenţie m-am referit la dragoni şi la balaurologie, ştiinţă inventată de marele Cerebron Emtadratus, profesorul celor două hipergenii cibernetice Trurl şi Clapauţius. După cum bine se ştie, balauri nu există, dar felul în care nu există a fost clasificat la Şcoala Neantică Superioară după probabilitatea lor de apariţie. Dragonii apar doar în poveşti şi în vise? Poftim Imaginarii! Există zero şanse să-i întâlnim? Iată categoria Nuliştilori. Probabilitatea unui asemenea eveniment e negativă? Uite şi Negativii. Cine a citit Ciberiada lui Stanislaw Lem şi-a adus aminte de toate întâmplările năstruşnice din Expediţia a treia. Cine nu, poate împrumuta cartea de la bibliotecă. Merită!
Când întunericul a devenit deplin, a apărut însuşi Edgar Allan Poe în persoana elevului Cătălin Horvath. El ne-a oferit comparaţia cu o capodoperă terifiantă, după care n-a rămas decât să revenim la realitate (tot la lumina lanternelor), să atacăm fursecurile şi sticlele cu Cola.
În semnalarea trimisă presei, profesorii Liana Chira şi Iosif Daróczi scriau: „Obiectivul principal al activităţii a fost atragerea copiilor spre lectură, revigorarea dorinţei de a citi, de a evada din lumea reală în cea a imaginarului, unde totul este posibil, descoperind farmecul lecturii la lumina lanternelor.” Dar partea cea mai frumoasă a fost la ieşirea din şcoală când, după trecerea prin poartă, s-a răspândit în oraş un grup vesel de licurici purtători de luminiţe, dornici să continue acasă Sărbătoarea Cărţii. Dacă aţi pierdut-o, să fiţi atenţi la anul. Noaptea de Sângeorz oricum e una magică.
Publicată în revista:
Prăvălia culturală, Nr.34 / 8 mai 2013
După modelul muzeelor, de vreo doi-trei ani, bibliotecile româneşti au început să organizeze „Nopţi albe”, când instituţia este deschisă până noaptea târziu, se organizează diferite expoziţii, sunt invitaţi artişti, poeţi, scriitori, actori de marcă, uneori însuşi publicul ţine să se dea în spectacol. De unde pui că e o perioadă de graţie, când cititorii se pot înscrie fără taxe, iar restanţierii sunt iertaţi de amenzi dacă înapoiază cărţile uitate, neaduse la termen. „Insomniacii la bibliotecă” reprezintă o ieşire din cotidian, din activităţile de rutină, oferă o ocazie de a atrage atenţia asupra unei instituţii atât de folositoare comunităţii, dar de care lumea îşi aminte doar în clipele de mare ananghie.
Drept o zi reprezentativă a fost aleasă sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Ideea n-a provenit de la victoria asupra balaurului analfabetismului, domeniu în care ocupăm locul fruntaş în Europa, ci ne-a fost servită pe tavă de englezi şi de spanioli. În 23 aprilie 1564 s-a născut, iar apoi în 23 aprilie 1616 a murit William Shakespeare. Cu o zi înainte, 22 aprilie 1616, s-a stins Miguel de Cervantes Saavedra. În aceste două ţări, de Sfântul Gheorghe, librarii au început să organizeze târguri de carte (book fair în engleză, feria del libro în spaniolă), când ofereau marfa cu reduceri tentante. Încetul cu încetul, „Sărbătoarea cărţii” i-a cuprins pe toţi cei interesaţi, producători sau consumatori şi s-a transformat în „Serbarea lecturii”, „Ziua bibliotecarilor” sau „Nedeia anticariatelor”.
Anul acesta, Maria Gîrboan, bibliotecara de la Centrul de Documentare şi Informare al Şcolii Gimnaziale „Lucian Blaga” din Jibou, a avut ideea să lanseze tema „Fantasticul la lumina lanternelor”. Participanţii s-au adunat pe înserate, fiecare cu lanterna proprie. Au fost invitaţi foştii elevi Daniel Coste şi George Stana, precum şi subsemnatul, cu toţii pasionaţi de literatura fantastică, dar savoarea manifestării au dat-o elevii din clasele de gimnaziu, de la cei mai mici, din clasa a V-a, până la adolescenţii dintr-a opta, gata să plece la liceu. Ei au venit fiecare cu câte o povestire şi, în vreme ce au purtat spotul de lumină de la un capăt la celălalt al paginii, urmărind şirul cuvintelor, ne-au amuzat sau ne-au îngrozit cu diferitele întâmplări. Am ascultat scufundaţi în semiîntuneric aventuri terifiante, poveşti cu Feţi Frumoşi, coşmaruri dătătoare de fiori, istorioare din Lumea Virtuală, escapade onirice, întâlniri cu fantome, situaţii salvate în mod miraculos de zâne, ba chiar şi vreo două naraţiuni horror, pline de creaturi scârboase şi cu mult sânge împroşcat pe pereţi. Ba nu, sângele şuvoi era dintr-o poveste cu un joc video. Brrr!
Au fost prezenţi şi mulţi dintre dascălii şcolii, în special de la catedra de limbi: doamnele profesoare Moga Rodica, Chira Liana, Ilieş Mirela, Gog Emanuela, Coste Daniela, domnii profesori Stejerean Nicu, Turc Emanuel, Coste Gheorghe. Manifestarea a oferit prilejul interpretării scenetei Pantofii îndrăgostiţi de către un grup eterogen de elevi francofoni. Ei s-au pregătit în mod special pentru spectacol, desenându-şi diferite expresii pe feţe, aşa că putem contabiliza şi un atelier de body painting la suma reuşitelor.
Gândindu-mă la semnificaţia de odinioară a sărbătorii, în scurta mea intervenţie m-am referit la dragoni şi la balaurologie, ştiinţă inventată de marele Cerebron Emtadratus, profesorul celor două hipergenii cibernetice Trurl şi Clapauţius. După cum bine se ştie, balauri nu există, dar felul în care nu există a fost clasificat la Şcoala Neantică Superioară după probabilitatea lor de apariţie. Dragonii apar doar în poveşti şi în vise? Poftim Imaginarii! Există zero şanse să-i întâlnim? Iată categoria Nuliştilori. Probabilitatea unui asemenea eveniment e negativă? Uite şi Negativii. Cine a citit Ciberiada lui Stanislaw Lem şi-a adus aminte de toate întâmplările năstruşnice din Expediţia a treia. Cine nu, poate împrumuta cartea de la bibliotecă. Merită!
Când întunericul a devenit deplin, a apărut însuşi Edgar Allan Poe în persoana elevului Cătălin Horvath. El ne-a oferit comparaţia cu o capodoperă terifiantă, după care n-a rămas decât să revenim la realitate (tot la lumina lanternelor), să atacăm fursecurile şi sticlele cu Cola.
În semnalarea trimisă presei, profesorii Liana Chira şi Iosif Daróczi scriau: „Obiectivul principal al activităţii a fost atragerea copiilor spre lectură, revigorarea dorinţei de a citi, de a evada din lumea reală în cea a imaginarului, unde totul este posibil, descoperind farmecul lecturii la lumina lanternelor.” Dar partea cea mai frumoasă a fost la ieşirea din şcoală când, după trecerea prin poartă, s-a răspândit în oraş un grup vesel de licurici purtători de luminiţe, dornici să continue acasă Sărbătoarea Cărţii. Dacă aţi pierdut-o, să fiţi atenţi la anul. Noaptea de Sângeorz oricum e una magică.
Publicată în revista:
Prăvălia culturală, Nr.34 / 8 mai 2013
09 aprilie 2013
Ce n-a văzut Parisul...
(c) 2013 - Györfi-Deák György
Vespasian Dragu, învăţătorul clasei a III-a C, făcu ochii mari când Gigel Precupeţeanu, băiatul fochistului de la băi, intră în sală cu ditamai bâzdâgania în braţe. Era un copil slăbănog şi neastâmpărat, cu tenişi chinezeşti în picioare şi ghiozdanul atârnat de un singur umăr, îmbrăcat cu un paltonaş moştenit de la una dintre surorile mai mari. Pe cap purta, tras şmecher pe ochi, un fes mare cât turbanul lui Baiazid Yildirim, cu pompon multicolor, tricotat de bunică-sa. Era al treilea dintre cei cinci fraţi născuţi de Lucreţia Papor, bucătăreasa de la cantina liceului.
Dascălul îşi determinase şcolarii să participe la târgul caritabil „Din inimă pentru inimă”, destinat adunării de fonduri pentru copiii cardiaci a căror singură salvare ar fi fost o operaţie efectuată de echipa unui domn profesor universitar într-o clinică specializată din străinătate - soluţie extremă, foarte costisitoare, peste posibilităţile majorităţii părinţilor. Micuţii au înţeles doar că alţi pruncuţi au nevoie de ajutorul lor. S-au apucat să confecţioneze cu mult entuziasm mici obiecte pe care urmau să le expună spre vânzare pe tarabele instalate în parcarea unui supermagazin: solniţe traforate din placaj, brăţări ale prieteniei ţesute în doi, cerceluşi din mărgele, flori de hârtie, preşuri din pănuşe de porumb, sticle îmbrăcate în paie, coşuleţe de nuiele - fiecare după câtă pricepere avea. În general, dovediseră bun gust.
Însă Gigel adusese ceva nemaivăzut. În orice caz, ceva ce nu văzuse vreodată Parisul, nici măcar în coşmarurile lui Tristan Tzara. Năzdrăvanul clasei încropise din carton ondulat un fel de copie suprarealistă, redusă la scară, a Turnului Eiffel. Dacă André Breton ar fi zărit-o, i-ar fi decupat umbra proiectată pe carourile ruginite ale unui gard cu ochiuri de sârmă ca s-o pună pe coperta revistei „Révolution surréaliste”. Ineditul „viespar” avea patru laturi boltite în patru feluri - patru picioare şi un ţugui. În vârf, cu nevinovăţie, micul artist înfipsese un cocoş de vânt decupat din hârtie, pe care una din surori, probabil Henrieta, scrisese cu o cariocă seacă: „LA COQUE FRANCAISE”. Jos, la bază, câţiva soldăţei de plastic, cu vopseaua uniformelor cojită, închipuiau un grup de turişti gură-cască. Drept reţea de traverse, copilul lipise o sumedenie de chibrituri în zigzag, pe care le poleise cu lac argintiu de sobe şi le presărase din belşug cu „praf de mătase”, bucăţele minuscule de mică aurie, scânteietoare. Impresia de ansamblu era catastrofală, totul strălucea ca o fustă de ţigancă ieşită la cerşit pe Cheiul Senei.
Când băiatul intră în clasă, ceilalţi copii oftară plini de invidie. Un „Oooh!” colectiv îl îmbujoră pe micul artizan şi îl făcu să se simtă tare mândru. Se îndreptă neabătut către catedră şi depuse obiectul pe tăblia acoperită cu o faţă de masă simplă, albă, apretată şi curată. Ochii îi străluceau, nările îi fremătau, faţa îi era tot un zâmbet. Dacă ar fi ghicit ce gândeşte domnul învăţător, s-ar fi pleoştit deodată. Călcându-şi pe inimă, pedagogul se strădui să dovedească tact şi îi mulţumi pentru bunăvoinţă. Un altul poate că l-ar fi lăudat pe prunc, dacă nu pentru impresia artistică, măcar pentru strădanie, dar Vespasian Dragu nu era omul care să judece aşa. El preţuia formele clasice, frumuseţea conservatoare, opera transformată în valoare certă, lesne de preţuit. Să nu-l judecăm aspru, gusturile şi culorile diferă de la om la om. În plus, obiectele trebuiau duse la târg şi vândute. Cine ar fi cumpărat o asemenea monstruozitate? Părinţii celorlalţi copii abordaseră problema în mod constructiv. În mod cert, semnele de carte ale lui Isaia Potcovaru fuseseră cusute cu motive în cruce de către mama sa, iar brăţările cu semne zodiacale aduse de Lavinia Cuc proveniseră dintr-un magazin al Fondului Plastic, deci reprezentau un succes sigur. Spre deosebire de acestea, construcţia încropită de Gigel ieşise cu certitudine din mâinile unui copil.
„Mă fac de ruşine cu ea. Oare cum s-o fac pierdută?” se gândi în dimineaţa zilei de miercuri, când vârî obiectele în portbagajul maşinii. Micul turn încăpu chiar pus în picioare, între cutiile cu icoane pictate pe sticlă şi cele cu papioane şi bentiţe din mătase. Soarele dimineţii, abia ridicat deasupra gardului şcolii, învăluia construcţia de carton ondulat într-o aureolă magică. Învăţătorul trânti cu ciudă uşa din spate şi se urcă la volanul maşinii. Ca un făcut, când dădu drumul la radioul fixat pe Actualităţi, din difuzoare se revărsă vocea lui Édith Piaf: „Non, rien de rien, non je ne regrette rien...” Bombăni ceva, parcă despre merdenele. O aşteptă pe directoarea educativă şi pe maistra de la clasele de textile, care se urcară în spate. Le ceru copiilor prin semne să facă loc, trecu maneta în viteza întâia şi demară încetişor. Micuţii îi petrecură emoţionaţi cu privirile, urându-le drum bun şi spor la vânzări, apoi se întoarseră la joaca lor.
Drumul era bun, curat, iar vremea frumoasă. Colegele îl convinseră să stea cu rândul la masa rezervată, astfel încât să aibă timp cu toţii să dea o raită prin prăvălii. Vespasian plănuise o tură prin librării, mai mult ca să vadă noutăţile şi să cumpere nişte coli mari de hârtie glasată. Ar fi băut şi o bere la Macul Roşu, dar era cu maşina şi nu dorea să rişte nimic. Ajunseră într-o jumătate de oră, fără să apese prea tare pedala de acceleraţie. Paznicul îi lăsă să parcheze în partea dinspre valea pârâului şi le arată corturile înşiruite în faţa supermagazinului.
Învăţătorul aduse două mese cu picioare pliante, pe care colegele sale aranjară conţinutul cutiilor. Turnul Eiffel fu pus într-un colţ, podidit de toate celelalte mărunţişuri. O organizatoare frumos coafată şi îmbrăcată ca la carte le înmână o placardă cu numele şcolii şi le atârnă de gât nişte ecusoane cu inimioare stilizate.
- Parcă-i un iarmaroc de Sfântul Valentino! au râs femeile, iar Vespasian glumi galant, bălăngănind şnurul cu cartonaşul viu colorat:
- Dragobetele sărută fetele!
- Fugi de-aici, măi Cupidon, că noi suntem ocupate! Du-te şi vezi ce face concurenţa.
La eveniment, participau peste douăzeci de şcoli, licee, grădiniţe, cămine, cluburi ale copiilor, ba chiar o bibliotecă orăşenească, unde un domn bărbos între două vârste oferea felicitări cartonate şi semne de carte plastifiate. Nu cerea mult pe ele, doar câte un leu de fiecare, aşa că îşi cumpără două, decupate în stil kirigami. Doamnele educatoare de la Grădiniţa Piticuţ ofereau păpuşele din aţă şi pompoane cu elastic, de prins în păr. Lângă ele, profesoarele de la un grup şcolar împătureau feţe de pernă şi plăpumioare pentru nou-născuţi. Şcoala de artă venise cu gravuri neînrămate, colaje, tapiserii, decoraţiuni înnodate din sfoară şi lucrări de metaloplastie. Cereau 15 lei pe o iconiţă cu Maica Domnului şi Pruncul, reliefaţi cu multă grijă şi pricepere dintr-o foaie rigidă de aluminiu, probabil recuperată dintr-o tipografie. Oare ce scria pe partea cealaltă, ascunsă de placajul folosit drept suport?
Pe când se întoarse, maistra notase deja câteva vânzări în caietul pregătit în acest scop. În faţa corturilor, trăsese o furgonetă a fabricii de pâine, care oferea participanţilor şi vizitatorilor diferite produse de patiserie şi sucuri. Vânzătoarele scoseseră pe fereastră două difuzoare şi dăduseră drumul la o muzică blândă, romantică. Cumpărătorii matinali treceau pe lângă şirul de mese împingându-şi cărucioarele cu cumpărături către autoturisme. Adesea, se opreau când soţiile (sau alte doamne şi domniţe) se apropiau curioase de tarabe şi examinau marfa oferită de cadrele didactice. Bărbaţii, plictisiţi, trăgeau la marginea trotuarului cu un suspin mut, îşi scoteau telefoanele mobile sau îşi aprindeau o ţigară şi aşteptau. Unul dintre ei remarcase Turnul... Altfel - aşa merita să-i zică, Turnul Altfel - şi schiţase un zâmbet ironic. Vespasian simţi că-l inundă mânia şi se gândi că va aştepta până la spartul târgului, apoi îl va cumpăra cu cinci lei şi-l va arunca în primul tomberon de gunoi.
După orele zece, au început să apară şi copiii. Supermagazinul adăpostea şi un restaurant de tip „fast food”, unde se făcea o plescaviţă delicioasă, găseai întotdeauna îngheţată la pahar şi puteai organiza petreceri pentru cei mici, pentru că angajaseră un clown priceput la glume şi jonglerii. Apoi a apărut un grup numeros de elevi îmbrăcaţi în tricouri de culoarea firului ierbii, cu baloane azurii în mâni. Pe ele şi pe bannerele fluturate în aer scria:
„GÂNDEŞTE VERDE,
VISEAZĂ ALBASTRU!”
În mod cert, nu făceau parte dintre clienţii magazinului şi profitaseră de eveniment ca să facă propagandă ideilor ecologiste. Mareea de verde Chartreuse trecu ca un stol de lăcuste, nu fără câteva popasuri la tarabe, inclusiv la masa lor, astfel încât doamna directoare îşi încrucişă palmele pe piept şi surâse mulţumită.
Cu toată agitaţia dimprejur, învăţătorul nici nu-l remarcase pe băieţelul cu geaca de piele. Se apropiase de tarabă, se oprise în lateral şi privea ca vrăjit un obiect plasat undeva mai în spate.
„Oh, nu! nu se poate!”
Vespasian se întoarse oripilat. Dar da, incredibil, dar adevărat! Copilul fixa cu evlavie Turnul „Altfel”. Îşi băgă mânuţa în buzunarul stâng al blugilor, parcă în căutarea unor bani. Îl observă pe bărbat, dar îşi feri ochii şi se apropie de femei.
- Cât costă? întrebă timid.
Dascălul preluă iniţiativa şi îl chestionă cu brutalitate:
- Da' câţi bani ai?
- O grămadă.
- Câţi?
- Douăzeci de lei.
Suma nu era nici mare, nici mică - reprezenta preţul a opt pâini de şapte sute de grame, adică necesarul unei familii de patru persoane pentru o săptămână.
- Nu-mi trebuie atâta, zâmbi Vespasian, nu fără o urmă de răutate în voce. Băiatul era curăţel şi educat, părea să provină dintr-o familie cu stare. Cum de nu realiza cât de diformă e infama alcătuire?
- Vrei turnul?
- Da! zise micul client cu patimă în glas.
- Dă-mi doi lei!
- Cât? făcu pruncul neîncrezător, parcă supărat că strălucitoarea comoară din faţă este subapreciată atât de critic. Numai setul de soldăţei de la baza turnului valora, cumpărat nou-nouţ, din magazinul de jucării, vreo cinci lei.
- Bine! Atunci fie trei! Trei lei! îi propuse învăţătorul, de data aceasta cu ceva mai multă bunăvoinţă.
Băiatul îl privi cu scepticism, parcă neconvins asupra intenţiilor şi seriozităţii omului. Şi, de această dată, se hotărî - fără lăcomie, parcă mânat de un sentiment lăuntric de justiţie. Nu dorea să profite de nepriceperea fraierului, ci să pună în ordine naturala scală de valori. Scoase un teanc de bancnote, din care alese trei hârtii verzi şi le înmână cu mâna tremurătoare. Vespasian îşi făcu o cruce mare în gând şi smulse brutal pacostea strălucitoare dintre celelalte lucruşoare, încă neîncrezător, dar fericit că scapă de ea. Colegele îl priviră înfiorate, dar numai pentru o clipă, deoarece îi urmăriră mişcarea. Turnul Eiffel trecu peste masă pe o traiectorie elegantă, ca un avion Concorde încropit din mii de păsărici din hârtie gata să aterizeze la Orly.
Copilul prinse construcţia cu ambele mâini, apoi o strânse la piept cu stânga. Cu dreapta, pipăi cu buricele degetelor traversele închipuite din chibrite, examină îmbinarea laturilor, aderenţa lacului argintiu, roti cocoşelul de pe ţugui, verifică dacă toţi soldaţii erau bine fixaţi pe suport.
Faţa fericită îi radia lumina reflectată de miile de grăunjoare de mică. Se uită cu bucurie la învăţătorul înmărmurit şi porni mândru zicând:
- Mamă, ce afacere am făcut!
Publicată în revista:
Prăvălia culturală, Nr.33 / 8 aprilie 2013
10 martie 2013
Copilării şi chinezării
(c) 2013 - Györfi-Deák György
Origami reprezintă arta de a închipui, printr-o succesiune de 'îndoiri' a unei foi de hârtie, diferite forme şi figuri, fără a folosi foarfeca, lipiciul sau culorile. Ea provine din Extremul-Orient, din Ţara Soarelui Răsare, de unde s-a răspândit în întreaga lume. Mulţi dintre cei care practică în chip de hobby această geometrie vie au preluat unele dintre obiceiurile şi tradiţiile sino-japoneze. Bineînţeles, nici vorbă să fie ignorat Anul Nou Lunar, zis şi Anul Nou Chinezesc, cea mai importantă sărbătoare a popoarelor din răsăritul Asiei.
Spre deosebire de calendarul solar, care numără trei sute şaizeci şi cinci de zile (plus un sfert, din care, o dată la patru ani, rezultă 29 februarie), satelitul natural al Pământului are o evoluţie 'anarhică', una care nici gând să urmeze răsăritul Soarelui în diferitele constelaţii, deci care sparge tiparul rânduielilor prestabilite. Ca o idee generală, oficial, Anul Nou Chinezesc cade în ziua Lunii Noi dintre 15 ianuarie şi 15 februarie, deci într-o dată care diferă de la an la an.
Popoarele din Extremul Orient au de asemenea douăsprezece zodii în horoscop, dar nu le socotesc cu lunile, ci cu anii, în ritmul în care planeta Jupiter, zis Marele Noroc, parcurge firmamentul. Se zice că Buddha a chemat animalele la el. Au răspuns 12 specii: Şobolanul, Bivolul, Tigrul, Pisica (sau Iepurele), Dragonul, Şarpele, Calul, Capra (sau Oaia), Maimuţa, Cocoşul, Câinele şi Porcul (sau Mistreţul). Fiecare dintre ele patronează şi oferă anumite caracteristici unui întreg An Lunar. Semnele zodiacale au succesiv valenţe masculine şi feminine.
Calendarul chinezesc asociază fiecărei zodii câte unul dintre cele cinci elemente tradiţionale: Apă, Lemn, Foc, Pământ şi Metal. Un ciclu calendaristic complet durează 12 x 5= 60 de ani solari. În 10 februarie 2013, la Luna Nouă, a început Anul Şarpelui de Apă, care va dura până la Luna Nouă din 31 ianuarie 2014.
Biblionetul, accesul la reţeaua mondială de computere cu ajutorul calculatoarelor donate de Fundaţia Bill Gates, instalate în multe dintre bibliotecile publice din România, a atras mulţi copii. În Jibou, i-a momit şi pe cei care fac zilnic naveta din satele aparţinătoare sau din apropierea orăşelului de pe Someş. La început au venit cei din Var şi din Turbuţa, apoi i-au urmat colegii din Şoimuş, Someş-Odorhei, Tihău, Prodăneşti şi Cuceu. Sunt prunci din clasele a V-a şi a VI-a, care termină orele mai repede şi trebuie să-i aştepte pe consătenii dintr-a VII-a şi a VIII-a. În bibliotecă este linişte şi căldură, aşa că sala de internet reprezintă un refugiu ideal în vreme de iarnă. Problema este că există doar patru calculatoare destinate navigării sau comunicării la distanţă, în vreme ce numărul solicitanţilor creşte tot timpul.
Din vremea când am activat la catedră ştiu că pruncii sunt cuminţi şi liniştiţi atunci când au o ocupaţie care îi atrage. Unii se scufundă în fotolii şi citesc. Alţii îşi fac temele de casă la mesele din sala de lectură, dar toate acestea reprezintă doar o soluţie de moment. Origami, crearea diferitelor jucării prin împăturirea hârtiei, constituie o îndeletnicire pe placul tuturor. Hârtia este ieftină, ba chiar gratis, dacă se utilizează pliantele destinate reclamelor. Ori de câte ori trec pe Strada Mare (1 Mai), liceene drăguţe îmi aţin calea ca să împartă foile volante ale diferitelor firme. Le previn serios: „Mie să nu-mi daţi, pentru că le voi împături.” Dar ele nu se lasă, astfel încât am adunat o rezervă îndestulătoare pentru nevoile orelor dinainte de plecarea autobuzelor şcolare.
În aşteptarea Naşterii Domnului, copiii au confecţionat steguleţele cu ajutorul cărora a fost decorată sala de lectură. Am pliat împreună podoabe pentru Pomul de Crăciun şi cutiuţe pentru cadouri. După sărbătorile tradiţionale de iarnă, am început să confecţionăm lampioane. Dintr-o coală colorată de mărimea A4 se obţin 4 bucăţi. Pentru 50 de lampioane, sunt necesare 20 de coli a câte 20 de bani bucata, adică o cheltuială de 4 lei. Să adăugăm încă un leu pentru lipici sau capsele din capsator. Nu este o sumă exorbitantă.
Cum Anul Nou Chinezesc a început duminică, am hotărât să-l celebrăm, împreună cu micii navetişti 2013şi artizani, în prima zi lucrătoare: 11 februarie 2013. I-am pus numele de „Sărbătoarea Lampioanelor”. Am adus un bambus în ghiveci, cu speranţa că nu se va grăbi să crească 3 metri într-o noapte, cum obişnuieşte pe meleagurile natale. Am vorbit cu cei pasionaţi de diferitele arte orientale din oraş şi i-am invitat să-şi expună lucrările. Profesorul Mihai Petriş, directorul Casei Orăşeneşti de Cultură, decupează tablouri din carton colorat: samurai, gheişe, grădini filosofice, scene din natură. Tehnica, denumită impropriu kirigami, a fost deprinsă şi de liceanul Széll Arthur. Colecţia de semne de carte a bibliotecii din Jibou cuprinde şi astfel de piese, cărora li se alătură cele împăturite din hârtie. Anul acesta, au fost preferate semnele realizate din mici piese îmbinate fără lipici: origami modular.
Bineînţeles, cum spaţiul expoziţional a fost oferit de o bibliotecă, n-au lipsit cărţile. Tema: explorările şi călătoriile către Soare-Răsare. Eroii principali: Marco Polo şi Nicolae Milescu Spătarul, zis Cârnul (dacă doriţi să aflaţi de ce voievodul Stefăniţă Lupu i-a retezat vârful nasului, citiţi Legenda XLI din O samă de cuvinte ce precede Letopiseţul lui Ion Neculce).
Programul a fost astfel stabilit încât să ocupe tot timpul disponibil din ziua de 11 februarie. Toţii vizitatorii au primit bombonele cu răvaşe, dulciuri învelite în foiţă, de care era capsat un scurt citat din Cartea Căii şi Virtuţii de Lao Zi (Bătrânul Copil). Unii au urmărit un curs video de pictură cu tuş, apoi au colorat şi au împăturit evantaie. Motivele decorative: un ursuleţ Panda încadrat de două flori de lotus, fiecare cu simbolul Tai Chi (monada chinezească, lacrimile albă şi neagră care se urmăresc reciproc) în centru.
O clasă parteneră a vizionat scurt-metrajul de animaţie Mu Di (Fluierul micului ciurdar, 1963: http://en.wikipedia.org/wiki/The_Cowboy%27s_Flute), o capodoperă realizată de maestrul Te Wei. Filmuleţul se găseşte pe Youtube şi este de calitate High Definition. L-am proiectat pe un ecran mare, cu ajutorul aparaturii primite de la Fundaţia Bill Gates. Scepticismul tinerilor a dispărut repede când l-au văzut pe protagonist călare pe un bivol care se afundă în apă şi suflă prin nări ca să sperie peştii din fluviu. Au încremenit când copilul a adormit şi s-a trezit în vis, fără să-şi găsească dobitocul. S-au îngrijorat când a început să-l caute, pe ambele maluri ale apei. S-au supărat când, odată găsită la poalele unei imense cascade, îndărătnica fiinţă a refuzat să-şi urmeze păstorul. Au lăcrimat când, momit de frumuseţea cântecului scos de flautul cioplit dintr-un bambus, bivolul s-a răzgândit degrabă şi cei doi eroi s-au împăcat. Nu trebuie să pricepi chineza ca să transmiţi sentimente, e suficient să laşi muzica şi pensula cu tuş să grăiască. (Bivolul este şi animalul care l-a purtat pe înţeleptul Lao Zi spre Soare-Apune).
Punctul de maximă atracţie a fost concursul de adunat biluţe de cereale cu beţigaşele de mâncat. Am adus două perechi, cu Dragonul şi Phoenixul gravate pe fiecare dintre ele. Iniţial, am plănuit să fie boabe de piper, dar testele au arătat că micii competitori n-au îndemânarea necesară, astfel încât am căutat ceva sferic, dar de dimensiuni mai mari, cu o suprafaţă poroasă, să fie cât mai uşor de prins. Într-un vas central, am pus 33 de biluţe, iar cei doi concurenţi s-au străduit să scoată cât mai multe din ele şi să le transfere în bolurile proprii, până când farfuria s-a golit. Evident, s-a calificat cel care a adunat un număr mai mare de biluţe. Competiţia, la care s-au înscris 10 copii, a funcţionat în sistem eliminatoriu şi a avut ca premiu o ciocolată cu lapte. Uneori, când biluţele au fost scăpate pe jos, au sărit mai mulţi ca să le înlocuiască, astfel încât juriul a trebuit să fie vigilent ca să nu se înmulţească bobiţele. Câştigător a fost Paul Raduly, un elev de clasa a IV-a, care i-a învins pe cei mult mai mari decât el. Secretul succesului: a exersat acasă, pe parcursul întregului sfârşit de săptămână, cu ajutorul a două cozi de pensulă. Printre spectatori, s-a numărat şi poetul Viorel Tăutan, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Sălaj.
Lampioanele au rămas atârnate pe sforile întinse diagonal prin sala de lectură. Le-am promis copiilor că le vom da jos la sfârşitul lunii şi le vor putea duce acasă de Mărţişor. I-am sfătuit să le agaţe atunci de crengile pomilor din grădină, să o coloreze înainte ca natura să se trezească la viaţă şi să ne încânte cu puzderia ciorchinelor de flori. Oricum, ar aduce ghinion să le folosim şi la anul. De Anul Nou, fie el chiar chinezesc, toate trebuie să fie nou-nouţe.
Închei cu tradiţionala urare chinezească:
Zece mii de ani pace şi prosperitate!
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.32 / martie 2013
Origami reprezintă arta de a închipui, printr-o succesiune de 'îndoiri' a unei foi de hârtie, diferite forme şi figuri, fără a folosi foarfeca, lipiciul sau culorile. Ea provine din Extremul-Orient, din Ţara Soarelui Răsare, de unde s-a răspândit în întreaga lume. Mulţi dintre cei care practică în chip de hobby această geometrie vie au preluat unele dintre obiceiurile şi tradiţiile sino-japoneze. Bineînţeles, nici vorbă să fie ignorat Anul Nou Lunar, zis şi Anul Nou Chinezesc, cea mai importantă sărbătoare a popoarelor din răsăritul Asiei.
Spre deosebire de calendarul solar, care numără trei sute şaizeci şi cinci de zile (plus un sfert, din care, o dată la patru ani, rezultă 29 februarie), satelitul natural al Pământului are o evoluţie 'anarhică', una care nici gând să urmeze răsăritul Soarelui în diferitele constelaţii, deci care sparge tiparul rânduielilor prestabilite. Ca o idee generală, oficial, Anul Nou Chinezesc cade în ziua Lunii Noi dintre 15 ianuarie şi 15 februarie, deci într-o dată care diferă de la an la an.
Popoarele din Extremul Orient au de asemenea douăsprezece zodii în horoscop, dar nu le socotesc cu lunile, ci cu anii, în ritmul în care planeta Jupiter, zis Marele Noroc, parcurge firmamentul. Se zice că Buddha a chemat animalele la el. Au răspuns 12 specii: Şobolanul, Bivolul, Tigrul, Pisica (sau Iepurele), Dragonul, Şarpele, Calul, Capra (sau Oaia), Maimuţa, Cocoşul, Câinele şi Porcul (sau Mistreţul). Fiecare dintre ele patronează şi oferă anumite caracteristici unui întreg An Lunar. Semnele zodiacale au succesiv valenţe masculine şi feminine.
Calendarul chinezesc asociază fiecărei zodii câte unul dintre cele cinci elemente tradiţionale: Apă, Lemn, Foc, Pământ şi Metal. Un ciclu calendaristic complet durează 12 x 5= 60 de ani solari. În 10 februarie 2013, la Luna Nouă, a început Anul Şarpelui de Apă, care va dura până la Luna Nouă din 31 ianuarie 2014.
Biblionetul, accesul la reţeaua mondială de computere cu ajutorul calculatoarelor donate de Fundaţia Bill Gates, instalate în multe dintre bibliotecile publice din România, a atras mulţi copii. În Jibou, i-a momit şi pe cei care fac zilnic naveta din satele aparţinătoare sau din apropierea orăşelului de pe Someş. La început au venit cei din Var şi din Turbuţa, apoi i-au urmat colegii din Şoimuş, Someş-Odorhei, Tihău, Prodăneşti şi Cuceu. Sunt prunci din clasele a V-a şi a VI-a, care termină orele mai repede şi trebuie să-i aştepte pe consătenii dintr-a VII-a şi a VIII-a. În bibliotecă este linişte şi căldură, aşa că sala de internet reprezintă un refugiu ideal în vreme de iarnă. Problema este că există doar patru calculatoare destinate navigării sau comunicării la distanţă, în vreme ce numărul solicitanţilor creşte tot timpul.
Din vremea când am activat la catedră ştiu că pruncii sunt cuminţi şi liniştiţi atunci când au o ocupaţie care îi atrage. Unii se scufundă în fotolii şi citesc. Alţii îşi fac temele de casă la mesele din sala de lectură, dar toate acestea reprezintă doar o soluţie de moment. Origami, crearea diferitelor jucării prin împăturirea hârtiei, constituie o îndeletnicire pe placul tuturor. Hârtia este ieftină, ba chiar gratis, dacă se utilizează pliantele destinate reclamelor. Ori de câte ori trec pe Strada Mare (1 Mai), liceene drăguţe îmi aţin calea ca să împartă foile volante ale diferitelor firme. Le previn serios: „Mie să nu-mi daţi, pentru că le voi împături.” Dar ele nu se lasă, astfel încât am adunat o rezervă îndestulătoare pentru nevoile orelor dinainte de plecarea autobuzelor şcolare.
În aşteptarea Naşterii Domnului, copiii au confecţionat steguleţele cu ajutorul cărora a fost decorată sala de lectură. Am pliat împreună podoabe pentru Pomul de Crăciun şi cutiuţe pentru cadouri. După sărbătorile tradiţionale de iarnă, am început să confecţionăm lampioane. Dintr-o coală colorată de mărimea A4 se obţin 4 bucăţi. Pentru 50 de lampioane, sunt necesare 20 de coli a câte 20 de bani bucata, adică o cheltuială de 4 lei. Să adăugăm încă un leu pentru lipici sau capsele din capsator. Nu este o sumă exorbitantă.
Cum Anul Nou Chinezesc a început duminică, am hotărât să-l celebrăm, împreună cu micii navetişti 2013şi artizani, în prima zi lucrătoare: 11 februarie 2013. I-am pus numele de „Sărbătoarea Lampioanelor”. Am adus un bambus în ghiveci, cu speranţa că nu se va grăbi să crească 3 metri într-o noapte, cum obişnuieşte pe meleagurile natale. Am vorbit cu cei pasionaţi de diferitele arte orientale din oraş şi i-am invitat să-şi expună lucrările. Profesorul Mihai Petriş, directorul Casei Orăşeneşti de Cultură, decupează tablouri din carton colorat: samurai, gheişe, grădini filosofice, scene din natură. Tehnica, denumită impropriu kirigami, a fost deprinsă şi de liceanul Széll Arthur. Colecţia de semne de carte a bibliotecii din Jibou cuprinde şi astfel de piese, cărora li se alătură cele împăturite din hârtie. Anul acesta, au fost preferate semnele realizate din mici piese îmbinate fără lipici: origami modular.
Bineînţeles, cum spaţiul expoziţional a fost oferit de o bibliotecă, n-au lipsit cărţile. Tema: explorările şi călătoriile către Soare-Răsare. Eroii principali: Marco Polo şi Nicolae Milescu Spătarul, zis Cârnul (dacă doriţi să aflaţi de ce voievodul Stefăniţă Lupu i-a retezat vârful nasului, citiţi Legenda XLI din O samă de cuvinte ce precede Letopiseţul lui Ion Neculce).
Programul a fost astfel stabilit încât să ocupe tot timpul disponibil din ziua de 11 februarie. Toţii vizitatorii au primit bombonele cu răvaşe, dulciuri învelite în foiţă, de care era capsat un scurt citat din Cartea Căii şi Virtuţii de Lao Zi (Bătrânul Copil). Unii au urmărit un curs video de pictură cu tuş, apoi au colorat şi au împăturit evantaie. Motivele decorative: un ursuleţ Panda încadrat de două flori de lotus, fiecare cu simbolul Tai Chi (monada chinezească, lacrimile albă şi neagră care se urmăresc reciproc) în centru.
O clasă parteneră a vizionat scurt-metrajul de animaţie Mu Di (Fluierul micului ciurdar, 1963: http://en.wikipedia.org/wiki/The_Cowboy%27s_Flute), o capodoperă realizată de maestrul Te Wei. Filmuleţul se găseşte pe Youtube şi este de calitate High Definition. L-am proiectat pe un ecran mare, cu ajutorul aparaturii primite de la Fundaţia Bill Gates. Scepticismul tinerilor a dispărut repede când l-au văzut pe protagonist călare pe un bivol care se afundă în apă şi suflă prin nări ca să sperie peştii din fluviu. Au încremenit când copilul a adormit şi s-a trezit în vis, fără să-şi găsească dobitocul. S-au îngrijorat când a început să-l caute, pe ambele maluri ale apei. S-au supărat când, odată găsită la poalele unei imense cascade, îndărătnica fiinţă a refuzat să-şi urmeze păstorul. Au lăcrimat când, momit de frumuseţea cântecului scos de flautul cioplit dintr-un bambus, bivolul s-a răzgândit degrabă şi cei doi eroi s-au împăcat. Nu trebuie să pricepi chineza ca să transmiţi sentimente, e suficient să laşi muzica şi pensula cu tuş să grăiască. (Bivolul este şi animalul care l-a purtat pe înţeleptul Lao Zi spre Soare-Apune).
Punctul de maximă atracţie a fost concursul de adunat biluţe de cereale cu beţigaşele de mâncat. Am adus două perechi, cu Dragonul şi Phoenixul gravate pe fiecare dintre ele. Iniţial, am plănuit să fie boabe de piper, dar testele au arătat că micii competitori n-au îndemânarea necesară, astfel încât am căutat ceva sferic, dar de dimensiuni mai mari, cu o suprafaţă poroasă, să fie cât mai uşor de prins. Într-un vas central, am pus 33 de biluţe, iar cei doi concurenţi s-au străduit să scoată cât mai multe din ele şi să le transfere în bolurile proprii, până când farfuria s-a golit. Evident, s-a calificat cel care a adunat un număr mai mare de biluţe. Competiţia, la care s-au înscris 10 copii, a funcţionat în sistem eliminatoriu şi a avut ca premiu o ciocolată cu lapte. Uneori, când biluţele au fost scăpate pe jos, au sărit mai mulţi ca să le înlocuiască, astfel încât juriul a trebuit să fie vigilent ca să nu se înmulţească bobiţele. Câştigător a fost Paul Raduly, un elev de clasa a IV-a, care i-a învins pe cei mult mai mari decât el. Secretul succesului: a exersat acasă, pe parcursul întregului sfârşit de săptămână, cu ajutorul a două cozi de pensulă. Printre spectatori, s-a numărat şi poetul Viorel Tăutan, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Sălaj.
Lampioanele au rămas atârnate pe sforile întinse diagonal prin sala de lectură. Le-am promis copiilor că le vom da jos la sfârşitul lunii şi le vor putea duce acasă de Mărţişor. I-am sfătuit să le agaţe atunci de crengile pomilor din grădină, să o coloreze înainte ca natura să se trezească la viaţă şi să ne încânte cu puzderia ciorchinelor de flori. Oricum, ar aduce ghinion să le folosim şi la anul. De Anul Nou, fie el chiar chinezesc, toate trebuie să fie nou-nouţe.
Închei cu tradiţionala urare chinezească:
Zece mii de ani pace şi prosperitate!
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.32 / martie 2013
10 februarie 2013
La cotul Carmageddonului
(c) 2013 - Györfi-Deák György
Îi întâlnesc în fiecare dimineaţă de luni, semn că pacea duminicii s-a terminat, iar lumea s-a repus în mişcare pe vechile făgaşe. Ascunşi în coloana de vehicule parcate lângă parcul central, stau la pândă într-o maşină albă, cu o traversă lucitoare montată pe capotă. Acolo, între luminile stinse ale girofarului, în pântece, se ascunde dispozitivul radar optic de ultimă generaţie, imposibil de detectat sau de bruiat cu electronica de la bord. Camera foto automată conectată la sistem costă o avere, dar are nişte caracteristici optice deosebite. Este din neamul ochilor de satelit, în stare să redea cu acurateţe şi un fir de păr blond lipit de unul dintre umerii vitezomanului. Pietoni, circulaţi fără grijă, Carmageddonul este doar un joc video tip raliu violent produs de Stainless Games, poliţia rutieră e la serviciu şi vă protejează. Chiar dacă armata chineză i-a pus gând rău.
Isaac Asimov vorbea cândva despre schimbările produse de progresul tehnic. Inventarea automobilului a dus la dispariţia hergheliilor şi potcovarilor, dar a produs asfaltarea drumurilor şi apariţia staţiilor de alimentare cu benzină. Primul Ford T, o căruţă fără cai, cu coviltir din tablă, era un fel de coşciug pe patru roţi. Se pornea cu manivela, avea faruri cu acetilenă şi îi făcea ciuciulete pe pasageri în vreme de ploaie, dar s-a vândut în cinşpe milioane de bucăţi. Producătorul nu oferea o gamă prea variată, nici măcar ca variaţiune coloristică. A intrat în istorie fraza: „Orice client poate avea o maşină în culoarea preferată dacă aceasta este negrul.” Nemţii au prins repede ideea şi au făurit propriul Volkswagen. După război şi insurecţia budapestană din 1956, Kádár János a socotit că visul socialismului unguresc poate fi rezumat într-o serie uniform crescătoare: o familie, doi copii, trei camere şi patru roţi (cele ale maşinii parcate în faţa blocului). Automobilul a schimbat faţa planetei, din Ţara de Foc până în China.
Nu sunt un împătimit al şofatului. La noi, vehiculele proprietate personală reprezintă un caz malign de spoliere a cetăţeanului prin diferite tipuri neaoşe de „fumărit” (pentru cei tineri şi cei opriţi să acceseze Wikipedia: demult, un Vodă dornic să se îmbogăţească peste noapte a introdus un bir proporţional cu numărul de coşuri ale caselor, va să zică un impozit pe fum). Azi, şoferii noştri trebuie să plătească taxa de drum, asigurarea obligatorie, accizele la benzină, taxa ecologică, să aibă două serii de anvelope, una pentru vară şi una pentru iarnă. Din când în când, unii ziarişti le reproşează profesorilor că dau meditaţii particulare cu zece lei ora, dar tot ei bagă adânc, mult mai adânc, mâna în buzunar când trebuie să recurgă la ajutorul unei şcoli de conducători auto. Pentru că şi instructorii respectivi se străduiesc să tragă un folos de pe urma automobiliştilor. Însă chinezii nu-i vor ierta nici pe ei.
Firme celebre, precum Volvo sau Audi, ba chiar şi Google, au investit masiv în crearea primului vehicul capabil să se conducă singur. Echipat cu camere inteligente şi miniradare, ghidat de unul dintre sistemele de poziţionare globală şi călăuzit pe o hartă electronică de mare acurateţe, automobilul robot a devenit o realitate. Dar pionierii vor trebui să înfrunte o concurenţă neaşteptată. Ediţia online a cotidianului german Die Welt a anunţat că armata chineză a pus la punct un model botezat Leul Sălbatic 3, capabil să se descurce de unul singur în jungla traficului din marile oraşe. Programat să circule între două puncte date, noul sistem poate atinge o viteză de 105 km/h când se hotăreşte să se înscrie într-o depăşire. Dacă riscurile sunt prea mari, robotul preferă să evolueze la o distanţă regulamentară în coloană, cu o viteză medie de 60 km/h. În funcţie de aglomeraţie, pilotul automat poate opta pentru selectarea unui traseu alternativ.
De când Den Xiao Ping a declarat că: „Nu contează ce culoare are pisica, important este să prindă şoareci!”, China a devenit o putere economică mondială. Harnici şi neobosiţi, chinezii produc la preţuri din ce în ce mai mici calculatoare, componente electronice, telefoane, sisteme de recepţie TV prin satelit. Au dezvoltat propriul program spaţial, au lansat „taikonauţi” şi sateliţi în spaţiu. În concluzie, posedă toate elementele necesare pentru fabricarea, comercializarea pe scală largă şi dirijarea primelor automobile cu pilot automat. Până acum, statul la volan n-a fost o îndeletnicire prea voioasă, mai ales în cazul drumurilor lungi, de mii de kilometri, de la o coastă continentală la alta. Îndeobşte, şoferii s-au distrat doar stând la poveşti cu coechipierul sau ascultând radioul ori casetofonul, eventual nişte cărţi audio. Odată cu introducerea sistemelor automate de conducere auto, vor vorbi în voie la telefonul mobil, se vor distra pe calculator, vor admira peisajul, vor urmări o emisiune TV sau vor flirta cu autostopistele, vor bea un pahar de vin fără grija alcoolmetrului ori, pur şi simplu, vor trage un pui de somn ca să se trezească odihniţi la destinaţie.
În ziua când creierul electronic chinezesc ne va conduce maşina de acasă până la destinaţie, s-ar părea că instructorii auto şi poliţia rutieră vor fi trimişi în şomaj. Oare jocul „de-a birjarul şi vardiştii”, pânda la „cotul Carmageddonului” (de la cotul Donului citire) pentru amendarea cât mai multor contravenienţi îşi va pierde actualitatea? O lege fundamentală a naturii, cea de conservare, zice că nimic nu se pierde, totul se transformă. Pentru ca organul nefolosit să nu se atrofieze, el va primi o nouă funcţie. Ca şi până acum, victimele vor rămâne tot pietonii. Ei vor fi urmăriţi îndeaproape să nu coboare de pe trotuar cât timp culoarea semaforului e încă roşie, să nu traverseze prin locuri nepermise, să nu se înghesuie la uşa mijloacelor de transport în comun, să nu arunce bilete pe jos. Şi, pentru că roboţii auto sunt cuminţi şi fac numai ce zice programatorul, pentru ca veniturile poliţiei să nu scadă, sancţiunile pentru contravenţiile „per pedes” vor atinge nişte valori... hai să le zicem: neconstituţionale.
Apărută în:
Prăvălia culturală nr.31 / februarie 2013
09 ianuarie 2013
Un meci pierdut
(Fotbal versus Carte, 2 - 4)
În săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou, după stingerea pseudo-isteriei provocate de „apocalipsa mayaşă”, mass-media a făcut bilanţul anual al evenimentelor din diferitele sfere de interes. Ca să iasă în evidenţă, cotidianul „Magyar Nemzet” (Naţiunea maghiară) a preferat să publice rezultatele unui sondaj de opinie şocant, iniţiat de Biblioteca Naţională Széchényi din Budapesta. Ele sunt atât de surprinzătoare, încât au fost preluate imediat şi comentate de majoritatea celorlalte publicaţii din Ungaria.
„Cum vă petreceţi timpul liber?” - a fost tema centrală a unui chestionar la care au răspuns 1000 de oameni. Criza economică şi-a pus amprenta asupra multor dintre plăcerile „spare time”-ului. În 2012, foarte puţini şi-au permis o ieşire la un restaurant ori o cafenea. Lumea a început să-şi petreacă timpul tot mai mult pe acasă. 46% dintre intervievaţii cu o vârstă de peste 15 ani au declarat că s-au uitat la televizor. 24% au preferat să asculte radioul. 14% au navigat pe internet. Doar 7% au citit presa, numai 4% s-au scufundat în „dulcea zăbavă” a cititului şi, cel mai frapant aspect, doar 2% şi-au petrecut clipele libere făcând sport.
Minunată lume nouă, în care populaţia adultă a ajuns să citească mai mult decât să alerge după o minge!
Până nu demult, chiar şi în cea mai prăpădită dintre comune, unde consiliul local şi primarul au dispus să fie atârnat lacătul pe uşa bibliotecii, o parte din păşunea obştească era întotdeauna rezervată „sportului rege”. Lemn de plop pentru două porţi se găsea pe orice margine de drum, iar dacă fiii satului doreau să se mândrească, ridicau şi o moviliţă prelungă pe una dintre laturile „stadionului”, în chip de tribună pentru spectatori (în vreme de iarnă, un derdeluş cât se poate de potrivit pentru pruncii de la câmpie).
Din păcate, statisticile susţin adevărul relevat de chestionarul bibliotecii naţionale maghiare. Populaţia de la sat a îmbătrânit. În multe localităţi, nu s-au născut copii de peste un deceniu. Preoţii vin doar la slujba de duminică, ori la nunţi şi la înmormântări. Şcoala a fost închisă, iar puţinii elevi navetează cu microbuzele galbene la oraş sau în comunele mai mari. Medici nu se găsesc nici aici, deoarece au avut de optat între un salariu ciuntit de bugetar şi libertatea de a lucra în Occident. Postul de poliţie când este, când nu este deschis, după cât de păguboasă este politica guvernanţilor şi încadrarea în bugetul negociat cu Fondul Monetar Internaţional.
În 2008, studioul Pixar a lansat „WALL-E”, un desen animat despre un Pământ năpădit de gunoaie, părăsit de locuitorii leneşi şi supraponderali, transformaţi în nişte sibariţi ai spaţiului cosmic. Părea o exagerare îndulcită cu povestea siropoasă a iubirii dintre doi roboţei. În ultima vreme, firmele furnizoare de servicii poştale prin internet şi corespondenţa nesolicitată ne exasperează cu reclamele despre dietele minune. Mi-am zis că, după succesul cărţii despre Bridget Jones, multe femei au eliberat un colţ al bucătăriei ca să pună acolo un cântar. Dar iată o voce lucidă, un avertisment trimis de o bibliotecă, un spaţiu unde, de obicei, nici muştele nu bâzâie, menit să ne trezească la realitate: ne îngrăşăm şi îmbătrânim tot mai mult.
Mi-am dorit întotdeauna ca Pământul să fie o carte a naturii, o tetralogie a anotimpurilor, un roman fluviu cu curgerea definită de trei puncte bine conturate, un mănunchi de foi cu Soarele pe faţă şi Luna pe verso, cel mai frumos epos moştenit de la taica Noe şi ceilalţi supravieţuitori ai Potopului biblic. Dar iată că vremurile se schimbă şi, parcă pentru a le face în ciudă caţavencilor, ele revizuiesc fără milă însăşi natura umană. Ştiam că lumea nu-şi pierde timpul cu lectura, dar să renunţe şi la mişcare? O, Doamne! Dă-ne o minte sănătoasă într-un trup viguros, altfel planeta noastră albastră va începe să semene, din ce în ce mai mult, cu o minge dezumflată.
Apărută în:
Prăvălia culturală nr.30 / ianuarie 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)