Regele şi mămăliga „`a la Lemniu"

(c) 2014 - Györfi-Deák György


Criticii i-au reproşat lui George Coşbuc că, pentru a împerechea rima la „rigă", l-a pus pe Jan Sobieski să se îndoape cu mămăligă sub zidurile cetăţii Neamţului, într-o vreme când nici vorbă să se cultive mălaiul pe la noi. Repede i-au sărit alţii în apărare: cuvântul e mult mai vechi, de pe vremea dacilor, când mămăliga nu se făcea din porumb, ci din mei. Şi măcar de-ar fi fost singura „bâlbă"! În zadar poetul l-a arătat cu degetul pe hatmanul (generalul) Neculcea (care rimează cu Tulcea) ca sursă de inspiraţie, deoarece nu veţi găsi episodul cu asediul stegarilor moldoveni în „Letopiseţul Moldovei", ci tocmai în cărţile principelui Dimitrie Cantemir. Uite ce păţesc cârcotaşii când muzele sunt puse pe şotii şi-i pun pe generalii zevzeci să grăiască latineşte: „Dobre ciolovec!"

În cazul întâmplării centenare de faţă, nu intervine bănuiala niciunui anacronism, iar sursa este identificată univoc şi indiscutabil. Nici nu ne-am fi permis să fie altcumva, pentru că vine vorba despre primul rege al României, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Iar mămăliga în cauză este o turtă autentică, fiartă din făină de cucuruz, preparată ca la mama Eva acasă, în Lemniul someşean.

Bibliotecarii au ca sarcină perpetuă căutarea şi relevarea a cât mai multor informaţii despre tot ce-i interesant în împrejurimi, spre folosul cercetătorilor ori drumeţilor interesaţi de istoria locală. Noi am cercetat pe internet ca să găsim date referitoare la „biserica veche" din Jibou, începută în 1929 de comunitatea greco-catolică spre a purta hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel". Proiectată de arhitectul Alexandru Floriansics, cel care a ridicat şi catedrala din spatele Prefecturii zălăuane, ea a fost terminată abia după război, ca aşezământ de cult ortodox şi închinată „Adormirii Maicii Domnului". Spre satisfacţia celor cărora le place să exploreze omenescul din diferite epoci istorice, secţia de periodice a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj a digitalizat o serie de publicaţii, unele chiar din secolul al XVIII-lea. În colecţia gazetei „Unirea" din Blaj (1891-1945), se găseşte şi o „foiţă" intitulată „Unirea poporului", rezervată textelor literare. În numărul 37, apărut de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci din anul 1929, am descoperit următoarea istorisire a Dr. Iuliu Florian, confrate într-ale scrisului şi preoţiei cu Ion Agârbiceanu.

Cum am citit-o, ne-a fugit mintea la usturoiul din traista bădiei Onofrei, căpitanul eroilor din cetatea asediată „bum-bum cu tunul" de armata poloneză şi la foamea insaţiabilă care-l chinuia pe „salvatorul Vienei": „Tot făcurăm noi doi pacea:/ Ia să văd, cum e pogacea?"

„Nana" Eva a fost o fată măritată de tânără cu unul Gheorghe, plugar din Lemniu. Bănuim că s-o fi născut în părţile bihorene, unde femeilor li se spune „nană", pentru că pe Valea Someşului ele sunt „lele" - ori chiar „leliţe", după cât de cuminţi zice gura satului că se arată. Căsnicia n-a fost una fericită, pentru că bărbatul bea de stingea şi-şi lăsa toţi banii la crâşmă, apoi venea acasă şi îi trăgea muierii câte-o pereche de palme, pe principiul: „chiar dacă eu nu ştiu de ce, tu sigur ştii". Mai rău era când i se terminau piţulele şi cârciumarul nu accepta să-i dea pe credit, atunci femeia n-avea cum să-i umble în voie, pentru că omul se preschimba în fiară. Se întorcea acasă negru de supărare, o bumbăcea ca pe hoţii de cai, îi învineţea coastele, o lovea cu piciorul, să afle sărmana că el, stăpânul casei, e cătrănit şi nimic nu-l mulţumeşte.

Bunul Dumnezeu le-a dăruit o mulţime de copii, dar bărbatului nici că-i păsa, nu le lăsa bani nici măcar să-şi cumpere sare. Femeia s-a descurcat cum a putut, cu o găină cloşcă şi o sfoară de grădină în faţa casei. Apoi Gheorghe a părăsit masa din birt pentru locul acela singuratic din deal, străjuit de crucea de căpătâi şi mama Eva a rămas văduvă. Va să zică, a scăpat de un necaz şi a rămas cu o droaie - o droaie parcă mai flămândă ca niciodată.

Lemniu se află la doi kilometri de Letca, sat centru de comună pe unde nu numai că trece trenul, dar se şi opreşte - doar a coborât şi Nicolae Iorga acolo, să vadă biserica cea veche. Auzind când de la o nănaşă, când de la o cumătră, că în Bucureşti umblă câinii cu covrigi în coadă şi plouă de trei ori pe săptămână cu bani, femeia s-a hotărât să-şi încerce norocul în Vechiul Regat.

În primăvara anului 1914, fix cu o sută de ani în urmă, mama Eva şi-a lăsat copiii în grija soacrei, s-a urcat pe „ţug" şi a plecat să-şi caute de lucru în marele oraş de pe malul Dâmboviţei. N-a ajuns până acolo, deoarece a avut norocul să cunoască în tren o femeie din Ploieşti şi să afle că un boier din oraş, pe nume Conu' Iorgu, îşi căuta slujnică să-i grijească de casă. Tot un Gheorghe era şi acela, dar din neam grecesc, priceput la a se chivernisi. Avea multe afaceri şi relaţii, cunoştea lumea bună din capitală, ba chiar şi pe Măria Sa, regele. La recomandarea cucoanei, a angajat-o pe timp de probă.

Sălăjeanca noastră a început lucrul în casa boierească şi s-a străduit din răsputeri. Făcea de toate, dar mai ales muncile de jos. Spăla podelele, curăţa vasele, săpunea, clătea şi storcea rufele, aducea lemne, golea cenuşa - orice i se poruncea. Uneori, ajuta şi în bucătărie. Era tăcută din fire, dar când venea vorba de bucate nu răbda să le lase fade, fără nici un gust. Ştia când, ce şi cum trebuie să mestece cu linguroiul. Cu o ciupitură de pătrunjel verde tocat în supă, ori nişte leuştean şi o „părădică" fierte în ciorbă, câteva fire de cimbru, mărar şi un cârnăcior afumat aruncate în oala unde ropoteau sarmalele, uneori doar sare, piper şi un vârf de boia de păprică, potrivea felurile de mâncare astfel încât îşi lingeau cu toţii degetele.

Recent, am primit în e-mail un succint manual de enervat ardelenii. Gugăliţi şi-l veţi afla cu uşurinţă în mai multe locuri, dar daţi-i pace, oricum este incomplet, deoarece, deşi „ciufuleşte" (ia în răspăr) slănina, ceapa şi pălinca, nu pomeneşte nimic de pita caldă, albă şi pufoasă, coaptă în cuptor ori despre turtele aurii de mălai aburind, că doară nu ceapa şi palinca potolesc golul din pântec.

Mama Eva s-a arătat tot timpul răbdătoare şi cuviincioasă, dar, când o vedea pe bucătăreasă că pune de-o mămăligă, ofta şi-şi ridica ochii într-o rugă mută spre cer.

Odată a văzut-o careva şi-atunci sălăjeanca noastră şi-a vărsat oful:

- Mămăliga nu se face aşe, că presari fărina în laboşul cu apă clocotindă şi o mesteci roată-roată cu linguroiul, că nu-i bună de nimnică, se lipeşte de fundul cratiţei şi se arde, iar când o răstorni pe tăier, se lăţeşte şi curge tătă pe lângă el. Dac-o faci aşe, n-are nici un gust, nu-i de mâncat, e numa' „tiricar" (fiertură de mălai şi buruieni de dat la puii de găină). Mămăliga adevărată trebuie să fie ţeapănă, s-o poţi tăia felii cu aţa. (Şi-abia atunci poate veni slănina, ceapa şi pălinca.)

Şi s-a apucat mama Eva să le facă regăţenilor o mămăligă aşa cum învăţase acasă de la bunica şi mama ei. A fiert-o, a răsturnat-o din ceaun, a tăiat-o. Între felii, a pus brânză de burduf, ouă şi unt proaspăt, le-a lăsat un pic să se topească, dar nu într-atât încât să se şi răcească, iar apoi i-a poftit pe toţi la masă.

Celor din casă le-a plăcut într-atât încât i-au povestit boierului. A poftit şi conu' Iorgu să guste din delicatesă. Au mâncat bogătanii pe săturate, pentru că le-a plăcut felul cel vechi şi totuşi nou de mâncare. Au lăudat-o pe mama Eva pentru pricepere şi i-au poruncit să gătească „mămăliguţă `a la Lemniu" şi altă dată.

I-a prins bine bucuria, deoarece la începutul verii, cu un pic înainte de seceriş, un anarhist bosniac l-a împuşcat pe Arhiduce (prinţul moştenitor al Austriei) şi bătrânul împărat Franţ Ioşka a pornit războiul cu sârbii. De-acasă, de la copii, primea veşti tot mai rar şi tot mai îngrijorătoare. Pe feciori, i-a luat cu japca la armată, de-au rămas puţini bărbaţi acasă, să aibă grijă de ogoare şi vite. Mai multe a aflat din gazetele boierului, până să le răsucească şomoiog, întrucât, spre deosebire de celelalte slugi din casă, sălăjeanca noastră învăţase în şcoala sătească să citească. S-ar fi întors degrabă acasă, dar de aici, unde încă era pace, îi putea ajuta mult mai bine.

În toamna lui 1914, pe vremea când a început culesului viilor, regele Carol I s-a întors de la castelul Peleş şi, în drum spre Bucureşti, a poposit şi pe la casa boierului Iorgu, împreună cu toţi ceilalţi domni şi generali din alaiul crăiesc. Conul, dornic să-l surprindă în mod plăcut pe suveran, s-a gândit: „Hai să dau Maiestăţii Sale mămăligă pregătită de mama Eva."

Şi s-a apucat femeia de bucatele cele crăieşti. Şi-a pus şorţ curat şi şi-a legat baticul ca socăciţele. Şi-a suflecat mânecile. A gustat brânza, să nu fie pişcătoare; „fărina", să nu fie amară; ouăle, să nu fie clocite. A fiert mălaiul şi a întors cratiţa plină pe un „platou" din lemn nou. După ce le-a potrivit pe toate cum trebuiau să fie, a trimis mămăliga aşa, servită „rustic".

Dr. Iuliu Florian zice că tare s-a bucurat Măria Sa când a văzut bucatele aurii: „I s-a înveselit faţa împărătească şi a mâncat cu multă poftă. Mâncau şi boierii, şi gheneralii pe întrecute."

După ce au isprăvit ineditul fel de mâncare, a zis Regele Carol: „Acum s-o vedem pe aceea care ne-a făcut cina aceasta bună."

Conu' Iorgu a dat poruncă, să vină mama Eva în sufrageria cea cu multe ape de oglindă.

Ţăranca noastră a intrat, a fost condusă în faţa suveranului, s-a închinat cuviincios şi i-a sărutat mâna. Regele a poftit-o să şadă alături într-un fotoliu tapisat, a întrebat-o cum de-a venit aici tocmai din Ardeal, iar femeia i-a povestit despre omul ei cel răposat, copiii rămaşi în grija soacrei, feciorii luaţi la oaste şi veştile puţine, bată-l vina de război!

Iar suveranul, peste măsură de satisfăcut de parcursul conversaţiei, a hotărât s-o îmbuneze pe sărmana femeie.

„De rămas bun şi de mulţumită pentru cina cea bună, Regele Carol şi-a scos punga din piele de cerb şi i-a dat atunci mamei Eva bani nou-nouţi să-şi cumpere o vacă cu lapte."

Aceasta-i întâmplarea şi aşa o fi fost cu adevărat, întrucât aşa ne-a rămas povestită de un preot - şi nu de unul oarecare, ci de un canonic mitropolitan de la Blaj.

În plus, de la Coşbuc citire, ştim că Maiestatea Sa n-a fost primul rege căruia să-i placă mămăliga.

Ehehe! s-o fi gustat Sobieski pe cea din Lemniu!


Publicată în:
Caiete Silvane nr.113 / iunie 2013
 

Cuvânt de început

(c) 2014 - Györfi-Deák György


Dicţionarele ne dau trei sensuri pentru verbul „a spicui".

Primul se referă la obiceiul de culege spice din lan pentru potolirea foamei, precum au făcut apostolii într-o zi de sâmbătă, lucru reproşat Mântuitorului de către farisei (Marcu 2,23).

Al doilea înseamnă „a aduna spicele rămase pe jos după secerat", obicei întemeiat pe una dintre poruncile date de Dumnezeu lui Moise, consemnată în Levitic 23,22: „Când veţi secera holda în pământul vostru, să nu adunaţi ce rămâne după seceratul ogorului vostru şi spicele ce cad de sub secere să nu le adunaţi, ci să lăsaţi pe acestea săracului şi străinului. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru." Dictatorul comunist Nicolae Ceauşescu n-a respectat-o, ci i-a trimis pe dascăli şi elevi să adune tot ce rămăsese în urma combinelor, ca să trimită cât mai multe alimente la export, în vreme ce poporul era îndemnat să se hrănească „raţional". La vechii evrei, unde femeile şi copiii rămaşi fără susţinători ar fi pierit de foame, legea mozaică era urmată întocmai, dovadă povestea văduvei Rut din Vechiul Testament, căreia, după moartea bărbaţilor din familie, i-a rămas în grijă şi soacra Naomi. Ca să facă rost de-ale gurii, în virtutea legii amintite, ea a cerut voie unui moşier s-o lase pe ogorul lui şi s-a apucat să adune tot ceea ce secerătorii au lăsat în urmă. Bărbatul s-a mirat cu cât suflet lucrează, iar când a aflat că se străduieşte nu numai întru propriul folos, ci şi pentru mama fostului soţ, a îndrăgit-o. Povestea s-a terminat ca-n basme cu o nuntă, iar văduva cea harnică şi respectuoasă a devenit străbunica regelui David, deci stră-străbunica măreţului şi înţeleptului Solomon.

Al treilea sens al verbului „a spicui" este unul figurat: „a culege (de ici, de colo), a extrage (materiale documentare) din diferite izvoare (alegând dintr-o cantitate mai mare)."

Cartea de faţă urmăreşte exact aceasta.

În „Curiozităţi sălăjene", în bună înţelegere cu Daniel Săuca, am răsfoit cărţi vechi, periodice cu paginile ferfeniţă şi documente prăfuite ca să aflăm fapte şi realizări culturale ieşite din comun, specifice Ţării Silvaniei, destinate să-i definească locul în istorie, să rememoreze momentele de glorie, să recupereze strădanii, să analizeze activitatea unor personalităţi despre care nu s-a putut vorbi înainte de 1989. Lansată pe internet în 2005, apărută sub formă tipărită în 2010, ea a continuat să crească şi să sporească în dimensiuni, astfel încât o eventuală reeditare va trebui să înglobeze noi articole asemănătoare, precum cele despre mistreţul mânat pe scena teatrului la Jibou ori despre universitarul american, neam din neamul bătrânului cioban care stă alături de baronul Wesselényi în buricul Zalăului.

Apoi am ieşit din cabinetul de documentare şi am întocmit pentru revista „Caiete Silvane" un îndrumar de drumeţii în jurul casei, de parcurs pe jos ori cu bicicleta, intitulat „Techergheli sălăjene", proiectat să-i îmbie deopotrivă pe tineri şi pe vârstnici să descopere frumuseţile Ţării Silvaniei. Am popularizat legende şi întâmplări, unele fioroase, altele tragice, povestite de oameni din popor sau citite în cărţi. Am hoinărit prin locuri uitate sau ignorate, am tăiat calea pe scurtături neîncercate de alţii, am traversat Someşul cu luntrea, pe punte sau cu trenul, am întâlnit ziduri părăsite, biserici nezidite, grădini de stânci gigantice şi văi misterioase, unde frunzele din alt an încă nu putreziseră şi bateriile electrice se descărcau pe neaşteptate. În momentul de faţă, îmi este cu neputinţă să continui acest proiect. Împreună cu prietenii, am vizitat carierele din Cuciulat şi am străbătut frumosul Muncel încă în Duminica Floriilor de anul trecut. Am planificat să ajung în această vară până la Chilioara şi să traversez culmea dealului mergând de la Letca la Năpradea, „de pe malul drept al Someşului pe acelaşi mal", dar acest lucru va fi posibil numai dacă se vor îmbuna vremurile şi vom scăpa de o parte din greutăţile de acum.

„Spicuirile" de faţă reprezintă o carte diferită în literă, dar cu totul asemănătoare în suflet şi fiinţă, precum se întâmplă îndeobşte cu fraţii zămisliţi de aceiaşi părinţi. După curiozităţile din vechime şi călătoriile în misterioasa proximitate domestică, iată acum câteva succinte însemnări despre personalităţile care au trăit aici sau au străbătut cândva plaiurile sălăjene. Cititorul avizat va observa că volumul reprezintă totodată şi joaca unui bibliotecar dornic să completeze grupa 9 din sistemul de clasificare zecimală universal întocmit de Dewey, indice sub care stau grupate tocmai aceste trei domenii: geografia, biografiile şi istoria.

Ne-am propus să adunăm - cu metodă şi cumpănire în balanţă, ca să nu supărăm pe nimeni, dar să-i stârnim pe toţi - 52 de însemnări cu un caracter anecdotic, miniaturi neconvenţionale axate pe episoade surprinzătoare, momente de neuitat, aureolate cu un anumit farmec şi pline de tâlc: jumătate despre bărbaţi, jumătate despre femei; jumătate cu figuri româneşti, jumătate cu chipuri ungureşti; jumătate senzaţionale, jumătate cu un sâmbure de scandal. Aşa trebuie să fie - altfel cine s-ar obosi să le citească?

Doamne ajută-ne şi călăuzeşte-ne!

Jibou, în 2014,
de „frigurosul" Sfânt Orban
(de această dată, cu cireşe la urechi)


Publicată în:
Caiete Silvane nr.113 / iunie 2013
 

Cuvânt de întâmpinare (Trilogia franciscană)

(c) 2014 - Györfi-Deák György


M-am născut în 17 aprilie 1964. Tata m-a trecut în actele de stare civilă eliberate de Sfatul Popular al oraşului Timişoara cu numele de György, sfânt militar martir care a dat şi patronimul familiei. „Györfi” vine de la „György fia”, adică „fiul lui Gheorghe”. Mi s-a povestit că acest nume revine întotdeauna primului băiat, obicei pe care l-am perpetuat şi sper să fie păstrat de urmaşii mei. Botezul a avut loc în bisericuţa „Naşterea Sfintei Fecioare” din Fratelia, aflată în intersecţia unde traseul tramvaiului 7 face un cot. Naşi mi-au fost un unchi şi o mătuşă, Géza şi Júlianna, fratele şi sora mai mare a mamei.

Mai târziu, când am fost miruit, am cerut o copie după actul de botez şi am constatat cu surprindere că bătrânul „părinte Fritzi” (preotul paroh canonic Frigyes Iván) nu-mi trecuse numele în registrul naşterilor nici româneşte, nici ungureşte, ci sub forma latinească: Georgius. Şi mi s-a părut corect din punct de vedere catolic, adică al bisericii romane. Deoarece la primirea sacramentului mirului l-am ales ca sfânt protector pe „Il Poverello”, „Sărăcuţul” Francisc din Assisi, am început să semnez cu aceste două nume alăturate - Franciscus Georgius - toate articolele cu subiecte referitoare la credinţă şi religie, publicate în revista sălăjeană de cultură „Caiete Silvane” (redactor-şef: Daniel Săuca). Acum le puteţi citi grupate în secţiunea „Pre-Supunere”.

La iniţiativa şi sub coordonarea lui Robert Lazu, am colaborat la elaborarea „Enciclopediei lumii lui J. R. R. Tolkien”, volum adus la o ţinută academică de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi, terminat în 2005, apărut în 2007 la Editura Galaxia Gutenberg, cu sprijinul decisiv al părintelui Silviu Hodiş. În paralel cu elaborarea articolelor, am publicat mai multe texte despre părintele hobbiţilor, universul creat de el şi receptarea românească în secţiunea „Pro-Eminenţe” din revista „Pro-Scris” (fondator: Cătălin Ionescu). Ele alcătuiesc a doua parte a „trilogiei” de faţă.

Cea de-a a treia şi ultimă secţiune grupează articolele de popularizare a ştiinţei. Am fost format ca autor de literatură ştiinţifico-fantastică în mediul efervescent al cenaclurilor timişorene de profil. Întotdeauna am urmărit cu atenţie evoluţia concepţiilor despre alcătuirea şi tendinţele de dezvoltare a lumii. În scrierile mele, am abordat în special aplicaţiile tehnologice de ultimă oră sau impactul schimbărilor climatice asupra naturii. Titlul acestui al treilea „volum” provine de la primul articol, o şarjă ironică inspirată de apariţia unei traduceri după ureche dintr-o sursă engleză.

Ergo, „Trilogia franciscană” grupează eseuri despre credinţă, lumea imaginară a Pământului de Mijloc şi ştiinţă. Poate că unii se vor mira să vadă adunate lucruri aparent diferite sub unul şi acelaşi acoperământ. Dar dacă se vor scufunda în carte, vor vedea că toate scrierile mele tratează de fapt un singur subiect: „interconexiunile ascunse ale realităţii" (de la Tolkien citire!).

Spor la citit, pace şi bineţe!

Franciscus Georgius


Publicată în:
Caiete Silvane nr.110 / martie 2013

Bíró József - Castelul din Jibou

(c) 2011 - Györfi-Deák György


„Pe valea Someşului, înconjurat de întinsele peisaje de vis ale Ardealului, un castel mândru domneşte asupra împrejurimilor. Faţada largă, conurile strălucitoare de pe acoperiş, bastioanele îndepărtate de pe colţuri, dealul pe care se întind părţile principale ale clădirii, îi conferă castelului o înfăţişare dominantă şi aristocratică...” - astfel descrie Kemény Zsigmond Jiboul, cu vădită exaltare, în „A két Wesselényi” (Cei doi Wesselényi Miklós), una dintre primele capodopere ale eseisticii maghiare. „Câtă frumuseţe a naturii, câtă dragoste, câtă oroare, câtă amărăciune bărbătească şi cât doliu istoric plutesc deasupra acestui castel şi al întinsului parc care-l înconjoară!... Jiboul seamănă cu o carte doldora de întâmplări, care conţine mai multe episoade atractive şi incitante decât creaţiile literare ale şcolii romaneşti, pornind de la cele mai blânde glăsuiri ale inimii până la tumultuoasele răbufniri sălbatice şi visul preasfânt al iubirii de patrie” - astfel caracterizează marele romancier căminul celor cei doi Wesselényi Miklós, [două] figuri titanice ale istoriei moderne de la noi.

Într-adevăr, în Ardeal sunt foarte puţine castelele de care se leagă atâtea amintiri romantice, precum mărturiile referitoare la reşedinţa Wesselényi; întâmplări de care romancierii, istoricii şi poeţii au profitat dintotdeauna. Contribuţia politică, istorică, literară şi teatrală a Jiboului sunt cunoscute în cercuri largi; memorialiştii ardeleni nici n-ar putea găsi nişte subiecte mai viu-colorate şi mai interesante decât vieţile lui Wesselényi Miklós tatăl şi fiul, precum o dovedesc şi recent editatele, captivantele amintiri ale lui Ujfalvy Sándor. Însă, în ciuda belşugului de informaţii despre [viaţa din] Jibou aflate la dispoziţia literaţilor şi istoricilor, cercetătorii preocupaţi de istoria artelor se pot baza pe neaşteptat de puţine date utile în cercetarea trecutului acestui ansamblu imens şi important din Ardeal. Kelemen Lajos, campionul scotocitorilor prin arhivele ardeleneşti, a căutat zadarnic, vreme de câteva decenii, documente-sursă legate de acest subiect şi nici noi n-am reuşit să obţinem un rezultat notabil pe tărâmul istoriei arhitecturii. Dar pietrele însele ne spun multe şi, deşi suntem conştienţi de capcanele analizelor critice bazate pe stiluri, totuşi vom îndrăzni să reconstruim celebrul edificiu folosindu-ne de observaţiile noastre, câtă vreme suntem în imposibilitatea de a savura saţietatea oferită de existenţa unor documente de arhivă.

* * *

Târgul Jiboului, precum şi părţile aparţinătoare cetăţii Hododului i-au fost date lui Wesselényi Ferenc de către Báthory István printr-un act de înzestrare eliberat în 6 martie 1584, în principal datorită meritelor dobândite de vistiernic în reprimarea răzmeriţei conduse de Békési Gáspár. Vreme de secole, socotind din acest moment, Jiboul a făcut parte dintre domeniile familiei Wesselényi, însă fără a juca vreun rol în istorie până la începutul secolului al XVIII-lea. N-avem informaţii nici despre faptul că la Jibou s-ar fi găsit cândva o cetate de dimensiuni mai mari; însă cu certitudine a existat o fortificaţie pe parcursul secolului al XVII-lea, în locul sau în preajma actualului castel, care proteja conacul ridicat acolo. Mai degrabă, trebuie să ne gândim la şanţuri şi palisade, decât la un sistem defensiv din ziduri de piatră. Ele sunt sugerate de urmele de şanţuri dispuse în semicerc, la Nord-Est de marele castel; însă ele ar fi putut să fie săpate şi de oştenii principelui Rákóczi Ferenc al II-lea pe vremea bătăliei din Jibou, ca să transforme vechiul conac într-un punct de sprijin. Prin urmare, originea acestor fortificaţii vechi este la fel de problematică precum data şi împrejurările construirii conacului care a existat înainte de edificarea marelui castel.

La circa 50 m Nord-Est de castel, în perimetrul şanţurilor amintite, există o clădire fără decoraţii, cu parter şi pivniţă la subsol, de o lungime şi o lăţime de 20,50 m; astăzi cuprinde 13 încăperi; stă părăsită şi i se spune „bucătăria veche”. Am văzut aici, încastrate în zid, două plăci memoriale cu inscripţii şi blazoane. Conform plăcii cu ornamentaţie barocă de deasupra intrării de la Vest, această construcţie a fost refăcută din temelii în 1702 de baronul Wesselényi István, prefectul comitatului Solnocul-de-Mijloc - preşedintele Dietei în 1716 - şi de contesa Bánffy Kata, fata guvernatorului Bánffy György. Cele cuprinse în inscripţie sunt confirmate de datele referitoare la bunurile din Jibou, consemnate cu prilejul recensământului din 1704; acest conac s-a prăpădit încă pe vremea bunicului lui Wesselényi István, István (†1656) prefectul comitatului Solnocul-de-Mijloc şi a rămas nelocuit de atunci. Deci, primul conac a fost clădit încă în prima jumătate a secolului al XVII-lea şi a fost refăcut degeaba de Wesselényi István în 1702, în epoca furtunoasă de pe vremea lui Rákóczi, căci deja în 1704 „oştile au distrus-o în întregime, ba au smuls şi pietrele de la ferestre”. Pare verosimil ca şi bătălia jibouană dim 1705 să-şi fi lăsat urmele pe clădire, care - conform unei plăci memoriale bogat ornamentată, aflată pe partea răsăriteană, deasupra uşii de intrare în pivniţă - a fost restaurată în 1749 de [Wesselényi] István [jr.] (†1758), fiul preşedintelui de dietă István [sr.] şi Dániel Polixéna, soţia sa.

Într-adevăr, chipul clădirii acum pe cale de a se ruina reflectă această epocă; între timp, ea a fost renovată de mai multe ori. Probabil că, dată fiind ambianţa barocă, acoperişul îi era mansardat. Kazinczy o descrie ca fiind „cu multe acoperişuri” în 1816. Nu putem stabili în prezent dacă această clădire era bogat decorată sau dacă prezenta un interes aparte din punct de vedere arhitectural, în schimb ne îndoim că preşedintele de dietă Wesselényi ar fi ridicat în 1702 vreo construcţie ieşită de comun. Diriguirile administrative şi jurnalele (precum cel din 1704) lăsate nouă probează că era un om al cărui spirit de chivernisire friza avariţia - [în plus], n-a pomenit niciodată de vreun castel, nici măcar atunci când şi-a descris viaţa departe de casă.
Este cert că, ulterior, cu începere de la jumătatea secolului, [noile] construcţii din Bonţida şi din Cluj ale familiei Bánffy au acţionat în mod stimulator asupra familiei Wesselényi. De altfel, era îndeaproape înrudiţi cu ramura guvernatorului; soţia lui István sr. era fata lui Bánffy György, lucru amintit în mod separat pe placa memorială din 1702. Cu tot atâta mândrie, Wesselényi István - militarul -  îl va aminti pe bunicul din partea mamei, guvernatorul, pe placa memorială din 1749 şi, când a îmceput restaurarea bătrânei clădiri, probabil că, de asemenea, a avut în faţa ochilor exemplul familiei Bánffy; este timpul când încep lucrările la marile clădiri din Bonţida. Wesselényi István s-a străduit să copieze şi grajdul din Bonţida, când a ridicat în vecinătatea conacului un edificiu asemănător, unde şi-a adăpostit armăsarii din celebra herghelie înfiinţată de bunicul său Pál în jurul anului 1660.

Marele grajd din Jibou se află aliniat cu manejul construit ulterior, pe direcţia Nord-Sud, în imediata vecinătate a marelui castel. Este o clădire lată de 15,35 m, lungă de 32,90 m, cu trei axe spre Est şi şase axe către Vest. Singurul şi imensul spaţiu interior este împărţit în compartimente, făcute să adăpostească 28 de cai şi acoperite cu bolţi semicirculare (csehkupola); secţionarea exterioară este foarte modestă, ferestrele cu arcade semicirculare şi chei de boltă sunt despărţite de benzile verticale ale unor lezene. Clădirea - deşi mai modestă ca dimensiuni - este o copie a grajdului din Bonţida, cu aceleaşi tipuri de ferestre şi profile ale cornişelor. Probabil că nu ne îndepărtăm prea tare de realitate dacă presupunem că, întocmai ca şi la Bonţida, constructorul a fost arhitectul clujean Grimmer Péter. El a fost construit la numai câţiva ani după cel din Bonţida - o placă memorială fixată pe peretele estic indică 1755; elocventele distihuri latine îl numesc cu o bună doză de îngâmfare: „Ingens Moles”. Placa memorială este încoronată de un căluţ de piatră cioplit cu multă măiestrie, operă în care recunoaştem cu uşurinţă mâna unuia dintre cei mai aleşi sculptori ai secolului şi barocului ardelenesc: Nachtigall János; de altfel, el a împodobit cu sculpturile sale şi grajdul din Bonţida.

Wesselényi István a construit şi cavoul familial aflat în vârful dealului, o clădire simplă, cu frontonul triunghiular. Zidul exterior este decorat cu un întreg şir de plăci cu inscripţii decorative, frumos lucrate în stilul înflorat al Renaşterii sau cel al barocului, dintre care se remarcă epitaful baroc al lui Wesselényi István sr. (†1734) şi al soţiei sale. Bătrânul Wesselényi Miklós i-a zidit intrarea atunci când şi-a îngropat aici cel de-al zecelea copil şi a interzis deschiderea ei printr-un blestem crunt; lucru respectat cu sfinţenie de către urmaşi.
Miklós sr., fiul lui István [jr.], i-a alăturat grajdului un manej, încă pe vremea fragedei sale tinereţi. Prin aceasta, ca şi tatăl său, a dorit să urmeze exemplul Bonţidei, [unde se găsea] şcoala de înaltă clasă a cailor lui Bánffy Dénes; herghelia reprezenta una dintre pasiunile lui Wesselényi Miklós. Când aristocraţii englezi sau francezi vizitau Ungaria, treceau şi prin Jibou, atât de departe şi de cunoscută ajunsese vestea despre îndemânarea uluitoare a lui Wesselényi de a dresa caii. Kazinczy a scris câteva pagini entuziasmate despre herghelia din Jibou, cităm: „grajdul din Jibou ar merita o expunere mult mai cuprinzătoare decât cele despre bibliotecile din Târgu Mureş sau Alba Iulia, ori pinacoteca din Sibiu, deoarece Ardealul şi neamul nostru se poate mândri cu el precum şi cu acestea...”

Manejul este o clădire cu o lungime de 36,60 m, alăturată în continuarea grajdului, de-a lungul lui, cu o faţadă estică de şase axe şi alta sudică de trei axe; acoperişul i s-a prăbuşit în decursul timpului şi azi au rămas doar zidurile goale aţintite înspre cer. S-a păstrat însă pe latura de răsărit a perechii grajdului o placă memorială în latină, conform căreia Wesselényi Miklós [sr.], locotenent în regimentul de husari [comandat de] Bethlen, a ridicat clădirea în 1771. Deasupra plăcii, se zăreşte silueta unui căluţ de piatră, foarte asemănătoare cu lucrarea lui Nachtigali, dar sculptura îi aparţine fără pic de îndoială lui Schuchbauer Antal, celălalt sculptor baroc foarte cunoscut în Ardeal. Artistul a lucrat pentru familie şi în alte amplasamente; ornamentaţia plastică a castelului Wesselényi din Hodod, construit între 1763-1776, este sculptată de el, [afirmaţie] probată de un act din 1776. Înfăptuirile lui din Jibou adeveresc şi subliniază opinia noastră că, în bună parte, sarcinile artistice de aici au fost încredinţate spre realizare unor meşteri din Cluj.

(va urma)



traducere de Györfi-Deák György



Ediţia de bază:
Bíró József, Erdély beszélő kövei (Studii de istoria artei), Editura Kriterion, 2008.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.109 / februarie 2013

La antene

(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 5)

(c) 2013 Györfi-Deák György


În techerghelile mele prin regiune, am ajuns de mai multe ori în Borza, fie dinspre Gâlgău Almaşului (pe la Piatra Pintii), fie dinspre Var (pe lângă Salcia Babei Blestemate). Am rezumat în capitolele respective istoria satului plasat pe malul drept al râului Agrij şi am prezentat cele două biserici ortodoxe de aici, cea din lemn şi cea din piatră. Între timp, părintele Claudiu Nechita s-a transferat la Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului" din Jibou. Am amintit în treacăt turnul de observaţie militar plasat în cel mai înalt punct al abruptului de deasupra satului, locul de unde poate fi supravegheat tot ce mişcă în cele trei văi care se unesc în dreptul Jiboului. Dacă au văzut că sunt interesat în explorarea ţinutului, sătenii mi-au semnalat încă o atracţie turistică locală, grupul de stânci denumite Horia, Cloşca şi Crişan.

Ele pot fi zărite la intrarea în sat dinspre Prodăneşti, privind de pe drum către Nord-Est, pe buza unui alt abrupt mascat de un aluniş atotcotropitor. Ineditele siluete nu sunt din granit, cum a scris cineva, ci din gresie, ca mai toate straturile geologice dimprejur. Întocmai precum în cazul ţancurilor din cealaltă parte a masivului, de la Grădina Zmeilor de pe Valea Almaşului, sedimentele marine cimentate de-a lungul a 50 milioane de ani conţin şi vâne de caolin, un mineral folosit pentru smălţuirea vaselor de lut, exploatat şi în satul Var. Dacă stâncile de „La Cheuturi" au devenit celebre, mai ales prin acţiunile de popularizare ale soţilor Ştefan şi Irina Goanţă, cele din Borza, deşi sunt la fel de uşor de vizitat, sunt ştiute numai de drumeţii avizaţi. Un prim dezavantaj ar fi tufărişul des din jur, care le ascunde în tot răstimpul călduros al anului. Practic, ele devin vizibile doar în intervalul noiembrie-martie, când hăţişul este desfrunzit. Din păcate, e o perioadă a anului când foarte puţini simt chemarea să iasă din casă.

În articolul „Frumuseţile satului Borza", profesoara Camelia Veronica Cosma de la Liceul de Artă „Ioan Sima" din Zalău ne prezintă mai multe căi de acces către monumentalele forme gălbui de pe Dealul Podirei: „Ca să ajungi acolo trebuie să mergi pe jos aproximativ o oră trecând prin locul numit «Pe sub piatră», «Valea Teşului» admirând priveliştea zonei, trecând pe o potecă îngustă ajungi la ele. Un alt traseu este următorul: pe drumul satului trecând pe lângă casa doctorului [Păşcuţ], urci pe «Valea Teşului». Altul: prin grădina vecinei Victoria Moldovan, «Pe sub Piatră» urci cărarea «La Ţuclui», «Via Popii», «Podirei»."

Pentru cei nefamiliarizaţi cu toponimele locale şi deloc dornici să se bage în grădinile unor necunoscuţi, unde ar putea să întâlnească nişte mioritici carpatini sloboziţi din lanţ, cea mai potrivită cale este să treacă podul de la Prodăneşti, să depăşească „pălincia" de pe malul râului şi, imediat după primele case, să parcheze maşina, apoi să urce pe prima uliţă din stânga. Ea trece printre grădini, ajunge la o pajişte plină de pipirig, alimentată de un mic canion care se termină cu o peşteră. Ca să ajungeţi „la pietre", ignoraţi poteca din stânga. Drumul urcă uşor către stânga, pe la „ora 11", cum v-ar ghida un navigator din bombardier, adică spre Est-Nord-Est. Stâncile sunt mai mult de trei, precum le enumără şi ghidul nostru: „Una dintre ele privită din profil chiar seamană cu Sfinxul din Munţii Bucegi, alta seamănă cu Babele din Carpaţii Meridionali, iar alta cu un uliu. O stâncă privită din lateral seamănă cu un cap de om."

Nimeni n-a ştiut să ne spună cine le-a botezat aşa. Lumea le-a prins aşa din vechime. Privite din vale, nu prea zici să fie nişte chipuri, nici vorbă să semene cu un Mount Rushmore sălăjean. Nici nu măsoară câte 20 metri înălţime, cât chipurile preşedinţilor americani sculptaţi în Dealurile Negre din Dakota. Uneori, gândirea populară îşi are ciudăţeniile ei. Suntem obişnuiţi să numărăm fără probleme cu unu şi cu doi, singularul şi perechea. „Two is company, three's a crowd", zic englezii. Cu încă unul în plus, cuplul se transformă într-o mulţime gălăgioasă, iar viaţa fostului burlac, proaspăt însurăţel, acum tânăr tată se complică. Dar nu numai adulţii sunt afectaţi. Scria Lao Zi: „Dao dă naştere unului, unul naşte diada, diada naşte triada, iar triada toate fiinţele." Treimea este un prag psihologic, o poartă a germinativului, o renunţare la încremenire.

Copiii mici şi indigenii tasmanieni n-au noţiunea de trei. Această particularitate a dezvoltării umane are şi o poveste a ei, una tragi-comică. La noi, au fost traduse cu precădere romanele lui Hans Fallada („Banii nu fac nici două parale" şi „Fiecare moare singur"), însă scriitorul german are şi o carte pentru copii, deosebit de îndrăgită, „Fridolin, der freche Dachs" (Fridolin, bursucul cel hoţoman). Aici, mama-viezure îşi scoate în fiecare seară puişorii la plimbare, iar la întoarcere îi numără: „Unu, doi, mult, mult, mult, mult." O vulpe ticăloasă profită de neştiinţa vieţuitoarei, îi fură puii unul câte unul şi biata mamă nu realizează decât foarte târziu că i-au dispărut odraslele: „Unu, doi, nimic... Nimic!?!"

În cazul toponimiei stâncilor din Borza, nu putem decât să-l parafrazăm pe Marin Sorescu: „pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus... Horia, Cloşca şi Crişan".

Zona poate fi vizitată din Jibou şi pe o altă cale, deosebit de pitorească. Ca distanţă, este un traseu accesibil până şi şcolarilor, cu condiţia să-şi aducă apă de acasă, întrucât pe drum nu vor întâlni nici un izvor, nici o fântână. M-am minunat să constat că posibilitatea nu apare enumerată în excelenta lucrare „Schiţă monografică turistică a zonei în care este situat oraşul Jibou privită din punct de vedere instructiv-educaţional" (1974), a lui Andrei Mureşan, fostul director al Casei Orăşeneşti de Cultură. Explicaţia ar putea fi faptul că Borza ţine de o altă unitate administrativ-teritorială.

Porniţi de la gară, către podul de pe râul Agrij. Aşa mic cum pare, firul de apă devine tare năbădăios în vreme de ploaie, se umflă brusc şi rupe, sfarmă totul în cale. Vara aceasta, podul rutier a fost consolidat, lărgit şi asfaltat, astfel încât să reziste la traficul camioanelor grele încărcate cu balastru de Someş. Treceţi pe el şi cotiţi la dreapta, unde apare o trecere semnalizată de cale ferată. Dincolo de ea, s-a aflat cândva „Borcanul", o cabină de dirijare a circulaţiei din intersecţia drumurilor care vin dinspre Var, Prodăneşti şi Jibou. Nefolosită de ani de zile, bună doar pentru a lipi afişe electorale pe pereţii ei, acum a fost dărâmată, pentru a permite camioanelor lungi să se înscrie lejer pe ruta aleasă.

A rămas în folclorul local incidentul cu baciul beat turtă, care i-a bătut miliţianului în geam şi i-a spus:



- Şefu', vreau să-ţi spun un banc. Hâc! Un banc politic.
A văzut subofiţerul cu cine are de-a face şi l-a luat cu duhul blândeţii:
- Cetăţene, nu vezi că sunt un miliţian?
Dar turmentatul a rămas chitit pe gândul lui dintâi:
- Nu-i nimic, ţi-l spun până-l pricepi.



Pentru a ajunge la Horia, Cloşca şi Crişan pe la antene, din dreptul fostului „Borcan", se părăseşte asfaltul şi se merge tot înainte, pe drumul de care, direct către sud, printre tarlalele cultivate cu porumb, „nănaşul" (cel care a botezat) festivalului de umor popular „Cucuruz, mălai de toamnă", ţinut din doi în doi ani în Jibou. Drumul face o jumătate de tur către dreapta şi urcă domol înspre Pietricica Varului. Lăsaţi-l să meargă în voia lui şi pregătiţi-vă de ascensiune. Coasta dealului este brăzdată de gărduleţe împletite din nuiele, ca să stabilizeze solul. În 1705, aici şi-au clădit redutele şi şi-au săpat tranşeele soldaţii principelui Rákóczi. Când urcaţi, gândiţi-vă că sunteţi nişte dorobanţi la Plevna. Sau puşcaşi marini debarcaţi pe plaja Normandiei în ziua Z.

Dacă aţi pornit la drum în august, sus vă aşteaptă răsplata: nişte tufe de mure şi de alun cu fructele coapte. Priveliştea e minunată. Către Nord, la poale, se văd ca două covoare puse unul lângă altul terenul de sport al asociaţiei sportive Köteles şi curtea firmei care adună fierul vechi şi deşeurile de hârtie din zonă. Cam ciudată alăturarea, deloc ecologică, s-a şi vorbit mult pe acest subiect în oraş. Să promovăm mintea sănătoasă în corp sănătos şi să votăm pentru păstrarea curată a mediului înconjurător, ca de aici în aval să puteţi vedea toată valea Someşului până la Cheile Ţicăului. Dacă v-aţi adus un binoclu şi vremea e senină, folosiţi-l, vizibilitatea este de câteva zeci de kilometri.

Din acest punct, se vede panorama Someşului care înconjoară Piscuiul Ronei (Muntele lui Rákóczi). În stânga, aliniate ca nişte trenuleţe electrice, garniturile de vagoane intră şi ies din gară. Şi mai departe, sticlesc geamurile blocurilor din oraş, deasupra cărora se înalţă mingile de sticlă ale Palmariumului şi Acvariumului de la Grădina Botanică.

Acum ştergeţi-vă ochii de mândria citadină, rotiţi-vă cu 180 de grade şi bucuraţi-vă de priveliştea celor patru antene de pe Dealul Borzei. Ca să ajungeţi la ele, trebuie doar să coborâţi în vale, nu prea mult şi să urcaţi pe următorul deal. Iarba e verde şi mătăsoasă, soarele străluceşte potrivit, iar spaţiul se deschide amplu, ca o arenă sportivă. Dacă sunteţi mai mulţi şi nu vă grăbiţi, puteţi să jucaţi şi o partidă de fotbal.

Sus, pe cealaltă parte, veţi găsi un drum pietruit pentru acces şi un rând de stâlpi pentru alimentarea releelor telefonice. În doar un deceniu, cea mai mare parte a judeţului a fost acoperită de firmele concurente, care au ţesut o plasă de antene. Şi nu este singurul folos al lor: ştiu firme prospere, care au făcut bani măsurând cu mare acurateţe suprafeţele agricole, folosind variaţia poziţiei unui celular. Asta cu mult înainte de apariţia smartphone-urilor - nişte minicomputere la purtător. Ceea ce multă lume nu ştie este că Alexander Graham Bell a inventat primul aparat de transmitere a sunetului ca să-şi ajute mama şi soţia, amândouă cu deficienţe auditive. În 1922, când inventatorul telefonului a trecut Dincolo, companiile de profil din Statele Unite şi Canada au decuplat tonul de apel în semn de doliu. Dacă în Jibou sună sirenele din depou şi fluieră locomotivele din gară ori de câte ori ne despărţim de un ceferist, în America telefoanele au tăcut vreme de un minut, în semn de omagiu pentru cel care le-a născocit.

„La antene" este un alt punct de belvedere. Noua atracţie vizuală este exploatarea de piatră de la Prodăneşti, un căuş gălbui în marele deal verde al Cigleanului de dincolo de râul Agrij. Spre Nord-Vest, se zăreşte tăpşanul zonei industriale. Releele sunt înconjurate de garduri metalice, astfel încât să nu pătrundă oile şi caprele care pasc împrejur. Uneori s-ar putea să le întâlniţi. Nu vă temeţi de câinii păstorului, ei ascultă de stăpân şi fac tot ce li se porunceşte. Nu sunt agresivi, sarcina lor primordială este să ţină turma laolaltă, nu s-o apare de lupi, care au cam dispărut din zonă. Periodic, în perioada toamnă-iarnă, dulăii sunt vaccinaţi antirabic şi, altminteri, toţi se bucură de tovărăşia copiilor. Ca şi omul, sunt nişte fiinţe sociale, atât doar că nu ştiu să folosească telefoanele mobile. Pentru că marea afacere a secolului XXI se bazează în principal pe nevoia omului de a comunica, fie cu cei dragi, fie cu colegii şi clienţii. De-aia ne ascultă americanii, ca să-şi creioneze cât mai precis planurile de afaceri: „Conversează cât mai mult şi noi vom ştii ce să-ţi vindem."

Şi „La antene" s-au făcut lucrări funciare: gardurile de stabilizare a terenului coboară către Jibou, în trepte. Spre Sud, se văd localităţile de pe Valea Agrijului: Borza - satul stâncilor alese ca punct terminus, prelungul Prodăneşti, centrul de comună Creaca. Către Borza, coboară un drum pietruit, calea cea mai potrivită pentru cadrele didactice însoţite de grupuri mari de elevi.

În particular, se poate merge şi pe creastă, către Sud, ca apoi să se coboare pe prima păşune zărită în dreapta. Este un loc unde, dacă veniţi în linişte, s-ar putea să vedeţi căprioarele ieşite din pădurea Varului ori să vă speriaţi de fazanul tupilat în iarba înaltă, care a stat nemişcat până când aţi ajuns alături. Accesul la stâncile Horia, Cloşca şi Crişan se face din partea de jos a poienii, urcând prin aluniş către stânga.

Poate că în viitor dascălii din Jibou şi din sat vor face odată un proiect comun, pentru ca şcolarii din cele două localităţi să se întâlnească în acest spaţiu inedit. Cu ajutorul noilor tehnici de telecomunicaţie, sincronizarea mişcării grupurilor va fi extrem de facilă, dar se poate stabili o întâlnire la oră fixă şi fără atâta tam-tam tehnologic. Şcoala gimnazială din Creaca, unde sunt duşi cu microbuzele elevii din Borza, poartă numele împăratului filosof Marcus Aurelius, stoicul care susţinea în „Meditaţii" că omul poate accede la linişte interioară, mărinimie şi perfecţiune numai dacă trăieşte o viaţă morală după legile naturii. Zicea înţeleptul domnitor, parcă sfătuindu-ne cum să ne descurcăm cu noile „gadget"-uri care, cândva, erau popularizate sub deviza „Viitorul sună bine!": „Nu lăsa viitorul să-ţi strice liniştea. Dacă va fi nevoie, îl vei înfrunta cu aceleaşi arme ale raţiunii cu care lupţi astăzi împotriva prezentului."

Pe scurt, cine vrea să savureze excursia „La antene" şi la „Horia, Cloşca şi Crişan" să-şi lase telefonul mobil acasă. Numai aşa, drumeţia va deveni o mică bucurie!


Publicată în:
Caiete Silvane nr.108 / ianuarie 2014

Cliţ - o misterioasă necropolă megalitică?

(Techergheli sălăjene 10)

(c) 2013 Györfi-Deák György


Cetăţile ielelor


Când se călătoreşte cu trenul de la Jibou la Dej, după ce se trece de podul de la Ciocmani, în partea dreaptă apare abruptul stâncos cunoscut ca Stanii Cliţului, una dintre rezervaţiile naturale spectaculoase din judeţul Sălaj.

Ca să nu se plictisească copiii în tren, le-am povestit că ceea ce se vede sunt zidurile unei mari cetăţi a ielelor (cine mă cunoaşte va zâmbi cu îngăduinţă - este evidentă influenţa lui J. R. R. Tolkien) şi, dacă vor privi cu atenţie, vor vedea coifurile lor strălucitoare pe coama crenelată a peretelui înalt, neted ca-n palmă. Stratagema a funcţionat, băieţii au avut ceva de făcut şi s-au distrat urmărind peisajul. În lumina înserării, există părţi stâncoase care reflectă lumina Soarelui, deci afirmaţia nu este chiar gratuită, gen „fairy tales".

Prima dată am vizitat zona în august 2011, când prietenii ne-au dus cu maşina la Valea Cliţului. Între nodul de cale ferată someşean şi uimitoarea rezervaţie sunt 18,5 km pe şosea. De la o anumită vârstă, este un traseu prea lung pentru a fi parcurs într-o singură zi, dus-întors, cu bicicleta, aşa că ne-am adunat, ne-am înghesuit într-o Dacia Nova călită şi obişnuită cu „hârtoapele Sălajului", apoi am pornit cu vânt din pupa şi „căpitanul" Széll la volan într-una dintre cele mai frumoase aventuri de pe Valea Someşului. De-aia am şi lăsat-o la sfârşit, să fie cireaşa de pe tortul „Techerghelilor sălăjene".

Din Jibou, se trece prin Var, Surduc, până la podul de la Ciocmani, unde pe tabla indicatoare scrie (de cel puţin trei ani de zile) ... Jibou - 18 km (no ho! că-s numai 13!). Peste drum de panoul buclucaş, sub poala pădurii, drumarii au postat o bornă kilometrică unde se indică, mult mai aproape de adevăr, 12 km. Nu treceţi podul, renovat şi acoperit cu bitum în septembrie 2012, ci mergeţi tot înainte vreo 5 km şi un pic, pe lângă peretele stâncos şi abrupt. Şoseaua este asfaltată şi în stare bună.

Drumul urcă, coboară, face o buclă de la capătul căreia se vede în spate podul şi un spaţiu larg în lunca Someşului. De dimineaţă până la prânz, e umbră aici, pe drum, deci este o excursie cât se poate de potrivită pentru zilele cu temperaturi de peste 30 grade Celsius. Se porneşte în zori, când aerul este încă respirabil şi se călătoreşte plăcut până la destinaţie, Valea Umbrelor, care, precum o să vedeţi, este un fel de răcitor natural din piatră masivă. Dar să nu ne grăbim cu povestea.

La capătul buclei, când se iese din pădurice şi se coboară cu două viraje scurte de pe prima terasă în lunca Someşului, apare în dreapta o exploatare abandonată de caolin. Apa a sculptat partea decopertată în forme deosebit de pitoreşti. Ansamblul străluceşte blând şi alb, de parcă solul ar fi fost suflat de pe Luna Plină, pentru a exersa, la umbra unui plop argintiu plantat la marginea drumului, serii domoale de aselenizări. Din păcate, urmele modului de coborâre şi paşii astronauţilor au fost spălate de ploi, lăsând doar iluzia unui spaţiu dintr-o altă galaxie, foarte-foarte îndepărtată.

De aici încolo, abruptul ne însoţeşte nesmintit în dreapta drumului. Uneori alunecă terenul ori se prăbuşesc copaci peste şosea. Am nimerit o zi în care, după un astfel de eveniment nedorit, drumarii încă nu făcuseră curăţenie. Arborii fuseseră tăiaţi şi făcuţi bucăţi, dar solul acoperea în continuare jumătate din panglica asfaltată. Gâtuitura îngreuna traficul. Maşinile treceau cu schimbul, când într-un sens, când într-altul, ca pe podul dintre Someş-Odorhei şi Someş-Guruslău.

Mânaţi de spiritul Aventurii, ne-am bucurat de evenimentul catastrofal ieşit în cale. Ne-am oprit şi am coborât din autoturism ca să studiem îndeaproape impactul accidental dintre forţele naturii şi antroposferă. Buza de pe care s-au prăbuşit arborii şi solul spânzura deasupra noastră ca o lamă ştirbită de ghilotină. Cetăţeano Stâncă, noi nu suntem aristocraţi cu pantalonaşi de mătase, ci strănepoţii spirituali ai celor care au dărâmat Bastilia, au inventat balonul cu aer cald şi cinematograful. Libertate, egalitate, fraternitate! „Allons enfants de la Patrie!"

Peretele retezat dintr-o mişcare, perpendicular, până-n poala luncii, a meritat să fie cercetat. El cuprindea pete verzi de microfloră, dungi portocalii de ocru şi, spre surprinderea noastră, inflorescenţe galben-verzui de sulf. Am testat substanţa cu un chibrit, ea s-a topit şi a ars cu mirosul sufocant al dioxidului de sulf, deci nu există nici un dubiu asupra compoziţiei sale. Am fotografiat şi un bonsai în mediul său natural: un scoruş de munte, numit şi sorb (Sorbus aucuparia). Fructele roşii grupate în ciorchine seamănă cu cele ale călinului, dar frunzele sunt penate, ca ale oţetarului.

Ne-am întors mulţumiţi în maşină. Mulţimea de „descoperiri" făcute nu putea decât să fie preambulul unei aventuri de neuitat!


Trenul: o soluţie alternativă


La Stanii Cliţului şi în Valea Umbrelor se poate ajunge şi cu trenul. Se călătoreşte până în Băbeni, centrul de comună de pe malul drept al Someşului, se coboară în luncă şi se trece apa cu „luntrea".

În gară, a trebuit să cumpăr şi un bilet pentru bicicletă, de fix 5 lei. Biletul de călătorie Jibou-Băbeni costă doar 3,70 lei. Ca să zic aşa, bătrâna Ukraina roşie reprezintă biletul meu de întoarcere, merită să scot banul din buzunar. Biletul de bicicletă se poate cumpăra şi în tren, dar atunci costă 7 lei.

Gara din Băbeni poartă pe tablă vechea denumire: Băbuţeni. Cei care caută traseul pe situl Mersul trenurilor să fie foarte atenţi, destinaţia C.F.R. este Băbuţeni, Sălaj. Pe de altă parte, denumirea maghiară a localităţii este Aranymező, „Câmpul de aur". Petri Mór susţine că toponimul provine de la activitatea de spălare a nisipului pentru a decanta praful aurifer. Comuna a dispus în vechime şi de alte surse de prosperitate. La hotarul dintre secolele XIX şi XX, aici, pe firul apei, se găsea gata să fie trasă în mijlocul râului moara plutitoare „cu o piatră şi o roată" a lui Pintea Găvrilă and Co.

Mare noroc am avut cu localnicii, oameni primitori şi binevoitori. Fără să ne ştim, m-au luat din gară şi m-au condus precum Vergiliu pe Dante printre bolgiile Iadului. Drumul către „luntre" are cam 3 km, merge paralel cu calea ferată, în susul Someşului, apoi se trece peste şine la semafoare şi se ia cap compas biserica din Cliţ, care se vede desluşit. Pe câmp, strălucesc smocurile înalte de „vergi aurite" (Solidago canadensis), probabil de aici mi-a răsărit în minte comparaţia cu „creanga de aur" din „Divina comedie", cu mult înainte ca Dan Brown să se apuce de scris „Inferno". Oricum, în cazul de faţă, creditul pentru referinţa livrescă i se cuvine lui James George Frazer.

Către „luntre", converg două drumuri, unul cu un singur rând de stâlpi şi unul cu două rânduri de stâlpi. Merg pe primul, peste luncă, între lanuri, că-i mai scurt. Celălalt e pietruit, o variantă pentru vremurile mocirloase. Dă-ne Doamne şi-un pic de ploaie, deoarece vara lui 2012 a fost cumplit de uscată, n-a plouat de două luni de zile!

Iată punctul de trecere, podarul este dincolo, pe mal ori în căsuţa construită de săteni pentru el. Ca să-i atrageţi atenţia, bateţi cu o piatră în stâlpul de susţinere a cablului de oţel. „Luntrea" nu este o barcă, ci un bac mai mic, în care încap chiar mai multe biciclete.

Pe luntraş îl cheamă Augustin Rad, este sprinten şi tare în braţe. Din cauza secetei, Someşul e foarte mic şi râul n-are vlagă, de aceea omul a întins încă o frânghie, cu 2,5 metri mai jos. În vremuri fără de ploaie, forţa motrice constă în puterea celor „două mânuri".

Trecerea Someşului între Băbeni (fost Băbuţeni) şi Cliţ a costat 2 lei. N-a trebuit să plătesc separat pentru bicicletă. Cine are maşină oricum vine pe la podul din Ciocmani. În răstimpul dintre traversări, dacă vremea îi permite, podarul din Cliţ stă alături de alţi prieteni undiţari şi prinde peşte. „La luntre" reprezintă un loc feeric pentru cei dornici să prindă în cârlige materia primă pentru cele mai năstruşnice poveşti pescăreşti.


Repere de interes turistic


Ca să ajungeţi de la Someş la biserica din Cliţ, există două căi posibile: pe scurtătură, pieptiş, urcând prin grădini (în buna tradiţie ardelenească, dacă nu se fac stricăciuni sau furtişaguri, este o cale permisă oricui) sau pe drumul pietruit, care vine dinspre „cooperativă" (magazinul sătesc). Am ajuns sus exact la ora când trecea „Săgeata Albastră" de Baia Mare prin Băbeni.

Edificiul i-a păcălit pe mulţi dintre drumeţii care n-au urcat până aici şi s-au mulţumit să-i arunce o privire de la şosea. El are forma şi dimensiunile unei bisericuţe din lemn, însă clădirea este „de zid". Ea a fost orientată corect, cu altarul către răsărit, „către munte". Monografia lui Kádár József despre comitatul Solnoc-Dăbâca nu ne oferă nici un fel de date istorice despre construcţia templului. Pe situl Episcopiei Sălajului, biserica este dată ca o filie a Loznei, iar preot paroh este Vasile Avram (o coincidenţă de nume cu cel al etnografului născut în Lemniu). Pe baza datelor de aici, presupunem că edificiul de piatră a fost ridicat în 1846 şi poartă hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril".

Cercetaţi mormintele preoţeşti din ţintirim. De obicei, aici au fost îngropaţi şi dascălii, şi preotesele, aşa că cimitirul din jurul bisericii constituie prima pagină din istoria unei localităţi. Se cuvine s-o citiţi cu atenţie. De asemenea, reprezintă şi o măsură a grijii faţă de păstrarea valorilor din vechime. Celor deloc interesaţi de asemenea subiecte „vetuste" li se oferă şansa să admire minunata privelişte a Stanilor Cliţului din aval.

Lumea din sat, văzându-ne străini şi interesaţi să aflăm cât mai multe, ne-a spus: „Nu se poate să plecaţi din Cliţ fără să vizitaţi casa unde s-a născut Silvia Tămăşan." Am căutat pe internet şi am găsit câteva din videoclipurile unde apare binecunoscuta interpretă a cântecului popular sălăjan, omagiată în 2011, cu prilejul lansării volumului autobiografic „Născută în zodia cântecului. Amintiri din viaţa artistică" (Editura Eurotip, Baia Mare). Zicea Anamaria Avram: „Silvia Tămăşan s-a impus în această lume, a cântecului popular, prin repertoriul dumneaei, bogat, variat şi autentic, cântat alături de marii artişti ai neamului românesc." Interpreta s-a născut în 21 februarie 1946, şi-a început cariera artistică în 1966, iar după ce s-a căsătorit s-a stabilit în Baia Mare, fără să uite de unde a pornit. Cu prilejul înregistrării unei melodii populare, artista a adus pentru prima oară televiziunea naţională ca să filmeze impresionanta panoramă stâncoasă a Stanilor Cliţului.

Casa părintească se află la ieşirea dinspre Surduc. Este o clădire scundă de piatră, cu pridvorul plin de muşcate şi alte ghivece înflorite. Ferestrele sunt din lemn. Ţigla de pe acoperiş e roşie, semn că a fost recent schimbată. Altminteri, gospodarii au scos mobila din casă şi foiesc prin curte. N-am dorit să le perturbăm activitatea, aşa că am trecut neobservaţi mai departe.

Dincolo de casă, pe cealaltă parte a drumului, începe rezervaţia naturală Stanii Cliţului. Peretele abrupt şlefuit de vânturi şi de ape are o înălţime de peste 200 metri, ceea ce constituie o provocare pentru toţi alpiniştii sosiţi aici. Un gard viu rustic, din trunchiuri de copăcei, apără şoseaua de stâncile prăvălite din înălţimi. Pătrundem printr-o poartă verde şi ne îndreptăm către un monolit imens, cea mai vizibilă parte a unei grădini de piatră, în stilul budismului Zen, în deplina ei naturaleţe. Dacă ar afla de existenţa acestei minunăţii someşene, japonezii şi-ar trage tren de mare viteză până aici. La noi, vin doar cei avizaţi şi autocarele cu elevi pornite să viziteze frumoasa vale a Loznei. Fotografiem tot ce se poate: uriaşa piatră cubică, alaiul de bolovani, pietrele ascunse în umbra pomişorilor şi tufişurilor. Sus, pe partea dinspre Ciocmani, sub o streaşină naturală, se zăreşte un grup de roci mai întunecate decât peretele abruptului, ca o pisică aşezată alene în podul unei case a urieşilor.

Alte forme mi-au fost arătate de echipa de mici exploratori, formată din Emanuel, Ionuţ şi Paul, trei buni cunoscători ai zonei. Ne-am întâlnit la imensul bolovan de pe partea dinspre luncă, ce poartă o inscripţie misterioasă. Seamănă cu glifele săpate în stâncă descoperite de Thor Heyerdahl în Insula Paştelui. Băieţii urmăresc traseul scobiturilor cu degetul arătător: „Nenea, uite, se vede un T şi un L!" În spate, printre tufişuri, se află alţi câţiva dinţi de uriaşi, aflaţi în partea dinspre luncă. În scobitura unui alt megalit, îmi arată un cioc de papagal, cu ochiul viu şi rotund al unui smoc de licheni. Întreg spaţiul rezervaţiei a devenit un teren magic de joacă. O ruină galbenă, ce seamănă cu piciorul Podului lui Traian din Turnu Severin, este folosită ca un fel de tobogan natural. Printre imensele pietre, strălucesc pânzele de păianjen întinse pe tulpinile de iarbă neagră (Calluna vulgaris). În septembrie, ele sunt înflorite şi colorează spaţiul în rozul-violaceu preferat de fete şi fetiţe (nuanţa „pink" a cutiilor pentru păpuşile Barbie).

În peretele abruptului de la Stanii Cliţului, se găseşte şi o pivniţă săpată în stâncă. La intrare, este o portiţă de lemn, dar accesul a fost blocat şi cu un gărduleţ încropit din araci. Un melc rebel s-a instalat comod în zona „proprietate privată". Pe drumul către Ciocmani, am zărit încă două astfel de încăperi utilitare, tăiate în mici caverne naturale, apoi lărgite şi modelate de mâna omului, pentru a fi folosite ca frigidere „ecologice".

Iată cam tot ce merită văzut în antecamera adevăratei atracţii a zonei: „Valea Umbrelor", tainicul canion din miezul muntelui.


Locul unde frunzele nu putrezesc

Denumirea de „Valea Umbrelor", dată părţii superioare a Văii Cliţului, a fost popularizată de cumnatul meu, ziaristul Deák Zoltán, pe vremea când a lucrat la proiectul descoperimsalajul.ro. Împreună cu prietenul său, Călin Pavăl, el a făcut două incursiuni aici, una în vara anului 2004, alta în februarie 2005.
Ea este o formă de relief trecută doar pe unele hărţi, tăinuită pe altele, deşi ar putea constitui o atracţie turistică de prim rang, mai ales pentru cei care cred în existenţa unei supercivilizaţii superioare, distruse în urma unui cataclism tehnologic, în urmă cu zece milenii, din alea cărei rămăşiţe s-a format Egiptul Antic. Am grupat hărţile existente pe categorii, PRO şi CONTRA, într-o pagină dedicată de pe blogul „101 de privelişti ale Muntelui lui Rákóczi", unde vă puteţi convinge de adevărul celor afirmate.

Valea Cliţului se află la intrarea dinspre Surduc în satul Cliţ, chiar în cotitură, pe dreapta. Debutează cu un loc larg şi mlăştinos. Se merge pe un drum forestier până la cabana silvică. Dacă îi cunoaşteţi pe pădurari şi vă deschid, se poate dormi aici, chiar şi iarna (vezi „Cliţ - Umbre în alb" din „Descoperim Sălajul"). Dacă nu, în „parcarea" dinaintea casei, vara se poate întinde un cort.

După ce prietenii noştri şi-au parcat maşina la umbră, am înaintat 2 km „per pedes", ca apostolii. Regiunea e plină de ferigi şi aluni. Deşi le-a trecut vremea, totuşi, pe un vârf de ramură, pitită între frunze, am găsit o alună. Evenimentul a fost fotografiat atât de prietenul Széll Sándor, cât şi de soţia mea, din două puncte diametral opuse.

Ne-am continuat ascensiunea pe firul văii. Am întâlnit adesea pe cursul superior un marcaj forestier, bandă roşie.

Apar primele nişe din peretele stâncos. Arată ca nişte firide în care cândva au fost depuse cândva, poate înainte de Ultima Glaciaţiune, trupurilor unor morţi din rasa atlanţilor. Să ne amintim de stâncile inscripţionate de lângă şosea, situate în dreptul abruptului. La intrarea în defileu, nişele se înmulţesc, se lungesc, se aliniază în paralel pe mai multe nivele. Lumina soarelui trecut de amiază pătrunde cu greu până jos, în fundul văii. Atmosfera este nefirească, apăsătoare, sepulcrală. Parcă ar fi un spaţiu al veşniciei odihne pe care noi, intruşii, îl perturbăm cu nevinovăţie. „Scary Movie la doi paşi de Jibou" - notează Sándor pe blogul său: „SzellPhotography".

Stratul de frunze din toamna trecută a rămas intact. El măsoară pe alocuri şi câte o jumătate de metru grosime, de parcă ceva nevăzut ar împiedica putrezirea resturilor vegetale. Totuşi, ici şi colo, întâlnim ciuperci, unele de mari dimensiuni.

Un chip uman, bărbos, de aproape 1 metru înălţime, ne examinează de pe peretele din partea stângă (pe sensul de urcuş). Mă apropiu ca să mă conving că nu am vedenii. Faţa gardianului rămâne impasibilă. E real, cu trăsăturile uimitor de bine conturate. Cum de nu ştie nimeni de el? Pe net circulă o mulţime de trucaje, unde apar profilurile unor Sfincşi carpatini, „surprinşi" în diferite cotloane izolate ale ţării, în vreme ce aici se află unul adevărat, probabil vechi de milenii, cu desăvârşire necunoscut. Şi nimănui nu-i pasă.

Cercetăm o valea laterală, care are la intrare o stâncă în formă de cap de pisică. Privită din acest unghi, din aval. Din cealaltă parte, ea este un profil uman, faţă în faţă cu o hârcă (un craniu) îngropată în sol. Prietenii noştri au fotografiat alte stânci ciudate, printre care una în formă de câine. De fapt, când am început urcuşul, mi-am făcut un toiag dintr-o botă de alun, deoarece la sosire am auzit nişte lătrături. Fiecare ramură secundară a Văii Cliţului ne rezervă surprize. Într-un alt loc, un „liliac" (vampir) atârnă cu capul în jos: e doar un smoc de ierburi uscate. Fotografiez o nişă cu peretele încrustat de filigrane de ocru (oxid de fier galben-brun). Nu sunt desene rupestre, făcute de mâna omului, dar arată nemaipomenit. Soţia surprinde un păianjen cu catalige imens, de 10 cm diametru. Aruncat pe mijlocul potecii, lângă o ciupercuţă filiformă şi elastică, descoperim „Piatra lui Greuceanu": singurul bolovan alb, cristalin, zărit în regiune.

Am înaintat mai mult de o oră, prin matca tăiată de la Răsărit la Apus între pereţii verticali: un culoar de doar câţiva metri lăţime, uneori nici atât. Doamne păzeşte de o viitură! Uneori, şi seceta foloseşte la ceva. În „Valea celor cinci beţe", Sándor a făcut ultimele fotografii cu „supertunul" japonez Fuji, apoi a rămas în pană de curent. Şi-a scos smartphone-ul din buzunar ca să continue înregistrarea, dar are probleme în continuare. E şi locul unde aparatul meu a început să clipească roşu, „low battery", dar apoi şi-a revenit, după ce am plecat de acolo. Acumulatoarele, pregătite „de cu seară", adică proaspăt încărcate acasă, ni s-au descărcat mult mai repede decât am fi bănuit. De altfel, în „Descoperim Sălajul", Deák Zoltán povesteşte că în Valea Umbrelor există o zonă care nu poate fi „trasă în poză" nicicum. Iată un fenomen fizic repetabil, comensurabil, ca şi ciupitura celor care se trezesc peste noapte califi în palatul lui Harun Al-Rashid.

Ajungem la cotitura unde se află celebrele „nişe extraterestre", care atrag atenţia tuturor turiştilor din zonă. Faceţi o căutare după „Valea Clitului" (scris cu „t", nu cu „ţ" şi între ghilimele) pe Google Images şi le veţi vedea într-o sumedenie de pagini web, în diferite anotimpuri şi momente ale zilei.

Defileul continuă către Marele Amfiteatru, un abri imens cu o movilă conică în centru, dar noi hotărâm să ne oprim aici şi să revenim altă dată, când vom veni mai de dimineaţă. În ciuda temperaturilor toride din oraş, aici e răcoare, iar în aer se simte mirosul caracteristic de stâncă umedă. Valea Umbrelor este un defileu cu multe ramificaţii, imposibil de explorat într-o singură zi.

După postarea fotografiilor pe internet, un comentator ne-a mustrat pentru că am dezvăluit şi am indicat locaţia acestui spaţiu parcă desprins din „Dosarele X", mai ciudat decât Pădurea Baciului de lângă Cluj. Citez: „Ar fi bine de luat, de către autorităţile de profil, măsuri de protecţie, astfel ca afluenţa turiştilor să nu o deterioreze." L-am liniştit, locul este foarte izolat prin situare, iar indiciile arată că Valea Umbrelor ştie să se protejeze singură. Înainte de defileu, am găsit nişte urme de cauciucuri, probabil de la moto-ATV-ul unor puştani. Pământul era răscolit şi frământat, dar nu de râturile unor mistreţi uriaşi, ci de bocancii celor care au încercat să-şi desprindă vehiculul din mocirlă. După ce am examinat locul cu atenţie, ne-am aruncat nişte priviri de oameni lămuriţi: oare au rămas şi ei fără curent in acumulator?

Valea Umbrelor pare să fie o zonă care-şi alege atent oaspeţii.



Publicată în:
Caiete Silvane nr.106 / noiembrie 2013

La Dumbrăviţa

(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 4)

(c) 2013 Györfi-Deák György



De când primăria jibouană a asfaltat drumul din Rona până în capătul satului, la cimitir, Muntele lui Rákóczi (Piscuiul) a devenit un obiectiv turistic foarte accesibil. Treceţi dincolo de intersecţia vegheată de răstignirea din lemn pictat, ridicată de învăţătorul Aurel Inceu. Din locul unde se termină panglica de asfalt, rămâne de parcurs doar un sfert de oră în ritm tineresc (o jumătate de ceas pentru pensionari) până în vârful piramidei de la capătul prelungului contrafort colinar atât de vizibil pe harta României: marele cot al Someşului. Acolo, sus, la aproape 420 m altitudine, vă puteţi pune un bicorn pe cap şi vârî mâna dreaptă sub surtuc, în dreptul inimii, ca să spuneţi oştirii franceze: „Soldaţi, de la această înălţime 50 de milioane de ani vă privesc cu admiraţie!” De unde vă faceţi rost de armata respectivă, vă priveşte, numai să nu calce iarba ronenilor, că le lăsaţi vacile fără fân şi copilaşii fără lapte!

Desigur, au fost vremuri când urcuşul nu mergea... „ca pe roate”. Odinioară, dar nu prea demult, până să se ridice frumosul pod metalic modelat după „Golden Gate”, pe vremea când între Jibou şi satul lui Samson Pop, zis Corela, exista doar un drum pietruit plin de gropi şi o punte pietonală, lumea venea alene prin luncă, cu ceva de-ale gurii, o sticlă de apă şi o pătură în rucsac. Alţii se hurducau cu căruţa, cu tractorul, cu remorca ori cu autoturismul până pe malul Someşului, unde-i aşteptau un bac şi un podar, spre bucuria pruncilor noştri şi a tuturor celorlalţi elevi porniţi în drumeţie. Conform L.P.U. (Legii Porcăriei Universale), „podul plutitor” se afla întotdeauna pe celălalt mal, aşa că era un pic de aşteptat până când plutaşul desprindea ambarcaţiunea de mal, trăgea manivela din spate, o elibera pe cea de la prora, astfel încât bacul să se pună câş faţă de cablul întins ca o strună de contrabas şi Someşul să împingă vasul înainte, într-un minunat exemplu de compunere a forţelor. Traversarea dura cam două-trei minute. Lungi şi frumoase. Întâi vedeai clopul podarului, apoi începea să i se desluşească barba, iar când i se zărea şi culoarea ochilor, era semn că au rămas doar câteva clipe până să arunce puntea pe mal. Acum, te sui în maşină în centrul oraşului, tropoteşti cu o sută de cai putere pe pod şi peste nici zece minute cobori la poalele frumosului punct de belvedere.

Privind dinspre răsărit, locuitorii din Turbuţa îl numesc „Ţugluiul Turbuţâi”. Deşi biserica de lemn din Var se află adânc retrasă într-o vale lăturalnică, vârful dealului se distinge clar când privitorul stă lângă latura apuseană a edificiului religios, aşa că, mânat de curiozitate, am efectuat un sondaj-fulger printre localnici. Nu ştiu de ce: din cauza faptului că mulţi dintre ei lucrează la intreprinderile din Jibou ori pentru că Turbuţa se află pe celălalt mal al Someşului, râu mare, cândva dificil de trecut, vărenii îi spun tot Piscuiul Ronei.

Am căutat formaţiunea de relief şi pe hărţile iosefine, întocmite în jurul anului 1780, la porunca împăratului Iosif al II-lea de Habsburg-Lothringen (1765-1790), fiul Mariei Tereza. Spre veselia tuturor, aici apare trecut ca „Piscu Turbutza”. De altfel, Valea Firizei (ungureşte: Fürész-patak) nu este amintită ca Pârâul Sărat, ci cu numele de Valea Popii, iar anul şi locul bătăliei din 11 noiembrie 1705 sunt date greşit: 1706 (!?!) şi în partea nordică a Jiboului, înspre Someş-Odorhei. Apare o intersecţie de drumuri foarte asemănătoare „Deltei”, triunghiul de cale ferată care a servit după 1890 la întoarcerea şi mutarea locomotivelor cu aburi de la capetele garniturilor de vagoane. Jiboul nu cuprindea decât câteva zeci de case (51, dacă am numărat bine) şi o singură biserică (cea reformată), fără conturul patrulaterului format de Castelul Wesselényi (normal, tocmai începuse construcţia lui, terminată în 1810).

În vârful Piscuiului, se află o cruce albă, sudată din ţeavă de 20 cm diametru, înaltă de 11 metri. Se zice că ar cântări în jur de o tonă. Se numeşte „Crucea lui Ivănescu”, după numele monografistului şi profesorului de istorie de la Liceul „Ion Agârbiceanu”. Ea a fost făcută la Întreprinderea Miniera Jibou, de către familia inginerului Sabău. Adusă şi trecută peste râu, construcţia a zăcut pe malul Someşului mai mult de o lună până să fie transportată sus. Iniţial, au încercat s-o mişte cu braţele. N-a mers nici măcar un milimetru. Ar fi putut s-o tragă cu câteva perechi de boi, dar ar fi ajuns numai găuri şi scrijelituri. În cele din urmă, l-au chemat pe Eugen (Jenő) Péter, a cărui tractor puternic a purtat crucea până în vârf.

Postamentul îşi are şi el povestea lui. Construcţia a început încă în timpul anului şcolar. Materialele au fost cărate de către elevii de la liceul din Jibou, care au făcut sute de drumuri din albie până sus. Apa a fost adusă cu sticlele, pietrişul cu pungile şi ghiozdanele. Se povesteşte că ori de câte ori se adunau tinerii, dintr-odată se îndeseau norii şi pornea câte o ploaie torenţială. Prima dată, să fi fost din întâmplare; a doua oară, e semn de confirmare; de-acolo-n veci, se respectă regula în continuare. Când sătenii din Rona vedeau că elevii se adună pe mal ca să se îndrepte spre Piscui, lăsau totul baltă în gospodărie şi fugeau cu furcile să adune fânul cosit, că nu-i rost de uscat, imediat începe răpăiala. Au fost şi alte peripeţii, ca-n ţara Meşterului Manole. Chiar şi-acolo, la picioarele crucii, s-au îmbulzit tâlharii: când să demareze lucrările, s-a constatat că au dispărut mai mulţi saci de ciment. Până la urmă, s-a isprăvit şcoala, dar nici vorbă ca să fie terminat monumentul. Nici un bai, în toamna anului 1994, tot ceea ce rămăsese de făcut a fost rezolvat de elevii corigenţi la istorie.

Profesorul Ion Ivănescu s-a născut în Buşteni, staţiunea montană de sub abruptul Caraimanului, munte în vârful căruia, la 2.384 m înălţime, s-a construit impresionanta „Cruce a eroilor ceferişti”. Se zice că imaginea ei i-a apărut în vis reginei Maria, care a iniţiat lucrările de ridicare în 1926. Când tânărul dascăl a sosit adus de trenul de noapte în Jibou (21 august 1960, orele 8:20), silueta imensă a dealului brăzdat de dunga gălbuie a „gresiilor de Rákóczi” i-a adus aminte de ţinuturile natale. În lume, Piscuiul este cunoscut ca o importantă rezervaţie geologică, o pagină deschisă către trecutul Terrei, unde se poate urmări cu uşurinţă succesiunea sedimentelor marine depuse după dispariţia dinozaurilor. Acolo unde cândva era un fund de mare, acum pasc oile. Apa s-a evaporat, sarea s-a adunat sub sol, de unde iese dizolvată în izvorul sulfuros aflat nu prea departe, la Băile Jibou.

În jurul Piscuiului, pământul e plin cu mici discuri lenticulare, de 1-3 cm diametru, numiţi „banii lui Rákóczi”. În 11 noiembrie 1705, principele transilvănean a urcat panta dinspre Turbuţa, gonind călare din Surduc, ca să examineze câmpul de luptă dintre „lobonţii” catolici din oastea imperială austriacă şi armata „curuţilor” protestanţi (ca o ironie a istoriei, cuvântul provine din latinescul: „cruciatus”, „soldat al crucii”, semn la care reformaţii au renunţat), sprijinită de haiducii lui Pintea. Legenda zice că domnitorul ar fi fost zărit şi luat în urmărire de cătane, drept care a aruncat toţi banii pe care-i avea la el. Soldaţii, lacomi, au coborât din şa ca să adune galbenii, dar ei s-au preschimbat în piatră. De fapt, „bănuţii” căpătaseră această formă pe vremea Mării Tethys, cu 50 milioane de ani în urmă, când trăiau în chip de nummuliţi, foraminifere fosile din care poveştile populare „au bătut monedă” cu efigia prinţului mustăcios.

Am căutat foarte mult timp episodul respectiv în memoriile lui Rákóczi, în zadar. Se pare că, pe vremea Tratatului de la Varşovia, a existat un pact între ţările comuniste vecine şi prietene, conform căruia erau trecute sub tăcere evenimentele istorice petrecute pe teritorii aflate în afara graniţelor proprii, altfel nu-mi explic lipsa capitolului respectiv din toate „selecţiunile” postbelice apărute în Ungaria. Ştia Orwell ce spune în momentul când a creat Ministerul Adevărului în celebra distopie „1984”, o instituţie menită să elimine din documente tot ceea ce nu se potrivea cu viziunea Partidului Unic. Noroc cu internetul şi cu Biblioteca Congresului S.U.A., de unde provine copia necenzurată a ediţiei din 1872, îngrijită de Thaly Kálmán, lucrare pe care o recomand celor dornici să afle varianta celui direct implicat în evenimente.

Dacă excursionistul, ajuns în locul unde principele Rákóczi a văzut larga panoramă a propriului dezastru militar, se va uita în stânga, va vedea dincolo de Someş marea stâncă alintată ca „Pietricica Varului”, satul Var, răchitele de pe firul râului Almaş (graniţa tradiţională dintre Ţara Silvaniei şi Ardeal), satul Tihău, Surducul romancierului Jósika şi al poetului Viorel Mureşan. Dacă va privi în dreapta, va vedea linia verde a pârâului Agrij, dealul Cigleanului, depoul C.F.R., întreg oraşul Jibou, turlele bisericilor din Someş-Odorhei şi Inău, iar pe acest mal cele ale edificiilor similare din Rona, Husia şi Someş-Guruslău.

Pe creastă în jos, către Nord, se poate continua excursia către „peştera” de la Dumbrăviţa, aflată la marginea gorunişului de deasupra Turbuţei. Se coboară până se întâlneşte drumul de care dinspre Rona, apoi se coboară mai departe, către căuşul pietros, sterp, unde se găsesc mii de cochilii pietrificate ale melcilor marini şi valvele unite în formă de inimioară ale speciilor de Cardium. Privind pânzele lui Illés Árpád, misticul şi poetul Weöres Sándor a scris o „Paleoontologică” ce se potriveşte de minune aici: „Fosile./ Au dispărut demult, prin moarte supravieţuiesc./ Rămân tinere, pentru că au un car de ani vechime./ Terestre sunt, căci au fost fiinţe marine./ Închise-n sine, ne privesc.”

Când veţi termina de admirat moluştele de odinioară, continuaţi să mergeţi mai departe, până când încep să se vadă „vizuinile de vulpe”, o salbă de cotloane, dintre care cea mai mare a fost lărgită şi transformată într-o cavernă artificială cu trei camere. De aici, s-a extras vreme îndelungată piatra gălbuie folosită pentru aşezarea fundaţiilor din sat, la construcţia gardurilor, pentru pavarea grajdurilor, la zidirea pivniţelor. Gospodarii ar fi putut aduce mult mai lesne căruţe întregi de pietroace şi bolovani din albia Someşului, însă au preferat le excaveze, să le taie şi să le care de aici, datorită calităţii deosebite a materialului. Bineînţeles, ca urmare a zecilor de excursii şcolare intreprinse în ultimii ani, pereţii „peşterii” sunt plini de inscripţii scrijelite cu briceagul, trasate cu cărbunii sau scrise cu marchere rezistente la apă. Să ne aducem aminte de aventura de la Piatra Pintii, ţinta turistică aflată între Dumbrava Gâlgăului şi Borza. Dacă n-ar fi scris „C-L-A-U-D-I-U” pe ea cu litere de-o palmă, cum am fi recunoscut-o?

Din vârful Piscuiului până aici, drumul a durat cam 30-45 de minute, în funcţie de răstimpul petrecut cu colectarea fosilelor. Dumbrăviţa, păduricea de goruni tineri, se află deasupra grotei tăiate de localnici. Drumul de care, cu cele două făgaşe adânc tăiate în sol, continuă să coboare până în Turbuţa, unde se poate vizita frumoasa biserică de lemn şi coborî către Pietricica Varului. Someşul se trece uşor, fie cu bacul (încă funcţional), fie pe puntea pietonală întinsă între patru piloni de beton. De aici, rămân doar trei kilometri până în Jibou, iar până la gară cu unul mai puţin. Traseul Jibou-Rona-Piscui-Dumbrăviţa-Turbuţa-Jibou durează vreo cinci ore, aşa că poate fi străbătut între trenul de dimineaţă şi prima cursă de după prânz. Pentru ai mei, el reprezintă o bucurie de care ne străduim să avem parte în fiecare an.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.105 / octombrie 2013

Sărăcia banului

 (c) 2013 Györfi-Deák György


     „Banul găsit” înseamnă, de obicei, „ban nemuncit”. Omul cinstit, dacă găsește un portmoneu pierdut sau un plic doldora de bancnote, îl duce imediat la poliție, altfel ar putea să fie acuzat de hoție. Dar „banul găsit e ban vrăjit”, precum a notat și Vasile Alecsandri în subsolul baladei „Codreanu”. Mentalitatea populară susține că ar trebui să ne bucurăm la vederea fiecărei monede scăpate jos de altcineva, deoarece ea poate deveni sâmburele magic al unei viitoare averi incomensurabile. Se zice că: „ban la ban trage”, de aceea superstițioșii consideră paraua găsită în praful drumului drept un magnet fermecat în jurul căruia se vor aduna din ce în ce mai mulți bani.

     În Jibou se practică obiceiul ca moneda găsită să fie introdusă în buzunar și frecată discret de zona pubiană, în vreme ce găsitorul mormăie formula: „să vină și tat-tu, și mă-ta după tine”, cu speranța că în același buzunar se vor înghesui ulterior bancnotele cu portretele lui Caragiale, Blaga și Eminescu. Obiceiul l-am găsit amintit și în cartea lui Ráth-Végh István, „Două milenii de superstiții”, însă cu referire la bănuții noi, strălucitori, tocmai puși în circulație de Monetăria Statului. Tot acolo, este amintit obiceiul de a se pune câteva monede în apa în care i se face prima băiță bebelușului, ca apoi să nu ducă lipsă de ei toată viața.

     Dar nu toată lumea se învârte atât de aprigă în jurul banilor găsiți. În 11 martie 2011, un val uriaș provocat de un cutremur a măturat coasta Japoniei. Apa a dărâmat case și a pătruns în altele, unde a lăsat ba o servietă burdușită cu bancnote, ba un portmoneu bine umflat. Localnicii, oamenii recunoscuți pentru cinstea lor, le-au predat la cel mai apropiat post. Dintre ruine, s-au recuperat sume de ordinul zecilor de milioane de dolari, care au fost înapoiate păgubașilor. Unii au pus sub semnul îndoielii corectitudinea japonezilor. Un american, profesorul Mark West de la Facultatea de Drept din Michigan, a făcut un experiment în 2003. El „a pierdut” pe străzile din Tokyo și din New York 20 de portofele cu 20 de dolari (sau echivalentul în yeni). În marele oraș american, au fost recuperate doar șase cu toți banii înăuntru și două portofele goale. În capitala niponă, 17 au fost predate, fără nici un gologan lipsă. Și nu știu să fi domnit vreun Țepeș Vodă în Țara Soarelui Răsare.

     Japonezilor le place că creeze obiecte decorative prin împăturirea hârtiei, artă numită „origami”. Pentru că în multe state din lume banii se tipăresc pe hârtie, sub influența spiritualității nipone a apărut o ramură exotică, „moneygami”, unde materia de bază pentru împăturituri sunt bancnotele de hârtie. Pe coperta unui manual de specialitate scrie: „Astfel banii Dumneavoastră vor dobândi mai multă valoare”. Desigur, un inel decorat cu o inimioară, împăturit dintr-o hârtie de o mie de dolari valorează ceva mai mult decât o verighetă decorată cu trei diamante artificiale, dar din bani se poate modela orice, de la un scaun de toaletă (cu capac și bazin de apă!) până la Statuia Libertății.

     Când Sfântul Francisc din Assisi a renunțat la toate bunurile lumești, s-a lepădat în primul rând de bani și a cerut în repetate rânduri fraților minori să se ferească de ei ca de diavol. Episodul, petrecut cândva în biserica Sfânta Maria a Îngerilor din Porziuncola, este relatat atât în „Memorialul întru dorința sufletului” (Vita secunda), cât și în „Compilația de la Assisi”, „Oglinda desăvârșirii” și „Anonimul perugian”. Un credincios a așezat lângă cruce o sumă de bani, ca dar pentru biserică. După ce persoana respectivă a ieșit din Casa Domnului, un frate i-a luat și i-a mutat pe pervazul unei ferestre. Sfântul Francisc l-a învinovățit și l-a mustrat cu asprime, deoarece atât Regula neconfirmată, cât și Regula confirmată interzic franciscanilor să primească bani, „în afară de cazul unor nevoi vădite ale fraților bolnavi”. Drept pedeapsă, vinovatul a trebuit să apuce cu gura una dintre monede și s-o vâre într-o balegă de măgar. „Toți cei care au văzut și au auzit au fost cuprinși de o nespusă teamă”.


     Toma de Celano ne povestește în „Vita secunda” că doi frați minori au zărit strălucind o monedă pe drum. Unul a râs și a întrebat: „Ce să facem cu balega asta?” În apropiere era o leprozerie, așa că tovarășul lui a propus s-o ofere ca răsplată celor care îi îngrijeau pe bolnavi. Dar primul frate l-a împiedicat să se atingă de ea, spunându-i să nu se lase înșelat și i-a amintit de litera Regulii neconfirmate: „Și dacă am găsi bani undeva, să nu le acordăm mai multă atenție decât prafului pe care îl călcăm”. Degeaba, încăpățânatul n-a ținut seama de avertisment. Neglijând Regula, s-a aplecat și a ridicat banul. Pedeapsa divină l-a lovit instantaneu: a amuțit dintr-odată, au început să-i clănțăne dinții și n-a fost în stare să scoată nici un cuvânt. „În sfârșit, aruncând departe duhoarea aceea dezgustătoare, buzele sale necurate s-au curățat în apele penitenței și s-au deschis pentru laude”.

     Interdicția atingerii și aversiunea franciscanilor față de bani a devenit binecunoscută în istorie și, uneori, a fost percepută de laici ca o ciudățenie. Alții au profitat de ea, fără ca acest lucru să le facă cinste. Baronul Wesselényi Miklós, tatăl tânărului liberal din grupul statuar zălăuan, era de confesiune protestantă, dar a fost obligat de curtea imperială austriacă să ofere găzduire unui capelan catolic. Cel trimis a fost fratele minorit Komáromi Dávid (David din Komarno). El a sosit în septembrie 1781. Căpățânosul magnat nu l-a primit pe părinte la castel, ci a dispus să fie găzduit într-o casă țărănească din sat, desconsiderare deloc deranjantă pentru un franciscan obișnuit să doarmă pe un prici cu o pernă umplută cu paie sub cap. Mișelia a fost alta. Deși obiceiul locului cerea ca preotului să i se asigure bucatele în natură (făină, vin, ouă, slănină, sare), Wesselényi-senior a ordonat să nu i se dea nimic călugărului, ci să i se aloce o sumă de bani pentru hrană și încălzire. Iată un fel foarte subtil și neobișnuit de hărțuire pentru a-l determina pe capelan să părăsească repede Jiboul.

     În 1970, anul marilor inundații din vremea comuniștilor, a venit Pater Angi Csaba OFM, care l-a slujit pe Domnul și a păstorit comunitatea locală până când s-a stins din viață (6 octombrie 1974). Conform „Lexiconului catolic”, a fost un om școlit și statornic în credință. S-a născut în 1 decembrie 1917. A studiat la gimnaziul din Cluj. A cerut să fie acceptat în Ordinul Fraților Minori în 29 august 1934, la Mediaș. A studiat filologia în Șumuleu-Ciuc, teologia în Hunedoara și a fost sfințit ca preot în 29 iunie 1941, la Alba Iulia. A predat diferite materii (inclusiv matematică și fizică) în mai multe școli confesionale și a slujit în mai multe parohii. În 1951, a fost arestat și trimis cu alți 20 de tovarăși la Radna. Mi s-a povestit că Securitatea l-a acuzat că ar fi falsificat bani! Cunoscând spiritualitatea franciscană (Sfântul Francisc: „nu trebuie să atribuim monedelor și banilor o valoare mai mare decât a pietrelor”), nu putem decât să ne minunăm de rea-voința și neștiința torționarilor. Bineînțeles, învinuirea s-a dovedit a fi falsă. În 1952, părintele a fost eliberat și i s-a stabilit domiciliul forțat în Dej. În 1961 a fost arestat din nou, pentru că a continuat să le predea catehismul tinerilor și a fost condamnat la 7 ani de închisoare. A scăpat ca urmare a grațierii colective din 1964 și a slujit în Sălard, județul Bihor, de unde s-a mutat în Jibou. Se povestește că a murit pe când ieșea din biserică. A fost înmormântat în Cluj.

     Unul dintre cele trei noduri de pe cingol, funia care încinge rasa franciscană, reprezintă jurământul de a trăi în sărăcie (celelalte două semnifică ascultarea și castitatea). Unul dintre idealurile feminine minorite este domnița Sărăcie (Domina Paupertate), regina tuturor virtuților, care prețuiește „oamenii devotați lui Dumnezeu, plăcuți îngerilor, amabili cu oamenii, aspri cu ei înșiși, milostivi față de ceilalți, pioși în comportament, modești în felul lor de a fi, cu chipul vesel, austeri în inimă, smeriți în prosperitate, curajoși în încercări, sobri la masă, foarte modești în îmbrăcăminte, care dorm puțin, rușinoși, temători, bogați în strălucirea fiecărei lucrări bune”.

     Tocmai datorită faptului că au luat atât de în serios promisiunea de a trăi voluntar fără posesiuni materiale, franciscanii s-au trezit că lumea îi podidește cu donații. Austeritatea vieții și truda neîncetată din zori până-n amurg a pricinuit „stânjeneala bogăției”, problema de a utiliza eficace o avuție la care renunțaseră prin făgăduința făcută la admiterea în ordin. Soluțiile adoptate constituie subiectul studiului „Sfânta economie” de Luigino Bruni și Alessandra Smerilli (Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, București, 2010).

     Cuvântul cheie este „fraternitate”, folosit cu blândețea sufletului temător de Dumnezeu, fără amenințarea ghilotinei. „Franciscanii au avut această intuiție: «atâta timp cât există un sărac - sărac nu din alegere, ci pentru că îndură sărăcia - orașul nu poate fi fratern». Acest concept va deveni apoi o temă fundamentală a Iluminismului napolitan din secolul al XVIII-lea; se va spune, de fapt, că fericirea este publică, pentru că ori suntem cu toții fericiți, ori nimeni nu e fericit”.

     Economistul Stefano Zamagni de la Universitatea din Bologna, prefațatorul lucrării, explică: „Dacă se caută un debușeu pentru surplusul generat în procesul productiv, îndepărtând astfel bogăția care stânjenește, trebuie procedat în așa fel încât toți oamenii să poată participa - cel puțin tendențial - la activitatea economică. Și astfel se naște piața ca spațiu de includere a tuturor”.

     Fraternizarea implicită din binecunoscutul episod al îmblânzirii lupului din Gubbio determină o dublă schimbare de mentalitate, o „pocăire” bipartită, atât din partea fiarei cât și a cetățenilor:

     „Îi spune Sfântul Francisc lupului din Gubbio: «Ești rău când sfâșii ce găsești în calea ta, dar sunt sigur că o faci pentru că ți-e foame». Le va spune apoi locuitorilor din ținutul Umbriei: «Convertiți-vă și potoliți foamea lupului». Asta pentru a arăta că o convertire este reală atunci când schimbă percepția noastră asupra lucrurilor și asupra celorlalți, determinându-ne astfel să ne schimbăm comportamentul”.

     Sărăcia nu constituie întotdeauna un blestem, ci poate reprezenta o cale către fericire. A dori să nu ai înseamnă renunțarea benevolă la tot ce este suplimentar, fără de folos, la acumularea continuă provocată de viciul lăcomiei. Pe de altă parte, foamea lupului, mizeria poporului strică frumusețea pauperității. Universitarii italieni îl citează pe economistul iranian Majid Rahnema, autorul lucrării „Quand la misere chasse la pauverte” (Când mizeria izgonește sărăcia), unul dintre experții angajați de O.N.U., care distinge cinci forme de sărăcie:

     „[1] sărăcia aleasă de mama și de bunicul meu, adepți ai sufismului, după modelul marilor săraci ai misticii persane; [2] sărăcia aleasă de unii săraci din cartierul în care mi-am petrecut primii doisprezece ani ai vieții; [3] aceea a oamenilor care trăiesc într-o lume în curs de modernizare, cu resurse insuficiente pentru a ține pasul cu cursa pentru satisfacerea nevoilor create de societate; [4] cea legată de insuportabilele privațiuni suferite de o mulțime de ființe omenești reduse la forme umilitoare de mizerie; [5] în sfârșit, sărăcia reprezentată de mizeria morală a claselor avute și a unor medii sociale peste care am dat în decursul carierei mele profesionale”.

     Cine n-are resursele necesare să-și hrănească și să-și îngrijească pruncii nu poate să trăiască „o viață sobră și generoasă”. „Pentru omul cu burta goală, mâncarea devine Dumnezeu” - ne atenționează Mahatma Gandhi. Tocmai de aceea, revolta populară din decembrie 1989 n-a adus roadele așteptate. Oamenii i-au ales ca lideri pe cei care au umplut alimentările cu produsele date pe cartelă în vremea dictaturii comuniste. „Când omul se află într-o astfel de situație, el devine cu ușurință robul celui care îi promite acea hrană”.

     Există și stări mai rele decât sclavia indusă de „bunăvoința interesată” a clasei conducătoare. Recent, presa a dezvăluit una dintre laturile întunecate ale Jiboului: mizeria provocată și întreținută de cămătari în colonia Cărămidarilor. Locuitorii de aici trăiesc de pe o zi pe alta, deoarece adesea singura lor sursă sigură de venit este alocația pentru copii. Când li s-au terminat banii, ei s-au împrumutat de la niște „binevoitori”, care ulterior le-au cerut o dobândă peste măsură de mare. Ca să fie siguri că-și recuperează banii, infractorii au confiscat actele de identitate ale victimelor și s-au dus direct la oficiul poștal ca să ridice ajutorul de stat destinat creșterii și educării copiilor.

     În cartea lor, Bruni și Smerilli dedică un întreg capitol „Dezbaterii asupra cametei și a dobânzii”, un fenomen care a întunecat Evul Mediu prin exploatarea nemiloasă și sărăcirea populației. Franciscanii au găsit o soluție de lungă durată: „Muntele de pietate” (Mons pietatis), o bancă populară care oferea credite accesibile, fără acte de identitate, la o dobândă de doar câteva procente (față de 30-40% cerută de băncile comerciale din epocă), garantată printr-un gaj de dublul valorii solicitate. Garanția era recuperată integral la înapoierea datoriei.

     Sistemul a supraviețuit până în zilele noastre, sub forma caselor de amanet. Uneori, precum în romanul „Fereastra de sus” al lui Raymond Chandler, oamenii au recurs la ele nu numai pentru a împrumuta o sumă, ci și pentru a depozita temporar niște obiecte, obicei care a creat probleme încă de la început. La începutul primăverii, italienii se îmbulzeau să-și depună ca gaj paltoanele și plăpumile. Imaginați-vă ce s-ar întâmpla dacă în martie toți șoferii ar merge să-și amaneteze anvelopele de iarnă ca să scape de grija unui spațiu de depozitare!

     „Munții de pietate” au fost gândiți ca o soluție de combatere a mizeriei, principalul motiv al decăderii umane. Unul dintre primele instituții de acest tip s-a înființat în 1462 la Perugia, sub coordonarea a patru figuri franciscane importante: Bernardin din Siena, Giacomo della Marca, Michele Carcano și Fortunato Coppoli. Dintre frații care le-au continuat truda, în ciuda opoziției manifestate de cămătari, merită menționați Marc de Montegallo și Bernardin din Feltre.

     Iată deci că, în mod paradoxal, primele bănci populare au fost fondate de un ordin călugăresc cerșetor, trăitor printre nevoiași, care a recurs la ajutorul oamenilor ca să-i sprijine pe cei defavorizați, „leproșii” comunității. De ce? Pentru a asigura tuturor fraților, laici sau monahi, binecuvântarea Domniței Sărăcia. Prin crearea și susținerea unei frății vii, grijile cotidiene pot fi rezolvate sau ținute în frâu, oferind răgazul necesar pentru apropierea de Dumnezeu. Pacea și binele comunității reprezintă realizări spirituale și împliniri sufletești ce nu pot fi dobândite cu bani.

     Sfântul Francisc le spunea celor trimiși să săvârșească lucrarea Domnului: „Trebuie să simțiți mai mare bucurie cerșind, decât dacă un om pentru un ban v-ar da în schimb o sută de dinari, deoarece tuturor celor cărora le cereți de pomană le oferiți în schimb iubirea lui Dumnezeu, spunând: «Din iubire față de Domnul Dumnezeu, faceți-vă pomană cu noi!» Și față de această iubire cerul și pământul sunt nimic”.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.105 / octombrie 2013

Sfinţi europeni din afara Creştinătăţii

(c) 2013 Györfi-Deák György


Unul dintre oaspeţii simpozionului franciscan găzduit la sfârşitul lunii mai în Grădina Botanică din Jibou a fost preotul Dr. Silvestru Bejan, delegat general pentru ecumenism şi dialog inter-religios al fraţilor minori conventuali, o misiune de mare răspundere. Sfântul Francisc din Assisi este una dintre figurile spirituale de marcă, recunoscute şi respectate pe tot mapamondul, de credincioşii din cele mai diferite religii. El a devenit cu adevărat „sfântul fraternităţii universale”. Mesajul său: „Pace şi bine!” este uşor de tradus în orice limbă şi pe înţelesul tuturor oamenilor. De aceea, deliberat, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea a ales cetatea unde s-a născut „sărăcuţul Domnului” ca loc de întâlnire a liderilor spirituali din toate colţurile lumii.

În cartea sa, „Karol Wojtyla, omul sfârşitului de mileniu”, ziaristul Luigi Accattoli a rezervat acestui eveniment fără precedent un întreg capitol. În 27 octombrie 1986, în străvechiul oraş din provincia italiană Umbria, s-au adunat 160 de invitaţi, membrii a 32 de organizaţii creştine, 2 ebraice şi 26 necreştine: patriarhi, bonzi, imami, şamani, rabini, şintoişti, sikhi, jainişti şi zoroastrieni. La început, fiecare grup s-a rugat în locuri diferite, apoi s-au întâlnit cu toţii în marea piaţă de lângă Basilica San Francesco: „Adunarea comună, care a durat trei ore, a fost transmisă de televiziunile din lumea întreagă. A fost un mare spectacol de ţinută, persoane bărboase, psalmi şi cântece.” S-au împărţit ramuri de măslini, s-au eliberat porumbei albi, s-au aprins torţe (bineînţeles, amerindienii au fumat „pipa păcii”), s-au înălţat braţe către cer sau pentru a-i îmbrăţişa pe alţii. S-a cerut instituirea unei zi de „armistiţiu general” la nivel mondial, dar iniţiativa a rămas fără ecou, luptele au continuat şi au murit oameni în Liban, Iran, Irak, Afganistan, America Centrală... Dar „spiritul Assisi” s-a propagat, astfel încât întâlnirile dintre liderii spirituali au continuat în diferite puncte ale globului. Papa Ioan Paul al II-lea a revenit la Assisi, însoţit, încă o dată, de reprezentanţii mondiali ai diferitelor religii, în ianuarie 1993, în timpul conflictelor din fosta Iugoslavie şi ulterior, la 24 ianuarie 2002, după teribilul atentat de la 11 septembrie 2001.

După 25 de ani, în 27 octombrie 2011, Papa Benedict al XVI-lea a organizat un pelerinaj interreligios la Assisi, eveniment jubiliar pus sub semnul Păcii şi Adevărului. Conform sitului catholica.ro, au participat 300 de delegaţi din 50 de ţări, printre care şi Julia Kristeva, o filosoafă franceză originară din Bulgaria, promotoare a feminismului, care a vorbit în numele „necredincioşilor”. Oaspeţii au călătorit cu un tren special, format din şapte vagoane. Pe parcurs, garnitura şi-a încetinit mersul de câteva ori, pentru a permite oamenilor să-l vadă pe Sfântul Părinte şi să fie binecuvântaţi: „Religiile nu trebuie să fie niciodată motiv de violenţă. Credinţele şi dialogul interreligios sunt şi trebuie să fie la temelia păcii.” Seara, un moment impresionant a fost cel al încredinţării lămpilor păcii. În vreme ce corul intona un cântec pe versurile cunoscutei rugăciuni „Doamne, fă din mine un instrument al păcii”, optzeci de tineri de naţionalităţi diferite au luat, ca de Paşti, „lumină din Lumină” şi a împrăştiat-o „urbi et orbi”, în mâinile reprezentanţilor diferitelor religii: “Cunosc o altă omenire, aceea pe care adesea o întâlnesc pe drum, aceea care nu strigă, aceea care nu striveşte pentru a se evidenţia peste ceilalţi oameni, aceea care nu ştie să fure pentru a avea. Cred, cred în această omenire care trăieşte în tăcere, care încă ştie să roşească, care ştie să-şi plece ochii şi ştie să scuze. Aceasta este omenirea care mă face să sper.” Conform Radio Vatican, delegaţia Patriarhiei Române a fost formată din ÎPS Iosif, mitropolit ortodox pentru Europa occidentală şi meridională şi PS Siluan, episcop al Eparhiei ortodoxe române din Italia.

Exemplul întâlnirilor interreligioase din Assisi m-a determinat să caut exemple ale convieţuirii şi înţelegerii dintre diferitele culte în trecutul şi prezentul Lumii Vechi. Cercetările au produs rezultate neaşteptate, uimitoare, spectaculoase, incitante - o adevărată „mană cerească” pentru „sezonul mort” din perioada vacanţei de vară, când lumea caută articolele de tip „magazin cultural”, ca să se destindă un pic. Iată un subiect care s-ar putea să fie pe placul tuturor. Precum „fratele Soare”, întruchiparea Domnului, ne luminează şi ne încălzeşte pe toţi, nici în domeniul credinţei nu există vreun monopol. Pe tot cuprinsul Europei, au trăit oameni dăruiţi cu harul sfinţeniei, din cele mai variate comunităţi religioase. În Germania medievală, moaştele unui rabin sfânt au fost revendicate de creştinii din Mainz, legendă pomenită ca atare în „Enciclopedia iudaică” (Jewish Encyclopedia, 1906), o lucrare academică cât se poate de serioasă. La fel de stranie şi incredibilă pare povestea Tăicuţului Rozelor, poetul sufit, prieten cu celebrul sultan Soliman Magnificul, înmormântat în „buricul” Budapestei, pe Dealul Trandafirilor, azi cel mai nordic loc de pelerinaj al musulmanilor. Transilvăneanul Kőrösi Csoma Sándor este singurul occidental ridicat la rangul budist de „Iluminat” (Bodhisattva), fiinţă spirituală evoluată, pentru care sinele se confundă cu colectivitatea.


MOAŞTELE RABINULUI AMRAM DIN MAINZ

„Ieşiva” este o instituţie evreiască tradiţională de învăţământ superior religios, unde tineretul iudeu studiază Tora (Pentateuh-ul: cele Cinci cărţi ale lui Moise) şi cărţile de rugăciuni (Sidur şi Mahzor). În secolele X-XI, principalele centre de învăţământ iudaic din Europa au fost cele din Franţa, Italia, Spania şi Germania.

Rabinul (învăţătorul) Amram din Mainz (Mayence, Mentz) a fost conducătorul ieşivei din oraşul său natal. Cândva, pe parcursul secolului al X-lea, el i-a pregătit pe tinerii din aşezarea de pe malul stâng al Rinului, iar apoi, când comunitatea mozaică s-a înmulţit şi s-a răspândit, a plecat în Köln, unde a întemeiat o şcoală similară. Pentru a-i apropia de cele sfinte, le cerea elevilor să respecte Legea, să se roage neîncetat şi să postească la timpul cuvenit. Anii au trecut în bună pace, dar înţeleptul a îmbătrânit. Când a simţit că se apropie clipa despărţirii, şi-a chemat învăţăceii şi i-a rugat ca, după obştescul sfârşit, să-i ducă trupul înapoi în localitatea de baştină. A dorit să fie înmormântat şi să se odihnească alături de părinţii săi. Distanţa dintre cele două cetăţi este de circa 150 kilometri, în susul fluviului. Tinerii au început să se codească şi n-au acceptat însărcinarea, deoarece se temeau că vor întâmpina obstacole din partea autorităţilor. Dacă a văzut că nu vor să-i împlinească ultima dorinţă, rabinul Amram i-a rugat doar să-i pună trupul într-un sicriu şi să-l ducă la bordul unei bărci. Atunci vor vedea şi vor înţelege voia Domnului.

Într-adevăr, când bunul profesor a răposat, elevii l-au pus într-un coşciug, l-au aşezat în barcă şi, spre uimirea tuturor, ambarcaţiunea s-a desprins de la mal şi a început să urce, singură, fără vele sau vâslaşi, pe firul apei. Lumea a fugit să vadă minunea. Unii s-au urcat în alte vase, ori au alergat pe mal, ori au încălecat degrabă. Când a ajuns în Mainz, deşi nu era nimeni la bord care s-o cârmească, mica navă s-a întors către mal şi a acostat acolo. Toţi locuitorii au venit să vadă minunea. Era clar, o asemenea faptă fără precedent se săvârşise numai prin lucrarea şi puterea lui Dumnezeu, iar despre bătrânul dascăl se ştia că a murit cu faimă de sfânt. Evreii s-au pregătit să-l îngroape aşa cum lăsase cu limbă de moarte, alături de tatăl şi de mama lui, dar arhiepiscopul din oraş a aflat întâmplarea şi a considerat că, potrivit tradiţiilor bisericeşti creştine, sfântul dovedit trebuie să fie îngropat cu toate onorurile în catedrala din oraş. Precum în cazul „Madonnei Negre” (la Moreneta) din Monserrat, importanţa personajului n-a contat. Sicriul cu corpul neînsufleţit a devenit neînchipuit de greu şi nu a putut fi deplasat în niciun fel. Atunci, arhiepiscopul a hotărât să se construiască o biserică chiar acolo, pe malul fluviului, deasupra ambarcaţiunii. Există o reprezentare a ei, datând de la începutul secolului al XIX-lea, care înfăţişează o clădire aflată pe mal, lângă poarta cetăţii. „Die Amram's Kirche” a fost vizitată de călătorul Moses Sofer (1762–1839).

Ca nu cumva iudeii să fure corpul cuviosului răposat, a fost chemată straja înzăuată şi pusă să păzească neîncetat coşciugul. Într-o noapte, sfântul „confiscat” li s-a arătat în vis învăţăceilor din Köln şi le-a spus că la o anumită dată, fix la miezul nopţii, gardienii vor adormi cu toţii şi atunci se va ivi prilejul să i se recupereze rămăşiţele pământeşti. Într-adevăr, la ceasul anunţat, paznicii au căzut într-un somn adânc şi, precum în romanul „A Morbid Taste for Bones” de Ellis Peters, a fost adus un alt trup şi strecurat în sicriu. Astfel, în sfârşit, rabinul Amram a putut să se odihnească în pace alături de părinţii săi, aşa cum ceruse cu limbă de moarte.

Iată o legendă plină cu întorsături neprevăzute, minuni, rivalităţi, îndărătnicii şi intrigi omeneşti. Însă există o problemă. Creştinii au şi ei o poveste foarte asemănătoare, cea a stareţului benedictin Emmeran din Regensburg, care a trăit cu vreo trei secole înainte de învăţătorul din Mainz.

Sfântul Emmeran (Emmeramus, Emmeran, Emeran, Heimrammi, Haimeran sau Heimeran) este prăznuit (şi în calendarul ortodox) în 22 septembrie. Vorbind despre primii misionari creştini din Occident, Nicolae Iorga i-a numit descălecători de ţară în cel mai desăvârşit şi mai glorios înţeles al cuvântului: „Servitori devotaţi ai Sfintei Biserici, unelte supuse ale Papei, jertfitori pe altarul lui Hristos, aşa se simţeau ei în predicaţia, în lupta şi în sacrificiul lor ca în opera de cultură, sub toate raporturile, pe care, fără niciun ajutor al puterii laice, o îndeplineau în mijlocul unor neamuri ce n-aveau pentru ei decât o singură calitate: cea religioasă.”

S-a născut în Franţa, la Poitiers, într-o familie de nobili din Aquitania. Când a auzit că păgânismul şi idolatria revin în Germania, s-a îndreptat într-acolo. A urcat pe Valea Loarei, a trecut prin Pădurea Neagră şi a coborât pe albia Dunării, până în Bavaria, unde a întemeiat mănăstirea benedictină din Regensburg (localitate numită cândva Ratisborn). A devenit stareţul acesteia şi, ulterior, a fost ales ca episcop al ducatului. Păstorirea noilor convertiţi n-a fost lipsită de primejdii şi a condus în cele din urmă la martiraj. A fost confesorul lui Uta (sau Ota), fiica ducelui Theodo I. Ea i-a mărturisit că avea un drăguţ la curte, un om foarte influent şi că rămăsese însărcinată cu el. Sfântul Emmeran a mustrat-o cu blândeţe şi a sfătuit-o să mărturisească totul tatălui ei, ca să fie iertată, apoi a plecat în pelerinaj către Roma, pe Via Julia Augusta. Furioasă că sfatul n-a ajutat-o cu nimic, domniţa l-a minţit pe domnitor şi i-a spus că sfântul ar fi fost părintele copilului. Ducele l-a trimis pe fiul său, prinţul Lantpert, după prelat. După cinci zile de urmărire, l-au ajuns din urmă în Kleinhelfendorf, în partea sudică a München-ului. L-au prins şi l-au torturat cu sălbăticie, ca să-l facă să mărturisească un păcat nesăvârşit.

Fraţii Vitalis şi Wolflete l-au găsit înecat în sânge şi au încercat să-l îngrijească. L-au transportat în Anschheim, în biserica Sfântul Petru, un ansamblu fortificat, unde şi-a dat obştescul sfârşit. A fost înmormântat acolo, după care a plouat neîncetat vreme de 40 de zile. Ulterior, moaştele au fost dezgropate ca să fie mutate într-un loc mai sigur. Ca şi în cazul rabinului Amram, rămăşiţele au fost îmbarcate pe o plută, care a început să coboare pe apa Isarului, un râu care se varsă în Dunăre. Când a ajuns la confluenţa cu marele fluviu albastru, ambarcaţiunea a început să urce în mod miraculos, parcă ar fi fost trasă de un cablu nevăzut. Aşa a plutit până la Regensburg, unde s-a oprit. Sfântul a fost dus mai întâi la biserica Sfântul Gheorghe, de unde a fost mutat de episcopul Gawibaldus într-o biserică special construită pentru el. În 1642, clădirea a fost distrusă de un incendiu, astfel încât moaştele au rămas aici doar până în 1645, când au fost mutate în vechea mănăstire benedictină.

Precum se vede, Amram şi Emmeram sunt amândoi nişte sfinţi, numele le sună cam la fel, legendele lor seamănă, cu precădere în partea când vine vorba despre ambarcaţiunile care urcă de la sine către deal. Noi ne-am propus doar să le reamintim existenţa, mai cu seamă într-o epocă în care tinerii au libertatea de a călători oriunde şi pot descoperi locuri mult mai interesante decât berăriile din München, stabilimentele franceze ori cafenelele din Amsterdam.


ÎNTRE POEZIE ŞI OPERETĂ: GÜL-BABA

Soliman Magnificul a fost sultanul otoman care a cucerit cetăţile Belgradului (1521) şi Budei (1541), obligându-l pe arhiducele Ferdinand de Austria să renunţe la titlul de rege al Ungariei şi să-i plătească tribut vreme de un cincinal. La el acasă, este cunoscut ca Soliman Legiuitorul. Recent a devenit eroul unei telenovele istorice fastuoase, difuzată de televiziunile din mai multe ţări europene. A fost într-adevăr o fire dreaptă şi romantică. A iubit o singură femeie, o rusoaică cu numele de Roxelana, aşa că în vremea lui, porţile celebrului harem din Istambul au rămas închise. A sprijinit artele, literatura şi arhitectura.

Unul dintre prietenii care l-au însoţit în campaniile militare a fost poetul sufit Cafer, supranumit Gül Baba, nume care înseamnă „Tăicuţul Rozelor”. El a fost un derviş războinic din ordinul călugăresc Bektaşi, care propovăduia o mistică îmbrăţişată de mulţi dintre ieniceri, „copiii de suflet ai Domnului”. A murit în toamna anului 1541. Unii zic că a căzut în timpul luptelor pentru cucerirea cetăţii de pe Dunăre, alţii susţin că s-a stins pe parcursul cerenomiilor de după ocuparea Budei. Cert este că sultanul l-a plâns amarnic, a pus să fie construit un mausoleu octogonal (o „türbe”) şi a fost unul dintre cei care i-au dus sicriul înăuntru. Ulterior, în calitate de Calif (conducător spiritual al Islamului), l-a declarat sfânt protector al oraşului, titlu păstrat până azi.

Legenda susţine că Gül Baba ar fi introdus cultura trandafirilor în Ungaria. Frumoasele flori au fost cultivate pe dealul numit şi azi Rózsa-domb, nu departe de podul Margareta. Adevărul este că rozele au fost dintotdeauna cunoscute în Câmpia Panonică, dovadă fiind legenda Sfintei Elisabeta (1207-1231). Când soţul prinţesei arpadiene, comitele Ludovic al IV-lea de Turingia, a încercat s-o surprindă în vreme ce le ducea de mâncare săracilor, pâinile din şorţul ei s-au transformat în trandafiri. Când a rămas văduvă, a intrat în ordinul franciscan terţiar, a cărei patroană este în prezent.

Se pare că Tăicuţul Rozelor ar fi introdus în Ungaria un anumit soi de flori şi anume cel folosit de bulgari pentru obţinerea „uleiului de trandafir”, produs folosit în cosmetică, în arta culinară, în igienă şi într-o serie de ceremonii magice. Publicistul Tóth Béla (1857-1907), a cărui „Curiosa Hungarica” a reprezentat resortul declanşator în scrierea „Curiozităţilor sălăjene”, susţine că aşa cum călugării (bizantini sau persani) au furat ouăle fluturelui de mătase şi le-au scos prin contrabandă din China, ascunzându-le în bastoane de călători, Gül Baba a strâns seminţele rozelor balcanice şi le-a pitit în boabele mătăniilor pe care le-a numărat liniştit, în vreme ce arnăuţii îi perchiziţionau bagajele şi hainele.

Este adevărat că dervişii Bektaşi permit consumarea băuturilor alcoolice şi participarea femeilor la ceremoniile religioase. Tóth Béla s-a distrat copios urmărindu-i pe pioşii pelerini, veniţi de departe să se roage la mormântul sfântului budapestan. După ce toată dimineaţa se închinau bătându-şi frunţile de podeaua monumentului, ei plecau seara să închine un pahar de vin în crâşma „Trei-de-opt”:

„Îngerul Izrafil şede în al şaptelea cer şi înregistrează fidel, în fiecare zi la miezul nopţii, toate faptele oamenilor, bune sau rele. Acum, el este nevoit să treacă în dreptul acestor hagii ai lui Gül Baba câte un zero imens, deoarece, amintiţi-vă cele învăţate în gimnaziu, plusul şi minusul se anulează reciproc. Acesta este un adevăr matematic atât de semnificativ, încât rămâne valabil chiar şi în Rai. Deci, atunci când cântăreşte activitatea dervişilor din Buda, mai presus amintitul înger Izrafil este nevoit să tragă concluzia că ei, practic, n-au făcut nimic. Ori, în Coran se spune că fericit e cel care n-a făcut nimic. Prin urmare, merituoşii hagii sunt oameni fericiţi, atât în cer cât şi pe pământ - în ultimul caz, numai dacă straja de noapte nu i-a săltat la ieşirea din Trei-de-opt, când, însufleţiţi de excelentul vin de Buda, au răcnit cu prea multă însufleţire frumosul cântec turcesc: Ya fakir Yusuf celebi!”

Şi Eminescu cunoştea legenda. Într-un ciclu de articole publicate între 17-28 noiembrie 1876, cu numai câteva luni înainte de proclamarea independenţei României, el scria:


„Românul nu urăşte decât pe cei ce i s-au băgat în suflet şi ca dovadă putem aduce pe românii din Turcia. E sigur că ei trăiesc sub acelaşi regim ca şi bulgarii, sârbii şi grecii; cu toate acestea ei trăiesc bine cu turcii şi le ţin partea. Nici aicea nu-i urâm pe turci, deşi desigur că ei numai dovezi de iubire nu ne-au dat niciodată. Ungurii n-au decât să se întrebe pe cine-i urăsc ei ca să ştie pe cine urâm şi noi. Credem că asta-i destul de clar, deşi, în emoţiunea noastră, n-am ajuns încă să facem hagialâc la mormântul lui Gül-Baba.”


Povestea eremitului care a cultivat trandafiri sfinţi într-o grădină sacră a Domnului i-a inspirat pe libretistul Martos Ferenc şi pe compozitorul Huszka Jenő să scrie o operetă cu titlul „Gül Baba”, reprezentată la „Király Színház” din Budapesta, în ziua Sfântului Nicolae din 1905. Acum aveţi posibilitatea să urmăriţi reprezentaţia Operei Maghiare de Stat din Cluj, unde este inclusă în programul stagiunii 2012-2013, cu Szeibert István, Veress Ildikó, Ádám János, Herdlicska éva, Venczel Péter, Molnár János, Olcsvári Árpad, Fülöp Márton în distribuţie. Regizoare este Gy. Tatár Éva.

În trecut, au existat şi câteva reprezentaţii sălăjene. La începutul anilor '50, o trupă de amatori din Şimleu Silvaniei a inclus opereta în repertoriu, alături de „Răpirea sabinelor” şi „Scaunul fermecat”. Pe afişele păstrate ca depozit legal la Biblioteca Naţională din Budapesta sunt trecute numele lui Acsádi Elek, Boros Aladár, Cserne Sándor, Hauler János, soţii Mártonfi, Miklósi Ida, Moty Ilona, Orsós Zoltán, Pollach László, Surányi József, Szarvadi Imre. Entuziasmul n-a durat mult. Curând, noile autorităţi ale puterii proletare n-au permis decât interpretarea unor texte de brigadă, destinate să-i înfiereze „pe burjui şi pe chiaburi”.

Ca în orice operetă, intriga cuprinde înfiorător de multe naivităţi. Diacul (studentul) Gábor se îndrăgosteşte de preafrumoasa turcoaică Leila, fata lui Gül Baba. Împreună cu Mujkó, prietenul său ţigan scripcar, pătrund în spaţiul sacru. La noi, se zice că nu-i păcat să furi flori din grădini şi sărutări de la fete. În schimb, la musulmani, ruperea unui trandafir dedicat Domnului este socotită ca o profanare şi se pedepseşte cu moartea. Garda templului îi surprinde, îi arestează şi îi predă lui Ali-Paşa. Conform legii, intruşii sunt condamnaţi la moarte, dar, deşi paşa doreşte să o alăture haremului pe Leila, îi permite tânărului îndeplinirea unei ultime dorinţe: să rămână în grădină împreună cu fata până la căderea întunericului. Gül Baba, un tată grijuliu şi un drept-credincios care nu crede în violenţă, intervine la măritul paşă şi încearcă să salveze viaţa diacului. Ali-Paşa îi acordă graţierea, dar cu condiţia ca Leila să-i devină soţie. Tânăra îndrăgostită acceptă, dar, când află de aranjament, Gábor încearcă să-l înjunghie pe turc. Totul pare să fie pierdut, dar Tăicuţul Rozelor consideră că nu este permis ca un om să fie omorât pentru o floare şi îşi distruge trandafirii, spunând că a fost lucrarea Domnului, un semn divin destinat să atragă atenţia asupra respectării vieţii omeneşti. Ali-Paşa cedează, dar pe Gül Baba îl cuprind remuşcările. Leila îi promite că, de acum înainte, vreme de secole, tinerii îndrăgostiţi îi vor aduce flori la mormânt în semn de eternă recunoştinţă.

Piesa a inspirat şi câteva filme, mai mult sau mai puţin apropiate de libretul original. Primul, intitulat chiar „Gül Baba” (1940), cu Jávor Pál şi Szeleczky Zita în rolurile tinerilor îndrăgostiţi, se termină cu excluderea triumfală a studenţilor din cetate. Ei mărşăluiesc pe parcă s-ar pregăti să se întoarcă a doua zi de dimineaţă şi să-i dea afară pe turci din Buda. Grădina cu roze sacre nu scapă neîntinată nici în „Gábor diák” (1956), cu Zenthe Ferenc şi Krencsey Marianne ca protagonişti. De data aceasta, prietenul diacului leit Errol Flynn este un tovarăş de petreceri pe nume Suki Balázs (Sinkovits Imre), care se îndrăgosteşte de Veronika (Andaházy Margit), sclava unguroaică a Leilei. Scenele de luptă sunt mult mai numeroase, parcă pregătind Revoluţia din 23 Octombrie: în debut, sunt eliberate fecioarele aduse paşei; în final, studentul îl înfruntă în duel pe nemilosul paşă. Tăicuţul Rozelor a fost interpretat în ambele pelicule de Kömíves Sándor, care rămâne un părinte iubitor şi un sfânt preţuitor al omului, creaţie Dumnezeiască.


SFÂNTUL CALVINIST DIN TIBET

La Darjeeling, în India, există un stâlp octogonal înconjurat de un gărduleţ scund, plasat în cimitirul europenilor, un loc de pelerinaj unde vin să se roage bonzi din Japonia, lama din Tibet, budişti din China sau Coreea, orientalişti din toată lumea şi, arareori, câte un secui sosit de la mare depărtare, de „acasă”, dornic să-l salute pe unul dintre fiii neamului salvat de prinţul Csaba, fiul lui Attila. Monumentul marchează locul unde a fost îngropat Kőrösi Csoma Sándor (Alexander Csoma de Koros), eruditul fondator al tibetologiei, autorul primului dicţionar tibetano-sancrit-englez şi a primei gramatici tibetane, primul european trăitor într-o lamaserie, un veritabil ascet care a iniţiat joncţiunea între spiritualitatea extrem-orientală şi credinţele Apusului.

Pe glob, există mai multe expresii ale cinstirii acestui om cu o viaţă exemplară. În celălalt capăt al lumii, la Universitatea Taisho din Tokio, s-a dezvelit în 22 februarie 1933 o statuetă realizată de sculptorul Csorba Géza, ce poartă următoarea inscripţie: KŐRÖSI CSOMA SÁNDOR / THE BODDHISATTVA OF THE WESTERN WORLD / CSORBA. „Bodhisattva” reprezintă o „fiinţă iluminată”, un sfânt budist care alege să nu intre în Nirvana, ci rămâne în preajma noastră ca să ajute evoluţia tuturor celorlalte suflete. Evenimentul este cu atât mai inedit cu cât, în fapt, este vorba despre un creştin protestant de confesiune calvină (reformată), rit în care nu există cultul sfinţilor.

În studiul său, „Bodhisattva Csoma de Kőrös: mit ori realitate?”, Marczell Péter a prezentat mai multe relatări legate de eveniment şi a atras atenţia asupra faptului că manifestarea a fost percepută, descrisă şi interpretată diferit în Japonia şi Ungaria, „întrucât nu o dată s-a făcut uz de licenţe poetice care i-au pervertit esenţa”. Readus cu surle şi trâmbiţe în atenţia publicului maghiar, sentimentul de respect datorat savantului deschizător de drumuri s-a transformat într-o veneraţie cu substrat religios, iar ghinionistului călător care a pornit către Asia Centrală şi a ajuns în India i s-a compus o hagiografie exotică, cu iz senzaţionalist, însă neînchipuit de populară. Textul complet se găseşte în traducere engleză pe Google Books.

În Ardeal, toţi elevii maghiari au citit romanul scris de Korda István, „A nagy út” (Marele drum, 1956), publicat atât la Kriterion-ul bucureştean cât şi la Dacia clujeană, deoarece a făcut parte din bibliografia şcolară obligatorie. Alţi scriitori, alte opere dedicate lui Csoma: Baktay Ervin (Rătăcitor prin depărtări, 1934), Debreczy Sándor (1937), Cholnoky László (1940), Müllner András (2000), Sütő Zsolt (Albastru de Himalaya, roşu de Tibet). Pe de altă parte, foarte puţini români cunosc viaţa, peripeţiile şi opera acestui „Marco Polo de Transilvania”, cum l-a supranumit Ştefan Makó într-un articol din „România liberă”. Pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, cu ocazia bicentenarului naşterii, comitetul de partid a transmis o directivă pentru omagierea academică a lui... Alexandru Cioma de Criş, considerată postrevoluţionar ca un act de confiscare oportunistă. Oricum, iniţiativa a rămas fără un ecou concret în rândurile publicului larg.

Kőrösi Csoma Sándor s-a născut în primăvara tumultuosului 1784, într-o familie secuiască de grăniceri, mici nobili din Comitatul Trei Scaune, însărcinaţi să apere ţara de incursiunile tătăreşti. Cum a dovedit interes faţă de învăţătură, în 1799 taică-său l-a înscris la Colegiul reformat Bethlen (numit şi Bethlenianum) din Aiud. Cum n-a avut bani de studii, a făcut parte dintre „neutralişti”, elevii care i-au slujit pe alţii şi au muncit ca să poată învăţa. Despre această perioadă au scris Ujfalvy Sándor şi Hegedüs Sámuel. Din primul an, Csoma a devenit premiantul clasei. A dovedit un talent deosebit pentru învăţarea limbilor străine. Şi-a propus să plece în Asia, să descopere locul de unde au pornit cele şapte triburi ale maghiarilor. Dormea pe podea, se hrănea cu pâine, brânză, legume şi fructe. În 1815, a dobândit o bursă la Universitatea din Göttingen, unde a studiat până în 1818. Aici l-a întâlnit pe zălăuanul Salamon József (1790-1781), care se pregătea să devină profesor. A studiat araba şi turca cu profesorul de studii biblice şi orientalistul Johann Gottfried Eichhorn. La terminarea facultăţii, vorbea şi scria în 13 limbi, drept care i s-a propus să devină profesor la Aiud, dar tânărul le-a mărturisit dascălilor că n-a încetat să se pregătească pentru marea expediţie a vieţii sale.

A plecat cu un paşaport temporar, prin Sibiu şi pasul Turnul Roşu, înspre Bucureşti, în 23 noiembrie 1819. După Anul Nou, şi-a continuat călătoria prin Bulgaria. Ar fi dorit să ajungă la Istambul, dar acolo izbucnise o epidemie de ciumă, aşa că din Plovdiv s-a dus către sud. S-a îmbarcat către Alexandria în portul Enos. De acolo, şi-a continuat drumul prin Cipru, Beirut, Tripoli, Latakia (Siria), Aleppo, Mosul şi Bagdad, unde a ajuns în 21 iulie 1820 şi a fost găzduit de croitorul slovac Anton Swoboda. În octombrie, în Teheran, s-a îmbrăcat în haine persane şi şi-a luat numele de Skander-beg. A pornit mai departe în 1 martie 1821. Din cauza războiului turco-persan, a stat şi a aşteptat o jumătate de an într-un caravanserai din Meshed, apoi şi-a schimbat planurile şi a călătorit în Buhara, apoi prin Kabul către India. Ajutat de doi ofiţeri francezi, a străbătut porţiunea dintre Peshawar şi Lahore. Din India, a încercat să ajungă în Asia Centrală. La graniţa cu Caşmirul s-a întâlnit cu comandantul britanic William Moorcroft (16 iulie 1822), căruia i-a tradus o scrisoare din limba rusă. El i-a dat voluminosul „Alphabetum Tibetanum” de Agostino Antonio Giorgi şi scrisori de recomandare din partea guvernului Maiestăţii Sale, cu scopul de a învăţa limba tibetană. După patru ani de călătorie, în 20 iunie 1823, Kőrösi Csoma Sándor a ajuns la lamaseria Yangla din Zanskar, o mănăstire budistă din Munţii Hindukuş, unde i s-a oferit găzduire şi acces la biblioteca călugărească până în 22 octombrie 1824. A băut ceai cu unt de iac şi a locuit într-o celulă de 3x3 metri. La întoarcere, a fost arestat de alţi englezi, sub acuzaţia că ar spiona pentru ruşi. În tot răul şi un bine, măcar aşa a avut răgazul să descrie lungul drum din Ardeal până la poalele Himalayei. Absolvit de orice vină şi eliberat, şi-a continuat studiile în lamaseriile din Pukdal sau Pukhtar (tot Zanskar, 12 august 1825 - noiembrie 1826) şi Kanum (Besahir, august 1827 - octombrie 1830), cea mai fertilă perioadă a activităţii sale.

În martie 1830, a devenit membru al Royal Asiatic Society şi din 1831 s-a mutat la sediul ei din Calcutta, unde şi-a pregătit lucrările pentru tipar. Din 1834, a început să publice, mai întâi dicţionarul şi gramatica tibetană, într-un tiraj de câte 500 de exemplare. A scris şi în revista „Journal of the Asiatic Society of Bengal”. A devenit membru corespondent al Academiei Maghiare (Magyar Tudós Társaság ) în 15 noiembrie 1833. Între 1837-1841, a lucrat ca bibliotecar al Societăţii Regale Asiatice. Este perioada cînd pictorul Augustin Schöfft i-a desenat portretul.

În februarie 1842, a pornit pe jos către Lhassa, prin valea râului Mahananda, o regiune mlăştinoasă şi plină de ţânţari. S-a îmbolnăvit de malarie şi a murit în Darjeeling (11 aprilie 1842), unde, ulterior, Royal Asiatic Society i-a ridicat un monument. Recent (1992), o altă construcţie, o Stupă a Păcii, a fost construită în Tar (Ungaria), în centrul unui parc memorial. La inaugurare, a participat însuşi Dalai Lama.

Kőrösi Csoma Sándor a trăit o viaţă ascetică şi a fost pregătit de o serie de mari maeştri în mănăstirile din Tibet. A fost primul european care a amintit legendarul tărâm Shambala. La noi, doar secuii din ţinutul natal i-au acordat cinstirea de care se bucură în tot restul lumii. Budiştii maghiari îl consideră un maestru călăuzitor. Dar nu doar ei îi solicită ajutorul în clipele grele. Cu umor, profesorul Bethlenfalvy Géza l-a numit pe „sfântul filolog” drept „protectorul orientaliştilor maghiari”, deoarece, dacă i se pomeneşte numele în cererile de finanţare înaintate guvernului, cercetătorii vor fi răsplătiţi sigur cu sume mult mai generoase decât colegii din ţările învecinate.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.102-103 / iulie-august 2013