Prefaţă la prima ediţie

Dedic această carte poetului şi publicistului Daniel Săuca, din a cărui iniţiativă a luat naştere şi sub a cărui îngrijire atentă a crescut şi a căpătat volum. Ea cuprinde o serie de articole publicate în cotidienele „Transilvania Jurnal” (Ediţia de Sălaj) şi „Jurnalul Sălajului”, din toamna anului 2000 până în vara lui 2003. Într-un fel, ele au continuat preocupările similare, manifestate anterior în revistele „Limes” (redactor şef: Dr. Cornel Grad) şi „Raftul liber” (director: Silvia Cosma). Îi rămân recunoscător lui Cătălin Ionescu, editorul revistei „Pro-Scris”, care m-a învăţat cum să realizez volume electronice. Le mulţumesc tuturor pentru bunăvoinţa şi încrederea dovedită.

În toate împrejurările, intenţia a fost să prezentăm lucruri specifice Ţării Silvaniei, fapte şi realizări culturale ieşite din comun, menite să definească un loc în istorie, să rememoreze momente de glorie, să recupereze strădanii, să analizeze activitatea unor personalităţi despre care nu s-a putut vorbi înainte de 1989.

Sălajul se poate mândri cu multe realizări deosebite, prea puţin cunoscute de marele public. Sculptorul Fadrusz János a realizat la cererea oraşului Zalău două statui, a căror istorie centenară e plină de învăţăminte. Tot aici a fost emisă o serie de timbre mai puţin obişnuite, pe care nu scria nici „Poşta română”, nici „Magyar Posta”, ci „Poşta Sălajului”. În Crasna a fost înfiinţată prima grădină botanică din ţară, vizitată şi de Fazekas Mihály, autorul celebrului „Ludas Matyi” (Mateiaş Gâscarul). Lângă Şimleu a fost omorât balaurul de pe blazonul familiei Báthory, nobili din care s-au ridicat principi, cardinali, ba chiar capete încoronate. În Cuciulat se găseşte una dintre cele mai vechi peşteri pictate din Europa Centrală. Jiboul se remarcă prin grădina botanică, dezvoltată pe locul unui arboretum exotic plantat în secolul al XVIII-lea. Pe Ciglentir, principele Rákóczi Ferencz II. a pierdut bătălia din 11 noiembrie 1705, eveniment tragic a cărui amintire dăinuie într-o serie de legende. Tot aici a luat fiinţă prima grădiniţă din Ardeal. În drum către „Casa cu hegheduşi” de deasupra Halmăşdului, am poposit în Nuşfalău şi Drighiu. Am adunat legendele despre locurile unde diavolul şi-a băgat coada şi a încurcat oamenii: Cristolţ, Glod, Treznea, Buciumi. Am urmărit expediţia Greenpeace pe Someş, care a refăcut drumul plutelor încărcate cu sare de Dej. Ne-am reamintit de părintele greco-catolic Laurenţiu Bran din Someş-Săplac (azi Aluniş), primul român care l-a tradus pe Eminescu într-o altă limbă. Ne-am recules în faţa bisericilor de lemn, mărturii ale evurilor când Domnul cobora pe pământ, printre credincioşi. Am urmărit periplul transilvănean al lui John Smith, conducătorul primei colonii care a supravieţuit iernii americane, bărbatul de care s-a îndrăgostit prinţesa indiană Pocahontas. Am popularizat colindele româneşti şi am scris despre obiceiurile de iarnă ale maghiarilor.

Spre deosebire de Petri Mór, a cărui construcţie monografică s-a remarcat prin sobrietate şi exhaustivitate, articolele de faţă se apropie mai degrabă de anecdotic şi poveste, descriind într-un limbaj simplu întâmplări de pomină, cu un iz senzaţional, specific stilului jurnalistic. N-am dorit să alcătuim o monografie, ci doar să ajutăm la perpetuarea mentalităţilor, tradiţiilor şi legendelor locale. Dar, în spatele aparenţelor, a stat o muncă de documentare îndelungată, oglindită de bibliografia conexă anexată la sfârşitul fiecărei scrieri, pentru a permite cititorului şi specialistului să regăsească fiecare sursă de informaţie primară ori secundară legată de subiectul tratat.

Adesea, documentarea a presupus şi traducerea unor fragmente inedite, în special din limba maghiară, menite să reconstituie întâmplările dinainte de 1918, recurgând la sursele primare. Majoritatea ar trebui traduse în întregime şi publicate, atât în limbile vorbite în Sălaj, cât şi în cele de circulaţie internaţională, efort care va necesita în primul rând crearea unui anumit climat politic şi abia după aceea identificarea oamenilor potriviţi şi alocarea resurselor.

El nu va fi zadarnic, dacă vom dori să ne afirmăm identitatea culturală în contextul integrării europene şi să arătăm lumii că există frumuseţi sălăjene, că suntem urmaşii unor oameni muncitori, dedicaţi unor pasiuni nobile şi avem o moştenire culturală seculară, pe care dorim să o punem în valoare şi să o transmitem urmaşilor.

O statuie cât veacul

În 18 septembrie se vor împlini 100 de ani de când în centrul Zalăului a fost amplasat grupul statuar realizat de Fadrusz János, sculptorul care, asemeni lui Constantin Brâncuşi, s-a născut într-o familie de ţărani săraci, dar a avut geniu, a muncit din greu şi a ajuns celebru. Compoziţia cuprinde două figuri, doi oameni uniţi printr-un ideal: libertatea umană. Atât aristocratul Wesselényi cât şi baciul Samson Pop, zis Corela, au trăit la poalele monumentalului Piscui ce străjuieşte Jiboul şi câmpul de bătălie pe care a pierit oastea principelui Rákóczi; primul în cel mai mare castel baroc din această parte de lume, celălalt într-o colibă ciobănească din Rona, satul vecin de dincolo de apa Someşului. Să spunem câteva cuvinte despre fiecare.


SCULPTORUL

Fadrusz János a văzut lumina zilei la Bratislava, în 1858. După ce a terminat şcoala elementară, a absolvit două clase de gimnaziu în Bratislava, apoi părinţii, care nu aveau pământ, l-au înscris ucenic la un lăcătuş. Tânărul i-a uimit pe meşteri cu ciopliturile sale în lemn, iar la examenul de meserie a prezent o poartă forjată de fier cu care a obţinut o medalie de aur. În 1875, ajunge la şcoala de artă din Zayugroc, dar cariera sa a fost definitiv determinată abia după ce a fost încorporat (a fost bună şi armata „chezaro-crăiască” la ceva). În perioada cât şi-a satisfăcut stagiul militar la Praga, l-a cunoscut pe celebrul sculptor ceh Myslbek, care l-a convins să persevereze.

După ce a fost lăsat la vatră, a început să-şi câştige existenţa cu picturi pe porţelan. Începe să realizeze şi sculpturi. Capul lui Ahasverus realizat din ghips a atras atenţia cunoscătorilor. Cu ajutorul unor iubitori de frumos, tânărul a dobândit o bursă şi a studiat în atelierului sculptorului neobaroc Tilgner, iar apoi a devinit elevul sculptorului Hellmer. Pe lângă „temele” de studiu obligatorii, harnicul student a realizat o întreagă serie de portrete: Cesar Scomparini (1886), Naiszidler Károly (1889), doamna lui Ortvay Tivadar (1888) etc. Devine celebru după ce realizează crucifixul care azi se găseşte la Galeria Naţională Maghiară. Prima comandă importantă a constituit-o realizarea statuii împărătesei Maria Tereza de la Bratislava. În 1894 se prezintă la concursul pentru realizarea unei statui ecvestre a regelui Matei Corvin la Cluj şi proiectul său câştigă competiţia. Statuia a fost dezvelită în 1902. În acelaşi an a fost instalată şi statuia lui Wesselényi în centrul oraşului Zalău, iar ulterior tot acolo a realizat şi un monument destinat descălecării căpeteniei ungureşti Tuhutum (vă reamintim că Zalăul este una dintre primele localităţi pomenite în Cronica lui Anonymus).

Fadrusz a mai realizat cele două statui alegorice amplasate în 1893 pe Ministerul Justiţiei de atunci, astăzi muzeu de etnografie; statuia ecvestră a lui Wenckhein Béla (1901); statuia lui Tisza Lajos (1904). Un alt grup statuar cunoscut este cel al lui Toldi cu lupii (1902), aflat în prezent tot la Galeria Naţională Maghiară. A murit la Budapesta, în 1903. Precum se va vedea mai jos, posterioritatea încă n-a ajuns la o concluzie definitivă în ceea ce priveşte valoarea operelor sale. Totuşi, vocile avizate ponderate, demne de încredere, îl remarcă pentru că „a reuşit să se îndepărteze de spiritul epocii, care punea accentul pe aspectele exterioare patetice, false şi să creeze opere ce perpetuează tradiţiile clasice ale sculpturii”.


UN NOBIL CU ADEVĂRAT NOBIL

Tânărul baron Wesselényi Miklós de Hodod a fost una dintre figurile proeminente ale revoluţiei paşoptiste din Ardeal. Ca să nu fiu bănuit de subiectivism, voi cita portretul făcut de George Bariţiu în monografia sa istorică „Părţi alese din istoria Transilvaniei, pe două sute de ani din urmă”: „deştept la minte, însă şi de o tărie fizică robustă, spătos şi vânos, om de aceia pe care românul îi numeşte Sfarmăpietrii, era ţinut de către părintele său ca să se deprindă în toate ramurile gimnastice, umblare la vânat, călărit, luptat în arme, alergat, călătorit zile întregi pedestru şi altele ca acestea...” Deşi nobil şi privilegiat, tânărul Wesselényi a încercat să schimbe statutul social al iobagilor săi, să facă oameni liberi din ţăranii arşi de soare. Când vântul schimbării a început să bată şi revoluţiile europene au secerat ultimele rămăşiţe de feudalism, Wesselényi Miklós, deşi orb şi bolnav, a ţinut să vină în întâmpinarea vremurilor şi, întocmai ca şi Dinicu Golescu în Muntenia, şi-a eliberat pălmaşii şi i-a împroprietărit cu fâşia de pământ pe care o munceau, deşi nu exista nici o lege care să-l oblige să facă aceasta. În 27 martie el îi scria lui Wesselényi Ferenc: „Dragul meu prieten. Îţi trimit acea declaraţie care ieri a fost citită şi explicată ţăranilor mei. Românilor le-a citit-o protopopul din Popteleac tradusă în româneşte. Oamenii au primit-o cu mare simpatie. Sper că şi efectul va fi favorabil...” (scrisoare e publicată în întregime în vol.: Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania, vol.I, 2 martie-12 aprilie 1848, Editura Academiei R.S.R, Bucureşti, 1977, p. 148)

Nu a fost o hotărâre oportunistă, cum încearcă unii să acrediteze ideea. Toată viaţa lui Wesselényi a fost consacrată emancipării iobagilor. Pentru aceasta a susţinut şcoala din localitate, a creat prima grădiniţă din ţară, a organizat prima şcoală agricolă, unde i-a învăţat pe tineri cum să se gospodărească. Vocilor care mârâie că a făcut toate acestea doar ca să maghiarizeze populaţia românească le reamintesc că tinerii care se înscriau în şcoala agricolă din Jibou trebuiau să cunoască limba română ÎN MOD OBLIGATORIU. Wesselényi a fost primul cetăţean european din acest colţ de lume, pionierul dezvoltării industriale a unei zone în care numai Nicolae Ceauşescu a mai făcut câte ceva (dar prost gândit), intelectualul care a combătut prejudecăţile unei societăţi anchilozate în apărarea privilegiilor pe care le deţineau o mână de oameni. Pentru toate acestea, merita o statuie şi ne bucurăm că Zalăul i-a dedicat-o amintirii sale.


BACIUL SAMSON POP DIN RONA

Ciobanul care se apropie respectuos, însă nu servil, de seniorul cocoţat pe un ţanc de stâncă, a fost modelat de Fadrusz după chipul unui cioban din Rona, în vârstă de 80 de ani, pe nume Samson Pop. Folclorul local a interpretat astfel compoziţia: „Da' unde ţi-s oile, bade?” „Iaca or plecat să-şi coate un măgar”. O variantă din 1988, care încă mai circula după Revoluţie, prezenta „poanta” într-o variantă radical schimbată. „Da' unde ţi-s oile tale, tovarăşe cioban?” „Iacă au trecut cu măgar cu tot în Ungaria”. Apoi, ca nimeni să nu mai repete păţania, Ceauşescu s-a apucat să întindă sârma ghimpată de-a lungul întregii graniţe de vest.

Octavian Goga cunoştea foarte bine dedesubturile ridicării statuii, probabil de la prietenul său, poetul Ady Endre, care fusese elev la colegiul Wesselényi din Zalău (actualul Colegiu Silvania). În mod interesant, „poetul pătimirii noastre” n-a ştiut să se identifice cu ţăranul mândru, a cărui înţelepciune şi cunoaştere adâncă îi brăzdează chipul în ridurile turnate în bronz. Într-unul dintre articolele sale din timpul războiului (1916), Octavian Goga îl acuza şi declara că nu şi-ar fi schimbat conştiinţa cu dânsul, văzând într-însul ditamai trădătorul de neam. Dar lui Goga nu i-au plăcut nici Iuliu Maniu, nici Alexandru Vaida-Voevod, nici alţi ardeleni care i-au criticat politica.

Nici Ady Endre nu i-a recunoscut pe strănepoţii lui Samson Pop în figura luminată de credinţa că Dumnezeu chiar i-a făcut pe toţi oamenii egali. În articolul său publicat în „Nagyváradi Napló” (Oradea), cu o zi înainte de dezvelirea grupului statuar, spunea:


„Ţăranul din vecinătatea Zalăului, cel al cărui bunic iobag a fost ridicat alăturea de Wesselényi, acum îşi amăgeşte foamea ce i-a cotropit pântecele ronţăind un măr sau un fir de paie. (...) [El] se buluceşte la porţile Bratislavei, ca să salute cu urale înţelegerea ce-l va jupui de piele, ca să sărute piciorul care-l va zdrobi, făcând tot ce a fost posibil ca să redevină iarăşi sclavul unor magnaţi înfumuraţi şi cu toane”.


Vor veni şi alţii, care vor judeca în fel şi chip atitudinea lui baciu Pop. Cu toţii uită un lucru, el e unul dintre noi, un om care, spre deosebire de domnii care îşi macină nervii şi sănătatea în lăcomia de a pune mâna pe putere, şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul, a trecut demn peste greutăţi şi umilinţe ca să descopere că aşteptările i-au fost împlinite. În împăcarea lui nu există nici un pic din mult amintita resemnare mioritică, ci făptura lui e plină cu seninătatea omului care ştie că nimic din cele ce-a pătimit nu-l va face să roşească când, depărtându-se de domnii pământeni, va da socoteală Domnului din ceruri.


ISTORIA PROPRIU-ZISĂ A STATUII LUI FADRUSZ

Povestea ridicării grupului statuar Wesselényi a apărut în numărul din 22 septembrie 1902 al săptămânalului „Szilágy”.

Încă la începutul ultimului deceniu al secolului XIX, fiecare localitate a început căutările de a se remarca în răstimpul sărbătoririi unui mileniu de la coborârea celor şapte triburi maghiare în câmpia panonică. Fiecare oraş, fiecare sătuc şi-a examinat istoria, şi-a căutat un model istoric pe care să-l perpetueze. În mod fericit, sălăjenii l-au ales pe tânărul Wesselényi Miklós. Ideea i-a venit profesorului Pungur Gyula, profesor la şcoala publică de băieţi din Zalău, care a înaintat inspectoratului şcolar judeţean o propunere în acest sens în 2 octombrie 1891. În şedinţa publică din 19 octombrie a consiliului judeţean, condusă de subprefectul Szikszay Lajos, propunerea a fost discutată şi aprobată. A fost constituită o comisie însărcinată cu construirea statuii din din care au făcut parte: subprefectul Szikszay Lajos, preşedintele comisiei; notarul şef Moni Gyula, secretarul comisiei; contele Bethlen András, ministrul agriculturii; Pechy Tamás, preşedintele Camerei Deputaţilor; Gyulai Pál, membru al Academiei de Ştiinţe şi Gerloczy Károly, viceprimarul Budapestei, ca membrii ai comisiei. Dintre aceşti şase membri numai doi aveau să apuce dezvelirea statuii, restul de patru trecând întru odihnă veşnică pe parcurs. Mai târziu, comisia a cooptat printre membrii ei şi pe baronul Diószeghy Zsigmond, primarul oraşului Jibou; Kincs Gyula, directorul colegiului evanghelic reformat din Zalău; Munczhart József, inginer-şef regal; dr. Both István, profesor la gimnaziul principal; dr. Veress Sándor, solgabirăul-şef din Zalău; antrepenorul Orbán Károly jr. şi dr. Octavian Felecan (Felekán Oktáv) vicenotar judeţean.

Prima şedinţă de lucru a avut loc în 9 noiembrie 1891. Atunci au fost redactate şi trimise primele liste de circumscripţie, care cereau persoanelor cu stare să sprijine ridicarea monumentului. Ea a fost urmată de o circulară trimisă în 13 decembrie tuturor organelor administrative din ţară.

Prima donaţie, de 10 forinţi, a sosit în 7 dec. 1891, din partea oraşului Vârşeţ (Versec), urmată în curând şi de alte donaţii mai substanţiale. Cea mai importantă dintre toate a fost donaţia de 1000 forinţi oferită de Budapesta. Judeţul Sălaj a contribuit la cheltuielile statuii cu 17.648 coroane şi 96 fileri în baza hotărârii 229 din 2 septembrie 1894. Actul oficial cuprindea cerinţele privitoare la întocmirea statuii. Potrivit acestora monumentul trebuia terminat în întregime şi amplasat până la 1 mai 1896; cheltuielile trebuiau să fie mai mici de 40.000 de coroane. Au fost invitaţi să participe cu lucrări la concurs artiştii budapestani Széchy Antal, Szenyi Károly, Bezerédy Gyula şi Holló Barnabas.

În cele din urmă, la competiţie au participat două lucrări, cele ale lui Holló Barnabas şi Bezerédy Gyula. După audierea opiniilor lui Zala György şi Strobl Alajos, comisia n-a acceptat niciuna dintre operele propuse. Nu se ştie cine a venit cu ideea să se vorbească cu Fadrusz János, care dobândise notorietate în urma realizării statuii împărătesei Maria Tereza din Bratislava şi tocmai câştigase concursul pentru realizarea statuii lui Matei Corvin din Cluj (despre modul în care a decurs concursul, vezi fragmentul din cartea lui Murrádin Jenő, publicat de cotidianul „Szabadság” (Cluj), nr.164 din 20 iulie 2002). Deşi era încă practic necunoscut în Ardeal, comisia l-a contactat pe artist prin intermediul deputatului dr. Neményi Ambrus.

Sculptorul a prezentat modelul în miniatură al statuii în ziua de 1 august 1896, care a fost acceptat cu bucurie de comisie. În zilele următoare, comisia a semnat şi contractul cu Fadrusz János. În temeiul acestuia, Fadrusz ar fi trebuit să pregătească statuia pentru dezvelire până la 1 iulie 1897, adică să întocmească modelul, să-l toarne în ghips, iar apoi în metal, muncă pentru care urma să primească 40.000 de coroane.

Pe atunci, locul statuii era stabilit în piaţa Kossuth (azi Iuliu Maniu), dar în 22 iulie 1899 Fadrusz a propus ca loc de amplasare definitivă bazinul fântânii arteziene din piaţa Kossuth. Comisia a luat o decizie în această privinţă în 29 aprilie 1900, când a solicitat în scris ca primăria să mute mai încolo bazinul fântânii.

În 30 ianuarie 1901 au sosit de la turnătoria budapestană Bescharner cele două personaje ale statuii. Ele au fost depozitate la sediul prefecturii, cu gândul că vor fi montate şi dezvelite în luna mai sau iunie a anului respectiv. Dar 1901 era un an electoral, aşa că în 27 februarie comisia s-a întrunit din nou şi a amânat evenimentul pentru luna septembrie. Tot atunci a fost luată hotărârea să-l invite pe Szilágyi Dezső, ministrul justiţiei, care urma să ţină cuvântarea festivă. Moartea ministrului a modificat acest plan. În 5 ianuarie 1902 a fost solicitat Thaly Kálmán să rostească discursul omagial, dar el nu a acceptat această sarcină de onoare, invocând motive de sănătate. În 22 martie toată lumea a căzut de acord asupra persoanei menite să ţină cuvântarea inaugurală. Profesorul universitar şi prozatorul Beöthy Zsolt şi-a asumat această sarcină nobilă. În şedinţa conducerii judeţene din 30 aprilie data festivităţii dezvelirii a fost stabilită drept 18 septembrie 1902, care a rămas definitivă.


NIŞTE STATUI FĂRĂ NOROC

Deşi s-ar crede că bronzul e un material nemuritor, care răzbate prin veacuri, iată că nu-i adevărat. Fadrusz n-a avut noroc cu statuile sale. Cea a Mariei Tereza a fost dărâmată după primul război mondial, fiind considerată ca un simbol al dominaţiei Habsburgice. Statuia lui Matei Corvin de la Cluj a purtat mai multe inscripţii, ultima fiind adăugată de actualul primar al municipiului Cluj, binecunoscutul Gheorghe Funar. Deşi a depus multe străduinţe, Funar încă n-a reuşit ceea ce le-a reuşit autorităţilor sălăjene în 1935 şi anume să demonteze statuia lui Wesselényi. Din fericire, ea n-a fost topită şi a fost remontată în 1942. După 1945, autorităţile comuniste au acceptat rolul jucat de baronul paşoptist în eliberarea iobagilor şi i-au dat pace, dar răbufnirile naţionaliste de imediat de după Revoluţie şi-au lăsat urma pe statuie. Într-o noapte din martie 1990 (cred că în 20, dar trebuie să verific în presa vremii), cineva a aruncat cu un borcan de vopsea galbenă (din cele folosite la vopsitul ţevilor de gaz) în baronul înmărmurit şi, deşi poliţia a reacţionat prompt şi a alergat la ceasul cucuvelelor să cureţe urmele barbariei, sub gulerul baronului se mai zăreşte şi azi o fâşie limonie uitată, pe care apărătorii ordinii n-au remarcat-o atunci la lumina becurilor de stradă.

Cu monumentul lui Tuhutum din Zalău e o altă poveste. Că n-a avut o viaţă lungă o dovedeşte faptul că nici zălăuanii cei bătrâni nu-şi amintesc de el. Din câte ştiu, vulturul fadruszian se află în custodia şi în pivniţele muzeului zălăuan, deoarece unii încă se tem că odată scos la lumină, el ar putea să dea cu ciocul. E o optică păguboasă, de tip „ochelari de cal”. „Turulul” din vârful fostului monument Tuhutum e totuşi opera unui sculptor renumit, ale cărui opere sunt cunoscute pe plan mondial, iar unele dintre ele sunt înscrise în patrimoniul UNESCO. Admitem că amplasarea lui într-un spaţiu public ar stârni dispute politice, mai ales între persoanele care nu ştiu o boabă de istorie, totuşi s-ar cuveni ca el să ocupe locul central într-una dintre sălile de la Galeriile Sima, pentru ca iubitorii şi criticii de artă să aibă acces la el, să-l examineze, să-şi bucure privirea cu lucrul ieşit din mâinile unui meşter.

Dar să fim precauţi, artiştii sunt invidioşi! De exemplu, statuia lui Wesselényi e considerată de actualii critici de la Academia maghiară de arte frumoase din Budapesta ca „o operă de duzină (zsánerszerű), în stil naturalist, care nu atinge nivelul celorlalte două (Maria Tereza şi Matei Corvin), dar care, în ciuda acestui fapt, s-a bucurat dintotdeauna de un succes deosebit” (navigaţi până la situl instituţiei amintite, verificaţi şi vă minunaţi).


Articol apărut în :
Transilvania Jurnal, 13 septembrie 2002, pag. 4.


BIBLIOGRAFIE :
Ady Endre, Wesselényi. În ziarul: Transilvania jurnal, 6 septembrie 2002, pag.4. Traducere de Györfi-Deák György.
George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, Braşov, 1994.
Beke György, Hepehupás Szilágyság (Prin hârtoapele Sălajului), Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1975.

Livada

(c) 2002 - Györfi-Deák György


Isidor şi Voichiţa cumpăraseră apartamentul de la inginerul B., care se hotărâse să emigreze în Australia, după ce se convinsese cu ochii săi că sârbii din Belgradul bombardat de americani duceau o viaţă mult mai decentă după zece ani de război decât românii după un deceniu de pace. Omului nu-i păsa că va petrece Crăciunul printre salcâmii în floare ori că de Florii va avea promoroacă în ferestre, numai să ştie că pruncii săi vor avea de toate şi munca lor va fi respectată.

La plecare, inginerul lăsase majoritatea mobilelor din casă, nemaivorbind despre garnişele de la fereastră, rafturile din cămară, dulăpiorul din baie, lucruri folositoare, făcute cu mână de meşter. Alături de toate acestea, rămăsese un tablou, agăţat deasupra comodei din dormitor.

La prima vedere, părea că numai rama e de el: un cadru solid de lemn, modelat simplu, fără zorzoane baroce, un dreptunghi impunător, cu un şanţ adâncit împrejurul barierei patrulatere, ca un fel de tranşee aurită cu marginile mult răsfrânte în exterior. În ochiul său, o pânză înnegurată, semnată lăbărţat şi indescifrabil, trata un subiect banal: o moară de vânt la marginea unui eleşteu, luminată străveziu de o lună cadaverică, pictată probabil cu alb de plumb. Pe un fel de debarcader, o siluetă feminină, înveşmântată într-o rochie sinilie, cu un şal aşternut pe umeri, scruta întunericul, cu cine ştie ce gânduri sinucigaşe.

- Să-l dai jos, că sperie copiii, hotărî Voichiţa.

Isidor se întinse după tablou şi-l desprinse din cui. Femeia adună cu mătura pânzele de păianjen, în spatele cărora apăru un dreptunghi de o culoare mai deschisă. Bărbatul întoarse pictura, pânza era bine prinsă şi întinsă pe un cadru solid, întărit la mijloc.

"E păcat s-o aruncăm", se gândi Isidor, căruia îi plăcea uneori să picteze. "O să desenez altceva pe ea".

În iulie se nimeri să fie o vreme secetoasă şi caniculară, aşa că într-o săptămână au zugrăvit toată casa, au apucat să cureţe parchetul şi geamurile şi să mute mobilele la loc. Dormeza au vândut-o la un preţ de chilipir, nu vroiau să doarmă într-un pat străin şi şi-au cumpărat un altul, tineresc, cu saltele din acelea relaxante. L-au aşternut, au pornit televizorul, să aibă copiii o ocupaţie, apoi s-au strecurat în dormitor şi s-au trântit în pat. Au constatat mulţumiţi că nu se aude nici o scârţâitură, nici un bufnet care să atragă atenţia micuţilor. Profitând de scurta acalmie oferită de desenele animate, Isidor se trase binişor înspre femeie, dar Voichiţa îşi eliberă braţul, ţinti cu degetul peretele gol, cel pe care fusese atârnat tabloul, uite acolo cuiul! şi decise:

- Aici trebuie să punem ceva.

- Să punem pictura înapoi.

- Grozăvia aia?

- Îţi desenez altceva pe ea, sări Isidor şi aduse tabloul, scoase pânza din el şi atârnă cadrul gol în cui.

- E mai bine aşa, decise Voichiţa şi-şi muşcă anume buza, trăgându-şi colţurile gurii în sus, într-un surâs ademenitor.

A doua zi, Isidor scoase o pensulă lată şi trase un grund fin peste întinderea de ape. Cum după uscare încă tot se mai zărea reflexia lunii în iazul de smoală, aşternu încă un strat, mai concentrat, să fie sigur că scapă de ea. Apoi se gândi : ce să picteze, o marină sau o scenă de vânătoare? Naturile moarte nu-l inspirau deloc. Ar fi îndrăznit să se apuce de un nud, dar ceva îi şoptea că Voichiţa n-ar fi agreat ideea. Şi-apoi ce să le explice copiilor, că ăştia bântuiau prin toată casa şi îşi trăiau din plin vârsta lui "de ce?" Trebuia să fie ceva senin şi ceva plin de viaţă. Asta e! O livadă de meri primăvara.

Puse mâna pe cărbune şi trasă două arce de cerc, unul mai abrupt, în prim plan, altul mai molcom, în fundal. Marcă punctele unde va planta trunchiurile de pom prin iarba fragedă de april. Vedea deja lumina blajină strecurată-n umbră printre ramurile înflorite şi auzea forfota albinuţelor.

- Tati, îmi cumpeli o oghindă magică? se agăţă Ani cu mânuţele de genunchii săi.

- Ce cauţi aici? o bruftului Isidor. Vezi să nu-mi răstorni vopselele!

- Vleau o oghindă magică!... porni fetiţa să bâzâie.

Omul puse cărbunele jos şi o prinse blând de mânuţă, ca s-o conducă afară. "Reclamele astea de la televizor înnebunesc copiii!" Oglinda magică era ultima găselniţă la modă, nu costa înfiorător de mult şi, la o adică, îşi merita banii. Mezina se întinse după tubul de sienă:

- Vleau să pictez!... Şi vleau o oghindă magică!...

- Hai, fii cuminte, du-te să te joci, că-ţi cumpără tata una.

- Promiţi? suspină Ani mai îmbunată.

- Pe cuvântul meu de barbizon! declară solemn Isidor.

Fetiţa fugi să-şi necăjească fratele cu vestea că va primi jucăria mult dorită. Era una dintre aplicaţiile neobişnuite ale cristalelor lichide. Deşi I.Fl. Dumitrescu folosise încă la sfârşitul deceniului al optulea ecrane acoperite cu pelicule formate din aceste substanţe pentru a construi dispozitive ieftine de punere în evidenţă a biocâmpului uman, nimeni nu se gândise pe atunci că ele ar fi putut avea şi o aplicaţie comercială de succes. De fapt, în România acest tip de investigaţii fusese interzis curând, datorită unui scandal legat de "meditaţia transcedentală", aşa că I.Fl. Dumitrescu a profitat de prima ocazie ce i s-a oferit ca să rămână în occident.

Aici, rezultatele cercetărilor legate de aura energetică ce înconjoară orice vietate trezeau interesul periodic, de Sfântul Valentin, când revistele de ştiinţă publicau pe copertă strălucirea galactică ce unea palmele a doi oameni care se iubesc şi anunţau ultimele progrese în domeniu. Apoi, pe neaşteptate, la fel cum mărul i-a picat lui Newton în creştet şi cum Becquerel şi-a dat seama că sărurile de uraniu emit o radiaţie ce impresionează plăcile fotografice, fizicianul italian Antonio Perelli a remarcat faptul că cifrele de pe afişajul calculatorului său de buzunar se desluşeau mult mai bine atunci când era prost-dispus. Urmaşul lui Volta a studiat fenomenul îndeaproape şi, inspirat de una dintre cele mai cunoscute poveşti ale fraţilor Grimm, a născocit oglinda magică.

Ţineţi minte cum mama vitregă a frumoasei Albă ca Zăpada dorea să-şi verifice în fiecare zi condiţia de "top model"?

"Oglindă, oglinjoară," întreba împărăteasa cea invidioasă, "cine-i cea mai frumoasă în ţară?"

Dacă ar fi ţinut atunci în mână o oglindă empatică Perelli, suprafaţa acesteia s-ar fi întunecat ca şi sufletul ei. Acum, cu ajutorul acestui dispozitiv banal, fiecare om putea să-şi verifice starea sufletească. Tinerii îndrăgostiţi se opreau în faţa câte unei oglinzi veneţiene aşezate în vitrină, să se bucure cum imaginea lor devenea de o puritate cristalină, iar, din adâncul sticlei, suprafaţa reflectoare împrăştia scânteieri diamantine.

Isidor căzu pe gânduri. Imaginea strălucirii ce-i uneşte pe tinerii îndrăgostiţi îl inspiră. Dragostea prezenta şi alte faţete, venea un timp când înflăcăratul "eros" ori se stingea, ori se transforma în "agapé", lumina blândă a iubirii dintre Philemon şi Baucis, întocmai cum avântul primăverii se domolea în vremea muncilor de peste vară, cum cuiburile păsărelelor se umpleau de guri nesătule, cum floarea se despuia de corolă ca să-şi împlinească menirea de a perpetua viaţa.

Ştia ce vrea, dar habar nu avea cum să procedeze. Avea însă o idee despre felul cum i-ar putea determina pe alţii, mai experimentaţi şi cu resurse, să-i rezolve problema. Îşi adună tuburile de vopsea şi sticluţele, atârnă pânza pe un cui din perete şi îşi schimbă hainele, să-i scoată pe copii în oraş. Le cumpără amândurora câte o oglinjoară şi se bucură să vadă că, în ciuda faptului că Nelu şi Ani se alergau şi se păruiau toată ziua, ambele suprafeţe reflectorizante străluceau netulburate: erau o familie unită.

Puse bine ambalajele şi, odată ajuns acasă, le examină cu atenţie. Spre norocul său, concernul italian care le producea venise în România atras de ieftinătatea forţei de muncă şi îşi deschisese o fabrică la Arad, aşa că puse mâna pe telefon şi îl sună pe directorul acesteia. A aflat că-l cheamă Rognean, dar nu l-a găsit, omul plecase în capitală, să rezolve nişte probleme. Secretara îi dădu un număr de telefon mobil, dar Isidor nu dorea să-şi încarce nota de plată excesiv de mult, aşa că rămase în expectativă. Reuşi să-l contacteze abia peste două zile. Îi explică ideea care-i venise şi, spre uimirea sa, văzu că ea trezeşte entuziasmul managerului, nu de alta, dar dacă se mişca rapid, firma producătoare ar fi putut câştiga o poziţie de frunte pe piaţa păpuşilor, lucru care le-ar fi adus o mulţime de bani.

Cum termină convorbirea, Rognean îşi rugă secretara să trimită un fax la centru, apoi să sune la Timişoara şi să-i rezerve un loc la prima cursă de avion. În ziua următoare, se întâlni cu patronii italieni şi le împărtăşi ideea lui Isidor: să le picteze păpuşilor lacrimi cu o vopsea bazată pe cristalele lichide empatice. Câtă vreme fetiţele se jucau cu ele binedispuse, vopseaua era transparentă, deci în ochii şi pe obrajii păpuşilor nu se vedea nimic. În momentul când, din cine ştie ce cauză, copilele se înnegurau, cristalele îşi roteau planul de polarizare, lumina incidentă nu mai era reflectată şi pe feţele de cauciuc roz apăreau şiragurile de lacrimi, semn că ele suferă alături de stăpânele lor. Ideea simplă, dar de mare efect, i-a cucerit imediat pe şefi, care i-au pus imediat pe chimiştii firmei la treabă.

"Într-o săptămână veţi vedea primele rezultate", au afirmat aceştia şi au început să caute liantul cel mai potrivit să fixeze cristalele lichide pe o suprafaţă de cauciuc. După o lună de muncă, obţinuseră combinaţiile ce permiteau fabricarea tuturor culorilor din spectrul curcubeului.

Isidor, suflet de artist, nu ceruse drept plată decât un set de asemenea vopseluri sensibile la sentimentele umane. Întors acasă, începu să lucreze cu multă râvnă la tablou : făcu cerul, senin şi strălucitor, fără nici o scamă de nor pe el, covorul de iarbă prelins pe coasta dealului, trunchiurile şi ramurile înfrunzite ale pomilor. Când să ajungă la flori, a acoperit lucrarea cu o pânză umedă şi a aşteptat.

În ciuda faimei pe care o au afaceriştii, Rognean s-a dovedit a fi un om de cuvânt şi, în momentul când s-a trecut la producţia primei serii de "păpuşi Dora", l-a chemat pe Isidor la Arad, ca să se achite de datorie. I-a pus în mână prima păpuşă simţitoare fabricată în România, împreună cu o mică garderobă, să le ducă acasă fetiţei sale, "zici că o cheamă Ani, ca pe nevastă-mea?". Lui Nelu, Isidor i-a ales un joc electronic tridimensional, programabil, cu o mulţime de casete, iar Voichiţei i-a adus o cutie muzicală lăcuită, de tipul clasic, cu cheiţă, care susura cristalin "Love Me Tender" ori de câte ori o deschidea. I-a alăturat un buchet de trandafiri olandezi, că în oraşele mari găseşti oricând de toate, numai bani să ai, iar femeile nu se omoară după găselniţele tehnice, însă pricep lesne ce vor să zică florile.

Sosirea lui a fost un triumf, l-au întâmpinat ca pe un Moş Crăciun, doar brad nu i-au făcut. Isidor le-a împărţit cadourile primite, apoi i-a lăsat să-şi vadă fiecare de jucăria lui şi s-a retras să-şi termine opera. Fiind binedispus, pensula îi umbla ca vrăjită în mână, aşa că isprăvi curând. Voichiţa îl urmări curioasă cum se strecoară cu pânza încă umedă în dormitor, unde îi adună pe toţi:

- O livadă de meri, primăvara, le arătă Isidor.

- O, tati! se minună Ani. Dar unde sunt florile?

Într-adevăr, pe ramuri nu se zărea nici o petală.

- Veniţi mai aproape! De aici nu se vede.

Îi împinse uşor în faţă, cât să ajungă la un braţ distanţă de tablou.

Dintr-odată, Ani se cutremură, Nelu rămase cu gura căscată, iar Voichiţa îi cuprinse mulţumită palma.

Minune! La apropierea lor, livada se umplu toată de flori mari, alb-rozalii, atârnate-n ciorchine spumoase de crenguţe. Petalele lor fremătau, parcă înfiorate de o boare călduţă de vânt, împrăştiind strălucirea soarelui prin întreaga cameră. Tulburate de pacea naturii, umbrele se foiau neliniştite încolo şi-ncoace. Petele de lumină se amestecau incontinuu cu ele, forfoteau prin iarbă, prelingându-se pic cu pic de pe un fir pe celălalt.

De undeva, din depărtare, de dincolo, din păduricea de pe dealul vecin, un cuc îşi strigă numele, clar şi răspicat:

- Cucu!

Isidor tresări îngrijorat:

- Oare mi-au rămas ceva bani prin buzunare?

Hrana derbeZeilor

Digestie asupra soluţiei antropofagice

(c) 2001 - Györfi-Deák György


Ne propunem prin prezenta comunicare ca, bazându-ne pe experienţa marelui nostru antemergător, H.G. Wells, să vă oferim diferite chestii picante pe post de hrană spirituală şi să disecăm în voie o dispută seculară: ce s-a consumat dintâi, oul sau găina?

Fără îndoială, fiind vorba despre un demers atât de savant, s-ar cuveni să experimentăm mai întâi faptele pe seama mormolocilor, „de vreme ce mormolocii pentru asta şi sunt făcuţi“ (Hrana zeilor), iar apoi să decantăm rezultatele şi să înghiţim găluşca. Dar cum pentru unii dintre noi savantlâcurile sunt miere, iar pentru alţii sunt fiere, să ne aducem aminte de responsabilităţile noastre de alchimişti ce împănează tăria metaforei cu argintul viu al spiritului ca să rumenească viitorul în cuptorul dat la foc continuu şi să ne ferim de greşelile acelor tineri vizionari, contemporani cu marele vizionar englez, care au văzut strălucirea adevărului şi-au orbit, „astfel încât, până la sfârşitul vieţii, ei au putut înălţa nestingheriţi făclia cunoaşterii, ca să ne lumineze şi pe noi“ (Hrana zeilor).

Să ne mai gândim la câte am fost nevoiţi să înghiţim de-a lungul mileniilor, în deplină necunoştiinţă de cauză, cum ne-am mâncat zilele încercând să discernem în alb şi negru cenuşiul de zi cu zi, cum ne-am săturat cu nădejdi şi uneori le-am dat pe gât cu fulgi cu tot, pentru că speranţele fac parte din categoria lucrurilor ce zboară şi se înghit.

De aceea, o altfel de iluminare mi-am propus să vă ofer, dacă mi-aţi trecut pâinea şi cuţitul. Înfometaţi de cunoaştere, să transăm deci problema şi să nu ne lăsăm mâncaţi de griji. Când vom termina de mistuit Hrana Zeilor, raţia noastră de sărbătoare pe acest an, nădăjduiesc să realizaţi că această înfruptare din opera lui Herbert George Wells ne-a fost necesară ca sarea în bucate şi sper să nu vă cadă greu la stomac. Destul cu meniul, lăsaţi-mă să vă fac felul!


2. Reţetar antropofagic, transmis din gură-n gură

Deşi a manifestat convingeri socialiste, Wells n-a acceptat niciodată împărţirea marxistă a istoriei în felurite orânduiri. Cu toate acestea, omenirea pe care călătorul său temporal o găseşte în viitorul îndepărtat (Maşina timpului) pare să descindă pe linie directă din comuna primitivă, din vremea când vânătorii şi-au alcătuit primele turme. Omenirea de peste veacuri a evoluat diferit, după originea socială: morlocii, copiii săraci şi sceptici ai plebei proletare, s-au adaptat la traiul subteran şi urcă la suprafaţă doar în vreme de noapte. Ei păstoresc diafanii eloi, descendenţii direcţi ai trândavilor aristocraţi şi ai capitaliştilor burtoşi. Amândouă rasele provin din Homo Sapiens englez victorian, dar cum între timp lupta de clasă s-a ascuţit, unii au ajuns frigare, iar alţii frigărui. În marile cantine subterane, tot ce-i născut morloc eloi mănâncă.

Se poate ca exact acelaşi lucru să se fi întâmplat şi-n trecutul cel îndepărtat şi nelămurit, cel puţin aşa susţine antropofagia evoluţionistă, teorie lansată de savantul austriac Oscar Kiss Maerth.

Conform acestei ipoteze, prezentate pe larg de Mihai Şerban în volumul Semenii întru raţiune (Cluj: Dacia, 1982), procesul de umanizare a stră-străbunului nostru arboricol „a început atunci când acesta, împins probabil de foame, a consumat creierul unui tovarăş de-al său, ucis în timpul luptelor cu animalele sălbatice“ (p.196). Oscar Kiss Maerth susţine că, drept urmare a consumului de creier uman, protoomul a fost multilateral şi profund afectat de hormonii conţinuţi în encefal, lucru care s-a repercutat asupra vieţii sale sexuale.

Dacă până înainte de primul ospăţ canibalic, domnul Verigă Lipsă urmărea volens-nolens calendarul naturii şi dădea roată femeiuştilor (sau matroanelor, dacă acceptaţi teoria matriarhatului) o dată pe an, primăvara, la ieşirea din hibernare, după ce miam-miamopitecul a prins gustul creierului uman şi a constatat efectele induse de doparea cu serotonină, lucrurile s-au schimbat. Antropofagul nostru s-a nărăvit pe vecie la femei şi, profitând de lipsa unei legislaţii privind hărţuirea sexuală, s-a apucat să profite de inocenţa lor en gros şi en detail, când cu vorba, când cu fapta. Descoperind că nu e pe lume plăcere mai mare decât sultănirea într-un sat fără de concurenţă, Cain cel din preistorie a hotărât să îmbine utilul cu plăcutul şi s-a dedat la spartul tărtăcuţelor, ca să-şi întărească periodic puterile şi, mai ales, ca să rărească numărul celor pofticioşi să-l imite.

Şi tot aşa, şi iar aşa, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, trai pe vătrai, micul mare encefalofag doldora de hormoni a ajuns de râsu-plânsul lumii: neîmblănit şi rupt în coate (deh! familie mare, că nu se inventase Pastila; retribuţie, după muget, cuget, mică); va să zică a lăsat ca ritmurile fireşti să-l abandoneze într-o natură ostilă şi, îmboldit de pofte murdare, a devenit tată de hoardă, strămoşul amploaiatului plătitor de rate lunare, chirii, taxe şcolare, impozite pe dus şi pe venit. Vorba vizionarului H.G.Wells: „de ce lucrurile s-ar opri aici, dacă oamenii nu s-au oprit la stadiul de barbarie?“ (Imperiul furnicilor)


Aşa că, de luaţi seama bine,
veţi cânta în cor cu mine:
„Mai bine decorat,
Decât devorat...“


Înţelegeţi de ce, privind fie din perspectiva morlocului de mâine, fie din cea a canibalului de mai ieri, eloiul este un individ născut mort-copt!


3. Omul bun ca pomul copt

N-aş dori să rămâneţi cu convingerea că H.G.Wells socotea că numai omul este lupul omului. Ideea disocierii sociale a unei singure specii în mai multe rase apare şi în „Primii oameni pe Lună“, unde seleniţii, locuitorii uriaşelor muşuroaie pe care noi le considerăm în mod eronat cratere de impact, sunt născuţi pentru un anumit mod de trai şi cam atât îi duce şi mintea. Modul lor de viaţă aduce cu cel al furnicilor, subiect exploatat de scriitorul englez şi în alte povestiri din ciclul: „pe cine-mi aduci azi la masă?“

În „Imperiul furnicilor“, armata braziliană este rugată să facă o dezinsecţie, un pârjol, orice, numai să scape locuitorii unui orăşel din jungla amazoniană de invazia furnicilor. Detaşamentul trimis în ajutor ajunge prea târziu şi constată apariţia unei noi specii de furnici războinice, deja familiarizată cu gustul cărnii de om. Organizate într-o armată regulată, condusă de schwartzenegeri de muşuroi, îmbrăcate în uniforme cenuşii, echipate cu unelte, minusculele insecte îşi întăresc poziţiile cucerite prin lucrări de geniu, organizează ambuscade şi se extind lent, dar nestăvilit, orizont 2000: Europa.

Wells a găsit şi în regnul vegetal exemplare care-şi trag seva din subiectul mâncătorilor de oameni. Cum plantele n-au din fire colţi pentru sfâşiat şi măsele pentru sfărâmat, înmiresmata floare din „Înflorirea ciudatei orhidee“ s-a mulţumit doar să tragă la rădăcină niscaiva sânge, fără să se prezerve împotriva cunoscutelor boli de la sfârşitul secolului XX, care au decimat populaţiile de vampiri mai rău decât toată producţia de ai şi leurdă din întreaga Transilvanie a secolului trecut. Ne-mplinită voie, fericit Apus!


4. Cine rade la urmă, râde mai bine?

Nu putem să încheiem fără să amintim totala indiferenţă dovedită de Wells faţă de detaliul tehnic, faţă de înfăţişarea gadget-ului. Deşi a descris atât de minuţios Maşina Timpului, încât toată lumea ştie cum funcţionează, în schimb nimeni n-ar putea spune cum arată. Da, sunt nişte manete de fildeş, un cronometru şi alte câteva instrumente de bord, adică lucruri naive, făcute din ciocan şi nicovală, care trec subînţelese atât timp cât nu ucidem iluzia. Să vedem şi un alt exemplu, din „O poveste a zilelor ce vor veni“, dintr-o vreme când presa scrisă, chiar prestigiosul The Times, a fost înlocuită de presa vorbită:

„Fonograful era de dimensiunile şi forma unei pendule olandeze şi avea în faţă barometre electrice, un ceas şi un calendar electric, aparate automate care să-ţi amintească orele când aveai întâlniri, iar în locul unde ar fi trebuit să fie ceasul era gura unei trompete. Când avea ştiri, trompeta făcea ca un curcan, „glu, glu“, şi apoi îşi trâmbiţa mesajul intocmai ca o trâmbiţă. (...) Dacă lui Mwres nu-i plăcea să audă ce spunea trompeta, n-avea decât să atingă un buton şi ea se oprea puţin, ca apoi să înceapă a-i vorbi altceva.“

Paradoxal, deşi Wells a dovedit că posedă sarea şi piperul, plus restul tacâmului cu care mama-natură îi înzestrează pe umorişti, în ciuda faptului că naraţiunile sale sunt pline de vervă şi de întorsături năstruşnice, nici un critic literar nu s-a ostenit să-l pomenească alături de colegii săi de breaslă, cum ar fi W. M. Thackeray, G. K. Chesterton, G. B. Shaw sau Jerome K. Jerome. Nepăsare, rea-voinţă sau invidie în masă?

Wells, pe care confratele său mai tânăr, Brian Aldiss l-a numit „un Shakespeare al literaturii S.F.“, căruia Pierre Versins îi spune simplu: „le Maitre“, este mai mult decât un satiric, adică un judecător al lumii şi firii umane. Dar asta, vorba Poetului, este o altă mâncare de peşte!

Dincolo de istorie

(c) 2001 - Györfi-Deák György


Alcătuită asemenea „Triptic“-ului, volumul său de debut, din trei părţi, noua carte a lui Liviu Radu, intitulată „Constanţa 1919“, demonstrează maturitatea unui talentat creator de lumi imaginare şi de poveşti. Întâmplarea a făcut ca atunci când s-au aniversat / comemorat împlinirea a 80 de ani de la terminarea primului război mondial, să iau parte la punerea în pagină a unei sume de comunicări legate de respectivul eveniment, studii semnate atât de nume cunoscute ale istoriografiei româneşti, cât şi de cei mai buni savanţi maghiari din domeniu, deci să am un cadru de comparaţie potrivit.

Cu totul străin spiritului elen, care-şi prezenta zeii cu bubele lor cu tot, ba Hefaistos încă îşi mai trăgea şi piciorul, la noi istoria a dobândit o aură de sacralitate, cu pretenţii de perfecţiune, lucru care l-a determinat pe Lucian Boia s-o studieze precum o mitologie. Orice încercare de repunere a adevărului istoric în drepturi, precum cea încercată în anumite manuale alternative, a stârnit un scandal monstru şi o derută totală, atât printre cititori, cât şi printre autori. Ca să dau un exemplu: Dimitrie Cantemir a fost un cărturar „de talie evropenească“, iar Constantin Brâncoveanu un martir al creştinătăţii, dar oare câtă simţire patriotică dovedeşte acela care încearcă să descopere faptele incriptate de primul în cunoscuta-i „Istorie ieroglifică“?

Pe acest teren minat al orgoliilor naţionale păşeşte cu dezinvoltură Liviu Radu. Cartea sa propune trei alternative la istoria „reală“, trei scenarii în care România ajunge să fie înglobată pe rând în imperiul habsburgic, imperiul rus sau în cel otoman şi, cum fiecare dintre aceste mari puteri a devenit una dintre învinsele conflagraţiei mondiale (Rusia de revoluţia bolşevică), românii încearcă prin tratative sau cu arma în mână să-şi determine viitorul.

Contestatarii capătă de le început un os de ros, deoarece în „Tratative la Konsstanza“ apare personajul Ion Antonescu (maior de husari, cu studii în Franţa), pe care a încercat şi Marin preda să-l reabiliteze în „Delirul“. La Liviu Radu, contestatul erou apare doar ca aghiotantul mareşalului Aweresku, un militar băţos, care nu dovedeşte nici un pic de diplomaţie în faţa negociatorilor Antantei, cu toate că aceştia intenţionează să le atribuie ungurilor Banatul şi Transilvania (Köszönöm szépen!), adică să distrugă unitatea statală reprezentată simbolic pe soclul statuii regelui Karl (totuşi de Hohenzoller), unde au fost trecute anii în care Austria a cucerit diferite „părţi“ ale regatului: Transilvania - 1699; Oltenia - 1718; Bucovina - 1775; Muntenia şi Moldova - 1782 (nicidecum 1859!); Dobrogea - 1878; Basarabia 1919.

Sunt de admirat şi cultura şi dezinvoltura cu care Liviu Radu modelează un material atât de puţin maleabil precum prejudecăţile cronografice. Istoria paralelă pare familiară, schimbările introduse de autor operează cel mai adesea la nivelul detaliului, „buturuga“ mică“ capabilă însă să genereze semnificaţii inedite - şi unele idiosincrazii (cine se simte râios, să se scarpine!). Astfel, „Morgensternul“ filosofiei şi poeziei româneşti, Michail Eminowitsch, conaţionalul lui Nicolaus Lenau (oare câţi „patrrrioţi“ ştiu că Lenau s-a născut într-un sat bănăţean?), profită de relaţiile soţiei sale, Mite Kremnitz ca să devină ministru al Culturii în mai multe rânduri.

Blasfemie! - vor urla cei care cunosc strădăniile revizorului şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. De ce nu al învăţământului? Să-i lăsăm pe aceştia în seama lui Sigmund Freud, care, la invitaţia lui Lazăr Şăineanu, a profesat doi ani în Bukarest, unde a fondat o şcoală. Exemplele pot continua...

Dacă prima parte constituie un fel de introducere analitică în temă, cea ce-a doua parte a „tripticului“ este creionată mult mai dinamic. Îmi voi înfrâna pornirea de a vă relata acţiunea, pentru că nu vreau să vă răpesc plăcerea de a savura arta unuia dintre marii noştri povestitori, căreia i-ar merge buhul şi-ar veni lumea să-l asculte chiar dacă am cădea într-o continuă pană de curent, de-ar înţepeni tipografiile şi autorii ar fi nevoiţi să povestească prin parcuri, prin iarmaroace, pe la colţuri de stradă, cu pălăria în faţă, „qie ting xia hui fen jie“ = „atunci ascultaţi dezvăluirile făcute în capitolul următor“, cum ziceau meseriaşii chinezi de odinioară, care se opreau din povestit într-un moment cheie al acţiunii şi-şi îndemnau ascultătorii să mai plătească un bănuţ dacă vor să audă continuarea. Eu am urmărit bătălia aeriană purtată deasupra portului „Konstanţia“ cu sufletul la gură, deşi mintea mea de fizician încerca uneori să strivească corola de minuni imaginată de autor, dar să-i fi uns pe bolşevici cu măduvă de oase într-o zi cu Lună Plină, forţa naraţiunii tot m-ar fi smuls şi m-ar fi purtat cu ea. La urma urmei, Poul Anderson şi-a pus eroii din „Operaţiunea Haos“ să se avânte în luptă pe cozi de mătură sau pe covoare zburătoare şi tot nu m-ar fi deranjat.

Una dintre corespondentele site-ului critic „Pro-Scris“, o feministă înfocată, i-a reproşat autorului că n-a găsit nici un personaj feminin în carte, în afară de o variantă inedită a... „Mioriţei“. Îi reamintim tinerei că în vremuri de război, femeile şi copii sunt puşi la adăpost, ca să nu păţească precum Anica, sufletul îngeresc care veghează asupra celei de-a treia părţi, „Fuga din Küstangé“. Ea va trebui să decidă şi soarta lui Nastratin Hogea, care a venit până la plaja unde s-au adunat militarii turci care urmează să fie repatriaţi. Pitorescul erou caută sensul unui vis care-l obsedează, al cărui înţeles simbolic ar fi că putem cu toţii să mâncăm o pâine mai proaspătă în ţara asta, fără să ajungem la vărsare de sânge. Umanitatea şi optimismul lui Liviu Radu transpare cel mai bine din felul de-a fi al şugubăţului hagiu, care devine un fel de alter-ego al naratorului (de unde mai pui că principalul său sfetnic e Karagöz, un catâr vorbitor). Miracolul caracteristic poveştilor orientale e dozat cu multă măiestrie, precum în cazul armăsarului ucis pe plajă de stăpânul care nu vroia să se despartă de el, un „El Zorab“ care învie, ca să arate că refugierea pe mare e doar o cale a disperării, o soluţie lipsită de demnitate în cazul unor bărbaţi tineri şi în putere.

În concluzie, Liviu Radu reuşeşte să creioneze trei lumi total diferite ca structură socială sau ca mentalităţi, să le individualizeze şi să le facă memorabile. merită cu prisosinţă elogiul adus de Sebastian A. Corn în povestirea ce constituie inedita postfaţă a acestui volum, apărut în colecţia „Morfeu“ a editurii „ProLogos“ din Bucureşti.

Casa celor o mie de cocori

(c) 2001 - Györfi-Deák György


Thea se hotărî ca de această dată să nu mai ierte Telefonul. Când se va întoarce Tati acasă, îi va spune să-l scoată pe omuleţul cel răutăcios din receptor şi să-l scuture bine, spre a-l învăţa minte, ca niciodată să n-o mai facă pe Mami să plângă. Şi ca să nu uite, rupse o pagină din caietul de aritmetică şi schiţă un pitic cocoşat şi spân, cu nasul lătăreţ şi cu buzele asemănătoare unui opt foarte turtit, alcătuite din doi lobi cu dinţi. Tocmai începuse să-l deseneze pe Tati, când intră mama în cameră.

Avea ochii roşii, roşi de lacrimi şi buzele uşor răsfrânte la colţuri. Se îmbrăcase de oraş, însă cu o neglijenţă neobişnuită: mai mult ciufulise părul decît îl pieptănase, bluza de culoarea cerului juca în cute umbrite pe la şolduri, mototolită de fusta albă, trasă până sub gât, cu fermoarul răsucit într-o parte.

- Comoara mea, trebuie să plec. Să nu deschizi nimănui. Imediat vine Ma'mare, să fii cuminte şi s-o asculţi.

O strânse puternic la piept, tremura toată, şi o sărută pe frunte. Thea o însoţi până la uşă. Îşi aduse aminte să încuvinţeze abia când auzi cum se închide zăvorul. Abia atunci regăsi toate cuvintele uitate când fusese surprinsă în pornirea ei împotriva atotputernicului Telefon. Uneori îl auzea cum ţârâie a deşteptare oablă în toiul nopţii, ca un ticăit ce-şi afla plăcerea în a ridica toată casa în picioare la ceasul cucuvelelor. Altădată grăbea sau prelungea despărţiri. Scula oamenii de la masă şi-i zorea. Poruncea şi pretindea ascultare oarbă, în timp ce el întârzia, amâna, uita - uita să fie al familiei.

Din cauza Telefonului, Thea rămânea adesea singură. Atunci îşi petrecea timpul cu îmbrăcatul Domnişoarelor sau stătea la taifas cu ursuleţul Fram. Fram era mare, alb şi sosise de la Polul Nord adus de Moş Crăciun. Uneori îi povestea despre nesfârşitele întinderi de zăpadă pufoasă şi călduroasă, despre mirosul sărat al gheţii şi despre celelalte vise petrecute în magazinul unde îşi aşteptase rândul. Spera să adune cu timpul ceva bani şi să se răscumpere. Thea începuse să pună deoparte măruntişul primit cu diferite ocazii ca să-l ajute. Domnişoarele îl bîrfeau tot timpul, deşi copila le atrăsese atenţia de nenumărate ori că nu-i frumos şi nici politicos, îl acuzau că minte de-ngheaţă apele, de unde şi culoarea blănii: un camuflaj ideal pentru a nu fi prins că umblă cu cioara vopsită. Domnişoarele vorbeau cu un puternic accent yankeu şi susţineau cu încăpăţânare că zăpada adevărată este umedă şi rece, că gheaţa miroase a congelator, însă Thea ştia că toată gâlceava nu reprezintă decât o chestiune de puncte de vedere diferite, fapt pentru care ursuleţul îi era recunoscător şi-o îndemna uneori să-şi cumpere îngheţată din banii economisiţi.

Bunica sosi tocmai când Fram povestea cum laponii, în lipsa Telefonului, jupoaie uşor mestecenii şi-şi şoptesc răvaşele în coajă, cu obrazul lipit de trunchiul reavăn. Nu ştia însă dacă după aceea umezesc uşor marginile peticului tăiat şi lipesc coaja înapoi, prinzînd-o cu timbre de zece cenţi sau dacă doboară arborele şi-l pun pe foc, ca să transmită ştirile prin rotocoale de fum, precum obişnuiesc să facă indienii. Thea îşi aminti că văzuse cândva câteva fotografii cu zăvoaie de mesteceni şi decise că aveau trunchiurile pline cu mărci poştale francate de un poştaş bărbos, cu ciupilică moţată, purtat printre nămeţi de o sanie trasă de reni.

- Ma'mare ! Nu-i aşa că-l vei ruga pe Tati să planteze un mesteacăn în locul Telefonului ?

Bunica zâmbi. Surâsul ei avea un ceva misterios, aparte. Abia trecuse de cincizeci, însă nu-şi arăta vârsta. Dacă vă imaginaţi o bătrânică gârbovită, cu ochelari încadraţi de şuviţe argintii, vă înşelaţi amarnic. Ma'mare avea aproape un metru şapteş'cinci înăltime, îşi vopsea părul în fiecare săptămână într-un negru de tuş chinezesc şi nimerea gaura acului întotdeauna din prima încercare. Renunţase totuşi să poarte blugi şi vorbea aşa cum se aştepta lumea să vorbească o doamnă. Mult mai republicană în convingeri decît majoritatea celor din Sud, înlocuise basmele fraţilor Grimm cu "Coliba unchiului Tom" şi "Aventurile lui Huckleberry Finn". Pe Andersen îl păstra pentru mai târziu, când Thea urma să păşească către adolescenţă.

- Bine, comoara mea, îl voi ruga, promise Ma'mare. Ştii că Tati nu-ţi refuză nimic. Dar de ce vrei să atârne telefonul în mesteacăn?

Fetiţa îi povesti cât de nesuferit este Telefonul şi la ce concluzie ajunsese împreună cu ursuleţul. Bunica clătină din cap, purtată de gânduri. Sensibilitatea aparte şi imaginaţia vie a nepoatei n-o surprindeau, doar era şi sânge din sângele ei, însă o avertizau că pe moment va trebui să-i ascundă adevărul.

- Mami n-a spus unde pleacă? se interesă într-o doară.

- Nu. Însă era foarte tristă.

- De ce crezi asta?

- Pentru că a plâns în bucătărie, deşi n-a tocat ceapă. Şi a încălţat sandalele verzi.

- Ai dreptate, spuse bunica şi găsi soluţia care urma să abată gîndurile copilei de la starea sufletească a mamei ei. Cine taie ceapă şi nu plînge este un netrebnic.

Thea zâmbi surprinsă.

- Ma'mare, se interesă, pe Lună creşte ceapă?

Pe faţa femeii se aşternu pentru o clipă, ca un văl, paloarea. Ştia că fiul ei fusese selecţionat pentru programul spaţial "Phoebus" şi datorită capacităţii sale neobişnuite de a comunica la mare distanţă prin intermediul gândului, calitate întâlnită la mulţi dintre membrii familiei. Câte o vorbă aruncată din când în când de Thea dovedea că aşchia nu sărise prea departe de trunchi. "Totul este în regulă, ştiu că totul este în regulă", îşi spuse şi-şi regăsi stăpânirea de sine:

- Oooh! Şi-ncă cât de mare, şi ce deasă! Luna însăşi este o ceapă mare.

- Atunci Tati plânge acolo tot timpul?

- Ei na! Tati are un program atât de încărcat încât nu-i rămâne timp să plângă. Şi-n rest, mai trebuie să şi doarmă. Tu plângi când dormi?

- Nu.

- Păi, vezi? Bunica se aplecă şi o ridică pe braţul stâng. Hai să vedem ce facem astăzi de mâncare.

Thea îşi strecură braţul prin părul des şi se agaţă de gâtul femeii.

- Ma'mare, dar dacă visează că plânge?

Bunica porni cu un pas cât mai sigur, soldăţesc, ca fetiţa să nu simtă nici o eventuală ezitare:

- De ce-ar plânge în vis?

- Pentru că ziua n-are timp şi-i este dor de noi.

- Tu ai visat vreodată că plângi?

- Nu.

- Poate că ai visat şi ai uitat.

- Nu, sigur aş fi ţinut minte.

- Ei, vezi? Să ştii că oamenii plâng numai atunci când uită sau nu pot să viseze.

- Adevărat? se bucură Thea. Ce bine ar fi ca Tati să viseze în fiecare noapte!

- Chiar de mai multe ori pe noapte, comoara mea. Mai ales că o noapte pe Lună ţine cât două săptămâni de-ale noastre.

- Cum? Atât de mult?

- Aproximativ fix două săptămâni. Iar împreună cu ziua fac cât o lună de-a noastră.

- Parcă ar fi insula ţestoasei vrăjite: o zi ţine cât o lună, un an cât o mie de ani. Atunci, când se va întoarce Tati, eu voi fi mai mare cu un an, deşi Tati a promis că nu va lipsi decât câteva zile.

- Asta este, o aprobă distrată bunica.

- Dar cum voi creşte în câteva zile cât alţii într-un an?

Ma'mare realiză abia acum viziunea aparte a fetiţei despre modul cum curge timpul la scară cosmică. Renunţă să-i explice că, păstrând proporţia, Tati va fi plecat numai câteva ore dintr-o zi selenară. În schimb, sugeră inocent:

- Ai să mănînci mult spanac.

- Nu-mi place, strâmbă copila din nas. Intrară în bucătărie. Bunica o aşeză pe scăunelul preferat, cel de lângă perete.

- Nici nu vei băga de seamă ce mănânci, căci voi preschimba totul într-un câmp înflorit.

Culese din cuier şortul cel lung, croit dintr-un material portocaliu bălţat cu cercuri de diferite mărimi şi culori şi se transformă pe loc într-o zână destul de ciudată, întrucât folosea ca baghetă magică o lingură de lemn. Începu să desfacă o conservă de spanac cu o dexteritate care l-ar fi înverzit de ciudă pe Popeye Marinarul.

- Ma'mare! îşi aminti Thea. S-o baţi mâine pe Maggie, m-a tras astăzi de păr.

- Ce s-a-ntâmplat, doar vă întelegeaţi destul de bine?

- A spus că Tati a plecat pe Lună pentru că au vrut să scape de el, că nu-i bun de nimic, numai să-l mănânce vârcolacii. Moare de ciudă că tati al ei a rămas şi de data aceasta la sol, în echipa de rezervă. M-a supărat atât de tare, încât i-am spus în faţă, că este o mincinoasă şi-o scorpie cu mătreaţă-n păr.

- Thea, aşa te-am învăţat eu să vorbeşti? uită bunica să amestece spanacul. Cu riscul de a-l lăsa să se prindă de fundul cratiţei, se uită autoritară în ochii fetiţei şi-i porunci:

- Mâine îţi vei cere scuze!

- De ce? N-am minţit, are mătreaţă-n păr. Şi-i o scorpie.

- Este colega şi prietena ta. N-o să rămâneţi certate.

- Dar Ma'mare, cum să plece pe Lună tatăl unei pistruiate ca ea? Dacă se vor molipsi lunaticii?

- Pistruii nu sînt molipsitori.

- Nu? Atunci de ce dintre toţi copiii de la şcoală numai fratele ei mai are?

- Pentru că amândoi au o piele sensibilă la soare.

- Şi lunaticii n-au piele?

- Locuitorii Lunii se numesc seleniţi, o calmă bunica şi mai adaugă un pic de lapte. Şi-apoi, ei nici nu există.

- De vreme ce nu există, nu-i totuna cum se numesc?

Ma'mare recunoscu valabilitatea observaţiei şi se dădu bătută pe moment, căci spanacul începu să clocotească ca lava din coşul unui vulcan în erupţie, deşi poate că ar fi trebuit să răspundă că nu, nu-i totuna, deoarece seleniţii nu există într-un fel diferit faţă de alte fiinţe imaginare, cum ar fi zmeii, sirenele sau micul verde mâncător de pietre. Însă Ma'mare avea alte gânduri şi în învălmăşeala de griji, spaime, regrete şi speranţe din sufletul ei nu găsi loc pentru asemenea speculaţii. Luă spanacul de pe foc şi căută o tigaie. Din frigider scoase un ciot de şuncă, desprinse câteva felii din ea, cu şorici cu tot. Le crestă şi începu să le prăjească. Aşteptă să se încolăcească şi să-şi arate colţişorii rumeniţi, apoi le întoarse. Aduse cu mare grabă ouăle şi adăugă fiecărei corole câte un miez galben.


"-Micuţa ţestoasă bucălaie
Într-o baltă de spanac trăia:
Ochi prăjit de ou holba,
Cu fălci de şuncă-şi apăra
Crocanta carapace bucălaie",


improviză un descântec menit să înlocuiască formula "abracadabra", care-şi pierduse de mult vraja. Servi spanacul în farfurii şi aşeză deasupra apetisantele "floricele":

- Poftă bună!

Thea gustă fără convingere fiertura, se minună şi începu să înfulece cu poftă. Pesemne descântecul era cel potrivit, căci vraja îşi făcu efectul: după ce îşi termină porţia, Thea mai ceru una, spre uimirea bucătăresei. Fu răsplătită pe loc cu o banană.

- Bravo! o lăudă Ma'mare. Dar acum, dacă vrei să creşti mare cât mai repede, trebuie să şi dormi un pic.

Chiar şi fără să fi fost îndemnată, Thea s-ar fi întors în camera ei ca să tragă un pui de somn. Mai întâi se spălă pe dinţi, apoi se dezbrăcă. Când o văzu instalată în pătuţ, Ma'mare veni şi-i povesti peripeţiile celor unsprezece fraţi preschimbaţi în lebede, salvaţi de sora lor.

Fetiţa adormi şi se visă în mijlocul unei câmpii plină cu flori asemănătoare discurilor telefonice. Un şir de stâlpi înfăşuraţi în volute de volbură şi de măzăriche conducea un fir dintr-o zare în alta. Un stol de ochelari se roti de câteva ori pe cer, apoi coborî din înalt şi se înşirui pe sârmă. Ochii lor mari, muţi şi trişti o urmăriră neîncetat. Thea înţelese. Îşi călcă pe inimă, formă un număr şi în câteva clipe sosi Tati cu o rachetă portocalie, deschise o trapă şi lansă un colet, însoţit de mai multe baloane colorate. Ochelarii îşi desfăcură braţele şi se înălţară voioşi, iar copila se grăbi înspre locul unde se turtise cupola paraşutei. Desfăcu pachetul şi împărţi tuturor conserve de spanac. Ochelarii le înhăţară, apoi îşi luară zborul. Baloanele mai plutiră o vreme, apoi Tati sări din rachetă, le adună în volutele mătăsii, unde ele se sparseră ca nişte focuri de artificii în tot atâtea jerbe de scântei. Undeva, dincolo de ele, răsări pârjolită Luna.

Când se trezi, Thea nu-şi aminti nimic din toate acestea, însă se simţi tulburată. Deschise fereastra şi lăsă vântul călduţ de primăvară să unduiască perdelele. Lenevi o vreme, sprijinită de pervaz. Pe stradă trecea rar câte o maşină, mai toţi locuitorii micuţului cartier al astronauţilor plecaseră la centrul de comandă al zborului.

"De ce eşti tristă?" întrebă ursuleţul Fram.

Thea întinse mâinile şi Fram veni în zbor să i se aşeze în braţe:

"Mă gândesc la Lună."

"Te gândeşti la tatăl tău?"

"Tata spunea că Luna este mincinoasă: când zice D, de la descreşte, atunci sporeşte, iar când arată ca litera C, de la creşte, atunci se micşorează. Numai în timpul eclipselor se poartă şi ea cum se cuvine."

"Vezi că totuşi uneori e de treabă?"

"De voie sau de nevoie?" se întrebă fetiţa.

Stătu câteva clipe nedumerită, fără ca să se poată decide, când sună Telefonul. Fetiţa îl lăsă să ţârâie încă o dată, abia apoi se îndreptă spre el. Ridică receptorul şi întrebă circumspectă:

- Cine e?

- Alo? Tu eşti, Amalthea? întrebă cu o voce ciudată Telefonul.

- Da, eu sunt - recunoscu uimită. De unde ştii?

Bunica apăru dinspre baie, cu părul ud şi capotul înnodat într-o doară.

- Vai, sărăcuţa de tine... - se auzi în receptor.

Thea făcu ochii mari:

- Ma'mare, plânge Telefonul!

- Ia dă-mi-l! Alo, sunt doamna Swigert... Ah! Dumneavoastră sunteţi? Ar fi trebuit să aveţi grijă, domnişoară, să nu-mi speriaţi copila. Da... Da... Nu. Sunt bunica. Nora mea a plecat la Centru... Da, am aflat... Nu, nu ştie, nu i-am spus încă. Sper că n-aţi făcut prostia... Bine. Da. Bine... Ştiţi că este un copil deosebit, nu trebuie să vă explic ce-ar însemna un şoc emoţional pentru ea... Înţeleg, dar încă nu se ştie nimic sigur... Zvonuri, zvonuri... Da... Bineînţeles... Da... Vă mulţumesc... Aveţi dreptate... Îmi cer scuze că v-am repezit la început, dar vă daţi seama... Da... Vă mulţumim. Vă rog să treceţi mâine pe la noi... Da... Bine... Vă aşteptăm. La revedere!

Bunica puse receptorul în furcă.

- Cine era? se interesă fetiţa.

- Domnişoara Măraru, răspunse Ma'mare şi Thea înţelese că vorbise cu învăţătoarea. Miss Miller (Moraru) era o fată bătrînă uscăţivă şi sentimentală. Îşi împărtea ziua între şcoală şi una dintre comunităţile neoprotestante, unde trecea drept una dintre cele mai active propăvăduitoare a cuvântului Domnului. Ma'mare n-o suporta deoarece domnişoara îşi sugea buza de jos când zâmbea, şi zâmbea cu gura închisă, ceea ce nu putea să fie decât dovada unui caracter făţarnic.

- Nu ştiu cine s-a îmbolnăvit de febră glanduloroasă, improviză femeia. Vei rămâne acasă, n-ai voie să ieşi afară şi nici să primeşti vizitatori, până când va veni nenea doctorul să te vadă.

- Deci totuşi sunt bolnavă, trase copila concluzia.

- Ce ai? sări bunica.

- Mă simt aşa, tristă, din nimic, se plânse Thea.

- Nu te doare capul? îşi puse Ma'mare mâna pe fruntea fetiţei.

- Nu.

- Să sperăm că n-ai nimic grav, se linişti femeia. Du-te şi fă-ţi lecţiile. Mâine va veni domnişoara Măraru să ţi le controleze, adăugă, nu fără o nuanţă răutăcioasă.

- Le-am făcut deja.

- Bravo! Eşti destoinică. Atunci hai în sufragerie.

Se întoarseră după trusoul Domnişoarelor. Ma'mare se aşeză într-un fotoliu şi încercă să tricoteze. Dacă Thea n-ar fi fost atât de absorbită de dădăcitul păpuşilor, ar fi remarcat că Ma'mare învârtea andrelele cu gândurile împrăştiate. Deşi lucra la un model simplu de mânecă, la un moment dat trebui să desfacă rândurile şi să reia totul. De câteva ori se ridică şi răspunse la Telefon, însă Thea nu-i dădu nici o atenţie. Abia când se apropie timpul, îşi aduse aminte să pornească televizorul. După nelipsitele reclame de dulciuri şi jucării, crainica anunţă episodul din serialul cu Bobiţă, şopârla din cutia de chibrite (de fapt era o salamandră, dar Thea nu ştia cum să deosebească reptilele de batracienii cu coadă). Tocmai începuse desenul animat, când sosi Mami.

- Ei? o întrebă bunica.

- O, Doamne! suspină mama. Bunica lăsă andrelele, o prinse de braţ şi o conduse afară. Thea rămase singură în faţa micului ecran, dar filmul n-o interesa, deşi Bobiţă se arătă din nou curajos şi stinse focul din vizuina veveriţei Rita. Ar fi vrut să asculte ce discutau Mami şi Ma'mare. Urmă un nou set de reclame, apoi, în loc să continuie serialul de desene animate, dintr-odată, ştirile. Fetiţa se pregăti să se strecoare către bucătărie, când pe ecran apărură fotografiile lui Tati şi a celorlalţi doi tovarăşi ai săi.

- O nouă tragedie la A.S.A. -zise comentatorul cu o voce gravă.

- Mami! Mami! Uite-l pe Tati! sări Thea.

- Misiunea "Phoebus 13" în pericol. Surse de încredere susţin că la bordul navei "Rainbow" a avut loc o explozie. Centrul de control a pierdut legătura cu echipajul format din astronauţii James Lowell, John Swigert şi Fred Haise. Experţii le acordă puţine şanse de supravieţuire.

- Mami! fugi Thea la uşă.

- Este al doilea accident grav petrecut pe parcursul misiunilor de cucerire a Lunii…

- Cerule! Ce s-a întâmplat? se repezi mama la fetiţă.

- Vă reamintim că acum trei ani Virgil Grissom, Edward White şi Roger Chaffee au ars de vii în cadrul unui antrenament la sol…

Bunica trecu val-vârtej pe lângă ele şi stinse televizorul.

-Tati! Îl vreau pe Tati! strigă fetiţa. Se zbătu zadarnic să scape din braţele mamei sale.

-Pleacă! Lasă-mă în pace! se apără fetiţa, dar mama o strângea la piept, cu o forţă care ar fi putut muta munţi din loc, de parcă era singurul lucru pe care-l mai avea pe lume. Thea se dădu bătută, îşi aplecă fruntea pe umărul mamei şi începu să plângă sălbatic.

Ma'mare o privi cu inima strânsă şi simţi cum, scăpate din frâul voinţei, lacrimi fierbinţi i se adună în colţurile ochilor, apoi încep să se prelingă şi peste obrajii ei. Le lăsă să curgă, pentru că lacrimile spală durerea din suflete şi aduc alinare. Bărbaţii sunt atât de duri şi de vulnerabili tocmai datorită faptului că educaţia primită îi dezvaţă să plângă.

Se apropie.

"Vezi că am avut dreptate?" o fulgeră mama cu privirea când ajunse lângă ele.

"Prostii!" îi reteză bunica vorba. "Doar ai fost toată ziua acolo, ai văzut că nu se ştie nimic sigur. Inima mea îmi spune că Johnny trăieşte."

"Atunci de ce toată lumea tace, de ce nu ni se spune nimic?"

"Vezi de ce," arătă bunica înspre televizor, apoi îşi întinse mâna către nepoata ei.

"Thea!" îi mângâie căpşorul

"Îl vreau pe Tati!" suspină fetiţa.

"Ascultă-mă, Thea. Nu s-a întâmplat nimic cu tati, nenea de la televizor greşeşte."

O luă cu blândeţe din braţele mamei şi se uită în ochii ei. Repetă cu o voce liniştitoare:

"Nu-i nimic, comoara mea. Nu s-a întâmplat nimic. Nenea s-a înşelat. S-ar putea ca tăticul să fie un pic bolnav, dar se va face bine şi în curând va veni acasă."

"Sigur?" o privi fetiţa.

"Sută la sută", o asigură bunica. Thea o crezu şi-n mintea ei explozia ce poate pulverizase fragila arcă se redusese la mărimea unui banal strănut, purtător al microbilor lunatici. După nenea Tom, acum căzuse şi Tati la pat, lua ceaiurile fierbinţi şi aspirinele aduse de o asistentă medicală, o femeie frumoasă ca o zână. Doar văzuse la televizor cu câtă atenţie sunt îngrijiţi eroii. Îşi şterse ochii şi-şi trase nasul.

"Unde ţi-e batista?"

"În cameră", zise fetiţa şi porni s-o aducă. Cum intră în încăpere, simţi răcoarea serii. Se duse către fereastra uitată deschisă şi zări la orizont discul Lunii. Când tăticul se pregătea să plece, astrul nopţii era în primul pătrar. Ieri Luna era mare şi rotundă ca un glob de păpădie. Însă acum, partea de jos, din stânga, începuse să se întunece. Thea suspină îngrijorată.

"De ce plângi?" sopti ursuleţul Fram.

"Vârcolacul din Lună vrea să-l mănânce pe Tati..."

"Bietul căpcăun", zâmbi ursache, "nu i-ar cădea bine la stomac".

"De ce râzi de mine?" se supără Thea. "Am să te pun la colţ. Ba nu, am să te închid în cămară, să te roadă şoarecii. Şi-am să sting şi lumina."

"N-ai s-o faci..."

"Nu mă crezi?"

"N-ai s-o faci, pentru că nu de tine am râs, ci de vârcolac. Chiar dacă l-ar fi înghiţit, Tati i-ar fi tăiat burta şi-ar fi iesit afară nevătămat, ca Scufiţa Roşie din pântecul lupului."

"Dar dacă Tati este bolnav? Ma'mare a spus că Tati este bolnav. Nu ştiu dacă va avea atâta putere."

"Să-i trimitem atunci nişte apă vie, ca să-l întremeze."

"Cum? Şi de unde?"

"Ştiu cocorii de unde s-o aducă."

"Cocorii?"

"Cum, ai uitat? Nu-ţi mai aduci aminte de fetiţa din Hiroshima despre care ţi-a povestit Ma'mare? Când au aruncat acolo bomba atomică, ea a fost iradiată şi s-a îmbolnăvit. Doctorii au tot încercat, dar în cele din urmă au renunţat s-o salveze. Atunci a început să facă orizuru, cocori de hârtie. Japonezii cred că dacă faci un şirag de o mie de cocori ţi se va împlini o dorinţă."

"Aha! îmi amintesc. Cocorii sunt păsările acelea prelungi, cărora le poţi desface aripile?"

"Da, dar numai dacă vrei."

"Nu, nu e bine. Fetiţa aceea a murit. Nu vreau ca Tati să moară."

"Micuţa japoneză era tare bolnavă, n-a apucat să facă decât şase sute de cocori. Aşa a fost să fie."

"Şi dacă ar fi făcut toată mia, ar fi scăpat?"

"Desigur."

Thea privi către uşă, întrerupătorul ţăcăni şi becul ilumină camera. Căută pagina ruptă din caiet, unde schiţase Telefonul. O transformă într-un pătrat, apoi începu să îndoaie aceea formă de stea din care se fac cocorii. Se chinui o vreme să-şi amintească cum vin mişcările, dar reuşi să facă unul. E drept, ciocul era un pic cam strâmb, iar aripile i se boţiseră din cauza liniilor pliate greşit, dar era un cocor de hârtie. Pe următorul îl făcu dintr-o suflare.

"Ştii", spuse Fram, "semeni cu surioara care a împletit cămăşi din urzici pentru fraţii ei preschimbaţi în lebede", dar Thea nu-l auzi, se apucase de cel de-al treilea cocor şi se întreba cât de mare este o mie. La şcoală învăţase să numere numai până la o sută. Mai întâi să termine foile din caietul de aritmetică şi-apoi... "Poate ştie Ma'mare. Da, Ma'mare sigur trebuie să ştie."

"Ce faci de atâta vreme aici?" o întrebă bunica.

"Nimic", răspunse Thea fără a se opri din lucru.

"Dar aceştia?" arătă înspre stolul în creştere.

"Nu pot să-ţi spun", o înfruntă fetiţa. "Dacă vrei să ţi se împlinească o dorinţă, n-ai voie s-o împărtăşeşti nimănui."

"Comoara mea!" zâmbi Ma'mare şi-o învălui într-o lumină caldă, tremurătoare - jocul unei amiezi de primăvară pe oglinda unui izvor.

"Ma'mare, cât de mare este o mie?"

"Vei vedea singură. Mă laşi să te ajut? Cred că ne dorim acelaşi lucru."

"Ssst!" făcu fetiţa semn cu degetul.





NOTĂ BIOGRAFICĂ

SWIGERT, JOHN LEONARD - astronaut american (N.A.S.A.), civil. Născut la 30 august 1931 la Denver, Colorado. Selecţionat de N.A.S.A. în aprilie 1966. O singură misiune spaţială: Apollo 13 (11-17 aprilie 1970). Iniţial rezervă, este numit pilot al modulului de comandă cu 72 de ore înainte de lansarea navei, datorită îmbolnăvirii lui Thomas Mattingly. Comandantul misiunii: James Lovell. Pilot al modulului lunar: Fred Haise. A petrecut în spaţiu 142 ore şi 54 minute. Din aprilie 1973 s-a retras din N.A.S.A.

Necăsătorit.

Nu are copii.


sursă: DUMITRU ANDREESCU, Enciclopedia programelor spaţiale, 1957-1977. Bucureşti: Editura Militară, 1979, pag. 276.


Apărută în:
Limes (Zalău), Anul IV, Nr. 1-4 (13-16) / 2001, p. 155-162

Aurul de piatră

PIRAMIDELE EGIPTENE ŞI PIETRELE DE PE SOMEŞ

Străzile din Jibou conţin în asfaltul cu care sunt pavate pe alocuri numuliţi, nişte fosile care arată ca nişte monede de piatră. Ele sunt căsuţele de calcar ale unor animale unicelulare primitive care au trăit în Terţiarul vechi, într-o vreme când la 50-100 de metri deasupra plaiurilor noastre vălurea oglinda unei mări calde, care apoi s-a evaporat şi a lăsat în urma ei salinele de la Dej, Turda, Cojocna, Sic, etc. Urmaşii de azi ai numuliţilor sunt foraminiferele, microorganisme ce pot fi văzute doar la microscop, greu de comparat cu rudele lor de acum 60 de milioane de ani, care au avut condiţii propice dezvoltării, au proliferat şi au ajuns să aibă forme... uriaşe, de câţiva milimetri sau chiar centimetri.

„Bănuţeii” de acest fel sunt răspândiţi peste tot în lume. Învelişul strălucitor de alb al piramidelor egiptene a fost fasonat din blocuri de calcar numulitic. Granulele acestora sunt de ordinul milimetrilor, mărunţele în comparaţie cu fosilele de pe Someş, care ating frecvent trei centimetri. În alte locuri de pe glob, numuliţii măsoară chiar opt-zece centimetri (aproape cât o dischetă de calculator). Lumea savantă a catalogat circa 200 de specii, dintre care vreo douăzeci se găsesc şi în România. Ele fi diferenţiate despicându-le, turnând acid peste ele sau studiindu-le la microscop, unde, ne destăinuie profesorul clujean Iustinian Petrescu, „căsuţa animalului apare împărţită de pereţi fini în mici cămăruţe pline altădată de corpul unicelular, aproape hialin, al animalului...”

După câteva milioane de ani, apele mării s-au retras, pe pământ au apărut oamenii, diferitele imperii (chinez, roman, hunic, german, otoman, habsburgic, britanic), monarhia de drept constituţional, republica populară, republica mai puţin populară, republica pur şi simplu republică, taxa pe valoare adăugată, zonele defavorizate şi bancnota de cinci sute de mii de lei. Istoria s-a transformat în legendă.


BĂTĂLIA DE LA JIBOU

La începutul secolului al XVIII-lea, în toamna târzie a anului 1705, mai precis, în 11 noiembrie, curuţii principelui ardelean Rákóczi Ferencz, al doilea cu acest nume, au înfruntat la Jibou armata imperială austriacă comandată de generalul Herbeville. Celor dornici să afle mai multe le recomandăm să-l citească pe George Bariţiu, autorul unor voluminoase „Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă”, reeditate în 1994 de Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, unde sunt traduse şi reproduse pe larg, uneori comentate cam veninos (vezi cazul lui Pintea Viteazul, care în concepţia lui Bariţiu „trece în memoria poporului de un hoţ mare şi căpitan de hoţi”), fragmente din autobiografia principelui şi „după chronicarul Mich[ail] Cserei”.

Oamenii lui Rákóczi aveau misiunea să creeze un sistem defensiv care să nu permită trecerea austriecilor prin strâmtorile Someşului. Ei au încercat să sape o linie de tranşee şi şi-au construit două redute, una pe dealul Cigleanului şi una dincolo de valea Agrijului, unde şi-au înghesuit piesele de artilerie. Din cauza vremii nefavorabile şi datorită apariţiei bruşte a austriecilor, care, conduşi de un ţăran bătrân, şi-au scurtat drumul, coborând pe Valea Sărată, un pârâu de 13 km ce vine dinspre Cuceu, fortificaţiile neterminate n-au fost de nici un folos.

Principele dispunea de „patru regimente de călărime şi nouă de pedestrime de câte una mie unul, cum şi cinci sute de pedeştri francezi”, faţă de 20.000 de nemţi, „comandaţi nu atât de Erbeville, care era un general bătrân şi morbos, cât mai vârtos de generalii Schlick şi Klöckesperg, se bătură cu mare curaj, iar un general Virmond, tot franc de naţiune, sărind de pe cal şi aruncându-se drept în şeanţul castrelor ungureşti, la un moment provocă asaltul grăniţerilor şi al celeilalte pedestrimi; haiducii ungureşti şi toate regimentele călăreţe de curuţi o luară la fugă care încătrău, iar sârbii îi persecutară până la un loc.”

Aici îi aşteptau soldaţii ridicaţi din rândul iobagilor de diferite naţii, comandaţi de Esze Tamás, care au luptat cu îndârjire, până au fost măcelăriţi aproape cu toţii. Protejat de scutul lor, „Rákóczi abia scăpă cu fuga pe la Gherla şi Beclean înainte, lăsându-şi castrele întregi în prada nemţilor”.

La izbânda austriecilor a contribuit şi atitudinea duplicitară a contelui Károlyi, care, la auzul bubuiturilor de tun, ar fi trebuit să atace duşmanul din spate cu unul dintre regimentele de cavalerie şi să-l prindă într-o încercuire, dar care a preferat să stea pe loc, să aştepte şi să se retragă fără să se fi angajat în luptă.


COMOARA PRESCHIMBATĂ ÎN PIATRĂ

Legenda zice că principele ar fi părăsit câmpul de luptă refugiindu-se printr-un tunel ce trece pe sub albia Someşului până în vârful dealului care îi poartă numele (cunoscut şi ca Piscuiul Ronei), de unde a contemplat dezastrul şi şi-a jelit ostaşii. Unii zic că pe drum ar fi ascuns visteria armatei sale într-o tainiţă subpământeană, pe care mulţi o caută de atunci, în ascuns sau sub oblăduirea unor organe interesate.

Alţii se îndoiesc de existenţa comorii. Ei povestesc că Rákóczi n-ar fi avut timp să facă asta, deoarece după el s-au repezit mai mulţi ostaşi călări („ráczok”) şi principele ar fi luat comoara cu sine. Când urmăritorii s-au apropiat prea tare, fugarul şi-a golit toţi săculeţii, toate buzunarele de bani şi i-a aruncat în mijlocul drumului. Când au văzut monezile strălucitoare, soldaţii şi-au strunit caii şi au descălecat să-i adune, ba chiar s-au şi ciondănit oleacă, vreme în care principele a reuşit să scape. Legenda zice că era atâta aur, încât cătanele le-au îndesat în buzunare până au stat să le plesnească.

Apoi au sărit din nou în şa şi ar fi continuat urmărirea, dar n-au mai ştiut pe unde să meargă mai departe, deoarece principele, prevăzător, a folosit un şiretlic vechi, utilizat întâi pe vremea când regele ungur Szent László (Ladislau cel Sfânt), cel care a întemeiat episcopia de Oradea, s-a luptat cu cumanii (1085), stratagemă la care a recurs apoi şi Negru Vodă când l-au strâmtorat tătarii (1241): şi-a schimbat calul cu unul ale cărui potcoave fuseseră puse de-a-ndoaselea, astfel încât el să fugă înainte, dar urmele să arate că a venit.

Încurcaţi de acest vicleşug, urmăritorii au fost nevoiţi să revină în tabără. După ce-au scăpat de muştruiala cuvenită, s-au întors la trupă şi au început să se laude cu norocul care a dat peste ei. Dar când au băgat mâna în buzunar, ca să scoată un ban de arătat, n-au găsit decât aceste discuri lenticulare de calcar, ca nişte monede. Furioşi, au început să suduie şi le-au azvârlit cât colo, „mama lui de alchimist, ne-a păcălit cu aurul său fals”. De atunci, zice legenda, bănuţii se găsesc peste tot prin împrejurimi.

În celelalte părţi ale văii Someşului şi în Albeştii de Argeş, unde mai pot fi întâlniţi, numuliţii poartă numele de „banii dracului”. Dar în Jibou bătrânii consideră că preschimbarea aurului în piatră a fost o minune cerească, care a permis unui suflet nobil să scape nevătămat şi să reia apoi lupta împotriva celor care „au schimbat jugul de lemn al turcilor cu un jug de fier”, precum a lăsat scris Cserey Mihály, cronicarul acelei epoci.


FEMEILE ŞI RĂBDAREA TIMPULUI

Nepoata acestuia din urmă, Cserey Helena, deşi crescută în credinţa catolică (familia provenea din Secuime), s-a lăsat răpită dintr-o mănăstire sibiană de protestantul Wesselényi Miklós sr. şi apoi, spre stupefacţia aristocraţiei vieneze, l-a luat de bărbat. De dragul ei, „bourul din Jibău”, baronul cel pătimaş şi încăpăţânat, a început construcţia celebrului castel sălăjean, unul dintre capodoperele barocului târziu, care azi e împărţit între Grădina Botanică şi Clubul Copiilor din Jibou. Ei sunt părinţii acelui Wesselényi care stă de vorbă cu baciul Samson Pop din Rona în plin centrul Zalăului. Dar despre aceştia vom vorbi altă dată.

O altă legendă, mai puţin fidelă adevărului istoric, susţine că Rákóczi a avut şi o fată. Aceasta s-ar fi refugiat într-o pivniţă (sau alt capăt de tunel) situată într-una dintre văioagele labirintice din jurul Varului, unde trăieşte şi astăzi, fără să fi îmbătrânit deloc. Ea l-a jelit atâta pe părintele ei, încât în cele din urmă a orbit. Cu toate acestea, s-a apucat, pe pipăite, să brodeze o cămaşă a morţii. Motivul este cu ochiuri în cruce, dar nu reuşeşte să facă decât unul în fiecare an. Zic unii că în ziua când va reuşi să-şi termine cusătura, se va întoarce tatăl ei. Alţii zic că atunci va veni sfârşitul lumii, iar sufletele se vor înfăţişa dinaintea Domnului, pentru Judecata de Apoi. Fecioara oarbă este zărită uneori, mai cu seamă primăvara devreme, când apar ghioceii, de copiii care vin în zonă ca să culeagă flori. Dacă cineva încearcă să se apropie de ea, fuge şi dispare în dreptul unei surpături.

În realitate, după ce a reuşit să dejoace intrigile curţii imperiale, care l-au despărţit de prima sa logodnică, Magdalena von Hessen-Darmstadt, Rákóczi s-a căsătorit în 1694 cu Karolina Amalia von Hessen-Rheinfels. Au avut patru copii, primul născut în 1696, al cărui naş a fost însuşi împăratul Leopold. Dintre toţi, doar doi au ajuns la o vârstă adultă, pe care-i aminteşte şi Bariţiu: „Iosif născut în 1700 şi Georgie” (1701-1756), care după război „au fost reţinuţi în Viena unde li s-a dat creşterea veacului lor, iar dacă au crescut mari, li s-a dat titlu de marchizi cu venit anual de 7000 şi de 6000 fl.; au făcut însă datorii foarte multe, apoi au fugit, Iosif la Roma, Georgie la Paris, unde a mers şi frate-său. În 1738 după înnoirea războiului turco-austriac sultanul numise pe Georgie principe al Transilvaniei şi-l înaintase cu oaste până la Vidin în Bulgaria; într-aceea papa îl excomunicase, austriaci iil spânzurară în efigie, iar el nefericitul emigrant făcu bine şi muri în 9 Nov al aceluiaşi an la Cernavodă în etate de ani 38.”

Bine, vor zice apărătorii înrăiţi ai veridicităţii legendelor, „care poartă un sâmbure de adevăr”, aceştia au fost descendenţii săi legitimi. Poate că amintita fată s-a născut dintr-o legătură amoroasă tăinuită. Nu credem acest lucru: cum Rákóczi s-a născut în 1676, rezultă că în 1705 avea 29 de ani, deci n-ar fi putut să aibă o fată de 16-18 de ani.


Articol apărut în :
Transilvania Jurnal, 11 noiembrie 2000, pag. 3.


BIBLIOGRAFIE :
Antologie almanah Nautilus, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, pag.184.
George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, Braşov, 1994.
Mircea Paucă, Vieţuitoarele din trecutul pământului românesc, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
Iustinian Petrescu, Lumi geologice dispărute, Editura Dacia, Cluj, 1986.