Indexarea imaginilor digitale din colecţia foto

Se zice că o imagine bună face cât o mie de cuvinte. Este normal, cât timp principalul receptor de date al omului este ochiul, iar 85% din informaţiile zilnice provin din surse vizuale. Omul priveşte, analizează, compară, selecţionează şi memorizează pe parcursul întregii vieţii. Uneori, el înregistrează cu ajutorul unor dispozitive optico-chimice sau electronice momente semnificative, unele cu valoare personală, altele de interes public. Bibliotecile sunt chemate să colecţioneze astfel de documente, să le păstreze într-un fond dedicat informaţiilor despre comunitatea locală, să devină memoria pe termen lung a colectivităţii, să pună fundamentul unor colecţii care, cândva, vor fi consultate de cercetătorii interesaţi să reconstituie epoci şi moravuri.

Sursele pentru completarea fondului bibliografic vizual sunt publicaţiile (periodice, ocazionale, editoriale), donaţiile, înregistrările proprii. În general, cititorii şi utilizatorii bibliotecilor reacţionează pozitiv la solicitările formulate de bibliotecari. De când instituţiile parte a reţelei Biblionet au fost dotate şi cu scanere, a devenit posibilă şi înregistrarea inaginilor de pe documente pe care proprietarii intenţionează să le păstreze, dar consimt la copierea lor pentru păstrarea în cadrul fondului bibliografic local.

Imaginile reunite în colecţiile bibliotecilor pot fi atât statice (desene, gravuri, ilustraţii, fotografii, picturi, diafilme, diapozitive, timbre, semne de carte etc.) cât şi dinamice (filme pe peliculă, discuri video, DVD-uri, videoclipuri pe alte suporturi sau pe internet etc.)

Principala problemă legată de imagini este indexarea (descrierea şi înregistrarea) informaţiilor cuprinse în ele. Motorul de căutare Google permite căutarea printre miliarde de fişiere vizuale, clasificate după diferite criterii. Însă adesea, la introducerea unei căutări, nu regăsim un instantaneu pe care tocmai l-am zărit într-o pagină închisă din greşeală, pentru că este foarte greu de realizat o descriere completă şi suficientă, chiar şi în cazul profesioniştilor din domeniu. Este dificil să comprimi cele o mie de cuvinte furnizate de o imagine deosebită în doar câţiva termeni-cheie.

Cel mai popular format electronic pentru înregistrarea, păstrarea şi transmiterea fotografiilor este *.JPG (Joint Photographic Experts Group). El permite comprimarea unei mari cantităţi de informaţii digitale simultan cu redarea aproape fidelă a imaginii unui instantaneu.

Este de recomandat ca indexarea unei fotografii să înceapă cu stabilirea numelui acordat fişierului. Începând cu Windows 95, fişierele de pe calculatoarele operate cu softuri Microsoft pot purta nume de maxim 255 de caractere. Atenţie, totuşi este bine să nu depăşiţi 60, dacă doriţi să le inscripţionaţi pe un suport optic, operaţie care presupune condiţii mult mai restrictive. Sistemele de operare Windows acceptă spaţii albe (blancuri) în numele de fişier, spre deosebire de Unix şi unele forme de Linux. Pentru evitarea problemelor de citire cauzate de interoperabilitate, cuvintele dintr-un nume lung de fişier pot fi despărţite prin puncte sau, vă sugerăm, prin semnul grafic de „subliniere” (underline).

La crearea lor, fişierele îşi înscriu singure date generate automat (metadate), referitoare la mărimea fişierului, data şi ora creării, autorizări de stocare şi modificare (atribute) etc. În cazul unei imagini proprii denumite PHOTO027.JPG, numai data fişierului poate sugera informaţii despre conţinut, aşa că este de preferat să fie redenumit explicit Jibou_Inaugurare_Biblionet_027.JPG. Chiar şi aşa, el nu cuprinde informaţii despre eveniment, locul de desfăşurare, persoanele participante (în cazul considerat).

În afară de metadatele elementare, orice fişier *.JPG îşi creează propriile metadate adiţionale, referitoare la dimensiunile imaginii, tipul de imagine, numărul de culori, rezoluţia orizontală, rezoluţia verticală, rata de compresie a imaginii, spaţiul ocupat pe disc, dimensiunea fişierului decomprimat în memoria calculatorului etc. Ele au un caracter tehnic şi nu cuprind informaţii cu specific de bibliografie locală.

Dar fiecare fişier *.JPG are şi un antet (header) IIM (Information Interchange Model) realizat conform unuia dintre standardele IPTC (International Press Telecommunications Council), o zonă căreia bibliotecarul indexator trebuie să-i acorde maximă importanţă şi atenţie. Mai nou, el poate fi înlocuit cu o înregistrare XMP (eXtensible Metadata Platform), un spaţiu de înregistrare internă a datelor similar cu nucleul IPTC. De asemenea, multe fişiere *.JPG realizate pe telefoane mobile sau aparate foto de ultimă generaţie înscriu coordonatele geografice, obţinute cu ajutorul sistemului GPS (Global Positioning System).

Este foarte uşor de vizualizat capititlul IPTC al unei fotografii digitale, cu ajutorul programului Windows Explorer, prezent pe toate calculatoarele cu sistem de operare licenţă Microsoft. Daţi clic cu butonul drept al şoricelului pe iconiţa imaginii şi selectaţi din meniul apărut opţiunea „Proprietăţi” (Properties). Gata! A apărut o mini-fereastră cu datele generale. Ca să le actualizaţi sau să le modificaţi alegeţi ultimul „colţ” (tab) din meniul orizontal: „Cuprins” (Summary). Daţi clic pe fiecare dintre rânduri: Titlu, Subiect, Categorie, Cuvinte cheie, Apreciere, Comentarii şi completaţi. De exemplu:

Title: Inaugurare Biblionet Jibou
Subject: Tăierea panglicii
Category: Evenimente
Keywords: 2010, acces, Andrada, Bălănean, blog, biblionet, biblioteca, comunitate, Cordea, Cornelia, Cozac, Deák, documentare, educaţional, Eugen, Facebook, Florica, Ghiurco, Györfi, György, inaugurare, informare, internet, Iulia, Jibou, judeţeană, lectură, messenger, online, orăşenească, Pál, pensionari, Pop, primăria, punct, reţea, sală, Sárközi, skype, software, telecomunicaţie, tineret, yahoo, Zalău
Rating: ocazional
Comments: upload jibouan.blogspot.com

Informaţia introdusă a fost trecută explicit în antetul fişierului foto şi va fi regăsită atât de editoarele de texte cât şi de programele de căutare de pe staţiile locale. Din păcate, adesea, antetul nu este citit şi afişat automat în momentul când imaginea respectivă este încărcată (upload) pe o locaţie web, astfel încât dacă dorim ca datele să devină vizibile şi să fie accesile on-line, ele trebuie reintroduse conform specificului sitului respectiv (Blogger, Facebook, Picasa, Flickr, Photobucket etc.).

Colecţiile de imagini, stocate local sau pe internet, permit definirea şi individualizarea unei comunităţi, atrag curioşi, cercetători, cititori sau alţi vizitatori, subliniază importanţa muncii efectuate de bibliotecari. O indexare corectă permite regăsirea rapidă a fişierului căutat şi informarea cât mai deplină a solicitatorului.


Publicată în:
Revista I.D.E.I. (Zalău), nr. 8 / 2012, pag. 58-59.

Decembrie în Valea Ascunsă (2)

(Techergheli sălăjene 9)

(c) 2013 Györfi-Deák György


NECLINTIRI

Precum un Spartacus al Evului Mediu, comandantul Dózsa a înfrânt una după alta toate oştile trimise împotriva lui de către aristocraţi. El a pierdut o singură bătălie, pe cea din urmă, asediul cetăţii Timişoara, când, prea sigur pe sine, s-a lăsat prins între două focuri. Capturat în 15 iulie de voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya, el a fost executat cu cruzime în ziua de Sânilie, 20 iulie 1514. Pe cap i s-a pus o coroană înroşită în foc, iar în mână un sceptru incandescent. Toate detaliile macabre sunt povestite de regele Vladislav al II-lea, cel poreclit Dobzse László, pentru că încuviinţa toate ticăloşiile magnaţilor, în scrisoarea trimisă împăratului Maximilian I în 24 iulie. Când am amintit canibalismul, am făcut-o la modul serios. Bucăţi de carne i-au fost smulse din trup şi oferite căpitanilor săi de către soldaţii renegaţi, să le mănânce. „Iar cei ale căror buze nu erau însângerate au fost decapitaţi pe loc.”

Conform tradiţiei, schingiurea şi hărtănirea a avut loc pe malul Begăi. Pe pagina „Monumentele actuale si pierdute” de pe situl Primăriei timişorene, se spune:

„După versiunea timpului, când Gh. Doja era torturat şi supus chinurilor, călugării iezuiţi cântau cântece religioase, au văzut în văzduh figura frumoasă şi blândă a Fecioarei Maria.”

Pagina este nesemnată, aşa că nu ştim pe cine trebuie să tragem de urechi, pentru că în 1514, cu trei ani înainte de Reformă, nu existau iezuiţi. Piatra de temelie a SJ (nu este indicativul judeţului Sălaj, ci iniţialele denumirii: „Societas Jesu” = Societatea lui Isus) a fost pusă douăzeci de ani mai târziu, în ziua de Sfântă Marie Mare (15 august 1534), de către un grup de studenţi ai Universităţii din Paris, în frunte cu viitorul Sfânt Ignaţiu de Loyola, autorul „Exerciţiilor spirituale”. Ordinul călugăresc a fost recunoscut oficial în 27 septembrie 1540, când Papa Paul al III-lea a emis bula „Regimini militantis Ecclesiae”.

Să revenim la monografia lui Márki. Textul original va lămuri confuziile şi va face lumină în cazul ridicării monumentului din Piaţa Maria:

„Potrivit tradiţiei, voievodul Ioan [Zápolya] a poruncit ca doi călugări franciscani să se îngrijească de sufletele condamnaţilor. Fraţii au urmărit îngroziţi cu câtă lipsă de omenie au fost torturaţi Doja şi cei 20 de tovarăşi ai săi. Când iudele l-au legat pe Doja de scaunul numit în batjocură tron, ţiganii au aprins un foc puternic ca să înroşească coroana de fier menită să-i fie pusă pe cap. Dar lemnele erau umede şi s-au aprins cu greu, fumul a învăluit totul, de jur împrejur, inclusiv pe călăreţii rânduiţi să asigure paza locului. Doja agoniza, iar franciscanii cântau şi se rugau alături. La un moment dat, perdeaua de fum s-a rupt în două şi a apărut chipul Maicii Domnului. Iudele au încremenit, iar călugării au căzut în genunchi împreună cu poporul şi s-a rugat pentru pacea sufletească a condamnaţilor.”

Fără nici o îndoială, Sfânta Fecioară a apărut atunci printre vălătuci, în faţa norodului, dar în chip de icoană brodată pe steagul cavaleriei. Restul a fost o reacţie emoţională extrem de puternică. Poporul a dorit să creadă în minune, a revenit adesea la locul caznelor şi în cele din urmă a atârnat acolo o altă efigie marianică. În 1552, cetatea a căzut în mâna turcilor şi a fost recucerită de Eugeniu de Savoya în 1716. Abia atunci au sosit iezuiţii, care au consemnat tradiţia şi au reamplasat o pictură cu chipul Maicii Sfinte în locul arătat de localnici, spre iertarea păcatelor lui Doja. În 1837, s-a ridicat prima statuie, cea din lemn. În 1865, ea a fost schimbată cu una de piatră. Monumentul prezent a fost proiectat de arhitectul oraşului, Székely László, iar delicata sculptură din marmură albă de Carrara a ieşit din mâinile lui Kiss György (pagina Primăriei susţine în mod greşit că autorul a fost Stroll, realizatorul frumosului baldachin cu stâlpi din granit de Belgia).

În dimineaţa zilei de joi, 12 ianuarie 2012, trecătorii din Piaţa Maria au constatat că statuia Fecioarei cu pruncul a fost doborâtă şi vătămată, ca urmare a unei tentative de furt. Ea a fost desprinsă de pe soclu, dar locul strâmt şi greutatea monumentului i-a împiedicat transportarea. Ori, cine ştie, poate că Maica Domnului a intervenit în mod miraculos şi s-a apărat cu succes.

În hagiografii, găsim multe cazuri de credincioşi şi sfinţi care n-au putut fi ridicaţi şi transportaţi în altă parte, precum Sfânta Lucia din Siracusa. Când magistratul Pascasius (sau Paschasius) a hotărât ca recalcitranta fecioară să fie pedepsită şi dusă într-un bordel, Sfântul Duh a mărit într-atât greutatea fetei, încât n-au putut-o mişca nici trasă cu boii. Citim în „Vieţile sfinţilor” din luna decembrie, când este sărbătorită în 13:

„Apropiindu-se mulţi, după porunca judecătorului, munceau să o urnească din loc, dar în zadar osteneau şi slăbeau asudând fără rezultat, că fecioara Domnului stătea neclintită. Atunci, aducând o funie şi legînd-o de mâini şi de picioare, au început cu toţii a o târî, dar ea ca un munte stătea neclintită. Atunci Pashasie, cu mare supărare şi fiind în mare nepricepere, a chemat vrăjitorii, fermecătorii şi pe toţi popii idoleşti şi le-a poruncit să facă vrăjile lor împrejurul Luciei ca să fie urnită. Însă nimic n-au sporit căci stătea ca şi cum ar fi fost pironită cu trupul de pământ, iar picioarele ei nu le puteau mişca din loc. Apoi a poruncit să o stropească cu ud de om, socotind că cu oarecare vrăjitorii stă nemişcată, dar degeaba. Şi au adus multe perechi de boi, ca să o poată mişca din loc, însă nici aşa n-a fost cu putinţă a o clinti.”

Cei informaţi vor spune, nu e o minune, ci o aplicaţie puţin studiată a biofizicii. Orice maestru în artele marţiale este capabil să-şi uimească discipolii prin imobilitatea obţinută în urma dirijării fluxului energetic: cu cât aspiranţii încearcă mai tare să-l doboare, cu atât antrenorul stă mai neclintit. Un episod similar stă consemnat şi în analele Poliţiei Române. Zece agenţi bucureşteni bine-făcuţi au încercat să-l mişte pe primul „sensei” venit să-i înveţe judo, un japonez scund de statură şi aparent firav. Evident, fără nici un rezultat.

Fenomene similare se petrec şi în lumea lipsită de viaţă. Până să ajungem la monumentele „îndărătnice” din lemn sau piatră, să amintim un caz de interregn: moaştele Sfântului Ioan Chrysostomul, adică Gură-de-Aur, protectorul oratorilor şi crainicilor. Fostul patriarh al Constantinopolelui a rămas o figură memorabilă a patrologiei creştine şi este socotit drept un „doctor al Bisericii”. Fire ascetică, propovăduitor al unei morale riguroase, el a stârnit nemulţumirea împărătesei Eudoxia şi a fost exilat la Pityus, o localitate de pe ţărmul răsăritean al Mării Negre. N-a ajuns acolo, deoarece a murit în vârstă de 60 de ani, în 14 septembrie 407, la Comana. Trei decenii mai târziu, împăratul Teodosie cel Mic (fără nici o legătură cu micul prinţ din romanul lui Răzvan Rădulescu) a dorit să repatrieze osemintele, dar racla nu s-a lăsat clintită. În cele din urmă, basileul a redactat o scrisoare, prin care îşi cerea scuze pentru faptele mamei sale, care-l urâse pe sfânt şi îl surghiunise, rugându-l să se milostivească şi să revină în oraşul unde îşi păstorise turma, ca să-şi ocupe scaunul patriarhal. Când mesajul plin de pocăinţă a fost aşezat pe raclă, dintr-odată ea a devenit foarte uşoară şi s-a lăsat transportată. Când moaştele au ajuns în Biserica celor Doisprezece Apostoli şi le-au aşezat pe scaunul patriarhal, mulţimea din templu a auzit vocea Sfântului cum grăieşte binecuvântâmdu-i: Pace tuturor! Era ziua de 30 ianuarie 438, de atunci trecută în calendar şi prăznuită în fiecare an.

De-a lungul celor două milenii, Biserica a consemnat şi alte minuni referitoare la micşorarea sau mărirea greutăţii obiectelor. În Biblie, în Geneză, când Rahela a dorit să-şi adape turma de oi, păstorii au rugat-o să aştepte până când se vor aduna mai mulţi, ca să poată muta imensa piatră aşezată peste gura fântânii. Dar, precum sabia Excalibur s-a lăsat scoasă din piatră numai de Arthur Pendragon, sarcina a fost rezolvată de Iacob care, deşi nu avea fizicul lui Goliat, a deplasat capacul de unul singur, fără nici un fel de probleme.

În Monserrat, amplasată într-un peisaj care seamănă cu Grădina Zmeilor din Gâlgău Almaşului, se află o mănăstire benedectină, supranumită Meteora Spaniei. Aici se află „La Moreneta”, Madona Neagră, o veche reprezentare din lemn a Maicii Sfinte cu Pruncul în poală. Legenda spune că nişte copii de păstori se jucau printre stâncile ca nişte degete gigantice, când au auzit acordurile unei muzici nepământene, parcă interpretată de un cor îngeresc. Atraşi de divina melodie, s-au lăsat călăuziţi de o rază de lumină şi au descoperit într-o grotă sursa minunatelor fenomene: o statuetă nemaivăzută. Vestea s-a răspândit repede, a ajuns în Marensa, oraşul de la poale. Episcopul din localitate a cerut să-i fie adusă sculptura, dar ea a refuzat să se clintească din loc. În momentul când hamalii încercau s-o mute, bucata de lemn îşi mărea greutatea, astfel încât, indiferent de numărul celor care se înhămau la tras, obiectul nu s-a mişcat nici un milimetru. Oamenii au zis: „E voia Domnului!” şi episcopul s-a dat bătut. Monserrat a devenit un centru de pelerinaj tradiţional din Catalonia. Spaniolii spun că: „Un bărbat nu este cu adevărat însurat până ce nu şi-a dus mireasa la Montserrat.” De aceea, mirii şi miresele se duc să capete binecuvântarea Maicii Sfinte.

Cunoscând precedentele, ne vom permite să presupunem că statuia Fecioarei cu pruncul din Piaţa Maria şi-a mărit greutatea atunci când ticăloşii au încercat s-o fure, astfel încât să împiedice sacrilegiul. Vandalizarea a stârnit vâlvă, i-a scandalizat pe credincioşi, a ridicat numeroase semne de întrebare referitoare la felul cum Poliţia şi-a îndeplinit menirea într-o zonă circulată, aflată la doar câteva sute de metri de centrul Timişoarei. Pentru câteva zile, a devenit un eveniment intens mediatizat. Interesant este faptul că agenţiile de presă au amintit numai faptul că acolo a fost ars Dózsa György în 1514, trecând fără nici un interes peste momentul 15-16 decembrie 1989, respectiv debutul revoluţiei timişorene, deşi bulevardul dinspre Iosefin către Catedrală, care formează una dintre laturile scuarului, îi poartă numele. Lumea se schimbă, oamenii defel.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.96 / ianuarie 2012

Un meci pierdut

(Fotbal versus Carte, 2 - 4)


În săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou, după stingerea pseudo-isteriei provocate de „apocalipsa mayaşă”, mass-media a făcut bilanţul anual al evenimentelor din diferitele sfere de interes. Ca să iasă în evidenţă, cotidianul „Magyar Nemzet” (Naţiunea maghiară) a preferat să publice rezultatele unui sondaj de opinie şocant, iniţiat de Biblioteca Naţională Széchényi din Budapesta. Ele sunt atât de surprinzătoare, încât au fost preluate imediat şi comentate de majoritatea celorlalte publicaţii din Ungaria.

„Cum vă petreceţi timpul liber?” - a fost tema centrală a unui chestionar la care au răspuns 1000 de oameni. Criza economică şi-a pus amprenta asupra multor dintre plăcerile „spare time”-ului. În 2012, foarte puţini şi-au permis o ieşire la un restaurant ori o cafenea. Lumea a început să-şi petreacă timpul tot mai mult pe acasă. 46% dintre intervievaţii cu o vârstă de peste 15 ani au declarat că s-au uitat la televizor. 24% au preferat să asculte radioul. 14% au navigat pe internet. Doar 7% au citit presa, numai 4% s-au scufundat în „dulcea zăbavă” a cititului şi, cel mai frapant aspect, doar 2% şi-au petrecut clipele libere făcând sport.

Minunată lume nouă, în care populaţia adultă a ajuns să citească mai mult decât să alerge după o minge!

Până nu demult, chiar şi în cea mai prăpădită dintre comune, unde consiliul local şi primarul au dispus să fie atârnat lacătul pe uşa bibliotecii, o parte din păşunea obştească era întotdeauna rezervată „sportului rege”. Lemn de plop pentru două porţi se găsea pe orice margine de drum, iar dacă fiii satului doreau să se mândrească, ridicau şi o moviliţă prelungă pe una dintre laturile „stadionului”, în chip de tribună pentru spectatori (în vreme de iarnă, un derdeluş cât se poate de potrivit pentru pruncii de la câmpie).

Din păcate, statisticile susţin adevărul relevat de chestionarul bibliotecii naţionale maghiare. Populaţia de la sat a îmbătrânit. În multe localităţi, nu s-au născut copii de peste un deceniu. Preoţii vin doar la slujba de duminică, ori la nunţi şi la înmormântări. Şcoala a fost închisă, iar puţinii elevi navetează cu microbuzele galbene la oraş sau în comunele mai mari. Medici nu se găsesc nici aici, deoarece au avut de optat între un salariu ciuntit de bugetar şi libertatea de a lucra în Occident. Postul de poliţie când este, când nu este deschis, după cât de păguboasă este politica guvernanţilor şi încadrarea în bugetul negociat cu Fondul Monetar Internaţional.

În 2008, studioul Pixar a lansat „WALL-E”, un desen animat despre un Pământ năpădit de gunoaie, părăsit de locuitorii leneşi şi supraponderali, transformaţi în nişte sibariţi ai spaţiului cosmic. Părea o exagerare îndulcită cu povestea siropoasă a iubirii dintre doi roboţei. În ultima vreme, firmele furnizoare de servicii poştale prin internet şi corespondenţa nesolicitată ne exasperează cu reclamele despre dietele minune. Mi-am zis că, după succesul cărţii despre Bridget Jones, multe femei au eliberat un colţ al bucătăriei ca să pună acolo un cântar. Dar iată o voce lucidă, un avertisment trimis de o bibliotecă, un spaţiu unde, de obicei, nici muştele nu bâzâie, menit să ne trezească la realitate: ne îngrăşăm şi îmbătrânim tot mai mult.

Mi-am dorit întotdeauna ca Pământul să fie o carte a naturii, o tetralogie a anotimpurilor, un roman fluviu cu curgerea definită de trei puncte bine conturate, un mănunchi de foi cu Soarele pe faţă şi Luna pe verso, cel mai frumos epos moştenit de la taica Noe şi ceilalţi supravieţuitori ai Potopului biblic. Dar iată că vremurile se schimbă şi, parcă pentru a le face în ciudă caţavencilor, ele revizuiesc fără milă însăşi natura umană. Ştiam că lumea nu-şi pierde timpul cu lectura, dar să renunţe şi la mişcare? O, Doamne! Dă-ne o minte sănătoasă într-un trup viguros, altfel planeta noastră albastră va începe să semene, din ce în ce mai mult, cu o minge dezumflată.


Apărută în:

Prăvălia culturală nr.30 / ianuarie 2013

Decembrie în Valea Ascunsă (1)

(Techergheli sălăjene 9)

(c) 2012 Györfi-Deák György


IZOLAREA CA FIGURĂ DE STIL

Mineu (din limba maghiară: Menyő) este un mic sat din Nord-Vestul României. Nu se cunoaşte originea numelui. Rădăcina ar putea fi „meny”, care înseamnă „noră”, de aici supoziţia că ar reprezenta un nume de persoană. Scris „menny”, cu semiconsoana întărită, înseamnă „Rai, boltă, cer”, variantă care mi-ar inspira un elogiu, precum s-a întâmplat în cazul scriitorului Bálint Tibor, autorul articolului „Menyőből az angyal” („Din Mineu a coborât îngerul”), parafrazarea unui vers dintr-o foarte răspândită colindă ungurească. Să ne bucurăm de jocul de cuvinte „menny”/„Menyő”, dar însemnările din vechime nu susţin apropierea. Dacă ar fi fost o literă dublă, diecii ar fi scris-o ca atare. Petri Mór a cotrobăit prin arhive, scrinuri şi lăzi, unde a găsit decizii judecătoreşti şi acte de proprietate care ne oferă formele „Menyew” (1413), „Menew” (1420), „Meney” (1435), „Menyev” (1449), „Menő” (1464), „Menyew” (prin 1497), „Menyeo” (1519), „Menyew” (1543), „Meneő”, „Meneo” (1549), „Menyeo” (1611), „Meniő” (1618). Deci nicio urmă a Paradisului în toponimic. Nagy Marcella, căsătorită Sándor, i-a povestit ziaristului Fejér László o legendă conform căreia, iniţial, localitatea s-a aflat undeva pe deal, în locul numit Sándorháza, iar după năvălirea tătară s-a tupilat acolo unde se află acum. De aceea, i s-a spus „menedék, menedékhely”, adică „loc de refugiu”.

Satul s-a aflat atât în fostul comitat Sălagiu cât şi în actualul judeţ Sălaj, dar, datorită statului anonim prezervat de soartă vreme de secole, localizarea lui a devenit oarecum difuză şi confuză. Cei care auziseră de Mineu ştiau că este o localitate dincolo de Valea Sălajului, ascunsă într-o văgăună printre dâmburi. Revoluţia anticeauşistă a împins-o literalmente în lumina reflectoarelor (plasate pe tanchetele securiştilor dispuse în jurul casei parohiale), i-a adăugat un spor de glorie şi i-a sporit aura mitică, estompându-i poziţia, strămutând-o către capătul lumii pentru a spori dramatismul evenimentelor.

Trebuie să recunoaştem că ascunderea deliberată a satului uneori a dat roade. În „Schiţa monografică a Sălagiului”, Dionisie Stoica şi Ioan Lazăr remarcau faptul că localitatea, deşi populată, n-a fost luată în seamă la conscripţia din 1715. În „Monografia comitatului Sălaj”, Petri Mór adaugă şi anul 1720. În mărturiile legate de evenimentele din decembrie 1989, Victoria Ardelean, o membră din consiliul bisericesc al parohiei reformate timişorene din Piaţa Maria, declara sub jurământ că satul s-ar afla undeva „lângă Satu Mare”. Chiar şi azi, Mineu lipseşte de pe multe dintre hărţile electronice: Google Maps n-a dat nici un rezultat la chestionarea de căutare, deşi localitatea apare trecută între Deleni şi Hodod; la fel şi pe situl distanta.ro, bazat pe Yahoo Maps.

Dacă luăm în calcul aşezarea tăinuită şi paradoxalele informaţii referitoare la sat, am putea îndrăzni să facem o comparaţie cu Shambala, valea ascunsă din Himalaya. Diferenţa ar fi că acolo tot timpul e primăvară, iar oamenii trăiesc o tinereţe fără de bătrâneţe, pe când aici găsim un sat sălăjean după tipicul Pratchett-Quetzalcoatl (citiţi „Eric”!): jumătate românesc, jumătate unguresc; jumătate ortodox, jumătate reformat; jumătate tradiţional, jumătate global. În mod obişnuit, accesul în localitate se face dinspre Sălăţig, centrul de comună, pe un drum lung de 4 km, situat pe firul pârâului Mineu, un mic afluent din stânga râului Sălaj. Deci, dacă un jibouan ar dori să ajungă acolo pe şosea, ar trebui să parcurgă vreo patruzeci de kilometri via Benesat şi Cehu Silvaniei.

În realitate, există o cale dreaptă, aproape „în zborul păsării”, prin Şoimuş, Naimon (ori Bulgari), de vreo 17 de km, pe care i-am străbătut cu bicicleta în doar 3 ore, fără nici o grabă, în vreme ce am stat de vorbă pe îndelete cu localnicii şi am făcut o sumedenie de fotografii. E adevărat, vara aceasta a fost secetă mare, prin urmare drumurile forestiere sau de ţară străbătute au fost de o calitate excepţională, dure şi netede, fără să pună probleme la înaintare. Nu recomand nimănui să treacă pe aici cu o Dacie în sezonul ploios, dar un tractor sau o motocicletă vor traversa fără probleme toate porţiunile mocirloase din „anotimpul musonic”, bucuria „gdibolilor” şi mistreţilor sălăjeni.

Cum staţia C.F.R. Jibou reprezintă un nod feroviar cu legătură directă către Bucureşti, să fiu iertat, de când am parcurs întreg drumul, pedalat dus-întors, eu unul susţin că mult amintita „izolare” a Mineului reprezintă doar o figură de stil. Iar cine va dori să-mi repete isprava va avea numai de câştigat, deoarece aici îi va fi dat să descopere un unicat mondial: singura biserică de lemn cu portal de marmură roză.


O „RENAŞTERE” AMÂNATĂ „SINE DIE”

Mineul este legat prin mai multe fire de Piaţa Maria din Timişoara. Primul ar fi cazul pastorului reformat, forţat în 1989 să-şi petreacă sărbătorile de iarnă într-un loc care ar fi trebuit să reprezinte versiunea calvină a „Cucuieţilor din Deal”. Celălalt fir ne trimite înapoi cu o jumătate de mileniu în urmă, în canibalicul an 1514. De şase decenii, Constantinopolul fusese cucerit de Mahomed al II-lea şi transformat în Istambul. Cu doar un an în urmă, la Roma fusese ales un nou Papă, Leon al X-lea, succesorul lui Iulius al II-lea, eveniment care i-a scăpat viaţa florentinului Niccolo Machiavelli. Încă trei ani, şi Martin Luther cel scandalizat de vânzarea indulgenţelor (în fond, o colectă gen: „Daţi un leu pentru Ateneu”) va iniţia cea de-a doua scindare majoră în Biserica creată de apostolii Petru şi Pavel. Peste cinci ani, flota lui Magellan va porni să înconjoare lumea. Doar doisprezece ani, şi ultimul suveran maghiar se va îneca la Mohács, iar o bună parte din Ungaria va fi cucerită de Soliman Magnificul, monogamul absolut, spulberând toate strădaniile de-o viaţă ale regelui Matei Corvinul.

În 25 aprilie 1514, căpitanul de cavalerie din neamul Dózsa (Doza, Dosa), zis Székely György (Gheorghe Secuiul), a fost însărcinat cu alcătuirea unui corp de armată menit să participe la o viitoare cruciadă antiotomană. Noul Papă semnase în 3 septembrie 1513 o enciclică trimisă „prinţilor creştini” din Ungaria, Polonia, Boemia şi tările nordice, prin care se promitea iertarea păcatelor şi dezlegarea de glie a iobagilor înrolaţi ca soldaţi. Cei curioşi o vor găsi în „Leonis X. pontificis maximi Regesta...” (1884). Ca legat papal a fost desemnat cardinalul Bakócz Tamás din Ungaria. El apare nominalizat şi în inscripţia de pe pragul de sus al uşii de intrare în biserica reformată din Mineu, cioplită în Esztergom (în latină: Strigonium) de Firenzei János (Ioannes Fiorentinus):

„STEPHANUS DEESHAZY DE MENYEW INIMCO HOC INSIGNI PER WLADISLAVM REGEM OB REM FORTIT IN THURCAS GESTAM, DVM ARCIS IIAIICZE PREFECTURA FVNGERETVR, ORNATUS; DEINDE R[EVERENDISSI]MI DO[MINI] THOME BAKOCZ CARD[INALIS] STRIGO[NIENSIS], PATRI[ARCHE] CONSTANTI[NOPOLITANI] ET LEGATI APOSTO[LI]CI ROMAM, SCISMATE PVLVLANTE TRIENNIO ACCITI, NEGOCIORUM OMNIUM AR[CIS] STRIGO[NIENSIS] GVBERNATOR, PORTAM HANC POSVIT ANNO DOMINI 1514.”

„Encyclopaedia Britannica” ne spune că prelatul maghiar a primit sarcina de a organiza această campanie armată împotriva turcilor tocmai ca să fie îndepărtat din Cetatea Eternă, unde bogatul şi influentul cardinal de Esztergom era considerat drept o posibilă opţiune la Scaunul Apostolic. Nicolae Stoica de Haţeg îl numeşte Thoma Bacaci de Erdod în „Cronica Banatului”, lucrare pe care o recomandăm tuturor celor interesaţi să urmărească contextul politic şi succesiunea evenimentelor din epocă: „Şi în scurt [timp], după acea bulă, la Peşta şi la Oradia Mare preste patruzeci de mii se adunară.” Cum mulţi ţărani au venit la oaste, nobilii au obligat femeile şi copiii rămaşi acasă să efectueze muncile agricole. Nici ministrului de finanţe, Telegdi (sau Thelegdy) István, nu i-a surâs ideea şi a făcut tot ce i-a stat în putere ca să împiedice acţiunea de recrutare. Când „curuţii” (distorsionare a cuvântului „cruciatis”) s-au răsculat şi au început să-i pedepsească pe magnaţii hapsâni, vistiernicul capturat a fost dus la Lipova, unde „de partea ascunsă a trupului l-au spânzurat, cu săgeţi din harce l-au săgetat.”

Printre victimele răzmeriţei, s-a numărat şi nobilul Désházy Miklós (în româneşte: Nicolae de Deja), subprefect al comitatului Solnocul de Mijloc, care s-a refugiat şi a fost ucis în biserica a cărei edificare tocmai o începuse. Pe luneta de deasupra singurei uşi de intrare, aflată pe latura vestică, deci faţă în faţă cu altarul, stă scris:

MICHAEL DESHAZII DE MENYEW OBIIT • ANNO • DOMINI • M • D • XIIII.

Potrivit lui Márki Sándor, autorul monografiei istorice „Dósa György”, „a muri în Ungaria în Anul Domnului 1514 însemna că a căzut victimă răsculaţilor”. Simplul fapt că inscripţia se află pe pragul unei uşi şi nu pe o lespede sau pe o piatră de căpătâi ne duce cu gândul la faptul că trupul a fost ars, sfâşiat sau spulberat, deci în nici un caz n-a ajuns să fie înmormântat creştineşte. Şi Casa Domnului a fost prădată şi incendiată, dar a fost reconstruită de fratele mai tânăr (alţii susţin că totuşi ar fi fost fiul lui Miklós), Désházy István, fost strateg al cetăţii Jajce din Bosnia-Herţegovina de azi, avansat comandant al cetăţii Esztergom. Un an mai târziu, în 1515, când un stareţ din Oradea Mare a sfinţit lăcaşul de cult, în locul unde s-a vărsat sânge a fost plasată o cristelniţă cioplită de acelaşi meşter, Ioan Florentinul, astfel încât stropii de apă sfinţită să spele păcatul săvârşit pe vremea războiului ţărănesc. Pe ea au fost reprezentate stema regatului şi blazonul familiei, însoţite de următorul text:

IOANNES FIORENTINUS ME FECIT.
HOC OPUS STEPHANUS DESHAZI DE MENYEW ALIAS IAYCZENSIS
NUNC ARCHIEPISCOPATUS STRIGONIENSIS GUBERNATOR ET PRAEPOSITUS
WARADIENSIS FECIT FIERI ANNO DOMINI MCCCCCXV.

Însă biserica n-avea să rămână romano-catolică decât un răstimp foarte scurt. În Ardeal, Reforma a fost adoptată de nobilime şi de ţărani ca o afirmare a independenţei faţă de Sfântul Scaun sau de stăpânirea austriacă, deci a fost generată de un puternic sentiment antipapistaş. Cristelniţa frumos ornamentată în spiritul Renaşterii italiene nu şi-a găsit locul în austerul mediu protestant, dar a fost păstrată o vreme în virtutea tradiţiei. În cele din urmă, conform datelor publicate de Balogh Jolán în cartea „Az erdélyi renaissance” (Renaşterea ardelenească), imensul potir de piatră a fost dăruit în 1886 Muzeului Episcopiei Oradiei Mari de către Bölöni Sándor jr.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.95 / decembrie 2012

Opt momente zălăuane (8)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


8. O CREASTĂ FORTUNATĂ


Primul releu amplasat deasupra Zalăului a fost cel al televiziunii naţionale. Fiind atât de aproape, cei din cartierul Brădet prindeau programul 1 cu un simplu dipol plasat pe receptorul TV. O legendă urbană susţine că era suficient să se scoată o mână pe fereastră, iar cu cealaltă să se atingă mufa de antenă, ca să se obţină o imagine ireproşabilă. Dar cu ce folos? Nicolae Ceauşescu a dorit să facă economii „la sânge" şi n-a permis difuzarea campionatelor mondiale sau europene de fotbal, aşa că microbiştii au pus mână de la mână, şi-au cumpărat televizoare „Sport", care funcţionau alimentate de la o baterie de automobil, au urcat pe Meseş, au montat pe un catarg improvizat antene tip „fluture" de mare câştig şi s-au instalat în fotoliile pliante, ca să savureze competiţiile transmise de posturile maghiare sau ucrainene. Şi aşa, în vremurile dinainte de Revoluţie, zălăuanii au trăit cu adevărat nişte „nopţi magice", într-un stil imposibil de imaginat azi, în epoca transmisiilor prin cablu optic şi a plasmelor lăţite de-a lungul sufrageriei.

Criticii reproşează autorilor de literatură ştiinţifico-fantastică faptul că n-au prevestit dezvoltarea reţelor celulare de telefonie mobilă. În goana după extinderea cuprinderii teritoriale, companiile specializate s-au repezit să cucerească înălţimile. Azi, numărul stâlpilor de pe Meseş, încărcaţi cu cele mai ciudate „dobe" şi „furci", s-a înmulţit vertiginos. În aval de cele mai vechi echipamente, lângă şosea, unde începe traseul turistic marcat cu banda roşie, există o instalaţie la picioarele căruia se află şi un cuptor de copt pâine. Lemne sunt berechet în jur, iar unii susţin că se pot coace şi vinete în el, dacă se aduce apă potabilă din vale.

Vechiul releu este păzit de câţiva câini, care latră la toţi turiştii, indiferent de sex, religie, naţionalitate, studii, orientare politică sau data de expirare a actului de identitate. Cea mai vitează este căţeluşa Lady, o maidaneză neagră, fără pui. Aud că a încercat să muşte şi cauciucurile bicicletelor de munte care au concurat în cadrul competiţiei Michelin Maraton Zalău. Este o competiţie dură şi solicitantă, cu trei trasee: „Hobby" (30 km), „Race" (54 km) şi „Elite" (94 km). Ici-colo, pe cărare, găsim părţi din semnele reflectorizante montate pe cadrul velocipedelor.

Grosul antenelor se află în zona vechiului turn de pază roman. Tot traseul de creastă este marcat cu panouri mari, viu colorate, întrucât punctele cele mai propice pentru scrutarea depărtărilor au fost folosite şi acum 2000 de ani de străjerii romani, iar companiile telefonice au avut nevoie de o degrevare arheologică „in situ" urgentă. Coborâm către Moigrad. Datorită defrişărilor masive, orizontul s-a lărgit, iar priveliştea este incredibil de frumoasă. Într-o zi senină, se văd Vârşolţul, Periceii, Măgura Şimleului şi chiar mai departe. Dar totuşi aş prefera ca arborii să fi rămas la locul lor şi să scrutez depărtările primăvara devreme ori toamna târziu, când încă ramurile nu sunt înfrunzite.

Cel mai uimitor lucru este microclimatul de la cota 500. Dacă jos, la poale, fierbe asfaltul întins pe bulevard şi sfârâie anvelopele maşinilor, sus, în umbra copacilor de pe creasta muntelui, nici nu se simte canicula. Este atât de plăcut, încât te simţi ca într-una dintre staţiunile de pe ţărmul insulelor „fortunate" (favorizate de soartă), într-un loc unde nu-i nici prea cald, nici prea frig, unde toată lumea trăieşte fericită şi te lasă în pace până când nu dai năvală cu tunul, precum a încercat Horatio Nelson în 1797 şi a păţit-o urât de tot. Aşa, ca să ştiţi de ce statuia din vârful coloanei amplasate în celebrul Trafalgar Square ţine sabia în mâna stângă: braţul drept al amiralului i-a fost smuls de o ghiulea când a atacat portul Santa Cruz de Tenerife. Pacea de pe creasta Meseşului este una dintre cele mai de preţ comori ale Zalăului, păcat că atât de puţini urcă să se bucure de ea. Dumnezeu dă, dar nu bagă în traistă.


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (7)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


7. „ZONA EROTICĂ ZALĂU"


Despre umoristul Ioan Groşan am scris anterior, în „Curiozităţile sălăjene", când a venit vorba despre romanul „Judeţul Vaslui în N.A.T.O.", o lucrare deloc science-fiction, deşi acţiunea este plasată în îndepărtatul şi potenţial distopicul 2084. Pe scurt, România este acceptată progresiv, judeţ cu judeţ, să facă parte din alianţa nord-atlantică, ultimele rămase pe dinafară fiind Vaslui şi Sălaj. Competiţia este acerbă. Dacă moldovenii au aruncat în luptă nurii celebrei hangiţe Ancuţa, sălăjenii au apelat la întreaga echipă feminină de handbal de la SILCOTUB Zalău, „câştigătoarele Cupei Parteneriatului pentru Pace", ca să-i îmbibe pe generalii aliaţi cu nişte pălincuţă „ochi de veveriţă", iar apoi să le cânte, echipate numai cu genunchierele, „Aşa beu oamenii buni" şi „Love me tender".

Romancierul a revenit acum pe plaiurile silvane într-un episod din romanul „Un om din Est". Atunci când reporterul Nelu Cucerzan, alter-ego-ul prozatorului, l-a vizitat pe prietenul Viorel Mureşan, binecunoscutul poet optzecist, a constatat cu surprindere că în Zalău totul poartă numele de Porolissum: Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă, hotelul din centrul oraşului, agenţia de turism, ansamblul folcloric, cartierul dinspre Ortelec, ditamai strada, ba chiar şi şcoala de pe ea au fost botezate cu numele străvechii capitale de provincie romană. Năstruşnicul obicei l-a amuzat copios, astfel încât a creat un personaj voluptuos, botezat Tit-Livia Porolissa de către fanaticul ei tată, profesorul Horaţiu Pop, un latinist de excepţie, xenofob prin destin şi educaţie.

Descrisă printr-un fragment preluat cu ghilimelele de rigoare din „Istoria literaturii române" de G. Călinescu, „monumentala eroină" a stârnit senzaţie, a mişcat inima şi pana criticilor. Anton Holban a văzut în ea „o paradigmă a omului fără vocaţie". Andrei Terian a considerat că „încarnează profilul ardeleanului tipic, prototipic şi arhetipic laolaltă". Alţii, mai cu picioarele pe pământ, s-au arătat profund şocaţi de realitatea reprezentată în versurile: „De la Nistru pân la Tisa/ Tot românu-n Porolissa". Octavian Soviany a caracterizat-o succint drept „o brutăriţă plăvană din care emană un aer frust de senzualitate bovină". Andrei Simuţ a sintetizat conciliant: „tot programul de aventuri erotice ale lui Nelu Sanepidu are ca scop studiul caracteriologic al femeilor, al tipologiei feminine apărute sub comunism, scopul fiind de a surprinde femeia în momentul de vulnerabilitate maximă". Ehehe, cine ştia pe atunci de exhibiţionistele noastre, devenite fără voie vedete porno pe Youtube, în urma filmuleţelor deşucheate postate de hackeri sau de iubiţii dezamăgiţi, înregistrări tocmai bune pentru a creşte tirajul gazetelor şi audienţa posturilor de televiziune.

Drept punct de intensitate maximă a plăcerii provocate de descrierea „zonei erotice Zalău", sintagmă creată tot de mucalitul Ioan Groşan, se potriveşte aici anecdota cu Grădina Poporului, locul unde cuconetul din Zalău îşi plimba căţeluşii de rasă caniche, numiţi „puli" în ungureşte, de unde şi denumirea dâmbului respectiv, absolut nevinovată în limba lui Ady Endre: „Puli-domb".


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (6)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


6. ADY ŞI ROMANUL FEMININ


Casa unde a locuit poetul revoluţionar maghiar în perioada cât a studiat la Liceul Wesselényi, astăzi Colegiul Naţional Silvania, se află pe strada Crasnei, rebotezată postrevoluţionar „22 Decembrie", probabil pentru că duce către poligonul armatei.

În copilărie, Ady şi-a început studiile la şcoala din satul natal, Eriu-Meţenţ din comitatul Sălaj, localitate care azi îi poartă numele. După ce a absolvit gimnaziul piarist din Carei, tânărul şi-a continuat studiile la şcoala în faţa căruia se află acum bustul său. O altă statuie i-a fost ridicată în Lompirt, unde au trăit bunicii din partea tatălui. Când părinţii au ales Zalăul, a contribuit mult faptul că sora tatălui său, Ady Juliánna, s-a măritat cu Séra Lajos, un bogat proprietar de terenuri, deci elevul avea masa şi casa asigurate. Şi-a luat examenul de bacalaureat în 1896, an în care jurnalul „Szilágy" (Sălajul) l-a debutat publicistic.

Ca orice poet, a avut o viaţă sentimentală zbuciumată. În ultimul an de studii, s-a îndrăgostit nebuneşte de Zsóka (Friedmann Erzsébet). Muză i-a fost Léda (Brüll Adél, măritată Diósy), iar soţie Csinszka (Boncza Berta). Dar Ady a fost asaltat tot timpul de alte femei. Printre ele s-a numărat şi prozatoarea Dancsházi Oláh Ida, sălăjeancă la origine, fata unui revoluţionar paşoptist din armata generalului Bem, căzut în dizgraţie după reinstaurarea dominaţiei habsburgice. După ce a divorţat de Szollosy György, şimleuanca strămutată în capitala maghiară a fost nevoită să-şi câştige singură pâinea şi a început să scrie articole pentru periodicele din Budapesta. A publicat mai multe cărţi semnate cu pseudonimul Lux Terka. În 1905, i-a trimis poetului un volum cuprinzând două nuvele ample („Jurnalul lui Lenci", „Fani şi Dani"). Ady a reacţionat curtenitor şi, în anumite limite, favorabil:

„Am promis să ne referim şi la femeile care scriu. Credem că, dacă totul ar decurge normal în această ţară, în vremurile de azi, atunci scriitoarele ar trebui să conducă lumea. Dar îi putem linişti oricum pe bărbaţii condamnaţi la munca silnică de zilier, cuprinşi de fiorii de spaimă. Încă nu s-au născut femeile de care ar trebui să ne temem cu adevărat. Mă gândesc la cărţile lui Lux Terka şi Tormay Cecil. Două intelectuale marcante. Amândouă sunt spirite nobile şi diletante de rangul întâi. Însă diletante." („Scrisorile din seara de vineri", Magyar Közélet, 21 mai 1905, semnată Diósadi)

În prezent, după mai bine de un secol, romanele scrise de Lux Terka au parte de un reviriment deloc surprinzător. Nu credem că vor fi trecute vreodată în canonul literar, dar conversaţiile de alcov şi mondenităţile răsucite pe toate feţele pot oferi multe ore plăcute cititoarelor de oricând. Precum spunea şi Ady Endre într-un alt articol, apărut în „Budapesti Napló" (Jurnalul budapestan), textele redau incitantele şi subtilele meandre ale sufletului, denotă o melancolie înduioşătoare şi oferă o doză consistentă de naivitate feminină.


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012