Salcia babei blestemate

(Techergheli sălăjene 6)

(c) 2012 Györfi-Deák György


Jiboul n-a făcut parte din Imperiul Roman, al cărui hotar s-a stabilit pe malul stâng al Someşului, până la intersecţia cu pârâul Agrij. De altfel, şi Zalăul s-a aflat în afara „limes”-ului imperial. E adevărat că atunci când s-a introdus gazul metan, în Valea Miţii s-au descoperit urmele a două castre de marş de pe vremea împăratului Traian, dar urmaşii săi au socotit că este mult mai înţelept să se fortifice pe buza înălţimilor şi au stabilit graniţa pe culmea Meseşului, acolo unde găsim acum turnurile de telecomunicaţii şi Hotelul „Popasul Romanilor”.

Dacă localitatea Jibou s-a aflat la „o aruncătură de băţ” de frontiera provinciei Dacia Porolissensis, satul Var (azi aparţinător de Jibou) a constituit un punct important de la marginea imperiului. În volumul IV al monografiei „comitatului Sălagiu” (Szilágy vármegye monographiája), Petri Mór ne atrage atenţia asupra faptului că, pe vremea când a fost pomenită pentru prima dată în documente drept Szamosőrmező (în limba maghiară: „őr” = strajă), „mező” = câmp), punctul grăniceresc se afla pe malul drept al pârâului Agrij, în apropierea locului unde drumul sării de Dej cotea către Prodăneşti şi Creaca. După catastrofa de la Mohács, când Ardealul a fost răvăşit succesiv de turci şi de tătari, de lefegii, de armata imperială sau de curuţi, vatra satului s-a mutat dincolo de Pietricica Varului şi, precum se vede pe hărţile josefine, s-a ascuns în valea unde acum se găseşte vechea biserică greco-catolică de lemn, cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” (Wikipedia indică greşit hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”).

Noua biserică ortodoxă cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” („de zid”), sfinţită în 2003 de Preasfinţitul Părinte Petroniu, Episcopul Sălajului, e aproape lângă şosea. După transformarea într-o provincie habsburgică şi instaurarea unei păci care a durat până la revoluţia din paş'opt (aproape un secol şi jumătate fără confruntări armate în zonă!), localnicii au căpătat curaj şi au început să se aşeze şi de-a lungul drumului cel mare.

În 1827, baroneasa Mezőkövesdi Huszár Mária, soţia lui Bornemissza József, a pus să fie săpată în stânca din dreptul locului numit Şesul Morii, acolo unde acum şoseaua este tăiată de o cale ferată secundară şi se găsesc depozitele statului, un basorelief (o imagine cu cele trei cruci de pe Golgota) şi o reprezentare a Sfântului Mormânt şi a Învierii, deasupra căreia scrie: „Cel reprezentat în această imagine nu-i nici om, nici Dumnezeu,/ dar e şi om, şi Dumnezeu în tâlcul închipuirii” (Nem isten, nem ember ezen kirajzolt kép,/ De isten és ember, kit jelent ez a kép.) Ansamblul este vizibil de pe şosea şi acum, din toamnă până în primăvară, când copacii îşi pierd frunzele, însă puţini cunosc istoria şi semnificaţia lui. Mi s-a povestit că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în cămările subterane de aici au fost amplasate rezervoare de combustibil (pentru a le proteja de bombardamente), iar nemţii ar fi avut intenţia să construiască o pistă de aterizare pe Dealul Ciglentir, ceea ce totuşi mi se pare improbabil, dată fiind distanţa dintre presupusul aeroport şi punctul de alimentare. Gura lumii e slobodă! 60 de ani mai târziu, când au început lucrările la zona industrială de pe acelaşi teren (ce-i drept, aflat anterior în proprietatea armatei), iar jibouanii au zărit din oraş siluetele unor stâlpi metalici, s-a răspândit zvonul că primarul doreşte să construiască o telegondolă, după modelul celei din Constanţa, care să poarte turiştii peste Someş, pe Dealul lui Rákóczi şi înapoi.

Potrivit lui Petri Mór, Var a devenit port pe drumul sării în 1587. Celerii (plutaşii) de pe Someş s-au săturat de silniciile baronului Wesselényi Ferencz şi s-au plâns comitelui Gyulafi László cu rugămintea de a muta locul de descărcare în amonte de Jibou, ca să nu mai fie jupuiţi de magnatul autocrat. Cererea cuprindea şapte puncte: construirea unui grajd pentru boii care trăgeau carele de transport pe uscat; amenajarea unui debarcader sigur în exploatare; evitarea deteriorării „mărfii” prin transportarea rapidă în depozit (sarcină încredinţată sătenilor din Var); amenajarea unui han unde plutaşii să se odihnească după primejdioasa călătorie (iar cupa de vin să coste cu o para mai puţin decât la Jibou!); instituirea unei clauze de exclusivitate a transportului, astfel încât nimeni altcineva să nu care sare prin acest punct; asigurarea asistenţei juridice îm problemele aflate în litigiu; hrănirea cailor utilizaţi de celeri pentru întoarcerea la Dej. Gyulafi a bătut palma cu plutaşii, iar strămutarea a devenit legală după aprobarea de către principele Báthori Zsigmond, act semnat în 20 octombrie 1592. Mutarea a fost vremelnică, deoarece familia Wesselényi şi-a folosit relaţiile şi în 1610 a obţinut de la principele Báthory Gábor o revenire la vechea locaţie (în numele intereselor comitatului!).

De bătălia din 11 noiembrie 1705, se leagă legenda pietrei în formă de copită de cal, situată între Grădina Zmeilor şi satul Borza, povestită la începutul acestor „Techergheli”, precum şi legenda fetei lui Rákóczi, relatată în volumul „Curiozităţi sălăjene”. Pe păşunea dinspre Prodăneşti, se găseşte o bortă podită cu cărămidă, despre care se zice că ar fi ieşirea unui tunel ce trece pe sub Someş şi ar conduce la castelul Wesselényi. Iarna, ies aburi din ea; vara v-o arată ciurdarii. Îi avertizăm pe curioşi că este o cale înfundată şi prost aerisită. Cine a coborât cât s-a putut în ea a luat o lumânare aprinsă şi s-a trezit cu ea stinsă, semn că acolo jos nu există suficient oxigen.

Precum vedem, Varul are un statut privilegiat în folclorul epic. Cred că nu există nici o altă localitate în zonă de care să se lege atât de multe legende. Cea mai straşnică este cea legată de Salcia Blestemată, locul de deasupra Varului unde o fată bătrână, care culegea „hiribe” (ciuperci) în pădure, a fost violată şi omorâtă de nişte tâlhari. Impresionează stranietatea întâmplării, tragismul detaliilor şi faptul că drama s-a derulat atât de aproape în timp şi în spaţiu. Ştiu, veţi zice că sufăr de Sindromul Elodia, umblu după potcoave de cai morţi, dar staţi şi judecaţi abia după ce veţi citi cele ce urmează. Legenda pădurii bântuite de spaima feciorilor şi bărbaţilor a fost povestită de profesorul Zaharia Prodan în romanul „Culoarea diavolului”, capitolul 2, „Grota roşie”:

„La vest, pe o cărare ce duce spre satul Prodăneşti se află locul numit »La baba cea moartă«, un loc blestemat, locuit de strigoi şi de diavoli.

Revoluţia de la 1848 a ajuns şi pe aceste meleaguri. Conducătorul răsculaţilor din Jibou şi din satele vecine a fost Ion Bujor din Husia - zona văii Someşului; şi Ioanichie Druhora din Chendrea - zona Văii Almaşului. Revolta a fost înăbuşită în sânge de gărzile maghiare, satul Rona, ars din temelii. La revoltă au participat şi cete de haiduci. Ei s-au retras în Dumbrava Gâlgăului, într-o grotă - Grota Diavolului. Mult mai târziu în această peşteră s-au găsit picturi rupestre, dar, din lipsă de fonduri, pereţii peşterii au fost zidiţi pentru conservare. Tradiţia spune că au violat şi au ucis o fată bătrână, schiloadă, ce căuta hribe (mănătârci). Au înmormântat-o acolo, iar ei au fugit. Spiritul ei a devenit strigoi de noapte ce chinuie mai ales pe bărbaţii rătăciţi în beznă pe acele meleaguri. Nu ştiu cât adevăr este. Într-adevăr, când o însoţeam pe bunica-mea în Prodăneşti, unde avea o fată măritată, îmi arăta o movilă de argilă rosie. În loc de cruce, crescuse o salcie, spre uimirea bătrânilor. Într-o pădure de stejari să răsară o salcie! Poate o răsădise pădurarul, tatăl ei, considerat trădător, fiindcă a fost de partea ungurilor. Mai târziu s-a spânzurat şi el prin apropiere. Trupul lui n-a fost găsit, îl mâncaseră fiarele pădurii. Salcia era foarte bătrână. Rămase fără crengi şi frunze. Cand bătea vântul, din trupul ei bătrân se auzeau ţipete şi scrâşnete. Era, când treceai pe acolo, o atmosferă ireală de moarte.

Şi bătrânul Chelu a fost chinuit de strigoiul babei celei moarte. Tot tradiţia populară spune că bărbaţii chinuiţi de strigoi, care apoi se împreună cu nevestele lor, acestea vor naşte copii schilozi (handicapaţi).”

Păţania a fost confirmată şi de alţi localnici. O doamnă ingineră agronom mi-a povestit o versiune în care fata cea bătrână n-ar fi fost surprinsă de tâlhari în vreme ce culegea ciuperci, ci ar fi cărat un sac de ceapă la Borza. Când procleţii au văzut cât de greu atârnă povara şi lucirile aurii prin găurile pânzei, au crezut că baba poartă o comoară şi au tăbărât pe ea ca să i-o fure, abia apoi au violat-o şi au omorât-o.

Un loc cu o asemenea încărcătură legendară, aflat în imediata apropiere, trebuie văzut neapărat. Întâmplarea a făcut să ajung pe neaşteptate, într-un ceas când nu intenţionam să merg într-acolo. Pornisem călare pe bicicletă ca să refac „drumul popilor” către Sâncraiu Silvaniei, dar abia am ajuns la intersecţia dintre străzile Odorheiului şi Cărămidarilor, că am simţit cum trepidează asfaltul sub mine. Mi se dezumflase roata din spate. La „autopsie”, s-a văzut că unul dintre peticele nevulcanizate de pe camera de cauciuc s-a lipit de anvelopă (căldură mare, monşer!) şi s-a desprins ca hârtia de pe spatele unui abţibild, fără nici un avertisment prealabil. Drept urmare, cum doream o ultimă ieşire în natură, înainte să înceapă ploile de toamnă, am fost obligat să aleg un traseu „per pedes”, precum Var-Borza.

Am pornit pe jos, către staţia C.F.R. Jibou. Pe peretele unui depozit din apropiere, cineva a scris cu un spray albastru: „Luzărel”. Lângă graffiti, se află plasat un panou de circulaţie, unde poliţia îi avertizează pe cei nărăviţi să apese pedala de acceleraţie până la podea: „Stop accidentelor! Viaţa are prioritate! Centura de siguranţă vă salvează viaţa!” Cum prietenul Cătălin Ionescu a scris un roman distopic cu titlul de „Loser”, unde viaţa eroilor depinde de cât noroc au când extrag un fel de „loz în plic”, am făcut mai multe fotografii, printre care şi una unde să se vadă şi mesajul de pe tablă, şi textul de pe perete.

În faţa gării, am prins imediat un autostop, o „Dacie” papuc a unor meşteri zidari. Peste doar câteva minute, m-au lăsat la intersecţia de unde începe strada Bisericii Vechi, peste drum de halta Var, o altă clădire a căilor ferate, abandonată şi lăsată să cadă în paragină. De ce să ne minunăm de starea în care a ajuns cavoul baronilor Wesselényi în anii '70-'80, când, în cazul bunurilor imobile ale C.F.R., un fenomen asemănător se derulează chiar sub ochii noştri, în timp real. Englezii au pornit ofensiva ca să-i reobişnuiască pe britanici să călătorească cu trenul, concretizată şi prin seriile de filme documentare „Great British Railway Journeys”, prezentate de fostul parlamentar Michael Portillo. Ţările europene au prins ideea, au preluat-o şi au difuzat anul acesta „European Railway Journeys”. Noi nu ne terminăm autostrăzile, nu investim în mijloacele de călătorie în comun, ardem ogoarele şi otrăvim fântânile în faţa unui duşman care nici nu şi-a propus să ne invadeze.

Încep să urc panta lină. E încă răcoare, nişte rândunele s-au adunat pe firele de curent trifazat şi se încălzesc la soare întocmai ca în abecedar, ca nişte notaţii muzicale pe un portativ. Strada este proaspăt asfaltată. Casele sunt cochete şi bine întreţinute, înşiruite pe partea dreaptă a văii unui pârâiaş. Localnicii împletesc diferite obiecte din nuiele de răchită şi au lucrat vreme îndelungată pentru export, vânzându-şi produsele în Italia, perioadă de prosperitate care şi-a pus amprenta pe gospodării.

Asfaltul se termină la o bifurcaţie: în faţă, se merge la biserica de lemn „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”; în dreapta, e drumul către Borza, unde, în mijlocul codrului, se află mormanul sângeriu de argilă către care mă poartă curiozitatea.

Biserica „veche” este, ca să cităm din albumul „Bisericile de lemn din Sălaj” (Editura Silvaniei, Zalău, 2008): „situată pe un deal destul de greu accesibil”, „ascunsă, ca şi mare parte din vechiul sat, în ciudatul relief al depresiunii Agrij-Almaş”. Deci şi alţii folosesc cuvântul „ciudat” când vine vorba despre văile labirintice din jurul Varului. Lăcaşul de cult a fost folosit până în 1995; azi nu se mai slujeşte aici decât la sărbătorile de hram sau cu ocazia vreunei cununii, la cererea mirilor. În exterior, în dreapta altarului, pe prispă, se află mormântul preotului Damian şi al preotesei Tătina, marcat printr-o cruce de piatră. În ţinţirim, se găseşte o altă răstignire cioplită din lemn, unde Mântuitorul are braţul stâng rupt, întocmai ca la crucea de la intersecţia dinainte de podul Surducului peste pârâul Almaş. Pe latura vestică, există un unghi de unde se poate surprinde Piscuiul Ronei în fundal. Pozele de dimineaţă nu mi-au ieşit, din cauza lipsei de lumină, dar am revenit ulterior, într-altă zi, după prânz şi am fotografiat templul şi împrejurimile în condiţii excelente.

Deci, ca să ajungeţi la Salcia Babei Blestemate, se coteşte către dreapta, unde daţi peste fosta carieră de caolin, unde natura a săpat câteva forme neobişnuite, dar nu atât de numeroase şi de spectaculoase ca la Grădina Zmeilor din Gâlgăul Almaşului. Argila albă, folosită de olarii noştri pentru smălţuirea oalelor şi de chinezi la fabricarea porţelanului, a trezit entuziasmul filosofului Gaston Bachelard, care o descria ca pe un fel de plămădeală vie, supusă descompunerii şi fermentării. Cele două răstimpuri fizice total diferite prelucrau dialectic materia primă, la fel cum sistola şi diastola imprimă ritmul unei inimi: „două interese contrarii, aici prima mişcare - fineţea distrugătoare care vrea praful, şi-a doua mişcare - legătura tot mai fină a fermenţilor care pregătesc contexturile; prin această dublă mişcare, s-ar părea că aluatul se frămîntă pe sine”. („Pământul şi reveriile voinţei”, traducere de Irina Mavrodin)

Evităm să pătrundem în valea albă, gura unei râpe adâncite cu lopata. În faţa barăcii ruginite de la intrarea în exploatarea abandonată, alegem drumul din stânga, care urcă spre deal. Drumeţul va avea şi aici parte de o surpriză. Una dintre case are gardul împletit din curpeni, împrejmuire excelent executată şi păstrată în bună stare - asta acum, în epoca gardurilor din beton şi a porţilor din fier forjat!

După ce trecem de cele câteva clădiri, dispuse pe locul unor gospodării trecute şi pe hărţile întocmite la porunca împăratului Iosif al II-lea, drumul o ia către dreapta, spre Vest, unde se pierde în liziera pădurii. În spate, pe o păşune de un verde suculent, rămâne o răchită monumentală, cu plete bogate şi decorative, absolut nevinovată, fără nici un rol în Afacerea Babei Batjocorite.

Pătrundem în pădure, dar e un parcurs scurt, deoarece în curând urmează o zonă cumplită, defrişată în întregime, care seamănă cu felul cum arăta taigaua siberiană după prăbuşirea meteorului Tunguska. În locul panopticumului groazei din cel mai întunecat codru al Ţării Silvaniei, sălaş al unuia dintre cele mai nemiloase duhuri necurate, ne întâmpină cioturile cât roata de la bicicletă (ori chiar mai mari) ale arborilor retezaţi de la rădăcină cu drujba. Printre aceste ultime rămăşiţe ale unor stejari seculari, trece, adânc întipărit în sol, drumul îngust de care. Au fost necesare secole, zeci de mii de roţi şi sute de mii de apăsări de copită ca să sape o asemenea tranşee, un veritabil culoar călăuzitor prin desime.

Desigur, peisajul arăta cu totul altfel în urmă cu 40 ani, în vremea când Zaharia Prodan l-a străbătut împreună cu bunica lui. Îmi pot închipui groaza unui copilaş de câţiva anişori, purtat de mână printre arborii uriaşi şi impunători, într-un codru cu frunzişul des, unde nu se zărea geană de cer, în vreme ce fiecare pală de vânt stârnea câte un cor de vaiete şi scrâşnete. Spaima era menţinută şi întreţinută de poveştile despre tinerii pe care noaptea i-a prins în pădure şi n-au ajuns acasă la timp. Când, în ziua următoare, după răsărit, pornea căutarea lor, erau găsiţi cu minţile rătăcite. „Baba blestemată” ameninţa nu numai partea bărbătească a satului, ci pe toţi cei născuţi din sămânţa celor marcaţi de întâlnirea cu ea. Mai teribilă decât codrencele care furau nou-născuţi sau îi schimbau cu copii păroşi, „fata bătrână” nu cunoscuse împlinirea prin dragoste în viaţă şi se răzbuna după moarte pe toţi cei care îşi găsiseră perechea potrivită, alături de care să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi, strâmbându-le copiii.

La fel de nemiloşi au fost şi profitorii de ocazie. Câteva hectare de pădure au fost date la pământ fără nici un pic de remuşcare, ştergând cu buretele specificul unui spaţiu al nelegiuirii. Undeva în această parte de lume s-a aflat movila de lut roşu unde se înrădăcinase o salcie scheletică, aproape uscată, lucru absolut neobişnuit într-o pădure de goruni. În credinţele populare, există câteva specii privilegiate, precum salcia plângătoare (Salix babylonica), ale cărei ramuri mlădioase au ascuns-o pe Maica Sfântă atunci când soldaţii trimişi de Irod au căutat-o ca să-l ucidă pe Prunc. Din coaja sălciilor, s-a preparat multă vreme un ceai amar, leac bun împotriva frigurilor de baltă (pomenit şi de Jules Verne în „Insula misterioasă”). Acidul acetilsalicilic (aspirina), o variantă similară obţinută prin sinteză chimică, este acum cunoscut şi folosit de toată lumea pentru tratarea guturaiului şi a reumatismului. Dar nu toate plantele de baltă se bucură de un bun renume. Mănăstirea Argeşului a fost construită într-un loc aflat sub stăpânirea demonicului, în mijlocul unei zone mlăştinoase unde se tăvăleau porcii şi godacii în noroi, acolo unde „unde-mi creşte/ unde se-ndeseşte/ trestică/ pitică/ răchită/ 'nflorită/ papură/ 'nverzită”.

Locul unde în perioada post-paşoptistă s-a săvârşit tripla nelegiuire (tâlhărie, viol şi crimă) a fost acum ras de ferăstraiele mecanice, brăzdat de tractoarele forestiere, butucit de copacii trântiţi ca un mănunchi de marocco, călcat de cizmele tăietorilor de lemne, acoperit de mormanele crengilor desprinse cu securea de pe trunchiurile încă pline de sevă. Blestemul butelcilor din plastic năpădeşte ceea ce a rămas din fosta pădure. Flacoane de bere, de suc, de detergenţi, de ulei, de apă minerală se înşiruie de-a lungul potecilor ce se întâlnesc în capătul satului. Ele vor supravieţui bacteriilor, ciupercilor, prădătorilor, formând un ultim strat geologic, cel din perioada terminată cu extincţia speciei Homo sapiens sapiens.

Poate că ar trebui să mă simt dezamăgit că am străbătut degeaba atâta cale până aici. De ce? Am pornit pe urmele unei istorisiri cu năluci codrene şi am dat peste alta, o tragedie ecologică, mărturie a lăcomiei fără de frontiere. Parcă aud cântecul Tatianei Stepa: „Spune-mi pădure cu frunza rară:/ Unde-i iubirea de astă vară?/ Nu ştie iarna să se îndure/ De noi, copacii fără pădure?” Nu este nici primul, nici singurul măcel al fraţilor noştri muţi, fără de picioare, cu totul neajutoraţi în faţa celor înarmaţi până în dinţi cu ferăstraie şi topoare. Cârcotaşii vor spune că putem să ne mândrim cu faptul că Sălajul stă bine în comparaţie cu defrişările masive din Secuime sau din Moldova, însă aici nu este vorba numai despre distrugerea plămânilor prin care respiră Pământul, despre absorbţia apei de ploaie ori despre erodarea solului. Rana mortală tăiată de lucrătorii forestieri în miez de codru este în primul rând una spirituală. Iată, dragă Watson, o crimă care a ucis nu o biată bătrânică nemăritată, ci o parte din sufletul locului şi al localnicilor.

Mă amăreşte nepăsarea celor care, din neştiinţă sau nepăsare, au lăsat să fie nimicit un loc atât de promiţător în stârnirea groazei, un „nec plus ultra” (mai mult de atât nu se poate) al terifiantului sălăjean. Bătălia dintre tradiţional şi modern, dintre conservator şi inovator, a fost câştigată de atotcotropitoarea uitare. Îmi amintesc de şemineul descris în „Fantoma din Canterville” de Oscar Wilde, unde pata de sânge din locul unde, în 1575, Lady Eleonor fusese omorâtă de către Sir Simon de Canterville, a stat neatinsă vreme de secole, până când a fost curăţată cu „Paragon”, detergentul minune adus de ministrul american Hiram B. Otis. „Salcia Babei Moarte” reprezintă un caz similar: un loc excepţional, unic, încărcat cu istorie, doldora de paranormal, mai ceva decât Noaptea Sfântului Andrei şi Halloweenul la un loc, plus o poveste cu haiduci, sex şi violenţă - iată reunite aici toate ingredientele unei reţete de succes.

„Qui prodest?” Dar cui folosesc toate acestea?

De când pădurea dintre Var şi Borza a fost retezată de la sol, vărenii au rămas cu o legendă mai puţin. Nu-i bai, televizorul şi internetul le pot aduce oricând altele, mai multe, mai noi!


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 89 / 15 mai 2012

Cetatea Aurită

 
(Techergheli sălăjene 5)

(c) 2012 Györfi-Deák György



Sălajul este supranumit adesea „judeţul bisericilor de lemn”. Pe văile Agrijului, Almaşului, Barcăului, Crasnei, Sălajului, Someşului, există zeci de motive întemeiate pentru a susţine acest „titlu” neobişnuit, contestat de către unii dintre vecinii noştri maramureşeni. Să fie fără supărare, pentru că şi ei sunt harnici ctitori de aşezăminte închinate Domnului, măiestru „încheiate” din bârne cioplite şi tăiate cu multă pricepere, iar hotarele judeţelor se schimbă tot timpul, deodată cu stăpânirile şi astfel încurcă comparaţiile statistice riguroase.

Am putea chiar să schimbăm acest supranume, deoarece, în acelaşi areal geografic, alături de bisericile de lemn, găsim şi o mulţime surprinzător de mare de cetăţi medievale, cu ruine mai mult sau mai puţin impozante. E adevărat că nu ştim prea multe despre ele, deoarece în ultima perioadă a Evului Mediu, după inventarea tunurilor, fortificaţiile şi-au pierdut utilitatea şi însemnătatea. Legendara aură de invincibilitate a pălit, poveştile de vitejie sau de dragoste neconsemnate la timp pe hârtie au fost date uitării. Localnicii s-au bucurat că au scăpat de corvoada întreţinerii zidurilor şi de obligativitatea hrănirii garnizoanei. Amintirea acelor vremuri de demult zace acum în hrisoave şi cronici colbuite. Să ştergem praful de pe ele şi să le cercetăm curioşi, întru folosul generaţiilor viitoare.

Unele dintre cetăţi, precum cea din Şimleu Silvaniei, se găsesc chiar în buricul târgului. Iată cea mai bine conservată construcţie dintre toate fortăreţele Ţării Silvaniei, poate şi datorită faptului că a fost reşedinţa principilor Báthory, familie care a dat Poloniei şi Lituaniei un rege (Báthory István, 1575-1586). În prezent, din sistemul defensiv asediat în repetate rânduri de turci, tătari, lefegii imperiali, cătane împărăteşti şi „rebeli” curuţi au rămas pavilionul porţii, cu două nivele deasupra gangului boltit, două turnuri, un bastion şi o parte din zidurile de apărare.

Castelul din Cehu Silvaniei, una dintre citadelele războiului antihabsburgic de pe vremea principelui Rákóczi, a nimerit să fie ridicat într-un loc mai retras, acum cu totul neglijat de autorităţile locale. Un ziarist care a vizitat zona în urmă cu câţiva ani scria că ruinele au fost părăsite până şi de fantoma primului castelan, Drágffy János din Beltiug, al cărui testament reprezintă totodată şi un veritabil act de întemeiere.

Alte construcţii se înalţă plasate strategic pe dealurile aflate în preajma unor căi de comunicaţie importante: cetatea Almaşului de pe drumul Clujului, cetatea Valcăului din partea superioară a râului Barcău, cetatea Cheudului de pe Valea Someşului. Turnurile zvelte, dărăpănate şi zidurile groase, făcute să reziste la ploile de săgeţi, gloanţe şi ghiulele slobozite de inamici, se află acum în mijloc de codru şi înfruntă solitare trecerea anilor şi nepăsarea contemporanilor.

În cartea „Turism cu manualul de istorie”, Dumitru Almaş nota că în Almaşu „se află ruinele unei cetăţi medievale, construită în 1249-1278”, „una dintre cele mai puternice cetăţi din Ardeal în perioada evului mediu”. Între 1545-1546, cetatea a aparţinut lui Petru Rareş, cel mai vrednic dintre succesorii lui Ştefan cel Mare. O jumătate de secol mai târziu, în timpul Contrareformei, generalul Basta a asediat-o şi le-a oferit apărătorilor libertatea în schimbul predării fortăreţei, dar în cele din urmă mercenarii puşi pe jaf n-au respectat înţelegerea şi i-au omorât pe locuitori.

Multe poveşti sunt legate şi de ruinele Valcăului (Sub-Cetate). Când au năvălit tătarii, oamenii din regiune s-au retras între zidurile cetăţii. Când i s-a părut că duşmanul s-a retras, o femeie din Nuşfalău a îndrăznit să se întoarcă acasă ca să coacă pâine. Abia a frământat aluatul, că a auzit un tropot de cal în faţa casei. A ieşit afară, unde o aştepta un călăreţ mongol cu sabia scoasă, gata să-i secere căpăţâna. Gospodina l-a rugat să-i scape viaţa şi, în schimb, i-a promis că îi va da toată averea casei, ascunsă într-o cadă mare, plină ochi cu apă. Când tătarul a început să cotrobăie prin butie, femeia l-a apucat de picioare şi l-a răsturnat înăuntru, unde ticălosul s-a înecat.

Cetatea Cheudului se află pe o ieşitură sudică din coasta Dealului Mare şi este scăldată toată ziua de razele soarelui. Probabil că reflexia lor i-a dat numele unguresc de Aranyosvár, adică „Cetatea de Aur”, „Cetatea Aurită”. Unii au încercat să derive numele de Cheud din... germanul (!?!) „kew”, care, în opinia dumnealor, ar fi trebuit să aibă înţelesul de „piatră”. Credeam că, de la Einstein citire, tot poporul ştie că „stein” înseamnă piatră, bolovan, stâncă. „Kew” este scrierea veche, fără diacritice, a ungurescului „kő”. La fel de aiurită este şi etimologia derivată din „köd”, adică „ceaţă”, care se scrie cu un „ö” scurt. Petri Mór notează: „Köőd”. Diferite alte forme consemnate de-a lungul istoriei: Kew 1475, Kewd, Keud 1515, Keod 1512, Köd 1526, Keodh 1537, Kewd 1543, Kwd 1545, Keőd 1549, Cheold, Köld 1555, Keoeod, Kewld 1570, Keood 1579, Teudu 1733, Cheudu. În maghiară, „odú” înseamnă „încăpere mică”, „cămăruţă” (din turcul „oda”, de unde şi românescul „odaie”) sau „vizuină”, „bârlog” („odvas fa”= arbore scorburos), deci „kőodú” ar putea fi o văgăună, o vale strâmtă, cu o singură ieşire, înconjurată de pereţi golaşi de piatră, un sălaş tipic haiducesc. De altfel, poporul îi spune „Cetatea lui Pintea”.

Au fost şi cetăţui fără noroc, care aşteaptă să ne aducem aminte de ele, să le scoatem la lumină şi să le punem în valoare. Cetatea Coşeiului a fost făcută una cu pământul încă cu mult înainte de instaurarea administraţiei austriece în Ardeal. Rolul ei în sistemul defensiv nord-vestic a fost preluat de surata din Hodod, comună aflată azi în judeţul Satu Mare. Zidurile groase de 3 metri ale fortificaţiilor din Chieşd, ridicate la joncţiunea celor două văi din localitate, au apărut cu prilejul unei alunecări de teren, provocate de un cutremur. Petri Mór aminteşte existenţa altor ruine pe culmea unui deal înalt din Valea Pomilor. Tot el indică un alt toponim „Várdomb” (Dealul Cetăţii) în Zalnoc. Sătenii i-au povestit că în turla bisericii de piatră din Marca stăteau străjerii de pază, deoarece ea se afla la intrarea în fortăreaţa de acolo. În Stârciu, fragmentele de zid de pe Dealul Secuiului fac parte dintr-un turn construit de romani, dar legendele locale susţineau că ar fi fost parte a unui castel medieval întărit, unde cândva s-a refugiat însuşi regele (nu se ştie care) şi şi-a ascuns tezaurul, căutat zadarnic de către revoluţionari în 1848. Petri Mór mai aminteşte locuri similare din Halmăşd, Leşmir, Bălan, Chendrea, Păuşa etc., însă nu se fereşte să-şi exprime anumite rezerve: „Oricâte ruine se găsesc, oamenii din popor povestesc cu plăcere că ele ar fi rămăşiţele unei cetăţi, locuită îndeobşte de uriaşi.”

În sâmbăta dinainte de ziua Sfântului Francisc din Assisi, prietenii m-au invitat să explorăm Cetatea Aurită de la Cheud şi Cheile Ţicăului. A devenit oarecum o tradiţie ca în preajma acestei sărbători, când, deşi vremea este încă destul de caldă, toamna începe să-şi etaleze întreaga paletă de culori, să facem o ieşire în natură. În plus, anul acesta amicul Széll Sándor şi-a completat „arsenalul” cu o serie de obiective fotografice şi filtre profesioniste, aşa că pofta de a pune razele soarelui să graveze imagini cât mai spectaculoase a crescut exponenţial.

Cheile Ţicăului reprezintă ultima strâmtoare a râului Someş, situată între Benesat şi Ţicău (pe malul stâng) ori între Cheud şi Chelinţa (pe malul drept), situată la graniţa dintre judeţele Sălaj şi Maramureş. Frumuseţea zonei a stârnit dintotdeauna entuziasmul turiştilor. Odată cu apariţia albumelor omagiale, ilustrate cu imagini gravate după primele fotografii realizate aici, defileul someşean a fost prezentat de Kincs Gyula în articolul „De la Masivul Bihorului la Munţii Rodnei” (A Bihar-hegységtől a radnai havasokig), publicat în fasciculele seriei „Monarhia austro-ungară în descrieri şi imagini” (Az Osztrák-Magyar Monarchia irásban és képben, 1886-1901). Pictorul Cserna Károly a realizat clişeele grafice, printre care şi o extraordinară imagine a trecătorii, cu drumurile de pe cele două maluri, fără şinele de cale ferată de azi, deoarece porţiunea dintre Jibou şi Baia Mare a fost dată în folosinţă abia la sfârşitul secolului al XIX-lea.

La dus, Sándor a optat pentru traseul Jibou - Someş-Odorhei - Someş-Guruslău - Traniş - Năpradea - Cheud. Am traversat Someşul pe podul aflat la poalele turnului de telecomunicaţii, unde întotdeauna se găseşte cel puţin o maşină trasă pe dreapta, pentru că şoferii se opresc ca să-şi umple bidoanele cu apa izvorului de acolo, foarte apreciată în regiune. Şoseaua este asfaltată până la Cheud, de unde porneşte un drum comunal pietruit, fără denivelări, absolut acceptabil. E o rută deconectantă, de sfârşit de săptămână, fără claxoanele şi duduitul camioanelor cu gabarit depăşit sau fluierele şi ţăcănitul trenurilor de pe celălalt mal.

Evident, oriunde e atâta linişte împrejur şi curge ditamai râul, locul trebuie să fie trecut imediat pe hărţi ca un colţişor al Raiului pescăresc coborât pe Pământ. În umbra imenşilor plopi de pe malul drept, răsar pe tot locul undiţe lungi, fixate în crăcane, fumegă focuri aprinse sub ceaunele unde fierbe borşul ori se prăjesc peştii curăţaţi de solzi. Sub oglinda apei, lucesc sticlele de vin sau cutiile de bere puse la răcit. În zonă, ascultarea manelelor, scăldatul în râu sau aruncatul pietrelor sunt strict interzise. Se vorbeşte în şoaptă, cu colţul ochiului atent la plute şi la strune, în aşteptarea capturii secolului.

Cheile Ţicăului încep cu o insuliţă şi se termină cu alta. Am verificat, amândouă se disting pe imaginile de satelit furnizate de Google Earth. Totuşi, ele n-au fost trecute pe hărţile iosefine, trasate în perioada 1769-1773, unde se zăresc doar braţele moarte dinspre Benesat. Aici, întreprinzătorii locali au amenajat nişte bazine piscicole, unde dai un ban, dar sigur se agaţă ceva în cârlig.

Pe drum, în spatele primului loc de pescuit, cel de la intrarea în defileu, se află un izvor captat de silvicultorii din Cehu Silvaniei. Are o apă rece, dulce şi limpede. Nu-s prea îndepărtate zilele când apa Someşului era numai o spumă, datorită combinatelor construite în municipiile din amonte. După revoluţie, ele au fost închise, dezasamblate, vândute bucată cu bucată la fier vechi. Îmi amintesc şi de zilele când ecologiştii şi-au construit nişte plute din butelii de plastic şi au coborât pe firul apei până la Szolnok, ca să atragă atenţia şi să protesteze împotriva poluării industriale. Criza economică a dat lovitura de graţie, coloşii industriali s-au prăbuşit. Natura şi-a recăpătat frumuseţea, însă cu preţul pierderii a mii de locuri de muncă.

Coborâm în aval, unde lunca devine verde şi oferă o păşune, porţiune folosită şi ca loc de camping, şi ca loc de plajă. Este porţiunea preferată de familiştii sosiţi cu autoturismele, parcate apoi printre tufişuri, la umbră. Păturile se întind pe iarbă, gospodinele scot coşuleţele sau pungile cu mâncare, bărbaţii pornesc radiourile sau casetofoanele. După ce toată lumea se ghiftuieşte, adulţii încep să joace remmy sau cărţi, în vreme ce copiii coboară lângă firul apei, unde-şi construiesc castele de nisip sau lansează bărcuţe de hârtie. Noi am adus nuci cu noi, aşa că am închipuit nişte caravele dolofane din coaja lor. În chip de vele, le-am pus nişte frunze de plop şi ne-am minunat să vedem cum vântul le împinge în sens contrar curgerii apei.

Alţii s-au jucat cu pietrele rotunjite din albia Someşului şi le-au aşezat în cercuri, simple sau concentrice. Au clădit mici ziduri, înalte de 20-30 cm şi cam tot atât de late. Privite de pe păşune, cele largi, de câţiva metri diametru şi străbătute de undele apei, seamănă cu portalul din „Stargate”. Altele par nişte ţinte, deşi nimeni nu azvârle ceva înspre ele. Ar putea fi nişte incinte magice, folosite în scopuri neclare de vrăjitoarele care dansează despletite (eventual şi despuiate) în lumina clarului de Lună. Sau sunt mesele rotunde ale sirenelor din blazonul familiei Wesselényi, adunate la tainic sfat. Dacă aş fi şoim sau vultur şi le-aş vedea de sus, de la o înălţime neînchipuit de mare, poate că le-aş asemăna cu ventuzele de pe tentaculele caracatiţelor. Au ceva misterios şi ameninţător în ele. Nu mă mir că pe englezi îi apucă damblaua după ce în holdele pârguite apar peste noapte imagini realizate din spice culcate la pământ.







Cercurile misterioase din albia Someşului





În partea din aval a locului de camping, departe de ofurile lui Adrian Copilul-Minune şi Costi Ioniţă, stau alţi pescari. Albia începe să se îngusteze, apa devine adâncă şi întunecată. De pe versanţi, coboară un pârâiaş. E locul unde se găseşte, mai retras înspre munte, un alt izvor captat de silvicultori. Într-o poiană înconjurată de pruni, se văd trei case ţigăneşti. În faţa celei dinspre Chelinţa, este un umbrar din viţă de vie şi o grădină cu flori, nişte buzduci portocalii, lucruri mai rar întâlnite la acest neam de nomazi.

Coborâm în vale, ca să fotografiem cealaltă insuliţă, aflată la capătul Cheilor Ţicăului. Spre deosebire de Valea Oltului, atât de sugestiv descrisă de Geo Bogza, strâmtoarea dintre judeţele nordice are o lungime de doar patru kilometri, ceea ce nu-i răpeşte din spectaculozitate. Dacă n-ar fi fost celebrul reporter, frate bun cu Radu Tudoran, poate că ar fi venit altcineva şi ar fi scris, referindu-se la ultima stavilă de pe cursul blondului Someş:

„Semeţi, implacabili, de netrecut, apar Carpaţii în miazănoapte, umplând cu fruntea lor toată bolta cerului. Şi nu sunt doar un perete, ci un întreg sistem de fortificaţii, alcătuit din metereze masive ce se întrepătrund şi se sprijină unele pe altele, urcând tot mai sus, copleşitoare şi inexpugnabile.” [Notă: am înlocuit „miazăzi” cu „miazănoapte”, ca să corespundă orientării de la faţa locului.]

Pe malul celălalt, fluieră personalul de Baia Mare, semn că e trecut de orele patru. Urmează acceleratul şi înserarea, dar noi am dori să vizităm şi Cetatea Aurită. Ne urcăm în maşină şi, deoarece în buna tradiţie a turismului „taie frunză la câini”, nu există nici un panou indicator care să indice cealaltă principală atracţie din zonă, cerem îndrumare de la toţi localnicii întâlniţi în cale.

Poteca spre ruine începe din capătul nordic al Cheudului, dincolo de ultima fâşie arată şi de ultima fâneaţă. În desişul dinspre deal, aproape de drum, se găseşte o fântână din tuburi înguste de beton. Se urcă prin stânga ei, cale de 30-40 metri, până apare o potecă. Se continuă ascensiunea către Vest şi, peste câteva minute, la cota 230 m, apar ruinele unei presupuse abaţii medievale, locuită cândva de călugării benedictini, care au dat şi numele satului aflat pe celălalt mal al Someşului, Benesat (în maghiară: Benedekfalva).

Petri Mór, monografist de confesiune reformată, a contestat vehement această legendă locală, dar nu s-a ferit să înregistreze poveştile sătenilor, care susţineau că monahilor de aici le-ar fi plăcut să chefuiască şi, printr-un tunel care trece pe sub albia râului, şi-ar fi adus femei din Suplacu pe Someş (în maghiară: Széplak, adică: „Casă/ Aşezare Frumoasă”, nume preschimbat apoi în Aluniş), ca să se distreze împreună cu ele. La Ţicău ar fi fost „Mânzăria” (în maghiară: „csikó”=„mânz”), la Biuşa grânarele (în maghiară: Böősháza, „Casa Belşugului”), iar la Ardud sediul Ordinului călugăresc. Ce mai, ne-a oferit materia primă pentru un adevărat „Decameron” ardelenesc, a trasat cu multă râvnă calvină schiţele din care să compună o frescă a destrăbălării papistaşe, pe care apoi le-a şters dintr-o mişcare cu buretele, susţinând că Benedict o fi fost ţăranul care a întemeiat Benesatul, fără nici o legătură cu aşezările ctitorite de cel mai vechi ordin călugăresc, ce poartă numele sfântului protector al Europei.

Este adevărat, impozantele ruine de opt metri înălţime şi un metru grosime sunt prea masive pentru a constitui pereţii unei biserici. În plus, nu urmează planul arhitectural obişnuit (împărţirea în tindă, navă şi altar), iar orientarea este de asemenea atipică, după axa NE-SV. Precum observa preotul şi istoricul (deci un expert în rânduielile bisericeşti) Bunyitay Vince în cartea „Monumente sălăjene medievale” (Szilágy megye középkori műemlékei, 1887): „cel mai ciudat este faptul că templul nu avea un altar, deci nici arcul ce-l desparte de naos”. El a presupus că fortificaţiile ar fi constituit un avanpost întărit, unde ar fi locuit călugării, iar slujbele religioase s-ar fi ţinut într-o capelă amenajată separat.

Mai sus, în vârf, la cota 310 m, stau şanţurile „Cetăţii lui Pintea”, care înconjoară o fortificaţie de 75 x 10 m, orientată pe aceeaşi direcţie ca şi ruinele de jos. În realitate, ele au fost săpate cu mult înainte de războiul principelui Rákóczi cu austriecii (1703-1711), ba chiar înainte de năvala tătarilor (1241). În momentul când regii Ungariei au dobândit controlul asupra ocnelor de la Dej, ei au creat o infrastructură menită să protejeze importantele venituri obţinute din comercializarea sării. Din păcate, atacul hoardelor conduse de Batu Khan a distrus multe documente. Nu ştim ce ordin cavaleresc a întemeiat „Cetatea de Aur” sau „Cetatea Aurită”, dar cu siguranţă că vitejii juraţi să ducă o viaţă curată stăteau de pază la intrarea în Cheile Ţicăului şi-i protejau pe cei puşi să vămuiască întru beneficiul regelui plutele sau carele cu sare sosite din susul Someşului. O parte din vamă le revenea călugărilor din vecini şi servea la acoperirea cheltuielilor pentru necesităţile curente. Dar nu numai tătarii poartă vina dispariţiei abaţiei de la gura strâmtorii. Multe mănăstiri ardeleneşti au fost jefuite şi distruse după trecerea populaţiei la Reformă. Ele au supravieţuit numai în Secuime, unde locuitorii au rămas de confesiune catolică şi le-au protejat.

Primul castelan amintit în acte (1341) se numea Thompus (Toma?), al cărui slujitor Petrus, fiul lui Raphael, l-a reprezentat într-un litigiu stârnit de trecerea domeniilor cetăţii Valcău în posesiunea comitelui Dáncs (Danciu?) şi a urmaşilor săi. Thompus clădise o moară în Crişeni (Czigányvaja), care, în urma noului act de înzestrare, ar fi urmat să devină proprietatea „vecinilor” săi. În 28 septembrie 1350, călugării din Mănăştur au eliberat copia unui act solicitat de „Magister Dominicus dictus Machka castellanus de Aranyas”. Lor le-a urmat Vásárhelyi Gerő, al cărui fiu a depus mărturie în 1388 că domeniul cetăţii cuprindea satele Moţiş, Sălsig, Someş-Guruslău şi Turbuţa, ocupate abuziv de castelanii din Chioar.

Pe blogul „Cheud şi cheudenii”, Aurel V. David susţine că numele de Oronos (Aranyos) ar fi provenit, ca şi în cazul Arieşului, de la „numele pârâului care poartă aur”. Exploatarea aurului constituia, de asemenea, un monopol regal, deoarece numai suveranul avea dreptul să-şi imprime chipul, efigia, pe monede, lucru interzis chiar şi unora dintre principii vasali. Din câte ştim, singurul loc unde se spăla aur pe Valea Someşului se găsea la Băbeni (numele unguresc e cât se poate de sugestiv: Aranymező, adică „ogorul, câmpia de aur”). Întrucât Petri Mór a discutat pe îndelete argumentele pe baza cărora a identificat Cheudul cu cetatea Aranyos din vecinătatea Benesatului, îl vom îndrepta pe cititorul curios către prima parte a volumului II din monumentala monografie a comitatului Sălaj.

La întoarcere, în Someş-Guruslău am cotit la stânga şi am urcat pe lângă grădiniţa şi fostul sediu C.A.P. din localitate înspre Husia, sat aparţinător de Jibou. Aici, drumul de legătură cu centrul administrativ a fost recent asfaltat. Sándor a reuşit să surprindă câteva instantanee extraordinare cu Soarele apunând în spatele bisericuţei de lemn din localitate, dar n-a mai avut suficientă lumină ca să fotografieze adecvat şi rustica fântână cu cumpănă din vale. Zece minute mai târziu, treceam Someşul pe „Micul Golden Gate”, noul pod de la Rona. Pe cerul înroşit, părăsit de astrul diurn, turnul Grădinii Botanice se profila ca turla cristalină a bisericii Sfântul Anton de Padova din Baia Mare. Şi mi-am adus aminte de coliba din Camposampiero, peste drum de castelul contelui Tiso, locul unde Pruncul Sfânt i s-a aşezat călugărului franciscan în braţe. Oare ce-ar fi zis Petri Mór dacă ar fi văzut această minune?


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 86 / 14 februarie 2012

La Moigrad, pe traseul Vanca

(Techergheli sălăjene 4)

(c) 2012 Györfi-Deák György


Artemiu Vanca, cel mai mic dintre băieţii învăţătorului Valeriu Vanca din Bănişor, a devenit inginer mecanic şi a lucrat multă vreme în domeniul energetic. După ce s-a pensionat, a ajuns să aibă mai mult timp liber şi, de dragul nepoţilor, a început să dezvolte poveştile legate de nişte odoare bisericeşti ascunse în tunelurile de sub Dealul Majarului, culme din satul natal, despre care Dionisie Stoica şi Ioan Lazăr au scris în „Schiţa monografică a Sălajului” (1908) că ar fi locul unde „pe timpul dominaţiei turcilor, aici a îngropat Capitlul Romano-Catolic din Oradea Mare o parte din avere în buţi pline cu aur şi argint”. Acesta a fost punctul de plecare al unor aventuri imaginate în perioada agitată de după terminarea celui de-al doilea război mondial, descrise într-o trilogie pe cale să devină tetralogie. Eroul principal, Cornel Straja, este şi el fecior de dascăl. În primul volum, „Comoara din Dealul Magiarului” (2009), cercetările rămân fără rezultate, în următorul, „Secretul comorii” (2010), se caută informaţii despre tezaur în Şimleu Silvaniei. Schimbările politice de după înfrângerea Germaniei naziste afectează şi sistemul de învăţământ, astfel încât liceul de băieţi din localitate este desfiinţat în august 1948, iar o parte dintre elevi aleg să se mute în Zalău, scena celei de-a treia cărţi, „Comorile de sub Meseş”. În oraşul sălăjean de la poalele Meseşului, din vecinătatea limesului antic, Cornel s-a împrietenit cu Ioan Doboş, zis Nucu, fiul unui ţăran mai înstărit din Moigrad, satul celor două cetăţi antice: dava dacică de pe cuşma vulcanică numită Măgura şi, în partea către Jac, castrul roman de pe dealul Pomăt, ce apăra municipiul Porolissum.

Zona a început să fie cercetată abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi a constituit sursa de completare a colecţiilor de antichităţi cu care s-au mândrit nobilii din Gârcei, Zalău şi Jibou. Prima cercetare ştiinţifică la faţa locului a fost efectuată de sârguinciosul profesor universitar Torma Károly, tatăl soţiei lui Victor Babeş, revoluţionar paşoptist în tinereţe (a fost unul dintre ostaşii care au depus armele la Jibou, în 25 august 1849), arheolog pasionat, ulterior membru al Academiei de Ştiinţe din Budapesta. În monografia „Porolissum (Res Publica Municipii Septimii Porolissensium)”, Nicolae Gudea surâde amabil pe marginea atacurilor din presă lansate de Iulian Marţian, fost ofiţer de geniu în armata chezaro-crăiască, cel care credea că Poarta Meseşană de pe drumul sării de Dej fusese protejată de trupele din oraşul antic Gelones, în vreme ce Porolissumul s-ar fi găsit într-un cu totul alt loc, numit Ilişua, dar nu cel din Sălaj, ci din actualul judeţ Bistriţa-Năsăud. Inscripţiile descoperite ulterior au dovedit fără putinţă de tăgadă că fortificaţiile din apropierea Zalăului sunt cele ale cetăţii unde împăratul poreclit Caracalla (Marcus Aurelius Antoninus) a pus să fie executat Cabriomarus, regele quazilor, în 213 e.n.

Până să explodeze „butoiul cu pulbere al Europei” şi să înceapă ceea ce englezii numesc şi astăzi „the Great War” (Marele Război), cercetările au fost continuate de oficialităţile locale, iar apoi de profesorul Buday Árpád din Cluj. Colecţia adunată de fostul prefect Szikszai László a fost expusă în holul Primăriei din Zalău şi vizitată de participanţii la întrunirea A.S.T.R.A. din 1906, înainte de descinderea propriu-zisă „in situ”, adică la ruinele castrului.

După 1918, statul român a cumpărat 8 iugăre de teren şi a constituit prima rezervaţie arheologică în 1929. În calitate de secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice, secţia pentru Transilvania, Constantin Daicoviciu a cercetat pentru prima oară locurile în 1933. El a cerut ajutorul lui Leontin Ghergariu, directorul liceului de băieţi din Zalău, care a apelat la entuziasmul elevilor.

În 1935, Regele Carol al II-lea a creat „Straja Ţării”, o organizaţie paramilitară de tineret, tip „Hitlerjugend”, pentru a combate influenţa în creştere a legionarilor. Ulterior, în timpul rebeliunii „zăltaţilor”, descrisă de Marin Preda în romanul „Delirul”, organizaţia străjerească a fost desfiinţată şi toate bunurile ei au fost preluate de Garda de Fier, care a înlocuit „socializarea” de tip „credinţă şi muncă / pentru ţară şi rege” cu preceptele proprii. Altminteri, nici statutul organizaţiei originale nu era cu totul străin de anumite elemente fasciste, preluate, ca şi grupurile statuare „Lupa Capitolina”, de la dictatorul italian Benito Mussolini. Străjerii se salutau cu mâna întinsă înainte, spunând: „Sănătate!” Această formă de salutare a fost impusă ca fiind obligatorie în învăţămînt, astfel încât la un moment dat pruncii au profitat de ea ca să-şi şicaneze dascălii. Iată o circulară trimisă în 1935 tuturor inspectoratelor şcolare:


„Domnule Revizor şcolar, Ni se aduce la cunoştinţă de oficiul O. E. T. R. secretariatul general din Bucureşti, că a primit rapoarte de la diferite unităţi străjereşti şcolare, că există mulţi învăţători care fac elevilor-străjeri greutăţi pentru motivul că aceştia îi salută străjereşte. Cum salutul străjeresc este cu braţul întins, însoţit de cuvântul „sănătate” este obligator pentru toţi străjerii, în conformitate cu prevederile regulamentului O. E. T. R. publicat în Monitorul Oficial No. 272 din 24-XI-1934, trebuie să fie respectat de întregul corp didactic, nicidecum oprit tocmai de organele şcolare, care trebuie să dea o extensiune acestui oficiu. Comunicându-vă cele de mai sus, vă rugăm să luaţi măsuri, ca să se comunice imediat învăţătorilor din judeţul Dvs., dispoziţiunile de mai sus.”


Prin urmare, o bună parte dintre comandanţii formaţiunilor paramilitare de tineret au fost învăţători, unii chiar împotriva voinţei sau convingerilor proprii. Ca şi pionierii şi uteciştii din regimul Ceauşescu, străjerii se legau prin jurământ să asculte ordinele superiorilor şi să îndeplinească întocmai sarcinile primite de la aceştia.

Lipsit de fonduri pentru săpături arheologice, Leontin Ghergariu s-a folosit de noile „activităţi educative extracurriculare” ca să organizeze tabere străjereşti în vacanţele de vară din 1939 şi 1940, unde au fost găzduiţi elevi veniţi din tot judeţul, cu vârste cuprinse între 10-15 ani. Comanda detaşamentelor a fost încredinţată cadrelor didactice însoţitoare: profesorul Ioan Lolici de la Liceul de stat din Zălau şi învăţătorii Gheorghe Cristureanu (nume amintit de Dumitru Ilea în forma Cristoreanu), Ioan Cherecheş şi Alexandru Vanca din Jibou. Ultimul, ne-am interesat, nu se înrudea cu familia învăţătorului Valeriu Vanca din Bănişor, de aceea episodul nu apare amintit în „Comorile de sub Meseş”.

Principalul organizator povestea după 40 de ani, într-un articol din „Acta Mvsei Porolissensis” nr.4/1980:


„[În vara anului 1939,] pentru cazarea copiilor au fost improvizate barăci [pentru găzduirea a 40 de elevi], care au fost instalate pe o terasă orizontală situată la Nord-Est de latura scurtă a castrului de pe dealul Pomet, sub vârful numit „Besericuţă”. Scopul taberei a fost instrucţia străjerească şi depunere de muncă obştească. [...] În vara anului 1940 aveam intenţia să executăm lucrări mai ample. Au fost construite din vreme două pavilioane din lemn acoperite cu ţigle; capacitatea lor de locuire era de 80 de persoane. Ele au fost aşezate pe aceeaşi terasă unde fuseseră barăcile din anul precedent. Între ele a mai fost construit un pavilion pentru personalul ştiinţific. [...] Toate aceste construcţii au fost realizate din contribuţiile benevole ale comunelor din judeţul Sălaj. Scopul a fost crearea unei tabere de vară permanente pentru elevi. Încă înaintea începerii săpăturilor o furtună puternică însoţită de descărcări electrice a distrus ultimul pavilion dinspre Est (sub „Besericuţă”) care nu a mai putut fi folosit.” [Nota bene: Fulgerul este atributul zeului Jupiter, regele Olimpului, principala divinitate romană.]


Arheologii amatori au descoperit drumul roman, au identificat urme de construcţii, au stabilit traseul fortificaţiilor şi au găsit diferite vestigii mărunte: monede, geme, fibule etc. Obiectele mari (pietre sculptate, monumente, inscripţii) au fost transportate la Zălau şi au fost adăpostite sub intrarea în curtea Liceului de stat, azi parte a Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, mai precis clădirea în care, cu circa un deceniu în urmă, s-a oprit camionul încărcat cu fier, rămas fără frâne pe Meseş. Obiectele mai mici (monede, geme, fibule etc.) fie au fost duse la Muzeul A.S.T.R.A., fie au rămas în cabana construită pentru personalul ştiinţific, de unde au dispărut după izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Iată, în rezumat, un istoric al explorărilor arheologice mai mult sau mai puţin ştiinţifice, săvârşite în marea capitală de provincie imperială din cealaltă parte a Meseşului. În mod obişnuit, ruinele romane sunt vizitate astăzi fie dinspre Zalău, fie dinspre Creaca. În anii '30, nici vorbă de şoseaua asfaltată de azi, care trece prin Ortelec, Moigrad şi Brebi, de aceea, când a venit vacanţa de primăvară din 1949, elevii din romanul amintit la început au apelat la serviciile căilor ferate:


„Nucu şi Cornel au hotărât să meargă la Moigrad cu un tren de dimineaţă, până la Mirşid, şi de acolo, pe jos, peste Dealul Mare, până în satul lui Nucu.”


Pentru copilul de ţăran din Moigrad, călătoria cu „ghezăşul” (locomotiva cu aburi) a fost una absolut inedită, cum este încă pentru mulţi un tur cu metroul bucureştean. Oarecum la fel a fost şi în cazul feciorului de învăţător din Bănişor, care, ce-i drept, plecase în refugiu cu trenul la începutul războiului, însă atunci avusese doar patru ani şi nu-şi mai amintea cum fusese.

Pentru mine, om din secolul vitezei, obişnuit să circul cu autoturismul sau cu autobuzul, inedită a fost ruta aleasă de elevii de atunci. Am verificat deîndată pe harta auto, distanţa dintre Mirşid şi Moigrad era mică, de numai 4 km. Cum, deşi sunt atâtea festivale, lupte daco-romane, petreceri câmpeneşti, conferinţe, excursii etc., nimeni nu circulă pe acest traseu? Se desfăşoară „Ecourile meseşene”? Plecare cu autobuzul din faţa Primăriei. Se ţin „Zilele Romane”? Plecare cu autobuzul din faţa Primăriei. În schimb, din Cehu Silvaniei, Jibou, Şimleu Silvaniei nu porneşte nimic, deşi poate şi alţii ar dori să ajungă la aceste sărbători. „Traseul Vanca” oferă o alternativă lejeră şi plăcută, de aceea m-am hotărât să-i fac reclamă, să afle şi cei dornici de distracţie, care nu sunt din reşedinţa de judeţ.

Deci, să înceapă jurnalul de călătorie.

Plecare din staţia Jibou, nod feroviar din Nord-Vestul ţării, dat în funcţiune în 1890, alegere favorizată de vecinătatea Someşului şi zăcămintele carbonifere din Surduc şi Lupoaia. Dimineaţa, aici se intersectează mai multe trenuri, sosite din Satu Mare, Baia Mare, Zalău sau Dej, Miercurea Ciuc ori Cluj, Braşov, Bucureşti, Constanţa. Am luat personalul de 9:30.

Prima oprire, în Halta Cuceu, clădire declarată parte a patrimoniului naţional. Este locuită permanent, deci ferită de distrugere. Următoarea staţie, comuna Poptelec (azi, Popeni). O clădire abandonată, se şi vede. Am trecut ca vântul pe lângă ruina haltei Firminiş şi ne-am oprit la Mirşid, unde am coborât. Aici l-am întâlnit pe domnul Dumitru Butaş, impiegatul de mişcare al staţiei C.F.R., unul dintre vecinii noştri din Jibou, pe care l-am rugat să facă fotografia de început a drumului.

Gara din Mirşid se află într-un defileu umbrit şi răcoros, unde iarna se depune mai tot timpul polei pe şosea. Drumul către ruine porneşte din apropierea ei şi constituie o rută care leagă două aşezări învecinate, de aici denumirea latină: „vicinalis”, păstrată până în prezent. Am ieşit pe şoseaua principală şi am făcut câţiva paşi către Jibou. Prima intersecţie pe dreapta, cea de lângă dispensar, este drumul Viţinalului, folosit uneori şi ca rută ocolitoare, atunci când apele revărsate ale pârâului local blochează trecerea înspre Popeni. Spre surprinderea mea, în vara aceasta el a început să fie amenajat pentru asfaltare. Cum e miercuri şi se lucrează în zonă, trec pe lângă mine mai multe maşini încărcate cu balastru, tentaţii de care eroii din roman n-au avut parte în 1949. Hotărât să reconstitui întocmai episodul, am refuzat zâmbind ajutorul oferit din inimă şi am înaintat apostoleşte în urma lor.

Ca orice absolvent de liceu din vremea când lirica lui Mihai Beniuc se studia în şcoală, am remarcat un măr de lângă drum şi fără gard, un pom frumos încrengat şi cu coroana perfect rotundă, pe o păşune din dreapta, scăldată de razele soarelui. Peisajul este mirific, departe de bănuiala oricărei grozăvii. Totuşi, ele s-au petrecut şi au rămas întipărite în memoria colectivă. Pe tren, o localnică mi-a povestit că Pădurea Viţinalului este bântuită noaptea de stafia Ghiurocului, un sinucigaş care s-a spânzurat în această pădure. Fiul nefericitului a fost ceferist în Jibou, dar asta cu foarte mult timp în urmă. Deşi Sălajul are mai multe castele, fantomele localnice sunt mai degrabă codrence, precum e şi Baba Blestemată care rătăceşte minţile tinerilor întâlniţi după căderea serii pe drumul dintre Var şi Borza.

În apropiere de vârful dealului, se face o răscruce. În faţă, drumul continuă către Moigrad, la dreapta, se desparte calea către Ortelec. Cobor pe calea împădurită. Merg, dar nu prea mult, apoi în stânga se deschide un luminiş. Îmi aduc aminte de roman, unde peisajul e unul primăvăratec:


„Tot timpul cât au traversat pe jos Dealul Mare, printr-o pădure de fag, care înverzise aproape complet, au fost fascinaţi de cântul păsărelelor şi de gingaşele flori de primăvară care acopereau solul, formând un covor compact. Erau brebenei şi viorele, ciuboţica cucului şi, pe ici pe colo, şi câte un ghiocel întârziat.”


Acum e început de august. Brusturi uriaşi cresc pe marginea pârâului Viţinalului. Mi-am pus pălăria de paie pe o frunză cât o umbrelă şi le-am făcut o poză ca să pot compara dimensiunile lor. O casă părăsită pe stânga anunţă ieşirea din pădure.

În faţă, răsare dealul Măgura din Moigrad:


„Măgura arăta exact ca o căciulă uriaşă, turtită, lepădată acolo de un Păsărilă sau un Sfarmă Piatră, din basmele noastre populare. Versantul ei vestic, cel pe care Măgura îl oferea la vedere celor doi băieţi, era complet împădurit. Cu înălţimea lui de numai 514 metri, acest deal domina împrejurimile.

- Dacii ăştia, remarcă Cornel, se pricepeau al dracului de bine să-şi aleagă locurile pentru cetăţile lor.”


Ajung la intersecţia cu drumul principal de la Creaca la Zalău. Moigrad se află la dreapta. E 11:00, am făcut de la gara din Mirşid până aici fix un ceas, fără să mă grăbesc: am stat de vorbă cu drumarii, mi-am făcut un baston de călătorie, am fotografiat tot ce mi s-a părut demn de reţinut, am vorbit cu familia. Apropo, pe drumul Viţinalului am avut tot timpul semnal la telefonul mobil (reţeaua Vodafone).

La intrarea în satul Moigrad, pe fostele fâneţe, au început să se înalţe vilele. O primă tablă indicatoare de la margine de drum arată 4,5 km până la castrul roman. În intersecţia dintre drumul ce coboară în sat şi cel către Zalău, aflată la doar 100 de metri mai în faţă, un imens panou, cât un ecran de cinematograf, amplasat pe stânga, este străjuit de un centurion cu scut şi suliţă. Militarul nu poartă pantaloni, ci doar o cămaşă ceva mai lungă, încinsă cu un brâu lat. În picioare, sandale. Pe cap, un coif cu panaş roşu. În spatele lui, se profilează silueta porţii pretoriene. Romanul e mai optimist: indică doar 3,6 km, cu unul mai puţin decât tabla lăsată în urmă. N-am nicio posibilitate de măsură ca să stabilesc cine dă distanţa corectă.

Străbat la pas serpentinele din Moigrad. Centrul de comună este la Mirşid, aşa că aici nu există edificii administrative. Un magazin aflat pe parcurs, în dreapta, este locul unde copiii se pot odihni şi pot fi recompensaţi cu un suc sau o îngheţată. Următorul este sus de tot, peste drum de casa de rugăciune a iehoviştilor. Întâlnesc şi o staţie de autobuz. N-are rost să aşteptaţi să vină vreo maşină, nu este pentru turişti care urcă la cetate, ci pentru cursele către alte localităţi.

Începe urcuşul. Duduitul motoarelor, bubuitul concasoarelor, foşnetul sitelor, sunetul de pietriş prăvălit pe jgheaburi metalice, scârţâitul agregatelor devine din ce în ce mai intens. Măgura a fost transformată într-o carieră de piatră vulcanică. Importanţa economică a zonei a fost semnalată încă în 1940 de geologul Emil Lobonţiu, care a publicat articolul „Probleme economice în legătură cu structura geologică a pământului sălăjenesc” în revista „Ţara Silvaniei”:


„În hotarul Mirşidului există dealul Poguiorului compus din trachite şi Măgura Moigradului cu Dealul Pomătului, unde se găsesc ruinele cetăţii Porolissum, care sunt compuse din andesite. Toată partea aceasta are înfăţişarea unei regiuni vulcanice cu aspecte foarte romantice. Păcat că drumul care trece prin istorica Poartă Meseşiană a rămas neglijat şi nepracticat aşa de multă vreme.”


Cu piatra de aici s-au pavat aleile din Grădina Zmeilor sau din alte zone ale judeţului. Mai multe maşini grele, de 40 de tone, stau la încărcat. Printre ele, şi una condusă de Vasile Coste, un şofer din Surduc cam de o vârstă cu mine, vecin cu poetul Viorel Mureşan. În timpul cât a servit în armată, a făcut parte dintre figuranţii care au jucat în filmul „Burebista”, regizat de Gheorghe Vitanidis, cu George Constantin în rolul principal, difuzat în 1980. Mă întreb ce-ar fi zis regele dac văzând că frumoasa Măgură a căpătat aspectul unei măsele cariate, atacată nu de bacteriile Lactobacillus, ci de setea de îmbogăţire grabnică a întreprinzătorilor locali. Cine crede că minele romane de la Roşia Montană pot fi protejate să viziteze întâi exploatarea sălăjeană şi apoi să tragă singur concluziile.

Anonima cetate dacică din Moigrad a fost ultima cucerită în timpul războiului dacic din 105-106 e.n. O diplomă militară romană din bronz, păstrată la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti, atestă data de 11 august 106 ca moment al constituirii provinciei Dacia Porolissensis. Romanii erau superstiţioşi, niciodată nu se mutau niciodată într-o cetate învinsă, deoarece considerau că ea a fost abandonată de spiritele protectoare locale. Când Scipio Africanul cel Tânăr (Publius Cornelius Scipio Aemilianus Africanus) a cucerit Cartagina, romanii au dărâmat toate clădirile din marea metropolă mediterană, au arat terenul, l-au presărat cu sare şi apoi şi-au construit propriul oraş în vecinătate. După căderea Sarmisegetusei, cetate plasată pe Dealul Grădiştei, guvernatorul Decimus Terentius Scaurianus a fondat o nouă capitală dacică, numită Ulpia Traiana Sarmizegetusa în cinstea împăratului victorios, aflată la două ceasuri călare (40 km) de cea a lui Decebal. La fel trebuie să fi fost şi în cazul davei necunoscute din vecinătatea Porolissumului.

Am ajuns la vama romană din vârful Pomătului chiar la prânz, deci am străbătut pe jos o cale de două ceasuri. Nu mi s-a părut a fi un efort ieşit din comun şi este foarte probabil ca, în verile anilor 1939-1940, acelaşi traseu să fi fost străbătut şi de micii străjeri din Jibou. Eroii lui Artemiu Vanca au rămas la părinţii lui Nucu, unde au sărbătorit Paştile. Eu m-am întors la Jibou cu autostopul. Acasă am descărcat pe calculator fotografiile făcute în castrul roman şi am montat o diaporamă intitulată „Porolissum 2011”, care poate fi vizionată pe blogul „101 de privelişti ale Muntelui lui Rákóczi”, însemnarea din 7 august 2011. Drept coloană sonoră am ales „Ecce gratum”, o piesă din cantata „Carmina Burana” de Carl Orff. Din ziare, am aflat la începutul lunii decembrie că lucrările la drumul Viţinalului au fost întrerupte şi urmează să fie reluate la primăvară. Până atunci, când doresc să refac drumul călare pe bicicletă, să vizitez biserica de lemn din Brebi, iar apoi să mă întorc acasă prin Creaca, aştept cu nerăbdare să apară şi următoarele aventuri ale căutătorilor de comori din Bănişor.


BIBLIOGRAFIE :

Leontin Ghergariu, Raport despre săpăturile arheologice efectuate la Moigrad în anii 1939-1940, Acta Mvsei Porolissensis, IV, Zalău, 1980, pag. 77-79
Nicolae Gudea, Porolissum, Res Publica Municipii Septimii Porolissensium. Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1986.
Dumitru Ilea, Monografia şcoalei primare din comuna Jibou, Tipografia „Luceafărul”, Zalău, 1936.
Emil Lobonţiu, Probleme economice în legătură cu structura geologică a pământului sălăjenesc. În: revista „Ţara Silvaniei”, I, 1940, pag. ??
Dionisie Stoica şi Ioan P. Lazăr, Schiţa monografică a Sălagiului, Şimleu Silvaniei, 1908.
Artemiu Vanca, Comoara din Dealul Magiarului, Editura Contrast, Bucureşti, 2009.
Artemiu Vanca, Secretul comorii, Editura Contrast, Bucureşti, 2010.
Artemiu Vanca, Comorile de sub Meseş, Editura Contrast, Bucureşti, 2011.


Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VIII, Nr. 1 (84)/ ianuarie 2012, pag. 21-25.

Un capriciu contrafactual

(c) 2012 Györfi-Deák György


În ultima zi a lunii mai, Editura Eagle şi Societatea Română de Science-Fiction şi Fantasy (SRSFF) au anunţat iniţierea unui concurs literar pentru publicarea unui roman ştiinţifico-fantastic pe tema istoriei contrafactuale (sau a istoriei alternative: „cum ar fi putut să fie altcumva”). În binecunoscutul stil organizatoric mioritic, ca termen de depunere a manuscriselor a fost anunţat 1 iunie, adică fix peste o zi. Este de la sine înţeles că, după primul mesaj de consternare, a urmat presărarea de cenuşă în cap, data limită fiind imediat corectată: 1 iulie. Litera L a provocat întotdeauna încurcături în literatura română, de la Arghezi citire: „Regina Maria dă pildă oştirii”. Deci, autorii au avut o lună la dispoziţie ca să termine şi să predea un text de 200-300 de pagini. S-au înscris şapte scriitori: Mircea Opriţă, Liviu Radu, Eugen Lenghel, Mircea Liviu Goga, Ciprian Mitoceanu, George Lazăr şi Violeta Bălan. Dintre ei, doar cinci au avut răgazul să-şi definitiveze lucrarea. După eliminarea Violetei Bălan, pe baza criteriului tematic, în cursa pentru premiul de 1000 de dolari au rămas doar patru volume. Deşi iniţial s-a anunţat că ele vor fi prezentate la Târgul „Gaudeamus”, în cele din urmă s-a profitat de apariţia antologiei „Venus” (16 decembrie 2011) şi au fost lansate „pe foc automat” numai trei dintre cărţi: „Insula pescăruşilor” de Mircea Liviu Goga, „Călătorie în Capricia” de Mircea Opriţă şi „Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbaţi foarte cumsecade” de Liviu Radu. Între timp, editorii au renunţat şi la ideea oferirii gratuite a titlurilor de pe „lista scurtă” pentru descărcarea în format electronic de pe situl editurii, în vederea stabilirii unui premiu de popularitate.

Dintre toate concurentele ajunse în finală, vom vorbi acum doar despre romanul lui Mircea Opriţă. El poartă subtitlul: „Cu adevărat ultima aventură a lui Gulliver”, obligatoriu pentru necesara delimitare de producţia ultimilor aproape 300 de ani şi oarecum incredibil cu privire la ceea ce va urma în următoarele trei secole. După apariţia primei versiuni în 1726, „Travels into Several Remote Nations of the World, in Four Parts”, chipurile scrise de Lemuel Gulliver („gullible” = persoană uşor de păcălit, naivă), „mai întâi medic, iar apoi căpitan pe mai multe corăbii”, au apărut o sumedenie de continuări, într-o sumedenie de limbi şi de ţări. Graficianul Milo Manara a îndrăznit chiar o venerizare a personajului, mult răsfoită de adolescenţi şi dezbătută pe forumurile de benzi desenate: „Gullivera”. În spaţiul creaţiilor autohtone, merită să amintim „Piticii în ţara lui Guliver” de Ştefan Tita; „Cel mai mare Gulliver” de Gellu Naum; „Gulliver XX”, placheta de versuri ale lui Victor Felea: „Am ajuns la capătul fiinţei mele/ În această călătorie a gândurilor -/ Mai încolo - ce este?”; vesela piesă de revistă „Gulliver în ţara Miticilor” de Aurel Stoian în contrast cu sumbra Kukunezie din romanul „Gulliver în Ţara Minciunilor” a fostului general Ion Eremia („un Soljeniţin al României”); emisiunea TV pentru copii „Clubul lui Gulliver” realizată de Marian Stere ş.a.m.d.

Mircea Opriţă nu este la prima lui satiră de mari dimensiuni. Întâi i-au apărut cele două versiuni ale „Argonauticii” (1970, 1980), apoi cele două „repovestiri senine” dintr-un „Decameron europrovincial” hibrid, realizat printr-o îmbinare de vesele episoade eseistice şi narative: „Mic tratat de concordie naţională sau Cartea tranziţiei” (2005) şi „Discoteca din Alexandria sau Cartea ştiinţelor” (2007). În momentul anunţării competiţiei literare, scriitorul începuse deja să lucreze la „Capricia” (nume probabil inspirat de ciclul de gravuri realizat de Goya), lucru dovedit de fragmentele publicate pe situl SRSFF. O altă parte a apărut, chiar înainte de lansare, pe „Blog-ul fanului science-fiction”. Deci, cititorul curios dispune de mai multe părţi din text, unde personajul englez naufragiat la Cap Mamaiana descrie minunatul ostrov cu capitala la Cetăţuia Soarelui, oraş cu o sumedenie de palate identice, clădite pe vremea hulitului principe Ciocesko. În noua versiune a istoriei, România insulară explorată de Gulliver este guvernată de principele Trosnack, vânzătorul vapoarelor din flota comercială.

Ne-a plăcut în mod deosebit anecdota cu papucarul „dembowitzan”. În timpul naufragiului, mult-încercatul călător şi-a pierdut una dintre minunatele şi perfectele sale ciubote englezeşti şi a apelat la serviciile lui „Master” Ion Căpuleţ, un pantofar pensionat, ca să-i facă alta. Spre dezolarea occidentalului, pantoful galben cu cataramă argintie şi vârf ascuţit a fost împerecheat cu unul maroniu, cu cataramă roşie şi vârf teşit. La protestele clientului, meşterul a răspuns imperturbabil: „Merge şi aşa!” Protestul, judecata şi sentinţa din care răzbat oripilarea medicului britanic este citată pe coperta din spate şi ocupă aproape întregul spaţiu de acolo, semn că-i priveşte pe toţi cititorii de limbă română. Spre uimirea lui Gulliver, într-o jumătate de oră, din cele două obiecte total diferite, ciubotarul a produs manual, doar cu sula şi bătând cu ciocanul pe calapod, o pereche identică de încălţări, ce-i drept, negre şi cu catarame roşii, dar oricum mult mai pe gustul englezului decât marfa din comerţ. Mai apoi, de teama doctorului „Tzomu”, chirurg retezător de mădulare bărbăteşti, meşterul Capulet primeşte, înainte să intre în sala de operaţie, echivalentul masculin al unei centuri de castitate, confecţionată din tablă zincată.

Capricia, adică România sub semnul Domniei Bunului Plac, privită cu ochii unui om şcolit şi „cu prinţipii” din perioada Iluministă, se dovedeşte a fi paradoxală în toate aspectele ei cotidiene, lucru greu de înghiţit pentru un supus al Majestăţii Sale, obişnuit cu respectarea ordinii şi legii. Gulliver intră în conflict cu autorităţile capriciene şi, în cele din urmă este acuzat de trădare. Dar, cu toată groaza strecurată de subtitlul romanului, călătorul nu împărtăşeşte soarta lui Socrate. La urma urmei, şi Regina de Cupă din „Alisa în Ţara Minunilor” cerea să i se reteze capul oricui îi ieşea din vorbă, dar până la sfârşitul cărţii nimeni nu fusese osândit cu adevărat. Iar aici, când spun nimeni, mă refer la un om sau la un personaj de roman. Însă Capricia reprezintă ceva mult mai mult: o ţară întreagă. Prin „cu adevărat ultima aventură a lui Gulliver”, Mircea Opriţă ne oferă, cu mult tact, o viziune europeană asupra unui fel neaoş de a înţelege lumea.


Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VIII, Nr. 1 (84)/ ianuarie 2012, pag. 16.

Omniprezentul Ţepeş

(c) 2012 Györfi-Deák György


Mihai Eminescu şi-a scris „Scrisorile” pentru a discuta raportul dintre vârfurile intelectuale şi societatea în care trăiesc ele. Cunoaştem cu toţii tuşele contrastante cu care este redată scena întâlnirii dintre Mircea cel Bătrân şi sultanul Baiazid „Fulgerul”, învingătorul cavalerilor înzăuaţi de la Nicopole, dar şi suveranul capturat de Timur cel Şchiop şi purtat apoi într-o cuşcă aurită prin fostul său imperiu. Antitetică este şi partea secundă a „Scrisorii a III-a”, unde Poetul opune patriotismul şi gloria militară din perioada medievală, pe de o parte, stării decăzute, post-fanariote, a naţiunii din perioada de transformare a Principatelor Unite în Regatul României, pe de altă parte.

Politicienii vicleni şi unşi cu toate alifiile de azi nu se deosebesc prea mult de cei înfieraţi în satira din 1881, dovadă valul de proteste ce tocmai a cuprins ţara. De Ziua Culturii Naţionale, multă lume a oftat, sperând într-o rezolvare radicală a situaţiei:


„Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”


De ce a invocat Eminescu numele principelui care a mutat capitala ţării mult mai aproape de Dunăre, în târgul întemeiat de ciobanul Bucur? În legendele româneşti, Vlad, urmaşul unui fost cavaler din Ordinul Dragonului (fiară care-şi înghiţea coada), a rămas în istorie deoarece a pus să fie bătute cuie în turbanele trimişilor turci, când nu şi-au descoperit creştetele în faţa domnitorului. O altă delegaţie otomană a fost trasă în ţeapă, alături de târgoveţii şi curtenii necinstiţi, de aici porecla dată de contemporani: Ţepeş. Pe cerşetori, i-a adunat la un ospăţ, apoi a închis porţile casei şi le-a dat foc. Boierii trădători au fost jugăniţi, orbiţi, spânzuraţi, arşi, ciopârţiţi, îngropaţi de vii sau puşi să construiască cetatea Poenari de pe Valea Argeşului, în aval de hidrocentrala Vidraru.

Dar avântul justiţiar dus la extrem a creat totodată imaginea tiranului însetat de sânge, preluată de Bram Stoker şi transformată în figura mortului-viu blestemat, care noaptea se transformă în liliac şi se hrăneşte cu sângele victimelor sale. Industria cinematografică americană a transformat povestea într-un mit modern şi a răspândit-o pretutindeni. Ori de câte ori trecem pe Strada Mare de Zilele Oraşului, mergem de la Cluj la Oradea sau trecem prin Pasul Bran, intrăm într-un magazin de artizanat ori vizităm un club al copiilor, întâlnim peste tot chipul pictat, pirogravat, metaloplastifiat, sculptat, decupat al celui care a fost frate cu Radu, zis „cel Frumos”, un Dorian Gray balcanic.

La televizor, în ziare, la conferinţele de presă ni se spune să nu ne mâniem că Vlad Ţepeş, eroul desemnat de Poet ca model pentru aplicarea legii cu fermitate (Dura lex, sed lex!), a devenit simbolul vampirismului. Spiritele evlavioase să tacă! Ce dacă strigoii sunt duhuri necurate şi ticăloase? Sunt tocmai potrivite să devină „zburători cu negre plete” şi să năucească elevele de liceu de pe întreg mapamondul. Ce dacă Dumnezeu i-a blestemat pe moroi să nu îndure lumina zilei şi să fugă de agheasmă ca dracul de tămâie? Dacă turiştii străini cer să-l vadă pe Dracula cel damnat şi vrem să vină în România, atunci să li se ofere „drăcovenii” la micul dejun, la prânz şi la cină! În pamfletul „Dracula, mod de întrebuinţare”, istoricul Marius Diaconescu concluziona cu tristeţe: „Într-o lume bolnavă de un imaginar morbid şi sufocant, în care vampirismul, vrăjitoria şi ficţiunea captează atenţia şi aduc încasări uriaşe, nu mai contează orgoliul nostru naţional.”

Ce dorea Eminescu ţării sale în binecunoscuta poezie: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”?

„Vis de vitejie, fală şi mândrie...”

Zice o vorbă şugubeaţă: „Aveţi grijă ce vă doriţi, s-ar putea să se împlinească!”

Vis de vitejie? Fală şi mândrie? Cel care a întrupat toate aceste doleanţe, înfiorătorul principe Vlad Ţepeş, spaima turcilor şi negustorilor necinstiţi, a devenit o marcă înregistrată şi e prezentat pretutindeni drept emblema Transilvaniei, privită ca patria vampirilor. Dacă ar trăi şi ar constata cum au mers lucrurile, Poetul ar scrie cu siguranţă o nouă „Scrisoare”, a şasea. Şi poate încă una, să fie şapte. I-ar pune încă o dată pe infami la zid. Pentru că mult mediatizata şi omniprezenta apariţie a spectrului voievodal din ziua de azi nu reprezintă nimic altceva decât o nouă ţeapă trasă nouă de către cei scăpaţi „basma curată”, proprietarii şi beneficiarii „brand”-ului Dracula.


Text citit la şedinţa din 17 ianuarie 2012 a Cercului Literar de la Casa Corpului Didactic din Zalău, dedicată actualităţii lui Mihai Eminescu.

Calea iernii someşene

(Techergheli sălăjene 3)

(c) 2011 Györfi-Deák György


Fiecare „techergheală” de-a mea are la început câte o întâmplare. Uneori ea a fost desprinsă dintr-o carte, precum a fost drumul prin Pădurea Viţinalului (de la Mirşid la Moigrad), bazată pe păţaniile elevilor zălăuani, povestite de Artemiu Vanca ori căutarea Salciei Blestemate din Var, legendă consemnată de Zaharia Prodan.

Altădată, ca şi acum, am pornit pe urmele unei „aventuri” povestite de un prieten. Cu Dorin Hrenean ne ştim din anii în care am făcut naveta la Zalău, iar de atunci, de când s-a pensionat doamna Mărioara Pop şi m-am mutat la biblioteca din Jibou, au trecut alţi cincisprezece. Ne întâlnim şi azi, mai ales sâmbăta, când stăm câte un ceas de vorbă la o cafea. Amândoi suntem pasionaţi de calculatoare. Băieţii ne sunt de o vârstă, au fost la acelaşi cămin, au învăţat în aceeaşi şcoală, umblă la acelaşi liceu (dar, ca un făcut, întotdeauna în grupe şi în clase diferite). Avem destule subiecte de conversaţie, iar uneori ne lăsăm cuprinşi şi de nostalgii.

Vara aceasta, am ajuns să povestim despre dispariţia bacurilor, cărora li se mai zice şi „poduri plutitoare” ori, ca o amintire a unor vremuri cu posibilităţi mult mai reduse, pur şi simplu „luntre”. În Jibou, podul plutitor de la Rona a fost demontat în toamna anului 2009, după construirea micului „Golden Gate”, noua punte de legătură dintre centrul urban şi satele aparţinătoare de pe malul drept, pe care acum pot trece şi automobilele, şi dubiţele.

La sfârşitul anilor '70, poate tocmai în 1978, rudele lui Dorin au venit din Gârbou la o nuntă în Turbuţa. Autobuzul i-a adus până la Pietricica Varului, masiva stâncă din locul unde Someşul se strâmtează cel mai mult înainte să-şi schimbe scurgerea către Nord. Era în toiul iernii, pe un ger de crăpau pietrele. Înainte de prânz, când se citeau cotele apelor la radio, Someşul fusese amintit cu gheaţă la mal. Pe vremea aceea, încă nu fusese construit podul pietonal cu patru piloni din prezent, aşa că tinerii au traversat Someşul cu „luntrea”.

În celebrul oracol chinezesc „Yi King” (Cartea Transformărilor), când se propun soluţii sigure, fără nici un risc, formula obişnuită este: „Este favorabilă trecerea marilor ape.” Este o formulare echivalentă cu: „Prinzi tigrul de coadă şi nu te muşcă.” Apele curgătoare constituie o frontieră atât de temut, încât grecii şi-au înconjurat Infernul cu hotarul de netrecut al Styxului, râul uitării. Un singur barcagiu îl poate străbate, cel căruia toţi oamenii îi dau obolul. Elementul central din romanul „Luntrea lui Caron” de Lucian Blaga este „brodul” cioplit cu barda, o ambarcaţiune menită să treacă oamenii peste Mureş, simbol împrumutat explicit din mitologia antică:


„Pe mine, trecerea unei ape cu brodul m-a impresionat încă din copilărie. Imaginea brodului, care lucrează cu o lopată-vâslă, călăuzindu-şi temeiul de-a lungul unei sârme întinse de la un ţărm la celălalt, s-a transformat în sufletul meu, în cursul anilor, într-o imagine plină de semnificaţii. Dau târcoale acestor semnificaţii, fără a le putea cuprinde întocmai. În orice caz, brodul este pentru mine, încă din copilărie, un mijloc mai arhaic de a trece apa, decât podul. Şi arhaicul are darul de a-mi stimula imaginaţia cu altă putere decât lucrurile de civilizaţie curentă. Brodul mai este, apoi, pentru mine ca o aluzie la barca lui Caron, în care umbrele trec de pe ţărmul vieţii, dincolo de împărăţia morţii.” (pag. 216)


Luntraşul („brodnicul”) din roman este părintele Vasile Olteanu, cândva preot în Alba Iulia. El a fost declarat „indezirabil” de către noile autorităţi (e 1946) şi a ajuns să se întreţină prin trecerea oamenilor de pe un mal pe celălalt. Soţia sa, frumoasa şi sensibila Octavia, cultiva genul liric: „Poezia e şi ea un fel de brod.” Într-o noapte de pomină, descrisă într-unul dintre fragmentele antologice ale prozei fantastice româneşti, când casa le este înconjurată de imensa turmă a unui păstor (ori de o haită lupească la fel de mare, aflată sub puterea Diavolului) ea fuge cu picioarele goale prin zăpadă şi împărtăşeşte soarta Ofeliei.

În zona ultimei strâmtori muntoase străbătute în curgerea către Tisa, Someşul desparte Cheudul de Aluniş, Chelinţa de Ţicău şi Ulmeni, Mireşul Mare de Sălsig şi Tohat. În monografia sa „Tohat, străveche vatră românească de Sub Codru”, Iulian Sălăjan ne atrage atenţia asupra mentalităţii sătenilor din regiune: „Din cauza trecerilor improvizate, Someşul face mereu victime omeneşti. De aceea, ori de câte ori se perfectau căsătorii cu băieţi şi fete de peste Someş, părinţii erau trişti şi îngrijoraţi, dar dragostea a învins întotdeauna.”

O anecdotă consemnată tot aici, ne arată că şi alcoolul poate constitui un resort la fel de puternic. În toamna eroicului an 1944, după ce au prădat fabrica de spirt din Mireşul Mare, soldaţii ruşi au trecut marele râu cu ajutorul cailor, ţinându-se de coamele lor, apoi au năvălit binedispuşi în sat, trăgând focuri de armă şi întrebând oamenii: „Kuda burjui? Kuda Bierlin?” (Unde s-au ascuns „burghejii”? Unde e Berlinul?)

Am deviat un pic de la subiect, ca să enumăr riscurile cu care s-au confruntat nuntaşii din Gârbou, veniţi să petreacă mireasa la casa socrului mare din Turbuţa, pentru că aşa e obiceiul în ţinutul someşan, ca gospodarul al cărui fecior se însoară să organizeze nunta. Cheful, ospăţul şi dansul s-au terminat în zori, dar familia şi prietenii fetei proaspăt măritate n-au putut să se întoarcă acasă pe acelaşi drum, deoarece malul râului a îngheţat peste noapte şi bacul n-a putut fi desprins de pe mal. Poate că bărbaţii ar fi încercat să treacă apa pe gheaţă, dar pe la mijlocul văii se desluşea ochiul întunecat al adâncurilor fără de scăpare (Someşul este un balaur veşnic flămând), lucru care n-a scăpat privirii agere a femeilor. Iarna, primejdia înecului e şi mai mare, căci apa rece nu îngăduie intervenţia celor dispuşi să sară în ajutor. Aşa că tinerii noştri au privit „luntrea” înţepenită ca uşa unui congelator cam în felul în care Emil Racoviţă s-a uitat în primăvara anului 1898 la vasul „Belgica”, cu deosebirea că, fiind binedispuşi (cinste socrului mare!), ei nu s-au necăjit defel, ci au plecat cântând şi chiuind pe Someş în sus, către Ciocmani, ca să treacă apa pe podul stabil de acolo.

Am hotărât să repet isprava lor, să fac turul cel mare. Anul trecut, în 2010, tot pe vremea recoltării cucuruzului, am făcut un mic tur al Someşului: Centrul Jiboului - Gară - Pietricica Varului - Podul de la Turbuţa - poalele Muntelui lui Rákóczi (pe drumul de care de pe malul drept la Someşului) - Satul Rona - Podul de la Rona - Stadion - Centru. Am revenit ulterior, când s-au pârguit coarnele, împreună cu băieţii, străbătând drumul în celălalt sens.

Deci, fie că veniţi din Jibou pe malul drept, fie pe cel stâng, veţi ajunge la puntea pietonală din Turbuţa. În capătul dinspre sat, o cruce rotitoare montată orizontal împiedică accesul animalelor mari (vaci, bivoli, cai sau măgari). Câteva gospodării ne întâmpină şi ne conduc până la prima răscruce. În faţă, o vale prăpăstioasă, cu pereţii aproape verticali, urcă înspre Ţugluiul Turbuţâi (denumirea locală dată Piscuiului Ronei). Aici lucra cândva cu mult spor pălincăria din sat. Drumul către Ciocmani o coteşte către dreapta, prin centrul satului, peste podeţul improvizat din trei tuburi mari prinse într-un jug de beton.

Turbuţa este o localitate cu o reţea labirintică de uliţe, unde se întâmplă tot felul de lucruri ieşite din comun. În 1990, aici a înflorit o creangă de trandafir într-un măr, „semn” interpretat de un cotidian sălăjean „independent” că Ion Iliescu va câştiga primele alegeri postrevoluţionare. De fapt, fusese o ramură de măr japonez (Malus floribunda) altoită pe unul obişnuit, aşa că n-a fost decât o „minune” conjuncturală, care s-a ofilit fără să lege rod. Ori poate că a fost o atenţionare, ce-a vrut să ne avertizeze: vedeţi că se vor întâmpla nişte grozăvii fără precedent, Bucureştiul va fi invadat de minerii din Valea Jiului şi ne vor face de mândră minune în faţa întregii lumi?

Optsprezece ani mai târziu, un alt măr a scos din pământ o cruce bătrână şi a ridicat-o la o jumătate de metru deasupra solului. Cineva a trimis câteva fotografii la „Ştirile ProTV” şi întreaga ţară s-a bucurat să vadă altceva decât deja plictisitoarele accidente, jafuri, violuri, bătăi, tâlhării, scandaluri şi crime. De atunci, oamenii speră să apară din nou la televizor, iar amintirea ProTV-ului a devenit un mod glumeţ de a primi străinii cu aparate atârnate de gât. Am fotografiat un localnic şi carul său rustic cu boi. I-am cerut voie, n-a protestat, ba chiar s-a bucurat, ca tot omul mândru de animalele frumoase şi sănătoase, crescute cu pricepere în propria gospodărie. Era atât de senin şi de împăcat cu lumea, încât m-am întrebat dacă are televizor acasă (sigur are, c-aşa e standardul social acum) ori timp destul să se uite la năzbâtiile transmise în chip de ştiri.

Strada principală merge tot înainte. O triplă intersecţie este cea cu drumul care vine de la „peşteră”, o minicarieră de unde localnicii extrag piatra folosită pentru clădirea temeliilor de casă sau la construirea gardurilor. Ea se află sus, pe creasta dealului, înainte de un goruniş des, dar este accesibilă şi turiştilor sosiţi dinspre Jibou, care excaladează Piscuiul Ronei (scuzaţi, pe principiul „când eşti în Roma, adoptă obiceiurile romane”, corectez: Ţugluiul Turbuţâi). Grota artificială cu trei săliţe se află în apropierea culmii, la maximum o jumătate de oră distanţă de Crucea lui Ivănescu.

Îmi continui drumul şi ajung la biserica nouă, de piatră. Iniţial a fost şcoală elementară, apoi a fost transformată în sală de cinematograf şi cămin cultural. Poate că nunta de care îmi povestea Dorin a fost sărbătorită chiar aici. Apoi, în 2008, sătenii păstoriţi de părintele Ioan Suciu au hotărât că a trecut timpul să se înghesuie în frumoasa, dar micuţa biserică de lemn şi şi-au dorit o Casă a Domnului mai spaţioasă. Vechiul edificiu este de rit greco-catolic, datează din 1816 şi, ca mai toate aşezămintele religioase din regiune, poartă hramul „Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril”. Una dintre curiozităţile arhitecturale ale clădirii o constituie modul de acoperire a altarului, unic în zonă, soluţia constructivă adoptată nemaifiind întâlnită decât undeva departe, tocmai în Suceava. Biserica de lemn prezintă încă o particularitate rar întâlnită, dar în ton cu noul mod de viaţă, cel european, bazat pe multiculturalitate şi unitate în diversitate. Legendele picturilor zugrăvite de românul Lazăr Tocaciu şi ungurul Biró Lajos din Orghiz, au fost scrise în trei limbi: latină, română şi maghiară.

„Torbicza” apare în acte pentru prima oară în 1387, ca sat românesc. În vremurile lui Iancu de Hunedoara şi ale regelui Matei, localitatea este trecută în registrele întocmite de cei care încasau dările ca „penitus deserta”, adică „cu totul părăsită”. Reconstruită după 1682, este mutată din vechea vatră în 1715, ca urmare a unei inundaţii catastrofale. Registrul de stare civilă începe să fie completat din 1858. În monografia sa, Petri Mór ne dă şi denumirile diferitelor părţi: Tabla Stejarului, Dealul, Calea Tălharilor, Stupină, Pictod, Fântâna Fagului, Valea Strâmbă, Zăpodie.

La ieşirea din Turbuţa, în amonte, mă întâlnesc cu un prunc călare pe o altă bicicletă. Intru în vorbă cu el, ca să verific dacă sunt pe calea cea bună, adică pe drumul spre Ciocmani. „Ţineţi-o tot înainte, pe principală”, îmi răspunde ca un om matur la volanul unui camion de douăzeci de tone. Mă străduiesc să rămân serios, deoarece, în lipsa oricăror alternative „secundare”, „principala” a ajuns să fie singurul drum din zonă. În stânga, e o coastă stâncoasă, înclinată la vreo 45 de grade, acoperită cu ierburi şi tufişuri. În dreapta, curge Someşul. Între aceste limite, în spaţiul dintre munte şi apă, se întind grădinile oamenilor.

Peisajul este extraordinar, mai ales toamna, când frunzele capătă diferite culori, de la galbenul frunzelor de plop sau de nuc până la carminul boabelor de măceş şi vişiniul închis, brăzdat cu tuşe verde-cucută sau albastru-marin al tufelor de corn. Pentru fotografii, este cel mai bine să veniţi dimineaţa, când Soarele străluceşte dincolo de albie, dinspre Surduc, Tihău ori Var. Lunca este plină de viaţă. Un cocor cenuşiu şi-a luat zborul până să-l prind în obiectiv. Scoate un sunet strident, de lingură metalică dată pe răzătoare. Apa râului este mică, urmare a secetei prelungite. N-a mai plouat de la începutul lunii august. Pedalez şi înaintez uşor, deşi practic merg la deal. Şirurile de urme paralele tăiate de roţile carelor se apropie din ce în ce mai mult de firul apei.

Când la orizont apar cocoaşele dealului Făget, drumul o coteşte brusc în sus, către stânga. În acel punct, la confluenţa cu pârâul omonim, albia secată a Someşului pare o grădină de stânci sau o masă acoperită cu o faţă albă, pe care uriaşii au răsturnat piesele dintr-un gigantic joc de Mah Jongg. Este un loc propice pentru dat la peşte, dovadă cei doi pescari echipaţi cum se cuvine, cu mai multe undiţe, genţi burduşite, mincioguri şi juvelnice scufundate în apă, în care se zbat zvârlugile argintii.

Cel mai apropiat a venit cu motocicleta, parcată pe malul ierbos. Priveliştea din spatele lui mă surprinde prin formele inedite pe care le proiectează pe cer. Ştiţi bancul cu: „Ce este un drumădar”? Întrebarea se pune pe un ton uşor hârâit, cu gura plină de flegmă şi vârful limbii lipit de dinţi, ca să sune cât mai maghrebian posibil. Şugubăţul cu diplomă confirmată la şapte festivaluri de umor, başca „Cucuruz, mălai de toamnă” din Jibou, va da răspunsul pe acelaşi ton: „Un drumădar este un cămil cu doi cucoşi!” Tocmai aceasta deosebeşte dromaderii şi cămilele bactriene de dealul Făget din aval de Ciocmani, care are trei cocoaşe.

Pe păşunea de dincolo de pârâu şi-a stabilit tabăra o foarte colorată şatră ţigănească. E cald, pruncii sunt în fundul gol şi se joacă în jurul unui ceaun pus pe foc. Un tractor ridică colbul de pe drum şi se învăluie într-un nor de praf gălbui, deloc iubit de obiectivul unei camere foto. Îl urmez de la o distanţă prudentă, până în centrul satului Ciocmani.

Turla albă a bisericii cu hramul „Cuvioasa Parascheva”, unde a slujit cândva părintele Alexandru Avram, devine tot mai vizibilă. Kádár József susţine că lăcaşul de cult a fost ridicat în locul unei bisericuţe de lemn construită în 1700, (re?)sfinţită în 1869. Episcopia Sălajului dă 1903 ca an al târnosirii bisericii de zid. Casa parohială se află ceva mai sus. Cunosc foarte bine locurile, pentru că au fost descrise de Victor Cârcu, unul dintre prietenii legendarei formaţii timişorene de rock „Phoenix”, azi regizor la teatrul din Karlsruhe (Germania). El este autorul versurilor unor hit-uri precum „Mugur de fluier” sau „Fată verde cu părul pădure” şi şi-a petrecut vacanţele de vară în casa unchiului său, pe atunci preotul din sat. Acum, turma de credincioşi ortodocşi este păstorită de fostul paroh din Cernuc, Teodor Iacob.

Someşul îngheaţă în întregime foarte rar, de regulă în prima decadă a lunii ianuarie, când se lasă proverbialul „ger al Bobotezei”. Şi atunci podul de gheaţă durează doar două-trei săptămâni. În 1458, gerul a ferecat toate apele din această parte a lumii. Tânărul Matei Corvin a fost aclamat ca rege de tovarăşii de arme ai tatălui său, care s-au adunat pe gheaţa Dunării ca să-l întâmpine pe prinţul sosit din Boemia. Istoricii maghiari s-au distrat multă vreme, ştiind că onomastica marelui suveran este celebrată într-o zi când în calendarul bisericesc este trecut Apostolul Matei, sfântul care (aşa susţine tradiţia!) sfarmă gheaţa.

Centrul satului Ciocmani este asfaltat. Şcoala veche a fost renovată, acum are nişte ferestre imense din geam termopan, ca nişte vitrine de magazin. Iarna aceasta va fi lumină şi mai uşor cu lemnele de foc, iar pruncii vor scăpa de grija frigului cât timp vor sta şi vor studia în sălile de clasă. Învăţământul din sat are o vechime de peste un secol şi jumătate. În monografia comitatului Solnoc-Dăbâca, Kádár József scrie că la începutul secolului al XX-lea, învăţătorul de aici preda şi în satul vecin Poieniţa.

Pagina dedicată localităţii Ciocmani în Wikipedia este cvasi-goală. În momentul când am zărit bustul lui Vasile Iluţiu, ridicat în memoria fostului învăţător şi publicist de către copiii săi, Monica şi Vicenţiu, mi-am dorit să aflu mai multe despre activitatea acestui dascăl emblematic. Un articol scris de ziaristul Marius Avram mi-a oferit informaţii preţioase despre ceremonia de dezvelire săvârşită în octombrie 2006, în prezenţa unor personalităţi de seamă, precum prefectul Ioan Todea, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Mircea Ghiurco, inspectorul-şef Ioan Abrudan de la Inspectoratul Şcolar Sălaj. Poate că răspunsurile căutate de mine se află în volumul „Dor de plaiurile natale” al regretatului profesor Valer Vlad, lansat cu acest prilej.

Din centrul localităţii, e uşor să mergi mai departe pe drumul neted ca palma. Când ajungi la intersecţia cu şoseaua principală care vine de la Răstoci, se virează la dreapta. Halta feroviară Ciocmani se află în stânga, în spatele unui stâlp de telegraf pe care scrie: „Atenţie! Câine rău!” (n-am verificat de ce). Dincolo de staţie, începe podul rutier peste Someş, plasat în paralel cu reînnoitul pod feroviar, obiectul unei ilustrate color din anii '70, pe care trecea pufăind o locomotivă Pacific ce tracta vagoanele trenului accelerat Bucureşti - Baia Mare. Consolidat în timpul celui de-al doilea război mondial, prin munca forţată a unor veterani prea bătrâni ca să moară pe front, el a fost aruncat în aer în 1944 de armata germană în retragere, laolaltă cu construcţiile similare din Jibou şi Ulmeni. E un caz absurd, care îmi aduce aminte de „Podul de pe râul Kwai”, extraordinarul roman al lui Pierre Boulle, azi o raritate bibliofilă (încercaţi măcar să vedeţi filmul).

Când te afli în excursie şi îi întrebi pe localnici, distanţele se măsoară în „la o aruncătură de băţ”, „peste vale”, „acolo ni!”, „nu-i departe”. Uneori, aceste indicaţii verbale sunt mult mai precise decât panourile instalate de drumari pe şosele.

În capătul podului rutier peste Someş de la Ciocmani se află o tablă pe care este înscris greşit : Jibou - 18 Km. Peste drum de panoul buclucaş, sub poala pădurii, stă o bornă kilometrică unde se indică, mult mai aproape de adevăr, 12 km. Hărţile rutiere şi GPS-urile programate pe baza lor indică 13 km. Cam atât am şi pedalat de aici până acasă. Cum n-aveam lanterna la mine, m-am grăbit să ajung în Jibou înainte de apusul soarelui, aşa că am trecut ca un tren intercity prin Surducul haijin-ului Viorel Mureşan, pe lângă castrul roman de lângă Tihău, ridicat de Legiunea a XIII-a Gemina şi Varul natal al poetului Marcel Lucaciu.

Până când n-am refăcut drumul parcurs de nuntaşii din Turbuţa, care au fost nevoiţi să se întoarcă la Gârbou pe jos în toi de iarnă, n-am priceput de ce Victor Cârcu mărturisea cu atâta mândrie: „Cunosc aproape toate meandrele Someşului. Prundişurile lui albe le-am bătut veri întregi, pe jos sau cu bicicleta. Chiar acum, dacă mă plimb aşa încet, îl şi văd, adânc, zbuciumat, văd morile înşirate. E în mine.” Acum îl înţeleg. Valea Someşului este o cale menită să împlinească sufletul oricărui drumeţ care o străbate. Merită să o cercetaţi. Fie vara, fie iarna, ea vă va oferi o binecuvântată împlinire sufletească.


Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VII, Nr. 12 (83)/ decembrie 2011, pag. 28-30.

Acumulatorul... gelos

(c) 2011 - Györfi-Deák György


În 2012, Anthony Horowitz va publica un nou volum din seria super-spionului adolescent Alex Rider: „Yassen”. Mi-am adus aminte de tânărul englez care a salvat lumea de zece ori (până acum) în momentul când am citit în presa noastră că cercetătorii britanici de la Universitatea din Leeds au anunţat crearea unui acumulator cu... „jeleu”! Nu vom prezenta aici şi acum „găselniţele” (bâlbele) ziariştilor însărcinaţi cu semnalarea noutăţilor ştiinţifice, veţi găsi destule articole şi discuţii critice pe situl StiintaAzi.ro. Traducerea corectă a termenului „jelly” ar fi: „cu gel”.

Cuvântul cere să fie folosit cu atenţie şi în alte limbi. În cea de-a treia carte din aventuroasa serie creată de Horowitz, „Skeleton Key” (2002, tradusă la noi ca „Insula rechinilor”), Alex este trimis în Cuba împreună cu doi agenţi C.I.A., care, chipurile, erau părinţii săi. În perioada de pregătire a misiunii, băiatul constată şi învaţă diferenţele dintre engleza britanică şi cea americană. La micul dejun, el cere pâine cu unt şi gem. Reacţia colegilor de peste ocean este promptă:

„Vrei să spui jeleu! Nici un copil american nu cere gem. Dacă ceri asta pe aeroportul din Santiago, vom ajunge în închisoare sau mai rău, înainte de a clipi.” (trad.: Diana Georgiana Vlase)

Deci, până la apariţia senzaţionalei ştiri despre acumulatorul... „gelatinos”, noua descoperire a englezilor, am crezut că „jeleu” este un cuvânt „marcă înregistrată” în S.U.A.

De altfel, aici se potriveşte şi anecdota neaoşă cu „puştiul gelos”. La grădiniţă, o fetiţă de vreo cinci anişori l-a simpatizat multă vreme pe un băieţaş, dar apoi, brusc, au început să nu-şi vorbească, ba chiar să se ocolească. Când a văzut că lucrurile s-au schimbat, educatoarea a intervenit cu tact şi a întrebat-o pe micuţă ce s-a întâmplat. „Nu-mi mai place, pentru că e gelos!” „Cum adică gelos?” - s-a minunat femeia. „Uite aşa!” îşi trecu fata mâna prin plete şi se strâmbă dezgustată: „Îşi dă pe păr cu gel!”

Deci, cu un pic de noroc, în traducerea unui redactor grăbit şi fără experienţă, senzaţionala sursă de înmagazinare pe bază de gel ar fi putut deveni o „baterie geloasă”. În eternele „pajişti magnetice” ale ziaristicii după ureche, orice e posibil.

În prezent, aparatura portabilă foloseşte acumulatori cu ioni de litiu şi polimeri. Litiul este un element chimic alcalin. Prin urmare, ca toate suratele sale din grupa I, reacţionează violent cu apa şi eliberează hidrogenul din ea, un produs foarte exploziv. Altminteri, lăsat în aer, el se autoaprinde şi se transformă în oxid, de aceea este păstrat sub ulei.

Bateriile cu litiu prezintă un risc în exploatare: „fuga termică”. În 2006, firma Dell a rechemat în fabrică aproximativ 1 milion de baterii de laptop din cauza pericolului de a se înfierbânta de la sine până la punctul de topire. Ca să-i protejeze pe utilizatori, compania texană din Austin a înlocuit urgent acumulatoarele iniţiale cu unele mai voluminoase, mai grele şi cu performanţe mai scăzute, dar fără probleme de siguranţă.

Ian Ward, conducătorul inovatorului proiect, este profesor emerit la catedra de fizică şi astronomie a celebrei universităţi din Leeds. El şi-a dedicat viaţa studierii comportării polimerilor şi fluidelor cu structură complexă. Iată că descoperirea echipei sale promite să permită fabricarea unor dispozitive cu dimensiuni cât mai reduse şi cu o siguranţă sporită în exploatare. Astfel, tabletele şi calculatoarele portabile vor deveni mult mai subţiri, greutatea totală va scădea, iar durata de funcţionare va creşte simţitor. Cât despre preţ, să amintim optimismul inventatorilor, care susţin că, la o capacitate egală, acumulatorul lor va costa cu 10-20% mai puţin. Noul tip de baterie reîncărcabilă a stârnit şi interesul companiilor producătoare de automobile hibride sau electrice, deoarece se pare că va reuşi să înlocuiască vechile acumulatoare cu plumb, foarte grele şi destul de pretenţioase, mai ales în vreme de iarnă.

„Gelul bazat pe polimer pare să fie un film solid, însă el conţine aproximativ 70% lichid electrolit”, a afirmat profesorul Ian Ward. Astfel, el poate fi modelat în orice formă sau dimensiune, ceea ce va înlesni proiectarea şi poziţionarea acumulatorului în aparatele electronice folosite cotidian. Prin portabilitate şi caracteristile electrice competitive, bateria cu gel promite să revoluţioneze tot ceea ce este portabil.


Bibliografie:
http://www.bbc.co.uk/news/science-environment-14852073
http://www.apropo.ro/cash/it-c/bateria-din-jeleu-mai-ieftina-mai-sigura-mai-mica-mai-puternica-8740890




Articol publicat în:
Şcoala Noastră, revistă pentru educaţie şi cultură pedagogică editată de Inspectoratul Şcolar şi Casa Corpului Didactic, seria a IV-a, anul XI, nr. 3-4/2011, pag. 88-89