Un monument dispărut

(c) 2008 Györfi-Deák György


Sculptorul Fadrusz János s-a născut la Bratislava, în 1858, unde a făcut şcoala elementară şi a absolvit două clase de gimnaziu. Cum părinţii erau săraci şi nu aveau pământ, l-au înscris ucenic la un lăcătuş. Tânărul i-a uimit pe meşteri cu ciopliturile sale în lemn. În 1875, a ajuns la şcoala de artă din Zayugroc, apoi a fost încorporat la Praga, unde l-a cunoscut pe celebrul sculptor ceh Myslbek. După ce a fost lăsat la vatră, tânărul a dobândit o bursă cu ajutorul unor iubitori de frumos şi a studiat în atelierul sculptorului Tilgner, iar apoi a devenit elevul sculptorului Hellmer. A devenit celebru după ce realizează crucifixul care azi se găseşte la Galeria Naţională Maghiară. Prima comandă importantă a constituit-o statuia împărătesei Maria Tereza de la Bratislava. În 1894, proiectul monumentului ecvestru al regelui Matei Corvin câştigă competiţia din Cluj. Statuia a fost dezvelită în 1902. În acelaşi an au fost ridicate monumentul lui Tuhutum şi statuia baronului Wesselényi din Zalău.

Despre istoria grupului statuar s-a scris pe larg în urmă cu 6 ani. În schimb, despre cealaltă operă a lui Fadrusz, obeliscul cu un vultur de stepă în vârf, amplasat cândva în spatele Primăriei de azi, nu prea s-a vorbit. Statuia a fost sortită să reprezinte un moment povestit de „Cronica lui Anonymus”, legat de prima menţionare documentară a Zalăului („Zyloc”) şi anume descălecarea maghiarilor în Ardeal.

Sculptorul a fost un cercetător pasionat al scrierii runice (rovásírás) folosită de ungurii din vechime. Când prefectul Szikszai Lajos i-a sugerat ridicarea monumentului, Fadrusz a ştiut că a venit clipa când va putea să-şi împlinească visul de a transpune în piatră o mărturie nepieritoare a acestui fel unic de scriere.

Foarte multe inscripţii cu rune de răboj au fost descoperite în bisericile din Secuime ori din alte părţi, încrustate în grindă sau pe casetele de lemn din tavan, precum Inlăceni (Énlaka, Harghita), Chibed (Kibéd, Mureş), Cotuş (Csejd, Mureş), Ghindari (Makfalva, Mureş), Târgu Mureş, Racu (Csíkrákos, Harghita), Mezőkeresztes (Ungaria), Baia Mare, Turda, Kecskemét (Ungaria) és Kiskunhalas (Ungaria).

Alfabetul runic numără peste 40 de semne. Istoricii consideră că sistemul de notare a fost preluat de la popoarele turcice, pe parcursul migrării ungurilor către apus. În acest sens, pledează faptul că 13 litere coincid cu runele asiatice; în plus, atât cuvântul maghiar „literă” (betű) cât şi verbul „a scrie” (írni) sunt de origine turcică.

Cum încrustarea semnelor pe lemn se făcea încet, vocalele erau adesea ignorate, mai ales litera „e", iar consoanele se contopeau în semne de sine stătătoare (prin ligamentare). Se foloseau în mod curent două litere „k", prima cu rol fonetic, cea de-a doua numai şi numai pentru exprimarea pluralului (-ak, -ék, -ok).

Fadrusz şi Szikszai s-au înţeles că monumentul lui Tuhutum va avea o formă de obelisc. Subprefectului i-a surâs ideea, mai ales că artistul a promis că, dacă oraşul îi oferă o locaţie potrivită, va făuri ansamblul fără să ceară nici un ban, pe cheltuiala proprie. Bătrânul nobil a murit în 31 august 1897, cu cinci ani înainte de instalarea statuii în locaţia care avea să-i poarte multă vreme numele: Parcul Szikszai.

Fotografiile rămase înfăţişează cu claritate monumentul. Pe o latură a fost încastrat basorelieful unde Tuhutum îşi înfige lancea în pământ. Pe celelalte trei au fost inscripţionate cele 6 cânturi de glorificare, scrise de la dreapta la stânga, cu „litere secuieşti”. Ele erau nişte texte preluate din aşa-numitul „Codex Karacsay”, care-l glorificau pe Dumnezeu, ţara şi cele patru elemente: focul, pământul, apa şi aerul. Lui Fadrusz i s-a atras atenţia că amintita lucrare este un fals bine ticluit, însă sculptorului i-au plăcut versurile, limba folosită şi mesajul conţinut atât de mult, încât nu i-a păsat de originea lor.

Odată transpusă în faptă, viziunea artistului i-a şocat pe localnici, în marea lor majoritate protestanţi calvini (reformaţi), deoarece reprezenta un altar păgân, locul unde fuseseră sacrificaţi nişte cai albi în cinstea zeului războiului. Până la creştinare, scrierea runică a fost cunoscută şi utilizată cu precădere de taltoşi, şamanii tribali. Textele inscripţionate pe monument vorbeau despre sacerdotul Kádár, care-i mulţumea lui Dumnezeu: „Tu eşti Pomul Vieţii din legendele străvechi,/ Izvorul eternului foc incandescent/ sursă a creaţiei Tale,/ [din care] au apărut şi [în care] au dispărut toate,/ [eşti] biruitorul nopţii intrigante,/ Cel la care ne reîntoarcem cu toţii.”

Runele ungureşti diferă de cele nordice, germanice, a căror popularitate a renăscut după ce J. R. R. Tolkien le-a folosit în romanele sale eroice din ciclul „Pământului de Mijloc". Un comentator hâtru a remarcat: „ele au un singur lucru în comun, faptul că la un moment dat în istorie au fost folosite în scopuri oculte de către politicieni”. În prezent, acest tip de scriere constituie o parte o moştenirii culturale maghiare, perpetuată prin activitatea unor cercuri sau tabere de profil, prin studiile savanţilor sau romanele care au ca subiect perioada Descălecării, viaţa din Secuime sau incursiuni şi aventuri în lumi magice. Ca urmare a răspândirii informaticii, au apărut diferite seturi de fonturi şi o serie de programe de transcriere pentru calculatoare.

Soarta monumentului lui Tuhutum n-a fost lămurită până în prezent. Cum l-am găsit trecut în „Marele Lexicon Révai”, mi-a trezit interesul. I-am întrebat pe bătrânii de pe strada Crasnei, însă nu m-au putut lămuri. Se zice că a fost dărâmat în 1968. Vulturul de stepă a fost purtat prin depozite şi pivniţe, până când i s-a pierdut urma. Nu credem că a fost dus şi predat la fier vechi, ca să fie topit, deşi pe vremea lui Ceauşescu s-au întâmplat multe grozăvii. În 2002 am propus să fie căutat şi apoi expus la Galeriile Sima, un loc unde iubitorii şi criticii de artă să aibă acces la el, să-l examineze, să-şi bucure privirea cu lucrul ieşit din mâinile unui meşter. Se cuvine ca Zalăul să-şi recapete arta, istoria, comorile.


Articol apărut în :
Caiete silvane, nr. 3 (38) / martie 2008, pag. 24.


BIBLIOGRAFIE :
Anonymus Notarius, Gesta Hungarorum. În volumul: Gheorghe Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor / Fontes historiae Daco-Romanorum, Tipografia Bucovina I. E. Toroutiu, Bucureşti, 1934.
John Ronald Reuel Tolkien, Stăpânul inelelor, Editura RAO, Bucureşti, 2002.
Petri Mór, Szilágy vármegye monographiája, 1901-1904.

Babits Mihály - Viespile lui Cristofor

(c) 2007 - Györfi-Deák György


Nu prea sunt familiarizat cu ştiinţele naturii, de aceea voi fi un pic mai reţinut în povestirea acestei întâmplări neobişnuite, dar poate că specialiştii îi vor desluşi tâlcul. Cristofor Văztoteanu a fost un cercetător independent, o specie destul de răspândită pe la noi. Locuia în oraşul M., părea să fie un om bogat şi-l preocupau numai misterioasele sale experimente. Uneori trecea pe la Otto Herman, cu care îi plăcea să discute câte-o jumătate de zi, totuşi îmi povestea numai mie despre cercetările sale aparte, probabil deoarece se jena să prezinte latura lor fantastică unui om de ştiinţă raţional. Nu mi-am dat seama nici până azi cât de serioase erau.

Stăteam odată în grădina lui, protejată de un gard înalt, peste care se întindea hăţişul înspinat al plantelor. Eram ameţit, aproape sufocat de miresme, iar ochii îmi scânteiau, deoarece în aer pluteau mii şi mii de fărâme vegetale, flori, zdrenţe verzi, şi albe, şi pestriţe ale vegetaţiei luxuriante, apoi chiar mi s-a năzărit că nişte tulpini mărunţele valsau, cu rădăcini cu tot, se mişcau în zig-zag purtate de vânt, ca şi cum toată grădina s-ar fi rotit cuprinsă de un tainic vârtej. Era un fenomen despre care auzisem şi înainte, deoarece, cu toată amplitudinea redusă a mişcării, adesea se întâmpla ca plantele şi florile scăpate din grădina lui Văztoteanu să cadă pe parcelele învecinate, unde se fixau în sol, ca apoi să dispară pe neanunţate. Lumea vorbea că florile lui Văztoteanu sunt vii şi că pot să zboare ca păsările. L-am şi întrebat: cum adică? El a confirmat povestea, spunând că zvonul cuprinde un sâmbure de adevăr, deoarece, prin sensibilizarea senzorilor tactili şi stimularea artificială a sistemului nervos primitiv al plantelor, a reuşit să activeze germenii capacităţii de mişcare: plantele îşi puteau înfige rădăcinile cu uşurinţă şi să se fixeze; când cădeau, puteau cu adevărat să se ridice „în picioare". Pe de altă parte, îşi retrăgeau cu uşurinţă rădăcinile la prima pală de vânt, atunci când, dintr-o pornire embrionară, simţeau că se plictisesc şi doreau să-şi schimbe locul. Cam atât am priceput cu mintea mea de nepriceput, atât vă şi spun.

Dar Văztoteanu făcea experimente şi cu insectele, continuând unele dintre cercetările atât de popularului Fabre. În primul rând, era interesat de organele de simţ. Dacă prinzi o femelă fluture, o duci în cameră şi  deschizi fereastra dinspre grădină, în câteva ore încăperea se va umple cu sute de exemplare superbe de fluturi masculi din aceeaşi specie, chiar dacă este vorba despre un soi rar ori unul cu totul străin, ce nu poate fi întâlnit pe o rază de zeci de kilometri împrejur. Ce-i mână pe îndepărtaţii curtezani către frumoasa aflată dincolo de sate, dincolo de hotare? Ce anume le anunţă existenţa ei? Ce fel de minune legată de simţuri sau de instinct reprezintă? Cine ştie. Simţul olfactiv uman, ori chiar nasul celui mai straşnic câine de vânătoare, nu este capabil să semnaleze prezenţa minusculei zburătoare, în imediata noastră apropiere. Poţi chiar să plasezi animalul între nişte pereţi solizi de sticlă, ce nu lasă să se strecoare nici o frântură de miros: rezultatul va fi acelaşi.

Văztoteanu a afirmat în repetate rânduri că a găsit un fir ce-i va permite să demonstreze existenţa celui de-al şaselea simţ, pe deplin funcţional în cazul acestor fiinţe mici şi atât de perfecte precum fluturii, nu-i aşa? Nu ştiu dacă avea dreptate; pot doar să vă povestesc cele văzute de mine. Într-o zi, pe înserate, i-am deschis poarta pe neaşteptate şi m-a oprit sunetul unor bâzâituri şi şuierături neobişnuite. Zvonul venea dinspre fereastra laboratorului şi, întrucât era deschisă, m-am uitat prin ea şi am văzut un fel de ştiubei uriaş, a cărui suprafaţă era complet acoperită de mulţimea fojgăitoare a mii de insecte asemănătoare unor viespi, astfel încât nu-i rămase nici o părticică liberă. Era o privelişte terifiantă, deoarece însuşi ştiubeiul părea să se mişte, iar dintre bogatele armonici ale zumzetului atotacoperitor parcă se auzea şi un sunet omenesc, asemănător unui strigăt disperat de ajutor. Mai târziu, când am stat să mă gândesc, mi-am spus că aş fi putut observa că misteriosul ştiubei, văzut de departe, prin fereastra deschisă, semăna întrucâtva cu bustul şi capul unui om trupeş; în minte îl văd ca pe o statuie vie, fremătătoare. Dar atunci, surprins de îmbulzeala viespilor şi de zborul florilor, n-am avut răgazul să discern cele văzute, mai ales că, brusc, dinspre grădină apăru ca un nor ceva nemaivăzut, imens, ca un zid strălucitor şi compact de flori albe, îndreptându-se direct către mine şi izbindu-mi nasul cu o mireasmă puternică, aproape imposibil de suportat. Armata de flori se apropie zburând ca un stol de porumbei albi, ca o falangă străbătută de o stranie solidaritate, iar la apariţia ei viespile s-au desprins pe neaşteptate de peretele imensului ştiubei, decojindu-se în grupuri de sute şi sute de insecte şi s-au repezit către flori, cuprinse parcă de vârtejul unei noi dorinţe, val după val. Plantele s-au îmbulzit una-ntr-alta în urma unei tentative de grabnică retragere şi, profitând de o schimbare a curentului de aer, au trecut îndărăt, pe deasupra capului meu, atrăgând mulţimea neliniştită a viespilor, astfel încât obrazul îmi fu lovit năvalnic ba de cozile umede şi reci, ba de trupurile fremătânde ale viespilor.

Înspăimântat, m-am retras ţeapăn, am trântit poarta în urma mea şi am tulit-o din grădina însufleţită, fără să mai ciocănesc în uşa proprietarului ei. Cristofor Văztoteanu m-a căutat în seara aceleiaşi zile, în restaurantul meu preferat. Avea chipul neobişnuit de palid, nebărbierit şi plin cu coji de bube; parcă şi faţa îi era umflată. Îşi prăbuşi mătăhălosul trup pe scaunul din faţa mea şi sorbi pe nerăsuflate o halbă de bere.

- Viespile lui Cristofor ! spuse horcăind. Nişte experimente senzaţionale! Ce mai zumzăie, puturoasele! adăugă şi îşi ridică ambele mâini în dreptul urechilor, într-o mişcare de alungare a unor minuscule zburătoare.

Fără nici o introducere, i-am povestit cele văzute. Mi-a răspuns cu un alt horcăit.

- Viespile lui Cristofor! Aşa le vor boteza, după numele meu. O specie fără ac şi cu pântecul alb. Dumneata oricum nu vei ţine minte o denumire latinească. Dar de azi înainte vor fi: viespile lui Cristofor. Lua-le-ar naiba!

Şi făcu din nou o mişcare de apărare.

- Am făcut nişte experimente, folosind secreţia feronomică a femelei. E o chestie pe care jigodiile o simt de la zece kilometri depărtare, dar nu ca urmare a mirosului, asta-i sigur. Cât se poate de sigur. Aţi văzut floarea aceea puturoasă, cu corola mare, albă - e un soi de Datura. Deşi ea împrăştie un miros puternic, o simt numai când se află în imediata lor apropriere. În schimb, sunt nişte bestii hulpave.

Îşi încreţi fruntea şi-şi ridică degetul, dar se plezni iar peste ureche, cu o expresie de spaimă. Apoi, liniştindu-se un pic, continuă:

- Lacome ca porcii! Norocul meu. Se pare că, pentru ele, hrănirea e mai importantă decât dragostea. Când simt putoarea imensei flori, uită de femela de dragul căreia au parcurs o cale atât de lungă... O abandonează pe Elena şi, tuleo, hai să-nfulecăm miere! Spre norocul meu.

La vederea mutrei mele nedumerite, îl pufni râsul.

- Înţeleg! Eu eram ştiubeiul uriaş pe care l-ai văzut. Eu eram femela, eu eram Elena, eu eram marea lor dragoste. Totul din cauza apei din lighean, nenorocita. Datorită zăpuşelii, m-am spălat de mai multe ori, la bustul gol, acolo, în laborator. Şi se pare că în apă au căzut câţiva stropi din soluţia care conţinea o cantitate imperceptibilă de feromoni secretaţi de femelă. N-a fost imperceptibilă defel pentru gângăniile acestea. Ooh! Ce zumzet! Credeam că nu se va termina în veci, că voi surzi.

Sări nervos în sus. Era atât de deznădăjduit, încât făcu un efort vizibil să se stăpânească şi să se aşeze iar.

- Nu m-am speriat, continuă, deoarece ştiam că ele nu pot să mă pişte. Dar a fost ceva îngrozitor, insuportabil. Dintre toate, cea mai rea e senzaţia de mâncărime. Mă furnică peste tot, m-a ros până la suflet. M-au salvat florile.

Şi se aplecă înspre mine.

- Ştiţi, uneori cred că au venit dinadins, ca să mă ajute. Totul e atât de misterios. Să luăm viespile, cum de pot simţi imperceptibilul? Şi aflaţi că...

Sorbi din bere şi îşi flutură din nou palma pe lângă ureche.

- E o senzaţie ciudată, despre care nu îndrăznesc să vorbesc. Toată mulţimea aia de viespi era amorezată până la urechi, venise la chemarea dragostei. Eu le-am înşelat aşteptările, prin urmare m-au podidit. M-au scăldat în apele dorinţei, lăsându-mi o patimă oarbă, misterioasă, nepotolită. M-au acoperit în întregime, şi ochii, şi nasul. Oooh! Braţul mi-a amorţit, ca şi cum ar fi atârnat înfăşurat într-o plasă. Şi totul nu-i altceva decât Dragostea Insectelor. Mă furnică pe dinăuntru, îmi zumzăie în urechi. A rămas în mine!

- Înţeleg, l-am liniştit, iar el îşi puse mâna deasupra mâinii mele.

- Am nişte senzaţii teribile, mă chinuiesc nişte pofte despre care nu vă pot vorbi. Porii pielii îmi tresaltă, celulele îmi vibrează - se-mperechează. Nu simţiţi? Ştiu că e doar o manie; oare voi scăpa de ea vreodată? Vă rog, lăsaţi-mă să dorm la dumneavoastră, mi-e frică să mă întorc acasă...

Mâna îi sălta necontrolată în palma mea, aşa că l-am dus acasă. Dimineaţa ne-am despărţit şi, după aceea, ne-am mai întâlnit o singură dată, la piscină. Slăbise foarte tare, era agitat, îşi tot flutura mâinile, mi-a răspuns absent la salut şi s-a aruncat în apă cu avântul unui sinucigaş. Dar nu şi-a luat singur viaţa, deşi n-a apucat să trăiască prea mult. Nu ştiu nimic despre felul cum a murit. Odată, în timp ce mă plimbam prin cimitirul din M., am descoperit o piatră funerară cu următoarea inscripţie:

     Dr. Cristofor Văztoteanu,

     a trăit 55 de ani

    

Mormântul era acoperit de flori şi de mireasma lor: am recunoscut imediat Datura uriaşă. Iar în jurul său roiau insectele, cu un zumzăit ameţitor: viespile lui Cristofor.


traducere de Györfi-Deák György


Ediţia de bază:Babits Mihály, A Kristóf-darazsak.
În vol.: Galaktika 35, tudományos-fantasztikus antológia, Kozmosz Könyvek, Budapest, 1979, pag. 98-100.


Apărută în:
Almanah Science Fiction Helion, Timișoara, 2007

Babits Mihály - „Câinele”

(c) 2006 - Györfi-Deák György



Întâia oară, ne-am întâlnit cu „Câinele” în timpul războiului. Mi s-a plâns că-l doare îngrozitor capul: îl deranjau mirosurile. Aromele culinare strecurate prin uşile restaurantelor, gazul de eşapament al maşinilor de pe stradă, ba chiar şi miasmele mizeriilor ascunse în reţelele subterane de canalizare, lucruri pe care nu le simţea nimeni altcineva, îl terorizau şi îl urmăreau până în cel mai ascuns ungher al casei, până în dormitor. Cu amărăciune, blestema restricţiile provocate de război, din cauza cărora nu putea să părăsească Budapesta.

- Credeţi-mă, îmi vine să mă arunc în Dunăre.

- Dar, de fapt, de ce anume suferiţi?

- De unde să ştiu? Aşa a fost din copilărie... Simt mirosurile la fel de puternic ca un câine. Dacă mingea nimerea în boscheţi, o găseam imediat, deoarece mă ghidam după odoarea mâinilor.

- E ceva provocat de o hipertrofiere maladivă a organului de simţ?

- Mult mai mult. E ceva ancestral, animalic...

- Un atavism?

- Probabil că da. Nimeni din familie n-a suferit vreodată de ceva asemănător - sunt singurul la care a apărut. Dar legenda spune că străbunicul meu ar fi fost vârcolac - ştiţi ce-i ăla?

L-am privit pe neobişnuitul meu interlocutor şi am remarcat mărimea neobişnuită a nărilor, tensiunea nervoasă a muşchilor feţei.

- Şi v-a chinuit şi în trecut?

- Nu vă puteţi imagina cât de tare. Percepeam picăturile de sudoare ale bucătăresei, căzute în mâncare şi miasma cadavrelor întinse pe catafalc. Nu vă spun ce simţeam în cazul celor vii - chiar mama mea! Înfiorător!

Îşi netezi fruntea cu o mişcare nehotărâtă.

- Dar, e drept, uneori mi-a oferit nişte plăceri nepământene, adăugă de parcă ar fi mărturisit ceva ruşinos.

Apoi i-a venit pofta să se joace. Mi-a dat o batistă şi m-a rugat s-o ascund undeva în încăpere. A găsit-o imediat.

- De ce nu v-aţi făcut detectiv?

- Să devin un câine poliţist? îmi răspunse amărât. Eventual, să dau spectacole la bâlci. Aş putea să trăiesc folosindu-mi nasul. Dacă ar merita să trăiesc astfel.

- Poate că vă veţi vindeca - l-am consolat.

- Chiar credeţi? Să mă aleg cu un guturai sănătos şi să-mi pierd simţul olfactiv... Ar fi singura soluţie. Cât timp lumea nu poate fi „dezodorizată”, nu există posibilitatea să-mi închid nările, precum ochii. Oho! Nici când dorm nu mă odihnesc: până şi în timpul somnului visez miresme...

Mai târziu, am auzit că neobişnuita înzestrare i-a fost de folos pe câmpul de luptă, unde s-a prezentat ca voluntar, probabil împins de zbuciumul disperării. Se povesteşte că a îndeplinit ca cercetaş o mulţime de misiuni încununate de succes. Simţea de la o distanţă de câţiva kilometri mirosul de praf de puşcă al bateriilor inamice camuflate ori îi găsea imediat pe spionii pitiţi în desiş. Cu mine s-a reîntâlnit abia după terminarea ostilităţilor şi atunci arăta cu totul schimbat: faţa îi radia, nările dilatate îi fremătau ca nişte aripi ori ca velele unei corăbii în bătaia brizei, nu încerca să ascundă faptul că era fericit.

- E un parfum, prietene, care-mi umple sufletul; evident, un parfum de femeie, care-i soţia mea. Ooo! ce mireasmă dulce, curată şi strălucitoare! Aş recunoaşte-o oriunde, din depărtare, cu ochii închişi şi l-aş putea urmări cum ţine câinele urma, pe drumuri şi prin părţi necălcate de picior - precum am şi descoperit-o, ademenit de parfumul ei, de care m-am îndrăgostit înainte să-i văd chipul sau să-i aud glasul. Ooo! ce o adiere liniştitoare, sfântă, ca de balsam. Cu totul diferit de sudoarea acestor mizerabile femele în călduri! făcu un gest către strada unde, în soarele de amiază, forfoteau cele mai de seamă doamne din oraş.

- Prietene, mireasma ei e atât de îmbătătoare, încât de dragul ei m-am împăcat cu toate miasmele şi parfumurile din lume. De atunci, trăiesc învăluit de ea şi nu vreau să mă mai întâlnesc cu nimeni altcineva, aşa că mă voi ascunde împreună cu ea: îmi voi cumpăra o moşie, îmi voi construi un castel! zise şi nu erau vorbe aruncate în vânt, deoarece era un om înstărit.

Era atât de fericit şi îi mergea atât de bine, încât chiar m-a chemat să-i vizitez noua reşedinţă, castelul miresmei. Cum împrejurările nu mi-au permis să dau imediat curs invitaţiei, m-am trezit, după doar câteva luni, într-o seară, că m-a căutat el, spre marea mea uimire, dar Doamne! abia l-am recunoscut. S-a prăbuşit pe un scaun, gâfâind înfierbântat; a protestat speriat când am încercat să-i torn un păhărel de coniac, deoarece nu suporta mirosul de alcool, pe care-l simţea în ciuda uşii închise a dulăpiorului.

- Mi s-a întâmplat ceva îngrozitor! îmi spuse.

Şi apoi, arătând spre locul unde se afla coniacul:

- Da, era acelaşi miros, acest miros!

Nările i s-au dilatat înspăimântător, ca la animalele sălbatice, iar ochii îi pluteau în sânge.

- Am omorât un om! strigă.

Speriat de nările fremătătoare, parcă pline de duhoarea sângelui, l-am rugat să-mi explice ce s-a întâmplat.

- Am simţit un miros, gemu, un miros străin în camera ei... în dormitorul ei... mirosul unui bărbat străin, amestecat cu o vagă urmă de coniac, lucruri pe lângă care aţi fi trecut nebănuitor, dar eu le-am simţit, le-am simţit! „Cine te-a vizitat?” „Ooo! Micul meu gelos!” „Îi simt răsuflarea.” „Şi ce treabă ai cu ea?”. Mă tachina, ar fi trebuit să observ că doar mă necăjea, ori poate chiar am înţeles acest lucru, dar nu m-am putut stăpâni! Mirosul m-a înrobit şi am pornit pe urma lui, precum un câine se ţine de prada lui, dincolo de poartă, prin grădină, pe drum, înspre pădure, ba chiar m-a atras în pădure. Simţeam cum s-a trezit în mine instinctul dulăului pornit în hăituirea prăzii, o putere teribilă, irezistibilă. Frunzişul a ascuns soarele. Parcă decăzusem într-o stare ancestrală, într-o teribilă stare primitivă! Mirosul mă atrăgea, ardea dinaintea mea, mă ducea orb, fără să realizez ce fac. Am uitat de toate, nu exista nimic altceva în afara de miros! Nu eram gelos, nici măcar nu mă gândeam la soţia mea, ci doar la pista de urmărit şi la prada mea. Pentru că pornisem la vânătoare! Dintre sutele de mirosuri, dinaintea mea ardea singur unul, cu focul roşu al vicleniei îmblănite. Într-un sfârşit, l-am prins din urmă pe om. Era unul dintre vânătorii angajaţi chiar de mine, pe care îl rugasem să treacă de dimineaţă pe la soţia mea, deoarece auzisem că are nişte veveriţe domesticite şi doream să-i fac femeii mele o bucurie... Dar uitasem de toate acestea, aşa cum nici mirosul nu-mi dezvăluise identitatea feciorului, pe care abia-l cunoşteam, întrucât nu prea participasem la goane şi îmi îngrijeam parcul de vânătoare doar ca să-mi etalez bogăţia... Totuşi, ar fi trebuit să-mi dau seama cine era omul şi ce treabă îl aduse, dar nu mai eram capabil să mă gândesc la nimic altceva, numai la urma mea, la mirosul teribil, aţâţător al pistei urmărite atâta timp, care-mi biciuia toţi nervii... Flăcăul încremeni speriat, ca la comanda „drepţi!”, apoi nu-mi mai amintesc nimic. Am simţit doar mânerul unui cuţit în palmă, poate era chiar cel vânătoresc al pădurarului, apoi m-am trezit în timp ce muşcam, sfâşiam, sfârtecam trupul neînsufleţit, după chipul în care se poartă câinele cu prada însângerată; la fel cum, odinioară, omul cavernei îşi măcelărea rivalul.


traducere de Györfi-Deák György


Ediţia de bază:
Babits Mihály, A „kutya”.
În vol.: Galaktika 35, tudományos-fantasztikus antológia, Kozmosz Könyvek, Budapest, 1979, pag. 100-102.

Apărută în:
Caiete silvane nr. 8 (20)/ septembrie 2006

Prefaţă la prima ediţie

Dedic această carte poetului şi publicistului Daniel Săuca, din a cărui iniţiativă a luat naştere şi sub a cărui îngrijire atentă a crescut şi a căpătat volum. Ea cuprinde o serie de articole publicate în cotidienele „Transilvania Jurnal” (Ediţia de Sălaj) şi „Jurnalul Sălajului”, din toamna anului 2000 până în vara lui 2003. Într-un fel, ele au continuat preocupările similare, manifestate anterior în revistele „Limes” (redactor şef: Dr. Cornel Grad) şi „Raftul liber” (director: Silvia Cosma). Îi rămân recunoscător lui Cătălin Ionescu, editorul revistei „Pro-Scris”, care m-a învăţat cum să realizez volume electronice. Le mulţumesc tuturor pentru bunăvoinţa şi încrederea dovedită.

În toate împrejurările, intenţia a fost să prezentăm lucruri specifice Ţării Silvaniei, fapte şi realizări culturale ieşite din comun, menite să definească un loc în istorie, să rememoreze momente de glorie, să recupereze strădanii, să analizeze activitatea unor personalităţi despre care nu s-a putut vorbi înainte de 1989.

Sălajul se poate mândri cu multe realizări deosebite, prea puţin cunoscute de marele public. Sculptorul Fadrusz János a realizat la cererea oraşului Zalău două statui, a căror istorie centenară e plină de învăţăminte. Tot aici a fost emisă o serie de timbre mai puţin obişnuite, pe care nu scria nici „Poşta română”, nici „Magyar Posta”, ci „Poşta Sălajului”. În Crasna a fost înfiinţată prima grădină botanică din ţară, vizitată şi de Fazekas Mihály, autorul celebrului „Ludas Matyi” (Mateiaş Gâscarul). Lângă Şimleu a fost omorât balaurul de pe blazonul familiei Báthory, nobili din care s-au ridicat principi, cardinali, ba chiar capete încoronate. În Cuciulat se găseşte una dintre cele mai vechi peşteri pictate din Europa Centrală. Jiboul se remarcă prin grădina botanică, dezvoltată pe locul unui arboretum exotic plantat în secolul al XVIII-lea. Pe Ciglentir, principele Rákóczi Ferencz II. a pierdut bătălia din 11 noiembrie 1705, eveniment tragic a cărui amintire dăinuie într-o serie de legende. Tot aici a luat fiinţă prima grădiniţă din Ardeal. În drum către „Casa cu hegheduşi” de deasupra Halmăşdului, am poposit în Nuşfalău şi Drighiu. Am adunat legendele despre locurile unde diavolul şi-a băgat coada şi a încurcat oamenii: Cristolţ, Glod, Treznea, Buciumi. Am urmărit expediţia Greenpeace pe Someş, care a refăcut drumul plutelor încărcate cu sare de Dej. Ne-am reamintit de părintele greco-catolic Laurenţiu Bran din Someş-Săplac (azi Aluniş), primul român care l-a tradus pe Eminescu într-o altă limbă. Ne-am recules în faţa bisericilor de lemn, mărturii ale evurilor când Domnul cobora pe pământ, printre credincioşi. Am urmărit periplul transilvănean al lui John Smith, conducătorul primei colonii care a supravieţuit iernii americane, bărbatul de care s-a îndrăgostit prinţesa indiană Pocahontas. Am popularizat colindele româneşti şi am scris despre obiceiurile de iarnă ale maghiarilor.

Spre deosebire de Petri Mór, a cărui construcţie monografică s-a remarcat prin sobrietate şi exhaustivitate, articolele de faţă se apropie mai degrabă de anecdotic şi poveste, descriind într-un limbaj simplu întâmplări de pomină, cu un iz senzaţional, specific stilului jurnalistic. N-am dorit să alcătuim o monografie, ci doar să ajutăm la perpetuarea mentalităţilor, tradiţiilor şi legendelor locale. Dar, în spatele aparenţelor, a stat o muncă de documentare îndelungată, oglindită de bibliografia conexă anexată la sfârşitul fiecărei scrieri, pentru a permite cititorului şi specialistului să regăsească fiecare sursă de informaţie primară ori secundară legată de subiectul tratat.

Adesea, documentarea a presupus şi traducerea unor fragmente inedite, în special din limba maghiară, menite să reconstituie întâmplările dinainte de 1918, recurgând la sursele primare. Majoritatea ar trebui traduse în întregime şi publicate, atât în limbile vorbite în Sălaj, cât şi în cele de circulaţie internaţională, efort care va necesita în primul rând crearea unui anumit climat politic şi abia după aceea identificarea oamenilor potriviţi şi alocarea resurselor.

El nu va fi zadarnic, dacă vom dori să ne afirmăm identitatea culturală în contextul integrării europene şi să arătăm lumii că există frumuseţi sălăjene, că suntem urmaşii unor oameni muncitori, dedicaţi unor pasiuni nobile şi avem o moştenire culturală seculară, pe care dorim să o punem în valoare şi să o transmitem urmaşilor.

O statuie cât veacul

În 18 septembrie se vor împlini 100 de ani de când în centrul Zalăului a fost amplasat grupul statuar realizat de Fadrusz János, sculptorul care, asemeni lui Constantin Brâncuşi, s-a născut într-o familie de ţărani săraci, dar a avut geniu, a muncit din greu şi a ajuns celebru. Compoziţia cuprinde două figuri, doi oameni uniţi printr-un ideal: libertatea umană. Atât aristocratul Wesselényi cât şi baciul Samson Pop, zis Corela, au trăit la poalele monumentalului Piscui ce străjuieşte Jiboul şi câmpul de bătălie pe care a pierit oastea principelui Rákóczi; primul în cel mai mare castel baroc din această parte de lume, celălalt într-o colibă ciobănească din Rona, satul vecin de dincolo de apa Someşului. Să spunem câteva cuvinte despre fiecare.


SCULPTORUL

Fadrusz János a văzut lumina zilei la Bratislava, în 1858. După ce a terminat şcoala elementară, a absolvit două clase de gimnaziu în Bratislava, apoi părinţii, care nu aveau pământ, l-au înscris ucenic la un lăcătuş. Tânărul i-a uimit pe meşteri cu ciopliturile sale în lemn, iar la examenul de meserie a prezent o poartă forjată de fier cu care a obţinut o medalie de aur. În 1875, ajunge la şcoala de artă din Zayugroc, dar cariera sa a fost definitiv determinată abia după ce a fost încorporat (a fost bună şi armata „chezaro-crăiască” la ceva). În perioada cât şi-a satisfăcut stagiul militar la Praga, l-a cunoscut pe celebrul sculptor ceh Myslbek, care l-a convins să persevereze.

După ce a fost lăsat la vatră, a început să-şi câştige existenţa cu picturi pe porţelan. Începe să realizeze şi sculpturi. Capul lui Ahasverus realizat din ghips a atras atenţia cunoscătorilor. Cu ajutorul unor iubitori de frumos, tânărul a dobândit o bursă şi a studiat în atelierului sculptorului neobaroc Tilgner, iar apoi a devinit elevul sculptorului Hellmer. Pe lângă „temele” de studiu obligatorii, harnicul student a realizat o întreagă serie de portrete: Cesar Scomparini (1886), Naiszidler Károly (1889), doamna lui Ortvay Tivadar (1888) etc. Devine celebru după ce realizează crucifixul care azi se găseşte la Galeria Naţională Maghiară. Prima comandă importantă a constituit-o realizarea statuii împărătesei Maria Tereza de la Bratislava. În 1894 se prezintă la concursul pentru realizarea unei statui ecvestre a regelui Matei Corvin la Cluj şi proiectul său câştigă competiţia. Statuia a fost dezvelită în 1902. În acelaşi an a fost instalată şi statuia lui Wesselényi în centrul oraşului Zalău, iar ulterior tot acolo a realizat şi un monument destinat descălecării căpeteniei ungureşti Tuhutum (vă reamintim că Zalăul este una dintre primele localităţi pomenite în Cronica lui Anonymus).

Fadrusz a mai realizat cele două statui alegorice amplasate în 1893 pe Ministerul Justiţiei de atunci, astăzi muzeu de etnografie; statuia ecvestră a lui Wenckhein Béla (1901); statuia lui Tisza Lajos (1904). Un alt grup statuar cunoscut este cel al lui Toldi cu lupii (1902), aflat în prezent tot la Galeria Naţională Maghiară. A murit la Budapesta, în 1903. Precum se va vedea mai jos, posterioritatea încă n-a ajuns la o concluzie definitivă în ceea ce priveşte valoarea operelor sale. Totuşi, vocile avizate ponderate, demne de încredere, îl remarcă pentru că „a reuşit să se îndepărteze de spiritul epocii, care punea accentul pe aspectele exterioare patetice, false şi să creeze opere ce perpetuează tradiţiile clasice ale sculpturii”.


UN NOBIL CU ADEVĂRAT NOBIL

Tânărul baron Wesselényi Miklós de Hodod a fost una dintre figurile proeminente ale revoluţiei paşoptiste din Ardeal. Ca să nu fiu bănuit de subiectivism, voi cita portretul făcut de George Bariţiu în monografia sa istorică „Părţi alese din istoria Transilvaniei, pe două sute de ani din urmă”: „deştept la minte, însă şi de o tărie fizică robustă, spătos şi vânos, om de aceia pe care românul îi numeşte Sfarmăpietrii, era ţinut de către părintele său ca să se deprindă în toate ramurile gimnastice, umblare la vânat, călărit, luptat în arme, alergat, călătorit zile întregi pedestru şi altele ca acestea...” Deşi nobil şi privilegiat, tânărul Wesselényi a încercat să schimbe statutul social al iobagilor săi, să facă oameni liberi din ţăranii arşi de soare. Când vântul schimbării a început să bată şi revoluţiile europene au secerat ultimele rămăşiţe de feudalism, Wesselényi Miklós, deşi orb şi bolnav, a ţinut să vină în întâmpinarea vremurilor şi, întocmai ca şi Dinicu Golescu în Muntenia, şi-a eliberat pălmaşii şi i-a împroprietărit cu fâşia de pământ pe care o munceau, deşi nu exista nici o lege care să-l oblige să facă aceasta. În 27 martie el îi scria lui Wesselényi Ferenc: „Dragul meu prieten. Îţi trimit acea declaraţie care ieri a fost citită şi explicată ţăranilor mei. Românilor le-a citit-o protopopul din Popteleac tradusă în româneşte. Oamenii au primit-o cu mare simpatie. Sper că şi efectul va fi favorabil...” (scrisoare e publicată în întregime în vol.: Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania, vol.I, 2 martie-12 aprilie 1848, Editura Academiei R.S.R, Bucureşti, 1977, p. 148)

Nu a fost o hotărâre oportunistă, cum încearcă unii să acrediteze ideea. Toată viaţa lui Wesselényi a fost consacrată emancipării iobagilor. Pentru aceasta a susţinut şcoala din localitate, a creat prima grădiniţă din ţară, a organizat prima şcoală agricolă, unde i-a învăţat pe tineri cum să se gospodărească. Vocilor care mârâie că a făcut toate acestea doar ca să maghiarizeze populaţia românească le reamintesc că tinerii care se înscriau în şcoala agricolă din Jibou trebuiau să cunoască limba română ÎN MOD OBLIGATORIU. Wesselényi a fost primul cetăţean european din acest colţ de lume, pionierul dezvoltării industriale a unei zone în care numai Nicolae Ceauşescu a mai făcut câte ceva (dar prost gândit), intelectualul care a combătut prejudecăţile unei societăţi anchilozate în apărarea privilegiilor pe care le deţineau o mână de oameni. Pentru toate acestea, merita o statuie şi ne bucurăm că Zalăul i-a dedicat-o amintirii sale.


BACIUL SAMSON POP DIN RONA

Ciobanul care se apropie respectuos, însă nu servil, de seniorul cocoţat pe un ţanc de stâncă, a fost modelat de Fadrusz după chipul unui cioban din Rona, în vârstă de 80 de ani, pe nume Samson Pop. Folclorul local a interpretat astfel compoziţia: „Da' unde ţi-s oile, bade?” „Iaca or plecat să-şi coate un măgar”. O variantă din 1988, care încă mai circula după Revoluţie, prezenta „poanta” într-o variantă radical schimbată. „Da' unde ţi-s oile tale, tovarăşe cioban?” „Iacă au trecut cu măgar cu tot în Ungaria”. Apoi, ca nimeni să nu mai repete păţania, Ceauşescu s-a apucat să întindă sârma ghimpată de-a lungul întregii graniţe de vest.

Octavian Goga cunoştea foarte bine dedesubturile ridicării statuii, probabil de la prietenul său, poetul Ady Endre, care fusese elev la colegiul Wesselényi din Zalău (actualul Colegiu Silvania). În mod interesant, „poetul pătimirii noastre” n-a ştiut să se identifice cu ţăranul mândru, a cărui înţelepciune şi cunoaştere adâncă îi brăzdează chipul în ridurile turnate în bronz. Într-unul dintre articolele sale din timpul războiului (1916), Octavian Goga îl acuza şi declara că nu şi-ar fi schimbat conştiinţa cu dânsul, văzând într-însul ditamai trădătorul de neam. Dar lui Goga nu i-au plăcut nici Iuliu Maniu, nici Alexandru Vaida-Voevod, nici alţi ardeleni care i-au criticat politica.

Nici Ady Endre nu i-a recunoscut pe strănepoţii lui Samson Pop în figura luminată de credinţa că Dumnezeu chiar i-a făcut pe toţi oamenii egali. În articolul său publicat în „Nagyváradi Napló” (Oradea), cu o zi înainte de dezvelirea grupului statuar, spunea:


„Ţăranul din vecinătatea Zalăului, cel al cărui bunic iobag a fost ridicat alăturea de Wesselényi, acum îşi amăgeşte foamea ce i-a cotropit pântecele ronţăind un măr sau un fir de paie. (...) [El] se buluceşte la porţile Bratislavei, ca să salute cu urale înţelegerea ce-l va jupui de piele, ca să sărute piciorul care-l va zdrobi, făcând tot ce a fost posibil ca să redevină iarăşi sclavul unor magnaţi înfumuraţi şi cu toane”.


Vor veni şi alţii, care vor judeca în fel şi chip atitudinea lui baciu Pop. Cu toţii uită un lucru, el e unul dintre noi, un om care, spre deosebire de domnii care îşi macină nervii şi sănătatea în lăcomia de a pune mâna pe putere, şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul, a trecut demn peste greutăţi şi umilinţe ca să descopere că aşteptările i-au fost împlinite. În împăcarea lui nu există nici un pic din mult amintita resemnare mioritică, ci făptura lui e plină cu seninătatea omului care ştie că nimic din cele ce-a pătimit nu-l va face să roşească când, depărtându-se de domnii pământeni, va da socoteală Domnului din ceruri.


ISTORIA PROPRIU-ZISĂ A STATUII LUI FADRUSZ

Povestea ridicării grupului statuar Wesselényi a apărut în numărul din 22 septembrie 1902 al săptămânalului „Szilágy”.

Încă la începutul ultimului deceniu al secolului XIX, fiecare localitate a început căutările de a se remarca în răstimpul sărbătoririi unui mileniu de la coborârea celor şapte triburi maghiare în câmpia panonică. Fiecare oraş, fiecare sătuc şi-a examinat istoria, şi-a căutat un model istoric pe care să-l perpetueze. În mod fericit, sălăjenii l-au ales pe tânărul Wesselényi Miklós. Ideea i-a venit profesorului Pungur Gyula, profesor la şcoala publică de băieţi din Zalău, care a înaintat inspectoratului şcolar judeţean o propunere în acest sens în 2 octombrie 1891. În şedinţa publică din 19 octombrie a consiliului judeţean, condusă de subprefectul Szikszay Lajos, propunerea a fost discutată şi aprobată. A fost constituită o comisie însărcinată cu construirea statuii din din care au făcut parte: subprefectul Szikszay Lajos, preşedintele comisiei; notarul şef Moni Gyula, secretarul comisiei; contele Bethlen András, ministrul agriculturii; Pechy Tamás, preşedintele Camerei Deputaţilor; Gyulai Pál, membru al Academiei de Ştiinţe şi Gerloczy Károly, viceprimarul Budapestei, ca membrii ai comisiei. Dintre aceşti şase membri numai doi aveau să apuce dezvelirea statuii, restul de patru trecând întru odihnă veşnică pe parcurs. Mai târziu, comisia a cooptat printre membrii ei şi pe baronul Diószeghy Zsigmond, primarul oraşului Jibou; Kincs Gyula, directorul colegiului evanghelic reformat din Zalău; Munczhart József, inginer-şef regal; dr. Both István, profesor la gimnaziul principal; dr. Veress Sándor, solgabirăul-şef din Zalău; antrepenorul Orbán Károly jr. şi dr. Octavian Felecan (Felekán Oktáv) vicenotar judeţean.

Prima şedinţă de lucru a avut loc în 9 noiembrie 1891. Atunci au fost redactate şi trimise primele liste de circumscripţie, care cereau persoanelor cu stare să sprijine ridicarea monumentului. Ea a fost urmată de o circulară trimisă în 13 decembrie tuturor organelor administrative din ţară.

Prima donaţie, de 10 forinţi, a sosit în 7 dec. 1891, din partea oraşului Vârşeţ (Versec), urmată în curând şi de alte donaţii mai substanţiale. Cea mai importantă dintre toate a fost donaţia de 1000 forinţi oferită de Budapesta. Judeţul Sălaj a contribuit la cheltuielile statuii cu 17.648 coroane şi 96 fileri în baza hotărârii 229 din 2 septembrie 1894. Actul oficial cuprindea cerinţele privitoare la întocmirea statuii. Potrivit acestora monumentul trebuia terminat în întregime şi amplasat până la 1 mai 1896; cheltuielile trebuiau să fie mai mici de 40.000 de coroane. Au fost invitaţi să participe cu lucrări la concurs artiştii budapestani Széchy Antal, Szenyi Károly, Bezerédy Gyula şi Holló Barnabas.

În cele din urmă, la competiţie au participat două lucrări, cele ale lui Holló Barnabas şi Bezerédy Gyula. După audierea opiniilor lui Zala György şi Strobl Alajos, comisia n-a acceptat niciuna dintre operele propuse. Nu se ştie cine a venit cu ideea să se vorbească cu Fadrusz János, care dobândise notorietate în urma realizării statuii împărătesei Maria Tereza din Bratislava şi tocmai câştigase concursul pentru realizarea statuii lui Matei Corvin din Cluj (despre modul în care a decurs concursul, vezi fragmentul din cartea lui Murrádin Jenő, publicat de cotidianul „Szabadság” (Cluj), nr.164 din 20 iulie 2002). Deşi era încă practic necunoscut în Ardeal, comisia l-a contactat pe artist prin intermediul deputatului dr. Neményi Ambrus.

Sculptorul a prezentat modelul în miniatură al statuii în ziua de 1 august 1896, care a fost acceptat cu bucurie de comisie. În zilele următoare, comisia a semnat şi contractul cu Fadrusz János. În temeiul acestuia, Fadrusz ar fi trebuit să pregătească statuia pentru dezvelire până la 1 iulie 1897, adică să întocmească modelul, să-l toarne în ghips, iar apoi în metal, muncă pentru care urma să primească 40.000 de coroane.

Pe atunci, locul statuii era stabilit în piaţa Kossuth (azi Iuliu Maniu), dar în 22 iulie 1899 Fadrusz a propus ca loc de amplasare definitivă bazinul fântânii arteziene din piaţa Kossuth. Comisia a luat o decizie în această privinţă în 29 aprilie 1900, când a solicitat în scris ca primăria să mute mai încolo bazinul fântânii.

În 30 ianuarie 1901 au sosit de la turnătoria budapestană Bescharner cele două personaje ale statuii. Ele au fost depozitate la sediul prefecturii, cu gândul că vor fi montate şi dezvelite în luna mai sau iunie a anului respectiv. Dar 1901 era un an electoral, aşa că în 27 februarie comisia s-a întrunit din nou şi a amânat evenimentul pentru luna septembrie. Tot atunci a fost luată hotărârea să-l invite pe Szilágyi Dezső, ministrul justiţiei, care urma să ţină cuvântarea festivă. Moartea ministrului a modificat acest plan. În 5 ianuarie 1902 a fost solicitat Thaly Kálmán să rostească discursul omagial, dar el nu a acceptat această sarcină de onoare, invocând motive de sănătate. În 22 martie toată lumea a căzut de acord asupra persoanei menite să ţină cuvântarea inaugurală. Profesorul universitar şi prozatorul Beöthy Zsolt şi-a asumat această sarcină nobilă. În şedinţa conducerii judeţene din 30 aprilie data festivităţii dezvelirii a fost stabilită drept 18 septembrie 1902, care a rămas definitivă.


NIŞTE STATUI FĂRĂ NOROC

Deşi s-ar crede că bronzul e un material nemuritor, care răzbate prin veacuri, iată că nu-i adevărat. Fadrusz n-a avut noroc cu statuile sale. Cea a Mariei Tereza a fost dărâmată după primul război mondial, fiind considerată ca un simbol al dominaţiei Habsburgice. Statuia lui Matei Corvin de la Cluj a purtat mai multe inscripţii, ultima fiind adăugată de actualul primar al municipiului Cluj, binecunoscutul Gheorghe Funar. Deşi a depus multe străduinţe, Funar încă n-a reuşit ceea ce le-a reuşit autorităţilor sălăjene în 1935 şi anume să demonteze statuia lui Wesselényi. Din fericire, ea n-a fost topită şi a fost remontată în 1942. După 1945, autorităţile comuniste au acceptat rolul jucat de baronul paşoptist în eliberarea iobagilor şi i-au dat pace, dar răbufnirile naţionaliste de imediat de după Revoluţie şi-au lăsat urma pe statuie. Într-o noapte din martie 1990 (cred că în 20, dar trebuie să verific în presa vremii), cineva a aruncat cu un borcan de vopsea galbenă (din cele folosite la vopsitul ţevilor de gaz) în baronul înmărmurit şi, deşi poliţia a reacţionat prompt şi a alergat la ceasul cucuvelelor să cureţe urmele barbariei, sub gulerul baronului se mai zăreşte şi azi o fâşie limonie uitată, pe care apărătorii ordinii n-au remarcat-o atunci la lumina becurilor de stradă.

Cu monumentul lui Tuhutum din Zalău e o altă poveste. Că n-a avut o viaţă lungă o dovedeşte faptul că nici zălăuanii cei bătrâni nu-şi amintesc de el. Din câte ştiu, vulturul fadruszian se află în custodia şi în pivniţele muzeului zălăuan, deoarece unii încă se tem că odată scos la lumină, el ar putea să dea cu ciocul. E o optică păguboasă, de tip „ochelari de cal”. „Turulul” din vârful fostului monument Tuhutum e totuşi opera unui sculptor renumit, ale cărui opere sunt cunoscute pe plan mondial, iar unele dintre ele sunt înscrise în patrimoniul UNESCO. Admitem că amplasarea lui într-un spaţiu public ar stârni dispute politice, mai ales între persoanele care nu ştiu o boabă de istorie, totuşi s-ar cuveni ca el să ocupe locul central într-una dintre sălile de la Galeriile Sima, pentru ca iubitorii şi criticii de artă să aibă acces la el, să-l examineze, să-şi bucure privirea cu lucrul ieşit din mâinile unui meşter.

Dar să fim precauţi, artiştii sunt invidioşi! De exemplu, statuia lui Wesselényi e considerată de actualii critici de la Academia maghiară de arte frumoase din Budapesta ca „o operă de duzină (zsánerszerű), în stil naturalist, care nu atinge nivelul celorlalte două (Maria Tereza şi Matei Corvin), dar care, în ciuda acestui fapt, s-a bucurat dintotdeauna de un succes deosebit” (navigaţi până la situl instituţiei amintite, verificaţi şi vă minunaţi).


Articol apărut în :
Transilvania Jurnal, 13 septembrie 2002, pag. 4.


BIBLIOGRAFIE :
Ady Endre, Wesselényi. În ziarul: Transilvania jurnal, 6 septembrie 2002, pag.4. Traducere de Györfi-Deák György.
George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, Braşov, 1994.
Beke György, Hepehupás Szilágyság (Prin hârtoapele Sălajului), Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1975.

Livada

(c) 2002 - Györfi-Deák György


Isidor şi Voichiţa cumpăraseră apartamentul de la inginerul B., care se hotărâse să emigreze în Australia, după ce se convinsese cu ochii săi că sârbii din Belgradul bombardat de americani duceau o viaţă mult mai decentă după zece ani de război decât românii după un deceniu de pace. Omului nu-i păsa că va petrece Crăciunul printre salcâmii în floare ori că de Florii va avea promoroacă în ferestre, numai să ştie că pruncii săi vor avea de toate şi munca lor va fi respectată.

La plecare, inginerul lăsase majoritatea mobilelor din casă, nemaivorbind despre garnişele de la fereastră, rafturile din cămară, dulăpiorul din baie, lucruri folositoare, făcute cu mână de meşter. Alături de toate acestea, rămăsese un tablou, agăţat deasupra comodei din dormitor.

La prima vedere, părea că numai rama e de el: un cadru solid de lemn, modelat simplu, fără zorzoane baroce, un dreptunghi impunător, cu un şanţ adâncit împrejurul barierei patrulatere, ca un fel de tranşee aurită cu marginile mult răsfrânte în exterior. În ochiul său, o pânză înnegurată, semnată lăbărţat şi indescifrabil, trata un subiect banal: o moară de vânt la marginea unui eleşteu, luminată străveziu de o lună cadaverică, pictată probabil cu alb de plumb. Pe un fel de debarcader, o siluetă feminină, înveşmântată într-o rochie sinilie, cu un şal aşternut pe umeri, scruta întunericul, cu cine ştie ce gânduri sinucigaşe.

- Să-l dai jos, că sperie copiii, hotărî Voichiţa.

Isidor se întinse după tablou şi-l desprinse din cui. Femeia adună cu mătura pânzele de păianjen, în spatele cărora apăru un dreptunghi de o culoare mai deschisă. Bărbatul întoarse pictura, pânza era bine prinsă şi întinsă pe un cadru solid, întărit la mijloc.

"E păcat s-o aruncăm", se gândi Isidor, căruia îi plăcea uneori să picteze. "O să desenez altceva pe ea".

În iulie se nimeri să fie o vreme secetoasă şi caniculară, aşa că într-o săptămână au zugrăvit toată casa, au apucat să cureţe parchetul şi geamurile şi să mute mobilele la loc. Dormeza au vândut-o la un preţ de chilipir, nu vroiau să doarmă într-un pat străin şi şi-au cumpărat un altul, tineresc, cu saltele din acelea relaxante. L-au aşternut, au pornit televizorul, să aibă copiii o ocupaţie, apoi s-au strecurat în dormitor şi s-au trântit în pat. Au constatat mulţumiţi că nu se aude nici o scârţâitură, nici un bufnet care să atragă atenţia micuţilor. Profitând de scurta acalmie oferită de desenele animate, Isidor se trase binişor înspre femeie, dar Voichiţa îşi eliberă braţul, ţinti cu degetul peretele gol, cel pe care fusese atârnat tabloul, uite acolo cuiul! şi decise:

- Aici trebuie să punem ceva.

- Să punem pictura înapoi.

- Grozăvia aia?

- Îţi desenez altceva pe ea, sări Isidor şi aduse tabloul, scoase pânza din el şi atârnă cadrul gol în cui.

- E mai bine aşa, decise Voichiţa şi-şi muşcă anume buza, trăgându-şi colţurile gurii în sus, într-un surâs ademenitor.

A doua zi, Isidor scoase o pensulă lată şi trase un grund fin peste întinderea de ape. Cum după uscare încă tot se mai zărea reflexia lunii în iazul de smoală, aşternu încă un strat, mai concentrat, să fie sigur că scapă de ea. Apoi se gândi : ce să picteze, o marină sau o scenă de vânătoare? Naturile moarte nu-l inspirau deloc. Ar fi îndrăznit să se apuce de un nud, dar ceva îi şoptea că Voichiţa n-ar fi agreat ideea. Şi-apoi ce să le explice copiilor, că ăştia bântuiau prin toată casa şi îşi trăiau din plin vârsta lui "de ce?" Trebuia să fie ceva senin şi ceva plin de viaţă. Asta e! O livadă de meri primăvara.

Puse mâna pe cărbune şi trasă două arce de cerc, unul mai abrupt, în prim plan, altul mai molcom, în fundal. Marcă punctele unde va planta trunchiurile de pom prin iarba fragedă de april. Vedea deja lumina blajină strecurată-n umbră printre ramurile înflorite şi auzea forfota albinuţelor.

- Tati, îmi cumpeli o oghindă magică? se agăţă Ani cu mânuţele de genunchii săi.

- Ce cauţi aici? o bruftului Isidor. Vezi să nu-mi răstorni vopselele!

- Vleau o oghindă magică!... porni fetiţa să bâzâie.

Omul puse cărbunele jos şi o prinse blând de mânuţă, ca s-o conducă afară. "Reclamele astea de la televizor înnebunesc copiii!" Oglinda magică era ultima găselniţă la modă, nu costa înfiorător de mult şi, la o adică, îşi merita banii. Mezina se întinse după tubul de sienă:

- Vleau să pictez!... Şi vleau o oghindă magică!...

- Hai, fii cuminte, du-te să te joci, că-ţi cumpără tata una.

- Promiţi? suspină Ani mai îmbunată.

- Pe cuvântul meu de barbizon! declară solemn Isidor.

Fetiţa fugi să-şi necăjească fratele cu vestea că va primi jucăria mult dorită. Era una dintre aplicaţiile neobişnuite ale cristalelor lichide. Deşi I.Fl. Dumitrescu folosise încă la sfârşitul deceniului al optulea ecrane acoperite cu pelicule formate din aceste substanţe pentru a construi dispozitive ieftine de punere în evidenţă a biocâmpului uman, nimeni nu se gândise pe atunci că ele ar fi putut avea şi o aplicaţie comercială de succes. De fapt, în România acest tip de investigaţii fusese interzis curând, datorită unui scandal legat de "meditaţia transcedentală", aşa că I.Fl. Dumitrescu a profitat de prima ocazie ce i s-a oferit ca să rămână în occident.

Aici, rezultatele cercetărilor legate de aura energetică ce înconjoară orice vietate trezeau interesul periodic, de Sfântul Valentin, când revistele de ştiinţă publicau pe copertă strălucirea galactică ce unea palmele a doi oameni care se iubesc şi anunţau ultimele progrese în domeniu. Apoi, pe neaşteptate, la fel cum mărul i-a picat lui Newton în creştet şi cum Becquerel şi-a dat seama că sărurile de uraniu emit o radiaţie ce impresionează plăcile fotografice, fizicianul italian Antonio Perelli a remarcat faptul că cifrele de pe afişajul calculatorului său de buzunar se desluşeau mult mai bine atunci când era prost-dispus. Urmaşul lui Volta a studiat fenomenul îndeaproape şi, inspirat de una dintre cele mai cunoscute poveşti ale fraţilor Grimm, a născocit oglinda magică.

Ţineţi minte cum mama vitregă a frumoasei Albă ca Zăpada dorea să-şi verifice în fiecare zi condiţia de "top model"?

"Oglindă, oglinjoară," întreba împărăteasa cea invidioasă, "cine-i cea mai frumoasă în ţară?"

Dacă ar fi ţinut atunci în mână o oglindă empatică Perelli, suprafaţa acesteia s-ar fi întunecat ca şi sufletul ei. Acum, cu ajutorul acestui dispozitiv banal, fiecare om putea să-şi verifice starea sufletească. Tinerii îndrăgostiţi se opreau în faţa câte unei oglinzi veneţiene aşezate în vitrină, să se bucure cum imaginea lor devenea de o puritate cristalină, iar, din adâncul sticlei, suprafaţa reflectoare împrăştia scânteieri diamantine.

Isidor căzu pe gânduri. Imaginea strălucirii ce-i uneşte pe tinerii îndrăgostiţi îl inspiră. Dragostea prezenta şi alte faţete, venea un timp când înflăcăratul "eros" ori se stingea, ori se transforma în "agapé", lumina blândă a iubirii dintre Philemon şi Baucis, întocmai cum avântul primăverii se domolea în vremea muncilor de peste vară, cum cuiburile păsărelelor se umpleau de guri nesătule, cum floarea se despuia de corolă ca să-şi împlinească menirea de a perpetua viaţa.

Ştia ce vrea, dar habar nu avea cum să procedeze. Avea însă o idee despre felul cum i-ar putea determina pe alţii, mai experimentaţi şi cu resurse, să-i rezolve problema. Îşi adună tuburile de vopsea şi sticluţele, atârnă pânza pe un cui din perete şi îşi schimbă hainele, să-i scoată pe copii în oraş. Le cumpără amândurora câte o oglinjoară şi se bucură să vadă că, în ciuda faptului că Nelu şi Ani se alergau şi se păruiau toată ziua, ambele suprafeţe reflectorizante străluceau netulburate: erau o familie unită.

Puse bine ambalajele şi, odată ajuns acasă, le examină cu atenţie. Spre norocul său, concernul italian care le producea venise în România atras de ieftinătatea forţei de muncă şi îşi deschisese o fabrică la Arad, aşa că puse mâna pe telefon şi îl sună pe directorul acesteia. A aflat că-l cheamă Rognean, dar nu l-a găsit, omul plecase în capitală, să rezolve nişte probleme. Secretara îi dădu un număr de telefon mobil, dar Isidor nu dorea să-şi încarce nota de plată excesiv de mult, aşa că rămase în expectativă. Reuşi să-l contacteze abia peste două zile. Îi explică ideea care-i venise şi, spre uimirea sa, văzu că ea trezeşte entuziasmul managerului, nu de alta, dar dacă se mişca rapid, firma producătoare ar fi putut câştiga o poziţie de frunte pe piaţa păpuşilor, lucru care le-ar fi adus o mulţime de bani.

Cum termină convorbirea, Rognean îşi rugă secretara să trimită un fax la centru, apoi să sune la Timişoara şi să-i rezerve un loc la prima cursă de avion. În ziua următoare, se întâlni cu patronii italieni şi le împărtăşi ideea lui Isidor: să le picteze păpuşilor lacrimi cu o vopsea bazată pe cristalele lichide empatice. Câtă vreme fetiţele se jucau cu ele binedispuse, vopseaua era transparentă, deci în ochii şi pe obrajii păpuşilor nu se vedea nimic. În momentul când, din cine ştie ce cauză, copilele se înnegurau, cristalele îşi roteau planul de polarizare, lumina incidentă nu mai era reflectată şi pe feţele de cauciuc roz apăreau şiragurile de lacrimi, semn că ele suferă alături de stăpânele lor. Ideea simplă, dar de mare efect, i-a cucerit imediat pe şefi, care i-au pus imediat pe chimiştii firmei la treabă.

"Într-o săptămână veţi vedea primele rezultate", au afirmat aceştia şi au început să caute liantul cel mai potrivit să fixeze cristalele lichide pe o suprafaţă de cauciuc. După o lună de muncă, obţinuseră combinaţiile ce permiteau fabricarea tuturor culorilor din spectrul curcubeului.

Isidor, suflet de artist, nu ceruse drept plată decât un set de asemenea vopseluri sensibile la sentimentele umane. Întors acasă, începu să lucreze cu multă râvnă la tablou : făcu cerul, senin şi strălucitor, fără nici o scamă de nor pe el, covorul de iarbă prelins pe coasta dealului, trunchiurile şi ramurile înfrunzite ale pomilor. Când să ajungă la flori, a acoperit lucrarea cu o pânză umedă şi a aşteptat.

În ciuda faimei pe care o au afaceriştii, Rognean s-a dovedit a fi un om de cuvânt şi, în momentul când s-a trecut la producţia primei serii de "păpuşi Dora", l-a chemat pe Isidor la Arad, ca să se achite de datorie. I-a pus în mână prima păpuşă simţitoare fabricată în România, împreună cu o mică garderobă, să le ducă acasă fetiţei sale, "zici că o cheamă Ani, ca pe nevastă-mea?". Lui Nelu, Isidor i-a ales un joc electronic tridimensional, programabil, cu o mulţime de casete, iar Voichiţei i-a adus o cutie muzicală lăcuită, de tipul clasic, cu cheiţă, care susura cristalin "Love Me Tender" ori de câte ori o deschidea. I-a alăturat un buchet de trandafiri olandezi, că în oraşele mari găseşti oricând de toate, numai bani să ai, iar femeile nu se omoară după găselniţele tehnice, însă pricep lesne ce vor să zică florile.

Sosirea lui a fost un triumf, l-au întâmpinat ca pe un Moş Crăciun, doar brad nu i-au făcut. Isidor le-a împărţit cadourile primite, apoi i-a lăsat să-şi vadă fiecare de jucăria lui şi s-a retras să-şi termine opera. Fiind binedispus, pensula îi umbla ca vrăjită în mână, aşa că isprăvi curând. Voichiţa îl urmări curioasă cum se strecoară cu pânza încă umedă în dormitor, unde îi adună pe toţi:

- O livadă de meri, primăvara, le arătă Isidor.

- O, tati! se minună Ani. Dar unde sunt florile?

Într-adevăr, pe ramuri nu se zărea nici o petală.

- Veniţi mai aproape! De aici nu se vede.

Îi împinse uşor în faţă, cât să ajungă la un braţ distanţă de tablou.

Dintr-odată, Ani se cutremură, Nelu rămase cu gura căscată, iar Voichiţa îi cuprinse mulţumită palma.

Minune! La apropierea lor, livada se umplu toată de flori mari, alb-rozalii, atârnate-n ciorchine spumoase de crenguţe. Petalele lor fremătau, parcă înfiorate de o boare călduţă de vânt, împrăştiind strălucirea soarelui prin întreaga cameră. Tulburate de pacea naturii, umbrele se foiau neliniştite încolo şi-ncoace. Petele de lumină se amestecau incontinuu cu ele, forfoteau prin iarbă, prelingându-se pic cu pic de pe un fir pe celălalt.

De undeva, din depărtare, de dincolo, din păduricea de pe dealul vecin, un cuc îşi strigă numele, clar şi răspicat:

- Cucu!

Isidor tresări îngrijorat:

- Oare mi-au rămas ceva bani prin buzunare?

Hrana derbeZeilor

Digestie asupra soluţiei antropofagice

(c) 2001 - Györfi-Deák György


Ne propunem prin prezenta comunicare ca, bazându-ne pe experienţa marelui nostru antemergător, H.G. Wells, să vă oferim diferite chestii picante pe post de hrană spirituală şi să disecăm în voie o dispută seculară: ce s-a consumat dintâi, oul sau găina?

Fără îndoială, fiind vorba despre un demers atât de savant, s-ar cuveni să experimentăm mai întâi faptele pe seama mormolocilor, „de vreme ce mormolocii pentru asta şi sunt făcuţi“ (Hrana zeilor), iar apoi să decantăm rezultatele şi să înghiţim găluşca. Dar cum pentru unii dintre noi savantlâcurile sunt miere, iar pentru alţii sunt fiere, să ne aducem aminte de responsabilităţile noastre de alchimişti ce împănează tăria metaforei cu argintul viu al spiritului ca să rumenească viitorul în cuptorul dat la foc continuu şi să ne ferim de greşelile acelor tineri vizionari, contemporani cu marele vizionar englez, care au văzut strălucirea adevărului şi-au orbit, „astfel încât, până la sfârşitul vieţii, ei au putut înălţa nestingheriţi făclia cunoaşterii, ca să ne lumineze şi pe noi“ (Hrana zeilor).

Să ne mai gândim la câte am fost nevoiţi să înghiţim de-a lungul mileniilor, în deplină necunoştiinţă de cauză, cum ne-am mâncat zilele încercând să discernem în alb şi negru cenuşiul de zi cu zi, cum ne-am săturat cu nădejdi şi uneori le-am dat pe gât cu fulgi cu tot, pentru că speranţele fac parte din categoria lucrurilor ce zboară şi se înghit.

De aceea, o altfel de iluminare mi-am propus să vă ofer, dacă mi-aţi trecut pâinea şi cuţitul. Înfometaţi de cunoaştere, să transăm deci problema şi să nu ne lăsăm mâncaţi de griji. Când vom termina de mistuit Hrana Zeilor, raţia noastră de sărbătoare pe acest an, nădăjduiesc să realizaţi că această înfruptare din opera lui Herbert George Wells ne-a fost necesară ca sarea în bucate şi sper să nu vă cadă greu la stomac. Destul cu meniul, lăsaţi-mă să vă fac felul!


2. Reţetar antropofagic, transmis din gură-n gură

Deşi a manifestat convingeri socialiste, Wells n-a acceptat niciodată împărţirea marxistă a istoriei în felurite orânduiri. Cu toate acestea, omenirea pe care călătorul său temporal o găseşte în viitorul îndepărtat (Maşina timpului) pare să descindă pe linie directă din comuna primitivă, din vremea când vânătorii şi-au alcătuit primele turme. Omenirea de peste veacuri a evoluat diferit, după originea socială: morlocii, copiii săraci şi sceptici ai plebei proletare, s-au adaptat la traiul subteran şi urcă la suprafaţă doar în vreme de noapte. Ei păstoresc diafanii eloi, descendenţii direcţi ai trândavilor aristocraţi şi ai capitaliştilor burtoşi. Amândouă rasele provin din Homo Sapiens englez victorian, dar cum între timp lupta de clasă s-a ascuţit, unii au ajuns frigare, iar alţii frigărui. În marile cantine subterane, tot ce-i născut morloc eloi mănâncă.

Se poate ca exact acelaşi lucru să se fi întâmplat şi-n trecutul cel îndepărtat şi nelămurit, cel puţin aşa susţine antropofagia evoluţionistă, teorie lansată de savantul austriac Oscar Kiss Maerth.

Conform acestei ipoteze, prezentate pe larg de Mihai Şerban în volumul Semenii întru raţiune (Cluj: Dacia, 1982), procesul de umanizare a stră-străbunului nostru arboricol „a început atunci când acesta, împins probabil de foame, a consumat creierul unui tovarăş de-al său, ucis în timpul luptelor cu animalele sălbatice“ (p.196). Oscar Kiss Maerth susţine că, drept urmare a consumului de creier uman, protoomul a fost multilateral şi profund afectat de hormonii conţinuţi în encefal, lucru care s-a repercutat asupra vieţii sale sexuale.

Dacă până înainte de primul ospăţ canibalic, domnul Verigă Lipsă urmărea volens-nolens calendarul naturii şi dădea roată femeiuştilor (sau matroanelor, dacă acceptaţi teoria matriarhatului) o dată pe an, primăvara, la ieşirea din hibernare, după ce miam-miamopitecul a prins gustul creierului uman şi a constatat efectele induse de doparea cu serotonină, lucrurile s-au schimbat. Antropofagul nostru s-a nărăvit pe vecie la femei şi, profitând de lipsa unei legislaţii privind hărţuirea sexuală, s-a apucat să profite de inocenţa lor en gros şi en detail, când cu vorba, când cu fapta. Descoperind că nu e pe lume plăcere mai mare decât sultănirea într-un sat fără de concurenţă, Cain cel din preistorie a hotărât să îmbine utilul cu plăcutul şi s-a dedat la spartul tărtăcuţelor, ca să-şi întărească periodic puterile şi, mai ales, ca să rărească numărul celor pofticioşi să-l imite.

Şi tot aşa, şi iar aşa, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, trai pe vătrai, micul mare encefalofag doldora de hormoni a ajuns de râsu-plânsul lumii: neîmblănit şi rupt în coate (deh! familie mare, că nu se inventase Pastila; retribuţie, după muget, cuget, mică); va să zică a lăsat ca ritmurile fireşti să-l abandoneze într-o natură ostilă şi, îmboldit de pofte murdare, a devenit tată de hoardă, strămoşul amploaiatului plătitor de rate lunare, chirii, taxe şcolare, impozite pe dus şi pe venit. Vorba vizionarului H.G.Wells: „de ce lucrurile s-ar opri aici, dacă oamenii nu s-au oprit la stadiul de barbarie?“ (Imperiul furnicilor)


Aşa că, de luaţi seama bine,
veţi cânta în cor cu mine:
„Mai bine decorat,
Decât devorat...“


Înţelegeţi de ce, privind fie din perspectiva morlocului de mâine, fie din cea a canibalului de mai ieri, eloiul este un individ născut mort-copt!


3. Omul bun ca pomul copt

N-aş dori să rămâneţi cu convingerea că H.G.Wells socotea că numai omul este lupul omului. Ideea disocierii sociale a unei singure specii în mai multe rase apare şi în „Primii oameni pe Lună“, unde seleniţii, locuitorii uriaşelor muşuroaie pe care noi le considerăm în mod eronat cratere de impact, sunt născuţi pentru un anumit mod de trai şi cam atât îi duce şi mintea. Modul lor de viaţă aduce cu cel al furnicilor, subiect exploatat de scriitorul englez şi în alte povestiri din ciclul: „pe cine-mi aduci azi la masă?“

În „Imperiul furnicilor“, armata braziliană este rugată să facă o dezinsecţie, un pârjol, orice, numai să scape locuitorii unui orăşel din jungla amazoniană de invazia furnicilor. Detaşamentul trimis în ajutor ajunge prea târziu şi constată apariţia unei noi specii de furnici războinice, deja familiarizată cu gustul cărnii de om. Organizate într-o armată regulată, condusă de schwartzenegeri de muşuroi, îmbrăcate în uniforme cenuşii, echipate cu unelte, minusculele insecte îşi întăresc poziţiile cucerite prin lucrări de geniu, organizează ambuscade şi se extind lent, dar nestăvilit, orizont 2000: Europa.

Wells a găsit şi în regnul vegetal exemplare care-şi trag seva din subiectul mâncătorilor de oameni. Cum plantele n-au din fire colţi pentru sfâşiat şi măsele pentru sfărâmat, înmiresmata floare din „Înflorirea ciudatei orhidee“ s-a mulţumit doar să tragă la rădăcină niscaiva sânge, fără să se prezerve împotriva cunoscutelor boli de la sfârşitul secolului XX, care au decimat populaţiile de vampiri mai rău decât toată producţia de ai şi leurdă din întreaga Transilvanie a secolului trecut. Ne-mplinită voie, fericit Apus!


4. Cine rade la urmă, râde mai bine?

Nu putem să încheiem fără să amintim totala indiferenţă dovedită de Wells faţă de detaliul tehnic, faţă de înfăţişarea gadget-ului. Deşi a descris atât de minuţios Maşina Timpului, încât toată lumea ştie cum funcţionează, în schimb nimeni n-ar putea spune cum arată. Da, sunt nişte manete de fildeş, un cronometru şi alte câteva instrumente de bord, adică lucruri naive, făcute din ciocan şi nicovală, care trec subînţelese atât timp cât nu ucidem iluzia. Să vedem şi un alt exemplu, din „O poveste a zilelor ce vor veni“, dintr-o vreme când presa scrisă, chiar prestigiosul The Times, a fost înlocuită de presa vorbită:

„Fonograful era de dimensiunile şi forma unei pendule olandeze şi avea în faţă barometre electrice, un ceas şi un calendar electric, aparate automate care să-ţi amintească orele când aveai întâlniri, iar în locul unde ar fi trebuit să fie ceasul era gura unei trompete. Când avea ştiri, trompeta făcea ca un curcan, „glu, glu“, şi apoi îşi trâmbiţa mesajul intocmai ca o trâmbiţă. (...) Dacă lui Mwres nu-i plăcea să audă ce spunea trompeta, n-avea decât să atingă un buton şi ea se oprea puţin, ca apoi să înceapă a-i vorbi altceva.“

Paradoxal, deşi Wells a dovedit că posedă sarea şi piperul, plus restul tacâmului cu care mama-natură îi înzestrează pe umorişti, în ciuda faptului că naraţiunile sale sunt pline de vervă şi de întorsături năstruşnice, nici un critic literar nu s-a ostenit să-l pomenească alături de colegii săi de breaslă, cum ar fi W. M. Thackeray, G. K. Chesterton, G. B. Shaw sau Jerome K. Jerome. Nepăsare, rea-voinţă sau invidie în masă?

Wells, pe care confratele său mai tânăr, Brian Aldiss l-a numit „un Shakespeare al literaturii S.F.“, căruia Pierre Versins îi spune simplu: „le Maitre“, este mai mult decât un satiric, adică un judecător al lumii şi firii umane. Dar asta, vorba Poetului, este o altă mâncare de peşte!