Decembrie în Valea Ascunsă (1)

(Techergheli sălăjene 9)

(c) 2012 Györfi-Deák György


IZOLAREA CA FIGURĂ DE STIL

Mineu (din limba maghiară: Menyő) este un mic sat din Nord-Vestul României. Nu se cunoaşte originea numelui. Rădăcina ar putea fi „meny”, care înseamnă „noră”, de aici supoziţia că ar reprezenta un nume de persoană. Scris „menny”, cu semiconsoana întărită, înseamnă „Rai, boltă, cer”, variantă care mi-ar inspira un elogiu, precum s-a întâmplat în cazul scriitorului Bálint Tibor, autorul articolului „Menyőből az angyal” („Din Mineu a coborât îngerul”), parafrazarea unui vers dintr-o foarte răspândită colindă ungurească. Să ne bucurăm de jocul de cuvinte „menny”/„Menyő”, dar însemnările din vechime nu susţin apropierea. Dacă ar fi fost o literă dublă, diecii ar fi scris-o ca atare. Petri Mór a cotrobăit prin arhive, scrinuri şi lăzi, unde a găsit decizii judecătoreşti şi acte de proprietate care ne oferă formele „Menyew” (1413), „Menew” (1420), „Meney” (1435), „Menyev” (1449), „Menő” (1464), „Menyew” (prin 1497), „Menyeo” (1519), „Menyew” (1543), „Meneő”, „Meneo” (1549), „Menyeo” (1611), „Meniő” (1618). Deci nicio urmă a Paradisului în toponimic. Nagy Marcella, căsătorită Sándor, i-a povestit ziaristului Fejér László o legendă conform căreia, iniţial, localitatea s-a aflat undeva pe deal, în locul numit Sándorháza, iar după năvălirea tătară s-a tupilat acolo unde se află acum. De aceea, i s-a spus „menedék, menedékhely”, adică „loc de refugiu”.

Satul s-a aflat atât în fostul comitat Sălagiu cât şi în actualul judeţ Sălaj, dar, datorită statului anonim prezervat de soartă vreme de secole, localizarea lui a devenit oarecum difuză şi confuză. Cei care auziseră de Mineu ştiau că este o localitate dincolo de Valea Sălajului, ascunsă într-o văgăună printre dâmburi. Revoluţia anticeauşistă a împins-o literalmente în lumina reflectoarelor (plasate pe tanchetele securiştilor dispuse în jurul casei parohiale), i-a adăugat un spor de glorie şi i-a sporit aura mitică, estompându-i poziţia, strămutând-o către capătul lumii pentru a spori dramatismul evenimentelor.

Trebuie să recunoaştem că ascunderea deliberată a satului uneori a dat roade. În „Schiţa monografică a Sălagiului”, Dionisie Stoica şi Ioan Lazăr remarcau faptul că localitatea, deşi populată, n-a fost luată în seamă la conscripţia din 1715. În „Monografia comitatului Sălaj”, Petri Mór adaugă şi anul 1720. În mărturiile legate de evenimentele din decembrie 1989, Victoria Ardelean, o membră din consiliul bisericesc al parohiei reformate timişorene din Piaţa Maria, declara sub jurământ că satul s-ar afla undeva „lângă Satu Mare”. Chiar şi azi, Mineu lipseşte de pe multe dintre hărţile electronice: Google Maps n-a dat nici un rezultat la chestionarea de căutare, deşi localitatea apare trecută între Deleni şi Hodod; la fel şi pe situl distanta.ro, bazat pe Yahoo Maps.

Dacă luăm în calcul aşezarea tăinuită şi paradoxalele informaţii referitoare la sat, am putea îndrăzni să facem o comparaţie cu Shambala, valea ascunsă din Himalaya. Diferenţa ar fi că acolo tot timpul e primăvară, iar oamenii trăiesc o tinereţe fără de bătrâneţe, pe când aici găsim un sat sălăjean după tipicul Pratchett-Quetzalcoatl (citiţi „Eric”!): jumătate românesc, jumătate unguresc; jumătate ortodox, jumătate reformat; jumătate tradiţional, jumătate global. În mod obişnuit, accesul în localitate se face dinspre Sălăţig, centrul de comună, pe un drum lung de 4 km, situat pe firul pârâului Mineu, un mic afluent din stânga râului Sălaj. Deci, dacă un jibouan ar dori să ajungă acolo pe şosea, ar trebui să parcurgă vreo patruzeci de kilometri via Benesat şi Cehu Silvaniei.

În realitate, există o cale dreaptă, aproape „în zborul păsării”, prin Şoimuş, Naimon (ori Bulgari), de vreo 17 de km, pe care i-am străbătut cu bicicleta în doar 3 ore, fără nici o grabă, în vreme ce am stat de vorbă pe îndelete cu localnicii şi am făcut o sumedenie de fotografii. E adevărat, vara aceasta a fost secetă mare, prin urmare drumurile forestiere sau de ţară străbătute au fost de o calitate excepţională, dure şi netede, fără să pună probleme la înaintare. Nu recomand nimănui să treacă pe aici cu o Dacie în sezonul ploios, dar un tractor sau o motocicletă vor traversa fără probleme toate porţiunile mocirloase din „anotimpul musonic”, bucuria „gdibolilor” şi mistreţilor sălăjeni.

Cum staţia C.F.R. Jibou reprezintă un nod feroviar cu legătură directă către Bucureşti, să fiu iertat, de când am parcurs întreg drumul, pedalat dus-întors, eu unul susţin că mult amintita „izolare” a Mineului reprezintă doar o figură de stil. Iar cine va dori să-mi repete isprava va avea numai de câştigat, deoarece aici îi va fi dat să descopere un unicat mondial: singura biserică de lemn cu portal de marmură roză.


O „RENAŞTERE” AMÂNATĂ „SINE DIE”

Mineul este legat prin mai multe fire de Piaţa Maria din Timişoara. Primul ar fi cazul pastorului reformat, forţat în 1989 să-şi petreacă sărbătorile de iarnă într-un loc care ar fi trebuit să reprezinte versiunea calvină a „Cucuieţilor din Deal”. Celălalt fir ne trimite înapoi cu o jumătate de mileniu în urmă, în canibalicul an 1514. De şase decenii, Constantinopolul fusese cucerit de Mahomed al II-lea şi transformat în Istambul. Cu doar un an în urmă, la Roma fusese ales un nou Papă, Leon al X-lea, succesorul lui Iulius al II-lea, eveniment care i-a scăpat viaţa florentinului Niccolo Machiavelli. Încă trei ani, şi Martin Luther cel scandalizat de vânzarea indulgenţelor (în fond, o colectă gen: „Daţi un leu pentru Ateneu”) va iniţia cea de-a doua scindare majoră în Biserica creată de apostolii Petru şi Pavel. Peste cinci ani, flota lui Magellan va porni să înconjoare lumea. Doar doisprezece ani, şi ultimul suveran maghiar se va îneca la Mohács, iar o bună parte din Ungaria va fi cucerită de Soliman Magnificul, monogamul absolut, spulberând toate strădaniile de-o viaţă ale regelui Matei Corvinul.

În 25 aprilie 1514, căpitanul de cavalerie din neamul Dózsa (Doza, Dosa), zis Székely György (Gheorghe Secuiul), a fost însărcinat cu alcătuirea unui corp de armată menit să participe la o viitoare cruciadă antiotomană. Noul Papă semnase în 3 septembrie 1513 o enciclică trimisă „prinţilor creştini” din Ungaria, Polonia, Boemia şi tările nordice, prin care se promitea iertarea păcatelor şi dezlegarea de glie a iobagilor înrolaţi ca soldaţi. Cei curioşi o vor găsi în „Leonis X. pontificis maximi Regesta...” (1884). Ca legat papal a fost desemnat cardinalul Bakócz Tamás din Ungaria. El apare nominalizat şi în inscripţia de pe pragul de sus al uşii de intrare în biserica reformată din Mineu, cioplită în Esztergom (în latină: Strigonium) de Firenzei János (Ioannes Fiorentinus):

„STEPHANUS DEESHAZY DE MENYEW INIMCO HOC INSIGNI PER WLADISLAVM REGEM OB REM FORTIT IN THURCAS GESTAM, DVM ARCIS IIAIICZE PREFECTURA FVNGERETVR, ORNATUS; DEINDE R[EVERENDISSI]MI DO[MINI] THOME BAKOCZ CARD[INALIS] STRIGO[NIENSIS], PATRI[ARCHE] CONSTANTI[NOPOLITANI] ET LEGATI APOSTO[LI]CI ROMAM, SCISMATE PVLVLANTE TRIENNIO ACCITI, NEGOCIORUM OMNIUM AR[CIS] STRIGO[NIENSIS] GVBERNATOR, PORTAM HANC POSVIT ANNO DOMINI 1514.”

„Encyclopaedia Britannica” ne spune că prelatul maghiar a primit sarcina de a organiza această campanie armată împotriva turcilor tocmai ca să fie îndepărtat din Cetatea Eternă, unde bogatul şi influentul cardinal de Esztergom era considerat drept o posibilă opţiune la Scaunul Apostolic. Nicolae Stoica de Haţeg îl numeşte Thoma Bacaci de Erdod în „Cronica Banatului”, lucrare pe care o recomandăm tuturor celor interesaţi să urmărească contextul politic şi succesiunea evenimentelor din epocă: „Şi în scurt [timp], după acea bulă, la Peşta şi la Oradia Mare preste patruzeci de mii se adunară.” Cum mulţi ţărani au venit la oaste, nobilii au obligat femeile şi copiii rămaşi acasă să efectueze muncile agricole. Nici ministrului de finanţe, Telegdi (sau Thelegdy) István, nu i-a surâs ideea şi a făcut tot ce i-a stat în putere ca să împiedice acţiunea de recrutare. Când „curuţii” (distorsionare a cuvântului „cruciatis”) s-au răsculat şi au început să-i pedepsească pe magnaţii hapsâni, vistiernicul capturat a fost dus la Lipova, unde „de partea ascunsă a trupului l-au spânzurat, cu săgeţi din harce l-au săgetat.”

Printre victimele răzmeriţei, s-a numărat şi nobilul Désházy Miklós (în româneşte: Nicolae de Deja), subprefect al comitatului Solnocul de Mijloc, care s-a refugiat şi a fost ucis în biserica a cărei edificare tocmai o începuse. Pe luneta de deasupra singurei uşi de intrare, aflată pe latura vestică, deci faţă în faţă cu altarul, stă scris:

MICHAEL DESHAZII DE MENYEW OBIIT • ANNO • DOMINI • M • D • XIIII.

Potrivit lui Márki Sándor, autorul monografiei istorice „Dósa György”, „a muri în Ungaria în Anul Domnului 1514 însemna că a căzut victimă răsculaţilor”. Simplul fapt că inscripţia se află pe pragul unei uşi şi nu pe o lespede sau pe o piatră de căpătâi ne duce cu gândul la faptul că trupul a fost ars, sfâşiat sau spulberat, deci în nici un caz n-a ajuns să fie înmormântat creştineşte. Şi Casa Domnului a fost prădată şi incendiată, dar a fost reconstruită de fratele mai tânăr (alţii susţin că totuşi ar fi fost fiul lui Miklós), Désházy István, fost strateg al cetăţii Jajce din Bosnia-Herţegovina de azi, avansat comandant al cetăţii Esztergom. Un an mai târziu, în 1515, când un stareţ din Oradea Mare a sfinţit lăcaşul de cult, în locul unde s-a vărsat sânge a fost plasată o cristelniţă cioplită de acelaşi meşter, Ioan Florentinul, astfel încât stropii de apă sfinţită să spele păcatul săvârşit pe vremea războiului ţărănesc. Pe ea au fost reprezentate stema regatului şi blazonul familiei, însoţite de următorul text:

IOANNES FIORENTINUS ME FECIT.
HOC OPUS STEPHANUS DESHAZI DE MENYEW ALIAS IAYCZENSIS
NUNC ARCHIEPISCOPATUS STRIGONIENSIS GUBERNATOR ET PRAEPOSITUS
WARADIENSIS FECIT FIERI ANNO DOMINI MCCCCCXV.

Însă biserica n-avea să rămână romano-catolică decât un răstimp foarte scurt. În Ardeal, Reforma a fost adoptată de nobilime şi de ţărani ca o afirmare a independenţei faţă de Sfântul Scaun sau de stăpânirea austriacă, deci a fost generată de un puternic sentiment antipapistaş. Cristelniţa frumos ornamentată în spiritul Renaşterii italiene nu şi-a găsit locul în austerul mediu protestant, dar a fost păstrată o vreme în virtutea tradiţiei. În cele din urmă, conform datelor publicate de Balogh Jolán în cartea „Az erdélyi renaissance” (Renaşterea ardelenească), imensul potir de piatră a fost dăruit în 1886 Muzeului Episcopiei Oradiei Mari de către Bölöni Sándor jr.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.95 / decembrie 2012

Opt momente zălăuane (8)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


8. O CREASTĂ FORTUNATĂ


Primul releu amplasat deasupra Zalăului a fost cel al televiziunii naţionale. Fiind atât de aproape, cei din cartierul Brădet prindeau programul 1 cu un simplu dipol plasat pe receptorul TV. O legendă urbană susţine că era suficient să se scoată o mână pe fereastră, iar cu cealaltă să se atingă mufa de antenă, ca să se obţină o imagine ireproşabilă. Dar cu ce folos? Nicolae Ceauşescu a dorit să facă economii „la sânge" şi n-a permis difuzarea campionatelor mondiale sau europene de fotbal, aşa că microbiştii au pus mână de la mână, şi-au cumpărat televizoare „Sport", care funcţionau alimentate de la o baterie de automobil, au urcat pe Meseş, au montat pe un catarg improvizat antene tip „fluture" de mare câştig şi s-au instalat în fotoliile pliante, ca să savureze competiţiile transmise de posturile maghiare sau ucrainene. Şi aşa, în vremurile dinainte de Revoluţie, zălăuanii au trăit cu adevărat nişte „nopţi magice", într-un stil imposibil de imaginat azi, în epoca transmisiilor prin cablu optic şi a plasmelor lăţite de-a lungul sufrageriei.

Criticii reproşează autorilor de literatură ştiinţifico-fantastică faptul că n-au prevestit dezvoltarea reţelor celulare de telefonie mobilă. În goana după extinderea cuprinderii teritoriale, companiile specializate s-au repezit să cucerească înălţimile. Azi, numărul stâlpilor de pe Meseş, încărcaţi cu cele mai ciudate „dobe" şi „furci", s-a înmulţit vertiginos. În aval de cele mai vechi echipamente, lângă şosea, unde începe traseul turistic marcat cu banda roşie, există o instalaţie la picioarele căruia se află şi un cuptor de copt pâine. Lemne sunt berechet în jur, iar unii susţin că se pot coace şi vinete în el, dacă se aduce apă potabilă din vale.

Vechiul releu este păzit de câţiva câini, care latră la toţi turiştii, indiferent de sex, religie, naţionalitate, studii, orientare politică sau data de expirare a actului de identitate. Cea mai vitează este căţeluşa Lady, o maidaneză neagră, fără pui. Aud că a încercat să muşte şi cauciucurile bicicletelor de munte care au concurat în cadrul competiţiei Michelin Maraton Zalău. Este o competiţie dură şi solicitantă, cu trei trasee: „Hobby" (30 km), „Race" (54 km) şi „Elite" (94 km). Ici-colo, pe cărare, găsim părţi din semnele reflectorizante montate pe cadrul velocipedelor.

Grosul antenelor se află în zona vechiului turn de pază roman. Tot traseul de creastă este marcat cu panouri mari, viu colorate, întrucât punctele cele mai propice pentru scrutarea depărtărilor au fost folosite şi acum 2000 de ani de străjerii romani, iar companiile telefonice au avut nevoie de o degrevare arheologică „in situ" urgentă. Coborâm către Moigrad. Datorită defrişărilor masive, orizontul s-a lărgit, iar priveliştea este incredibil de frumoasă. Într-o zi senină, se văd Vârşolţul, Periceii, Măgura Şimleului şi chiar mai departe. Dar totuşi aş prefera ca arborii să fi rămas la locul lor şi să scrutez depărtările primăvara devreme ori toamna târziu, când încă ramurile nu sunt înfrunzite.

Cel mai uimitor lucru este microclimatul de la cota 500. Dacă jos, la poale, fierbe asfaltul întins pe bulevard şi sfârâie anvelopele maşinilor, sus, în umbra copacilor de pe creasta muntelui, nici nu se simte canicula. Este atât de plăcut, încât te simţi ca într-una dintre staţiunile de pe ţărmul insulelor „fortunate" (favorizate de soartă), într-un loc unde nu-i nici prea cald, nici prea frig, unde toată lumea trăieşte fericită şi te lasă în pace până când nu dai năvală cu tunul, precum a încercat Horatio Nelson în 1797 şi a păţit-o urât de tot. Aşa, ca să ştiţi de ce statuia din vârful coloanei amplasate în celebrul Trafalgar Square ţine sabia în mâna stângă: braţul drept al amiralului i-a fost smuls de o ghiulea când a atacat portul Santa Cruz de Tenerife. Pacea de pe creasta Meseşului este una dintre cele mai de preţ comori ale Zalăului, păcat că atât de puţini urcă să se bucure de ea. Dumnezeu dă, dar nu bagă în traistă.


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (7)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


7. „ZONA EROTICĂ ZALĂU"


Despre umoristul Ioan Groşan am scris anterior, în „Curiozităţile sălăjene", când a venit vorba despre romanul „Judeţul Vaslui în N.A.T.O.", o lucrare deloc science-fiction, deşi acţiunea este plasată în îndepărtatul şi potenţial distopicul 2084. Pe scurt, România este acceptată progresiv, judeţ cu judeţ, să facă parte din alianţa nord-atlantică, ultimele rămase pe dinafară fiind Vaslui şi Sălaj. Competiţia este acerbă. Dacă moldovenii au aruncat în luptă nurii celebrei hangiţe Ancuţa, sălăjenii au apelat la întreaga echipă feminină de handbal de la SILCOTUB Zalău, „câştigătoarele Cupei Parteneriatului pentru Pace", ca să-i îmbibe pe generalii aliaţi cu nişte pălincuţă „ochi de veveriţă", iar apoi să le cânte, echipate numai cu genunchierele, „Aşa beu oamenii buni" şi „Love me tender".

Romancierul a revenit acum pe plaiurile silvane într-un episod din romanul „Un om din Est". Atunci când reporterul Nelu Cucerzan, alter-ego-ul prozatorului, l-a vizitat pe prietenul Viorel Mureşan, binecunoscutul poet optzecist, a constatat cu surprindere că în Zalău totul poartă numele de Porolissum: Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă, hotelul din centrul oraşului, agenţia de turism, ansamblul folcloric, cartierul dinspre Ortelec, ditamai strada, ba chiar şi şcoala de pe ea au fost botezate cu numele străvechii capitale de provincie romană. Năstruşnicul obicei l-a amuzat copios, astfel încât a creat un personaj voluptuos, botezat Tit-Livia Porolissa de către fanaticul ei tată, profesorul Horaţiu Pop, un latinist de excepţie, xenofob prin destin şi educaţie.

Descrisă printr-un fragment preluat cu ghilimelele de rigoare din „Istoria literaturii române" de G. Călinescu, „monumentala eroină" a stârnit senzaţie, a mişcat inima şi pana criticilor. Anton Holban a văzut în ea „o paradigmă a omului fără vocaţie". Andrei Terian a considerat că „încarnează profilul ardeleanului tipic, prototipic şi arhetipic laolaltă". Alţii, mai cu picioarele pe pământ, s-au arătat profund şocaţi de realitatea reprezentată în versurile: „De la Nistru pân la Tisa/ Tot românu-n Porolissa". Octavian Soviany a caracterizat-o succint drept „o brutăriţă plăvană din care emană un aer frust de senzualitate bovină". Andrei Simuţ a sintetizat conciliant: „tot programul de aventuri erotice ale lui Nelu Sanepidu are ca scop studiul caracteriologic al femeilor, al tipologiei feminine apărute sub comunism, scopul fiind de a surprinde femeia în momentul de vulnerabilitate maximă". Ehehe, cine ştia pe atunci de exhibiţionistele noastre, devenite fără voie vedete porno pe Youtube, în urma filmuleţelor deşucheate postate de hackeri sau de iubiţii dezamăgiţi, înregistrări tocmai bune pentru a creşte tirajul gazetelor şi audienţa posturilor de televiziune.

Drept punct de intensitate maximă a plăcerii provocate de descrierea „zonei erotice Zalău", sintagmă creată tot de mucalitul Ioan Groşan, se potriveşte aici anecdota cu Grădina Poporului, locul unde cuconetul din Zalău îşi plimba căţeluşii de rasă caniche, numiţi „puli" în ungureşte, de unde şi denumirea dâmbului respectiv, absolut nevinovată în limba lui Ady Endre: „Puli-domb".


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (6)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


6. ADY ŞI ROMANUL FEMININ


Casa unde a locuit poetul revoluţionar maghiar în perioada cât a studiat la Liceul Wesselényi, astăzi Colegiul Naţional Silvania, se află pe strada Crasnei, rebotezată postrevoluţionar „22 Decembrie", probabil pentru că duce către poligonul armatei.

În copilărie, Ady şi-a început studiile la şcoala din satul natal, Eriu-Meţenţ din comitatul Sălaj, localitate care azi îi poartă numele. După ce a absolvit gimnaziul piarist din Carei, tânărul şi-a continuat studiile la şcoala în faţa căruia se află acum bustul său. O altă statuie i-a fost ridicată în Lompirt, unde au trăit bunicii din partea tatălui. Când părinţii au ales Zalăul, a contribuit mult faptul că sora tatălui său, Ady Juliánna, s-a măritat cu Séra Lajos, un bogat proprietar de terenuri, deci elevul avea masa şi casa asigurate. Şi-a luat examenul de bacalaureat în 1896, an în care jurnalul „Szilágy" (Sălajul) l-a debutat publicistic.

Ca orice poet, a avut o viaţă sentimentală zbuciumată. În ultimul an de studii, s-a îndrăgostit nebuneşte de Zsóka (Friedmann Erzsébet). Muză i-a fost Léda (Brüll Adél, măritată Diósy), iar soţie Csinszka (Boncza Berta). Dar Ady a fost asaltat tot timpul de alte femei. Printre ele s-a numărat şi prozatoarea Dancsházi Oláh Ida, sălăjeancă la origine, fata unui revoluţionar paşoptist din armata generalului Bem, căzut în dizgraţie după reinstaurarea dominaţiei habsburgice. După ce a divorţat de Szollosy György, şimleuanca strămutată în capitala maghiară a fost nevoită să-şi câştige singură pâinea şi a început să scrie articole pentru periodicele din Budapesta. A publicat mai multe cărţi semnate cu pseudonimul Lux Terka. În 1905, i-a trimis poetului un volum cuprinzând două nuvele ample („Jurnalul lui Lenci", „Fani şi Dani"). Ady a reacţionat curtenitor şi, în anumite limite, favorabil:

„Am promis să ne referim şi la femeile care scriu. Credem că, dacă totul ar decurge normal în această ţară, în vremurile de azi, atunci scriitoarele ar trebui să conducă lumea. Dar îi putem linişti oricum pe bărbaţii condamnaţi la munca silnică de zilier, cuprinşi de fiorii de spaimă. Încă nu s-au născut femeile de care ar trebui să ne temem cu adevărat. Mă gândesc la cărţile lui Lux Terka şi Tormay Cecil. Două intelectuale marcante. Amândouă sunt spirite nobile şi diletante de rangul întâi. Însă diletante." („Scrisorile din seara de vineri", Magyar Közélet, 21 mai 1905, semnată Diósadi)

În prezent, după mai bine de un secol, romanele scrise de Lux Terka au parte de un reviriment deloc surprinzător. Nu credem că vor fi trecute vreodată în canonul literar, dar conversaţiile de alcov şi mondenităţile răsucite pe toate feţele pot oferi multe ore plăcute cititoarelor de oricând. Precum spunea şi Ady Endre într-un alt articol, apărut în „Budapesti Napló" (Jurnalul budapestan), textele redau incitantele şi subtilele meandre ale sufletului, denotă o melancolie înduioşătoare şi oferă o doză consistentă de naivitate feminină.


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (5)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


5. BUCURIA COPIILOR ŞI APOCALIPSA DĂSCĂLIMII


Situat la poalele Meseşului, cartierul Brădet reprezenta cândva, cu vreo două decenii în urmă, plămânii oraşului. După revoluţie, aici s-au construit primele căbănuţe de agrement, unele incendiate fără zăbavă de persoane iresponsabile rămase neidentificate, care au pus focul fără să se teamă că pălălaia s-ar putea extinde în pădure. Proprietarii au ripostat clădind vile solide din piatră, material ignifug prin definiţie. Unii şugubeţi au răspândit zvonul că noii potenţaţi şi-ar fi propus chiar să le îmbrace în azbest, dar s-au speriat când au aflat că e un material cancerigen. Apoi s-a înlăturat şi pericolul incendiului forestier, prin defrişarea masivă a arborilor de pe coaste, ceea ce a redus cantitatea de apă preluată de sol şi a ridicat imediat nivelul apelor pârâului Zalău după fiecare rupere de nori, spre bucuria mass-mediei locale, grăbită să filmeze cum ţâşneşte apa din gurile de canal şi curg puhoaiele printre maşini pe bulevardul Mihai Viteazul.

Dumbrava Sibiului reprezintă o parte din hotarul străvechiului Hermannstadt, unde s-a amenajat un complex în aer liber, care cuprinde şi Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA, spaţiu făcut celebru de morile rustice, cu pietrele acţionate de câte o „roată cu făcaie", strămoaşa turbinei Pelton. Iată prima imagine care mi-a sărit în minte, când am văzut frumosul parc de agrement din Brădet, cu o „porta pretoria" din bârne la intrare, un spaţiu împădurit unde copiii pot alerga în voie după fantezii şi aventuri, fără teama de a ajunge sub roţile vreunui bolid condus de un vitezoman de cartier. Proiectul „Pădurea-parc Brădet" a fost predat beneficiarilor în 2009, la începutul lunii septembrie. Zona de agrement ocupă o suprafaţă de 20 de hectare. Amenajarea celor două sectoare a costat aproape 1,6 milioane de lei, bani proveniţi de la Administraţia Fondului de Mediu, cu o contribuţie de 0,2 milioane de lei din partea municipalităţii. Conform celor declarate la inaugurare de primarul Radu Căpîlnaşiu:

„În zona A au fost realizate alei principale în lungime totală de 896 metri liniari şi 800 de metri liniari de alei secundare. Aici au fost amplasaţi 32 de stâlpi de iluminat public şi amenajate două locuri de joacă pentru copii şi patru zone sportive, plus un grup sanitar şi biroul administratorului parcului. În zona B exista 635 metri liniari de alei principale şi 345 metri liniari alei secundare, 30 de stâlpi de iluminat, două locuri de joacă, o zonă sportivă şi două toalete ecologice. În parc au fost amplasate bănci şi coşuri de gunoi."

La intrarea în parc, o hartă a împrejurimilor propune câteva posibilităţi de drumeţie. Cercul galben, „ochiul boului", duce către tabăra de vară de sub Meseş, urcă pe creastă şi se opreşte la Izvorul Salamandrelor. Ca să ajungi acolo, trebuie să ieşi din parc prin partea dinspre munte, să traversezi drumul european E81 către Cluj şi, la prima curbă ce urcă pe Meseş, să părăseşti şoseaua şi s-o coteşti la stânga, pe un drum forestier plin de hârtoape. Cine îl vede, îşi aduce aminte de bancul cu ARO 4x4, reluat acum în varianta Dacia Duster. Cică nemţii zăresc noul vehicul tot-teren la târgul de maşini din Frankfurt, îl testează, trec peste hopuri, se bagă prin albii de pârâu, patinează prin mlaştină cu el, apoi dau din cap uimiţi: „Maşina asta se fabrică în România? Mein Gott, ce fac unii numai ca să nu-şi repare drumurile!"

După o cale de trei sferturi de ceas mers pe jos, în condiţiile menţionate anterior, turistul întâlneşte terenul de sport şi vestiarul taberei, situate în stânga. Tot aici, se află şi o fântână dezafectată. Cabana, unde în alte vremuri erau găzduiţi participanţii la olimpiadele naţionale, se află un pic mai sus, în dreapta, dincolo de poarta ferecată acum de un „rug", ramura ţepoasă a unui mur, crescut şi înstăpânit în cadru ca-n basmul cu Frumoasa din Pădurea Adormită. Clădirea a fost construită prin contribuţia cadrelor didactice, de aceea unii o amintesc sub numele de „Cabana Învăţătorilor". Cândva, la sfârşitul lunii iunie, după încheierea anului şcolar, a existat şi o zi rezervată „apostolilor de la catedră" (30 iunie). Apoi au început nefastele metamorfoze postrevoluţionare, iar momentul festiv dinainte de începerea celor 61 de zile ale vacanţei pedagogilor a căzut victimă modificărilor de dragul schimbărilor.

Tabăra de pe Meseş, aşa cum se înfăţişa azi-vară, este o reprezentare la scară a tuturor durerilor din învăţământul românesc. În toamna acestui an, în judeţ au rămas neocupate peste 200 de posturi de suplinitori. Dascălii bătrâni s-au pensionat sau au murit, iar cei tineri preferă să lucreze ca ospătari sau să culeagă căpşuni în occident. Şi uite aşa rămânem şi fără sărbătoriţi, şi fără sărbători, doar cu poeziile lui Goga şi doinele de jale.


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (4)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


4. LABIŞ ŞI VERBELE FRANCEZE

Este o vară cu temperaturi aviare. Alcoolul rubiniu din „termometrul îndrăgostiţilor" arată 42 de grade. Încă un pic şi se revarsă din tubul prelung şi translucid fixat pe clădirea bibliotecii judeţene. Mai în vale, în faţa casei de cultură a sindicatelor, pe panoul ceasului electronic se afişează doar 39. Destule şi acelea. Căldură mare, monşer! Păcat că nu se mai predă „Moartea căprioarei" la liceu, altfel tinerii ar putea recita îngânduraţi din Nicolae Labiş: „Seceta a ucis orice boare de vânt./ Soarele s-a topit şi a curs pe pământ./ A rămas cerul fierbinte şi gol./ Ciuturile scot din fântână nămol./ Peste păduri tot mai des focuri, focuri/ Dansează sălbatice, satanice jocuri." Cât de precisă şi de actuală este imaginea! Satele de pe versanţii mănoasei văi a Someşului au rămas fără apă. Flăcările înghit părţile greu accesibile ale Bucegilor, vâlvătăile înconjoară Colorado Springs de lângă Grădina Zeilor americană, fumegă pădurile de pin din Insulele Canare, ard stejarii pitici din sudul însorit al Franţei, chiparoşii Italiei şi arborii de mastic de pe coastele Greciei.

În vremurile dinainte de revoluţie, capodopera „poetului adolescent" se studia în ultima clasă de liceu. Labiş a povestit „vânătoarea foamei în Munţii Carpaţi", „la ceas oprit de lege şi de datini", din proprie experienţă. Imediat după terminarea celui de-a doilea război mondial, a urmat una dintre cele mai mari secete din istoria ţării. Ţăranii au trebuit să predea puţinele bucate adunate pentru ca ţara să plătească „cote" (despăgubiri) Uniunii Sovietice. Rămaşi fără mijloace de trai, moldovenii s-au urcat pe „trenurile foamei" (Iaşi-Timişoara) şi au plecat să-şi câştige pâinea în Banat, o zonă mai puţin afectată de caniculă, datorită reţelelor de canale folosite atât pentru desecarea mlaştinilor cât şi pentru irigatul ogoarelor.

„Biche" înseamnă chiar „căprioară" în limba franceză. De la omofonia dintre „la biche" şi Labiş au pornit multiplele speculaţii legate de moartea poetului, lovit de un tramvai şi plecat dintre noi după ce a dictat „Pasărea cu clonţ de rubin" pe patul de moarte din spital. Poeziile sale au fost traduse în franceză de Aurel George Boeşteanu, tălmăcitor al lui Arghezi, Blaga, Philippide, plus proza lui Călinescu, Camil Petrescu, Sadoveanu. La o asemenea carte de vizită, am făcut ochii mari când am citit: „je suis mon p`ere", adică, la o primă interpretare, de francofon amator: „eu sunt propriul meu tată". Mi-am amintit imediat de povestioara lui Robert Heinlein, „All You Zombies" (Voi toţi zombii), unde eroina, o barmaniţă orfană, se face agentă temporală şi îşi schimbă sexul, se întoarce în timp, devine propriul său tată, iar de dragul paradoxurilor temporale, chiar propriul bunic şi propria bunică. Va să zică am picat de fraier, aviz „get-begeţilor". Aurel George Boeşteanu a tradus corect: „Mă iau după tata." Nici zeţarul nu şi-a făcut de cap, a cules rândul cum trebuie. Verbul „suivre" (a urma) se conjugă astfel la modul indicativ, timpul prezent: je suis, tu suis, il suit, nous suivons... Deci atenţie, „je suis Paul" poate însemna cu totul altceva decât „io mi-s Pavel" („...din Banat", dacă ştiţi cântecul).

Nicolae Labiş a fost bun prieten cu zălăuanul Ion Buda, întâi redactor-şef, apoi secretar de redacţie la ziarul sălăjean (de fapt săptămânalul tip ediţie de weekend) „Năzuinţa". Profesorul universitar Dumitru Titus Popa a publicat în „Clipa" lui Dinu Săraru o fotografie unde cei doi apar într-un grup de opt, alături de Ion Gheorghe şi Nicolae Stoian şi a deplâns faptul că canonul literar actual încă nu l-a acceptat pe genialul tânăr care a căzut în „lupta cu inerţia" şi ne-a lăsat ca epitaf versul: „Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt." (Primele iubiri). De dragul confuziilor pe tema „a fi" versus „a urma" în limba franceză: „Je ne suis plus, c'est un chanson tout-ce que je suis."


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (3)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


3. UN AMFITEATRU ÎNCINS CA O TIGAIE

Desemnarea datei de 29 iulie ca zi pentru organizarea referendumului de demitere a preşedintelui României a încurcat multe planuri, printre care şi unul legat de punerea în valoare a ansamblului arheologic de la Porolissum. Anul trecut, cu prilejul „Festivalului roman", străvechea capitală de provincie a oferit cadrul feeric în care s-au căsătorit zâna dacică Ancuţa Mărieş cu arheologul american Eric De Sena. Pentru variaţiune, tema propusă în acest an, cu mult înainte de complicaţiile politice din vară, a fost organizarea unor funeralii romane.

Latinii antici nu-şi îngropau răpuşii, ci, întocmai ca şi grecii în celebrele epopei homerice, le clădeau un rug mortuar şi-i incinerau. Creştinismul şi „credo in carnis resurrectionem et vitam aeternam" (cred în învierea trupului şi viaţa eternă) a schimbat radical acest obicei şi a promovat înhumarea. La un moment dat, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, costurile unei înmormântări au depăşit anumite limite de bun-simţ, astfel încât împăratul Iosif al II-lea de Habsburg a încercat să impună revenirea la ceva simplu, adică mortul să fie înfăşat într-un giulgiu şi azvârlit într-o groapă comună, dar a stârnit protestul general al supuşilor din toate provinciile imperiului. Întrucât începuse să bată vântul schimbării şi se anunţa căderea Bastiliei, „reformatorul împărătesc" a renunţat la idee pe patul de moarte. Din păcate, în mileniul al III-lea, criza de spaţiu şi scumpirea „locurilor de veci" din marile oraşe, au readus transformarea trupurilor în cenuşă printre opţiunile decedaţilor. O urnă încape pe orice poliţă şi nu trebuie răscumpărată din şapte în şapte ani.

Mi-am anunţat prietenii că mă voi duce la „Porolissum Fest 2012" şi m-au întrebat nedumeriţi: „Ce e aia?"

- Păi, o reconstituire istorică făcută de specialiştii de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă din Zalău. Ea va începe cu citirea panegiricului împăratului Traian (Marcus Ulpius Nerva Traianus), „Nimfele Daciei" îl vor jeli, va urma incinerarea defunctului, armata îi va acorda onorurile cuvenite, doi gladiatori se vor înfrunta lângă rug, iar fiul său adoptiv, Hadrian (Publius Aelius Traianus Hadrianus), va fi aclamat ca succesor.

- Aş, n-ai ce face?

Cum sunt o fire încăpăţânată şi sufăr de patriotism local acutizat, am schimbat tactica. Se zice: „Ambalajul vinde marfa." Pentru a populariza cu succes iniţiativa colegilor de la muzeu, altora le-am spus aşa, într-o doară, că duminică trebuie să mă duc la o înmormântare în Moigrad.

- Da' cine-o a murit?

- Împăratul Traian.

- Fugi de aici! Ăla s-o dus de mult.

- Da, dar abia acum îl petrec zălăuanii, în amfiteatrul de acolo. Şi-apoi armata îl alege pe împăratul Hadrian şi-l aclamează bătând cu săbiile în scuturi.

- Zău? La ce oră începe?

- Fix la prânz.

Noi am venit cu toţii. După ceremonia funerară, urmau să năvălească barbarii şi să forţeze partea nordică a „limes"-ului imperial. Am răbdat soarele arzător, cocoţat în crucea amiezii, acolo de unde putea să dogorească râul, ramul, cu o intensitate maximă. Dacă ne-am fi transformat în panouri solare, am fi generat kilowaţi de energie ieftină şi ecologică. Spectacolul, desfăşurarea de trupe, demonstraţiile de virtuozitate şi joaca de-a războiul a meritat „prăjirea" de care a avut parte toată lumea, „ad unum omnes", de la vlădică la opincă. Poate că la anul, organizatorilor le va veni ideea să construiască un umbrar ad-hoc prin întinderea unor prelate pe câţiva stâlpi uşori, din fibră de sticlă, fixaţi cu rezervoare din plastic umplute cu apă, postate la bază, întru răsfăţarea oficialităţilor şi spectatorilor. Ca plan de rezervă, pe principiul „nu pune pe altul să facă ceea ce tu însuţi poţi face", fiecare poate să-şi aducă o umbrelă de acasă. Ea va fi folositoare atât în vreme de arşiţă cât şi în caz că plouă. Şi, la nevoie, îi putem ciomăgi şi pe roxolani cu ea.

„Acta est fabula! Salve!" (Piesa s-a terminat, a devenit poveste. Salut!


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012