(c) 2001 - Györfi-Deák György
Alcătuită asemenea „Triptic“-ului, volumul său de debut, din trei părţi, noua carte a lui Liviu Radu, intitulată „Constanţa 1919“, demonstrează maturitatea unui talentat creator de lumi imaginare şi de poveşti. Întâmplarea a făcut ca atunci când s-au aniversat / comemorat împlinirea a 80 de ani de la terminarea primului război mondial, să iau parte la punerea în pagină a unei sume de comunicări legate de respectivul eveniment, studii semnate atât de nume cunoscute ale istoriografiei româneşti, cât şi de cei mai buni savanţi maghiari din domeniu, deci să am un cadru de comparaţie potrivit.
Cu totul străin spiritului elen, care-şi prezenta zeii cu bubele lor cu tot, ba Hefaistos încă îşi mai trăgea şi piciorul, la noi istoria a dobândit o aură de sacralitate, cu pretenţii de perfecţiune, lucru care l-a determinat pe Lucian Boia s-o studieze precum o mitologie. Orice încercare de repunere a adevărului istoric în drepturi, precum cea încercată în anumite manuale alternative, a stârnit un scandal monstru şi o derută totală, atât printre cititori, cât şi printre autori. Ca să dau un exemplu: Dimitrie Cantemir a fost un cărturar „de talie evropenească“, iar Constantin Brâncoveanu un martir al creştinătăţii, dar oare câtă simţire patriotică dovedeşte acela care încearcă să descopere faptele incriptate de primul în cunoscuta-i „Istorie ieroglifică“?
Pe acest teren minat al orgoliilor naţionale păşeşte cu dezinvoltură Liviu Radu. Cartea sa propune trei alternative la istoria „reală“, trei scenarii în care România ajunge să fie înglobată pe rând în imperiul habsburgic, imperiul rus sau în cel otoman şi, cum fiecare dintre aceste mari puteri a devenit una dintre învinsele conflagraţiei mondiale (Rusia de revoluţia bolşevică), românii încearcă prin tratative sau cu arma în mână să-şi determine viitorul.
Contestatarii capătă de le început un os de ros, deoarece în „Tratative la Konsstanza“ apare personajul Ion Antonescu (maior de husari, cu studii în Franţa), pe care a încercat şi Marin preda să-l reabiliteze în „Delirul“. La Liviu Radu, contestatul erou apare doar ca aghiotantul mareşalului Aweresku, un militar băţos, care nu dovedeşte nici un pic de diplomaţie în faţa negociatorilor Antantei, cu toate că aceştia intenţionează să le atribuie ungurilor Banatul şi Transilvania (Köszönöm szépen!), adică să distrugă unitatea statală reprezentată simbolic pe soclul statuii regelui Karl (totuşi de Hohenzoller), unde au fost trecute anii în care Austria a cucerit diferite „părţi“ ale regatului: Transilvania - 1699; Oltenia - 1718; Bucovina - 1775; Muntenia şi Moldova - 1782 (nicidecum 1859!); Dobrogea - 1878; Basarabia 1919.
Sunt de admirat şi cultura şi dezinvoltura cu care Liviu Radu modelează un material atât de puţin maleabil precum prejudecăţile cronografice. Istoria paralelă pare familiară, schimbările introduse de autor operează cel mai adesea la nivelul detaliului, „buturuga“ mică“ capabilă însă să genereze semnificaţii inedite - şi unele idiosincrazii (cine se simte râios, să se scarpine!). Astfel, „Morgensternul“ filosofiei şi poeziei româneşti, Michail Eminowitsch, conaţionalul lui Nicolaus Lenau (oare câţi „patrrrioţi“ ştiu că Lenau s-a născut într-un sat bănăţean?), profită de relaţiile soţiei sale, Mite Kremnitz ca să devină ministru al Culturii în mai multe rânduri.
Blasfemie! - vor urla cei care cunosc strădăniile revizorului şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. De ce nu al învăţământului? Să-i lăsăm pe aceştia în seama lui Sigmund Freud, care, la invitaţia lui Lazăr Şăineanu, a profesat doi ani în Bukarest, unde a fondat o şcoală. Exemplele pot continua...
Dacă prima parte constituie un fel de introducere analitică în temă, cea ce-a doua parte a „tripticului“ este creionată mult mai dinamic. Îmi voi înfrâna pornirea de a vă relata acţiunea, pentru că nu vreau să vă răpesc plăcerea de a savura arta unuia dintre marii noştri povestitori, căreia i-ar merge buhul şi-ar veni lumea să-l asculte chiar dacă am cădea într-o continuă pană de curent, de-ar înţepeni tipografiile şi autorii ar fi nevoiţi să povestească prin parcuri, prin iarmaroace, pe la colţuri de stradă, cu pălăria în faţă, „qie ting xia hui fen jie“ = „atunci ascultaţi dezvăluirile făcute în capitolul următor“, cum ziceau meseriaşii chinezi de odinioară, care se opreau din povestit într-un moment cheie al acţiunii şi-şi îndemnau ascultătorii să mai plătească un bănuţ dacă vor să audă continuarea. Eu am urmărit bătălia aeriană purtată deasupra portului „Konstanţia“ cu sufletul la gură, deşi mintea mea de fizician încerca uneori să strivească corola de minuni imaginată de autor, dar să-i fi uns pe bolşevici cu măduvă de oase într-o zi cu Lună Plină, forţa naraţiunii tot m-ar fi smuls şi m-ar fi purtat cu ea. La urma urmei, Poul Anderson şi-a pus eroii din „Operaţiunea Haos“ să se avânte în luptă pe cozi de mătură sau pe covoare zburătoare şi tot nu m-ar fi deranjat.
Una dintre corespondentele site-ului critic „Pro-Scris“, o feministă înfocată, i-a reproşat autorului că n-a găsit nici un personaj feminin în carte, în afară de o variantă inedită a... „Mioriţei“. Îi reamintim tinerei că în vremuri de război, femeile şi copii sunt puşi la adăpost, ca să nu păţească precum Anica, sufletul îngeresc care veghează asupra celei de-a treia părţi, „Fuga din Küstangé“. Ea va trebui să decidă şi soarta lui Nastratin Hogea, care a venit până la plaja unde s-au adunat militarii turci care urmează să fie repatriaţi. Pitorescul erou caută sensul unui vis care-l obsedează, al cărui înţeles simbolic ar fi că putem cu toţii să mâncăm o pâine mai proaspătă în ţara asta, fără să ajungem la vărsare de sânge. Umanitatea şi optimismul lui Liviu Radu transpare cel mai bine din felul de-a fi al şugubăţului hagiu, care devine un fel de alter-ego al naratorului (de unde mai pui că principalul său sfetnic e Karagöz, un catâr vorbitor). Miracolul caracteristic poveştilor orientale e dozat cu multă măiestrie, precum în cazul armăsarului ucis pe plajă de stăpânul care nu vroia să se despartă de el, un „El Zorab“ care învie, ca să arate că refugierea pe mare e doar o cale a disperării, o soluţie lipsită de demnitate în cazul unor bărbaţi tineri şi în putere.
În concluzie, Liviu Radu reuşeşte să creioneze trei lumi total diferite ca structură socială sau ca mentalităţi, să le individualizeze şi să le facă memorabile. merită cu prisosinţă elogiul adus de Sebastian A. Corn în povestirea ce constituie inedita postfaţă a acestui volum, apărut în colecţia „Morfeu“ a editurii „ProLogos“ din Bucureşti.
24 aprilie 2001
01 aprilie 2001
Casa celor o mie de cocori
(c) 2001 - Györfi-Deák György
Thea se hotărî ca de această dată să nu mai ierte Telefonul. Când se va întoarce Tati acasă, îi va spune să-l scoată pe omuleţul cel răutăcios din receptor şi să-l scuture bine, spre a-l învăţa minte, ca niciodată să n-o mai facă pe Mami să plângă. Şi ca să nu uite, rupse o pagină din caietul de aritmetică şi schiţă un pitic cocoşat şi spân, cu nasul lătăreţ şi cu buzele asemănătoare unui opt foarte turtit, alcătuite din doi lobi cu dinţi. Tocmai începuse să-l deseneze pe Tati, când intră mama în cameră.
Avea ochii roşii, roşi de lacrimi şi buzele uşor răsfrânte la colţuri. Se îmbrăcase de oraş, însă cu o neglijenţă neobişnuită: mai mult ciufulise părul decît îl pieptănase, bluza de culoarea cerului juca în cute umbrite pe la şolduri, mototolită de fusta albă, trasă până sub gât, cu fermoarul răsucit într-o parte.
- Comoara mea, trebuie să plec. Să nu deschizi nimănui. Imediat vine Ma'mare, să fii cuminte şi s-o asculţi.
O strânse puternic la piept, tremura toată, şi o sărută pe frunte. Thea o însoţi până la uşă. Îşi aduse aminte să încuvinţeze abia când auzi cum se închide zăvorul. Abia atunci regăsi toate cuvintele uitate când fusese surprinsă în pornirea ei împotriva atotputernicului Telefon. Uneori îl auzea cum ţârâie a deşteptare oablă în toiul nopţii, ca un ticăit ce-şi afla plăcerea în a ridica toată casa în picioare la ceasul cucuvelelor. Altădată grăbea sau prelungea despărţiri. Scula oamenii de la masă şi-i zorea. Poruncea şi pretindea ascultare oarbă, în timp ce el întârzia, amâna, uita - uita să fie al familiei.
Din cauza Telefonului, Thea rămânea adesea singură. Atunci îşi petrecea timpul cu îmbrăcatul Domnişoarelor sau stătea la taifas cu ursuleţul Fram. Fram era mare, alb şi sosise de la Polul Nord adus de Moş Crăciun. Uneori îi povestea despre nesfârşitele întinderi de zăpadă pufoasă şi călduroasă, despre mirosul sărat al gheţii şi despre celelalte vise petrecute în magazinul unde îşi aşteptase rândul. Spera să adune cu timpul ceva bani şi să se răscumpere. Thea începuse să pună deoparte măruntişul primit cu diferite ocazii ca să-l ajute. Domnişoarele îl bîrfeau tot timpul, deşi copila le atrăsese atenţia de nenumărate ori că nu-i frumos şi nici politicos, îl acuzau că minte de-ngheaţă apele, de unde şi culoarea blănii: un camuflaj ideal pentru a nu fi prins că umblă cu cioara vopsită. Domnişoarele vorbeau cu un puternic accent yankeu şi susţineau cu încăpăţânare că zăpada adevărată este umedă şi rece, că gheaţa miroase a congelator, însă Thea ştia că toată gâlceava nu reprezintă decât o chestiune de puncte de vedere diferite, fapt pentru care ursuleţul îi era recunoscător şi-o îndemna uneori să-şi cumpere îngheţată din banii economisiţi.
Bunica sosi tocmai când Fram povestea cum laponii, în lipsa Telefonului, jupoaie uşor mestecenii şi-şi şoptesc răvaşele în coajă, cu obrazul lipit de trunchiul reavăn. Nu ştia însă dacă după aceea umezesc uşor marginile peticului tăiat şi lipesc coaja înapoi, prinzînd-o cu timbre de zece cenţi sau dacă doboară arborele şi-l pun pe foc, ca să transmită ştirile prin rotocoale de fum, precum obişnuiesc să facă indienii. Thea îşi aminti că văzuse cândva câteva fotografii cu zăvoaie de mesteceni şi decise că aveau trunchiurile pline cu mărci poştale francate de un poştaş bărbos, cu ciupilică moţată, purtat printre nămeţi de o sanie trasă de reni.
- Ma'mare ! Nu-i aşa că-l vei ruga pe Tati să planteze un mesteacăn în locul Telefonului ?
Bunica zâmbi. Surâsul ei avea un ceva misterios, aparte. Abia trecuse de cincizeci, însă nu-şi arăta vârsta. Dacă vă imaginaţi o bătrânică gârbovită, cu ochelari încadraţi de şuviţe argintii, vă înşelaţi amarnic. Ma'mare avea aproape un metru şapteş'cinci înăltime, îşi vopsea părul în fiecare săptămână într-un negru de tuş chinezesc şi nimerea gaura acului întotdeauna din prima încercare. Renunţase totuşi să poarte blugi şi vorbea aşa cum se aştepta lumea să vorbească o doamnă. Mult mai republicană în convingeri decît majoritatea celor din Sud, înlocuise basmele fraţilor Grimm cu "Coliba unchiului Tom" şi "Aventurile lui Huckleberry Finn". Pe Andersen îl păstra pentru mai târziu, când Thea urma să păşească către adolescenţă.
- Bine, comoara mea, îl voi ruga, promise Ma'mare. Ştii că Tati nu-ţi refuză nimic. Dar de ce vrei să atârne telefonul în mesteacăn?
Fetiţa îi povesti cât de nesuferit este Telefonul şi la ce concluzie ajunsese împreună cu ursuleţul. Bunica clătină din cap, purtată de gânduri. Sensibilitatea aparte şi imaginaţia vie a nepoatei n-o surprindeau, doar era şi sânge din sângele ei, însă o avertizau că pe moment va trebui să-i ascundă adevărul.
- Mami n-a spus unde pleacă? se interesă într-o doară.
- Nu. Însă era foarte tristă.
- De ce crezi asta?
- Pentru că a plâns în bucătărie, deşi n-a tocat ceapă. Şi a încălţat sandalele verzi.
- Ai dreptate, spuse bunica şi găsi soluţia care urma să abată gîndurile copilei de la starea sufletească a mamei ei. Cine taie ceapă şi nu plînge este un netrebnic.
Thea zâmbi surprinsă.
- Ma'mare, se interesă, pe Lună creşte ceapă?
Pe faţa femeii se aşternu pentru o clipă, ca un văl, paloarea. Ştia că fiul ei fusese selecţionat pentru programul spaţial "Phoebus" şi datorită capacităţii sale neobişnuite de a comunica la mare distanţă prin intermediul gândului, calitate întâlnită la mulţi dintre membrii familiei. Câte o vorbă aruncată din când în când de Thea dovedea că aşchia nu sărise prea departe de trunchi. "Totul este în regulă, ştiu că totul este în regulă", îşi spuse şi-şi regăsi stăpânirea de sine:
- Oooh! Şi-ncă cât de mare, şi ce deasă! Luna însăşi este o ceapă mare.
- Atunci Tati plânge acolo tot timpul?
- Ei na! Tati are un program atât de încărcat încât nu-i rămâne timp să plângă. Şi-n rest, mai trebuie să şi doarmă. Tu plângi când dormi?
- Nu.
- Păi, vezi? Bunica se aplecă şi o ridică pe braţul stâng. Hai să vedem ce facem astăzi de mâncare.
Thea îşi strecură braţul prin părul des şi se agaţă de gâtul femeii.
- Ma'mare, dar dacă visează că plânge?
Bunica porni cu un pas cât mai sigur, soldăţesc, ca fetiţa să nu simtă nici o eventuală ezitare:
- De ce-ar plânge în vis?
- Pentru că ziua n-are timp şi-i este dor de noi.
- Tu ai visat vreodată că plângi?
- Nu.
- Poate că ai visat şi ai uitat.
- Nu, sigur aş fi ţinut minte.
- Ei, vezi? Să ştii că oamenii plâng numai atunci când uită sau nu pot să viseze.
- Adevărat? se bucură Thea. Ce bine ar fi ca Tati să viseze în fiecare noapte!
- Chiar de mai multe ori pe noapte, comoara mea. Mai ales că o noapte pe Lună ţine cât două săptămâni de-ale noastre.
- Cum? Atât de mult?
- Aproximativ fix două săptămâni. Iar împreună cu ziua fac cât o lună de-a noastră.
- Parcă ar fi insula ţestoasei vrăjite: o zi ţine cât o lună, un an cât o mie de ani. Atunci, când se va întoarce Tati, eu voi fi mai mare cu un an, deşi Tati a promis că nu va lipsi decât câteva zile.
- Asta este, o aprobă distrată bunica.
- Dar cum voi creşte în câteva zile cât alţii într-un an?
Ma'mare realiză abia acum viziunea aparte a fetiţei despre modul cum curge timpul la scară cosmică. Renunţă să-i explice că, păstrând proporţia, Tati va fi plecat numai câteva ore dintr-o zi selenară. În schimb, sugeră inocent:
- Ai să mănînci mult spanac.
- Nu-mi place, strâmbă copila din nas. Intrară în bucătărie. Bunica o aşeză pe scăunelul preferat, cel de lângă perete.
- Nici nu vei băga de seamă ce mănânci, căci voi preschimba totul într-un câmp înflorit.
Culese din cuier şortul cel lung, croit dintr-un material portocaliu bălţat cu cercuri de diferite mărimi şi culori şi se transformă pe loc într-o zână destul de ciudată, întrucât folosea ca baghetă magică o lingură de lemn. Începu să desfacă o conservă de spanac cu o dexteritate care l-ar fi înverzit de ciudă pe Popeye Marinarul.
- Ma'mare! îşi aminti Thea. S-o baţi mâine pe Maggie, m-a tras astăzi de păr.
- Ce s-a-ntâmplat, doar vă întelegeaţi destul de bine?
- A spus că Tati a plecat pe Lună pentru că au vrut să scape de el, că nu-i bun de nimic, numai să-l mănânce vârcolacii. Moare de ciudă că tati al ei a rămas şi de data aceasta la sol, în echipa de rezervă. M-a supărat atât de tare, încât i-am spus în faţă, că este o mincinoasă şi-o scorpie cu mătreaţă-n păr.
- Thea, aşa te-am învăţat eu să vorbeşti? uită bunica să amestece spanacul. Cu riscul de a-l lăsa să se prindă de fundul cratiţei, se uită autoritară în ochii fetiţei şi-i porunci:
- Mâine îţi vei cere scuze!
- De ce? N-am minţit, are mătreaţă-n păr. Şi-i o scorpie.
- Este colega şi prietena ta. N-o să rămâneţi certate.
- Dar Ma'mare, cum să plece pe Lună tatăl unei pistruiate ca ea? Dacă se vor molipsi lunaticii?
- Pistruii nu sînt molipsitori.
- Nu? Atunci de ce dintre toţi copiii de la şcoală numai fratele ei mai are?
- Pentru că amândoi au o piele sensibilă la soare.
- Şi lunaticii n-au piele?
- Locuitorii Lunii se numesc seleniţi, o calmă bunica şi mai adaugă un pic de lapte. Şi-apoi, ei nici nu există.
- De vreme ce nu există, nu-i totuna cum se numesc?
Ma'mare recunoscu valabilitatea observaţiei şi se dădu bătută pe moment, căci spanacul începu să clocotească ca lava din coşul unui vulcan în erupţie, deşi poate că ar fi trebuit să răspundă că nu, nu-i totuna, deoarece seleniţii nu există într-un fel diferit faţă de alte fiinţe imaginare, cum ar fi zmeii, sirenele sau micul verde mâncător de pietre. Însă Ma'mare avea alte gânduri şi în învălmăşeala de griji, spaime, regrete şi speranţe din sufletul ei nu găsi loc pentru asemenea speculaţii. Luă spanacul de pe foc şi căută o tigaie. Din frigider scoase un ciot de şuncă, desprinse câteva felii din ea, cu şorici cu tot. Le crestă şi începu să le prăjească. Aşteptă să se încolăcească şi să-şi arate colţişorii rumeniţi, apoi le întoarse. Aduse cu mare grabă ouăle şi adăugă fiecărei corole câte un miez galben.
"-Micuţa ţestoasă bucălaie
Într-o baltă de spanac trăia:
Ochi prăjit de ou holba,
Cu fălci de şuncă-şi apăra
Crocanta carapace bucălaie",
improviză un descântec menit să înlocuiască formula "abracadabra", care-şi pierduse de mult vraja. Servi spanacul în farfurii şi aşeză deasupra apetisantele "floricele":
- Poftă bună!
Thea gustă fără convingere fiertura, se minună şi începu să înfulece cu poftă. Pesemne descântecul era cel potrivit, căci vraja îşi făcu efectul: după ce îşi termină porţia, Thea mai ceru una, spre uimirea bucătăresei. Fu răsplătită pe loc cu o banană.
- Bravo! o lăudă Ma'mare. Dar acum, dacă vrei să creşti mare cât mai repede, trebuie să şi dormi un pic.
Chiar şi fără să fi fost îndemnată, Thea s-ar fi întors în camera ei ca să tragă un pui de somn. Mai întâi se spălă pe dinţi, apoi se dezbrăcă. Când o văzu instalată în pătuţ, Ma'mare veni şi-i povesti peripeţiile celor unsprezece fraţi preschimbaţi în lebede, salvaţi de sora lor.
Fetiţa adormi şi se visă în mijlocul unei câmpii plină cu flori asemănătoare discurilor telefonice. Un şir de stâlpi înfăşuraţi în volute de volbură şi de măzăriche conducea un fir dintr-o zare în alta. Un stol de ochelari se roti de câteva ori pe cer, apoi coborî din înalt şi se înşirui pe sârmă. Ochii lor mari, muţi şi trişti o urmăriră neîncetat. Thea înţelese. Îşi călcă pe inimă, formă un număr şi în câteva clipe sosi Tati cu o rachetă portocalie, deschise o trapă şi lansă un colet, însoţit de mai multe baloane colorate. Ochelarii îşi desfăcură braţele şi se înălţară voioşi, iar copila se grăbi înspre locul unde se turtise cupola paraşutei. Desfăcu pachetul şi împărţi tuturor conserve de spanac. Ochelarii le înhăţară, apoi îşi luară zborul. Baloanele mai plutiră o vreme, apoi Tati sări din rachetă, le adună în volutele mătăsii, unde ele se sparseră ca nişte focuri de artificii în tot atâtea jerbe de scântei. Undeva, dincolo de ele, răsări pârjolită Luna.
Când se trezi, Thea nu-şi aminti nimic din toate acestea, însă se simţi tulburată. Deschise fereastra şi lăsă vântul călduţ de primăvară să unduiască perdelele. Lenevi o vreme, sprijinită de pervaz. Pe stradă trecea rar câte o maşină, mai toţi locuitorii micuţului cartier al astronauţilor plecaseră la centrul de comandă al zborului.
"De ce eşti tristă?" întrebă ursuleţul Fram.
Thea întinse mâinile şi Fram veni în zbor să i se aşeze în braţe:
"Mă gândesc la Lună."
"Te gândeşti la tatăl tău?"
"Tata spunea că Luna este mincinoasă: când zice D, de la descreşte, atunci sporeşte, iar când arată ca litera C, de la creşte, atunci se micşorează. Numai în timpul eclipselor se poartă şi ea cum se cuvine."
"Vezi că totuşi uneori e de treabă?"
"De voie sau de nevoie?" se întrebă fetiţa.
Stătu câteva clipe nedumerită, fără ca să se poată decide, când sună Telefonul. Fetiţa îl lăsă să ţârâie încă o dată, abia apoi se îndreptă spre el. Ridică receptorul şi întrebă circumspectă:
- Cine e?
- Alo? Tu eşti, Amalthea? întrebă cu o voce ciudată Telefonul.
- Da, eu sunt - recunoscu uimită. De unde ştii?
Bunica apăru dinspre baie, cu părul ud şi capotul înnodat într-o doară.
- Vai, sărăcuţa de tine... - se auzi în receptor.
Thea făcu ochii mari:
- Ma'mare, plânge Telefonul!
- Ia dă-mi-l! Alo, sunt doamna Swigert... Ah! Dumneavoastră sunteţi? Ar fi trebuit să aveţi grijă, domnişoară, să nu-mi speriaţi copila. Da... Da... Nu. Sunt bunica. Nora mea a plecat la Centru... Da, am aflat... Nu, nu ştie, nu i-am spus încă. Sper că n-aţi făcut prostia... Bine. Da. Bine... Ştiţi că este un copil deosebit, nu trebuie să vă explic ce-ar însemna un şoc emoţional pentru ea... Înţeleg, dar încă nu se ştie nimic sigur... Zvonuri, zvonuri... Da... Bineînţeles... Da... Vă mulţumesc... Aveţi dreptate... Îmi cer scuze că v-am repezit la început, dar vă daţi seama... Da... Vă mulţumim. Vă rog să treceţi mâine pe la noi... Da... Bine... Vă aşteptăm. La revedere!
Bunica puse receptorul în furcă.
- Cine era? se interesă fetiţa.
- Domnişoara Măraru, răspunse Ma'mare şi Thea înţelese că vorbise cu învăţătoarea. Miss Miller (Moraru) era o fată bătrînă uscăţivă şi sentimentală. Îşi împărtea ziua între şcoală şi una dintre comunităţile neoprotestante, unde trecea drept una dintre cele mai active propăvăduitoare a cuvântului Domnului. Ma'mare n-o suporta deoarece domnişoara îşi sugea buza de jos când zâmbea, şi zâmbea cu gura închisă, ceea ce nu putea să fie decât dovada unui caracter făţarnic.
- Nu ştiu cine s-a îmbolnăvit de febră glanduloroasă, improviză femeia. Vei rămâne acasă, n-ai voie să ieşi afară şi nici să primeşti vizitatori, până când va veni nenea doctorul să te vadă.
- Deci totuşi sunt bolnavă, trase copila concluzia.
- Ce ai? sări bunica.
- Mă simt aşa, tristă, din nimic, se plânse Thea.
- Nu te doare capul? îşi puse Ma'mare mâna pe fruntea fetiţei.
- Nu.
- Să sperăm că n-ai nimic grav, se linişti femeia. Du-te şi fă-ţi lecţiile. Mâine va veni domnişoara Măraru să ţi le controleze, adăugă, nu fără o nuanţă răutăcioasă.
- Le-am făcut deja.
- Bravo! Eşti destoinică. Atunci hai în sufragerie.
Se întoarseră după trusoul Domnişoarelor. Ma'mare se aşeză într-un fotoliu şi încercă să tricoteze. Dacă Thea n-ar fi fost atât de absorbită de dădăcitul păpuşilor, ar fi remarcat că Ma'mare învârtea andrelele cu gândurile împrăştiate. Deşi lucra la un model simplu de mânecă, la un moment dat trebui să desfacă rândurile şi să reia totul. De câteva ori se ridică şi răspunse la Telefon, însă Thea nu-i dădu nici o atenţie. Abia când se apropie timpul, îşi aduse aminte să pornească televizorul. După nelipsitele reclame de dulciuri şi jucării, crainica anunţă episodul din serialul cu Bobiţă, şopârla din cutia de chibrite (de fapt era o salamandră, dar Thea nu ştia cum să deosebească reptilele de batracienii cu coadă). Tocmai începuse desenul animat, când sosi Mami.
- Ei? o întrebă bunica.
- O, Doamne! suspină mama. Bunica lăsă andrelele, o prinse de braţ şi o conduse afară. Thea rămase singură în faţa micului ecran, dar filmul n-o interesa, deşi Bobiţă se arătă din nou curajos şi stinse focul din vizuina veveriţei Rita. Ar fi vrut să asculte ce discutau Mami şi Ma'mare. Urmă un nou set de reclame, apoi, în loc să continuie serialul de desene animate, dintr-odată, ştirile. Fetiţa se pregăti să se strecoare către bucătărie, când pe ecran apărură fotografiile lui Tati şi a celorlalţi doi tovarăşi ai săi.
- O nouă tragedie la A.S.A. -zise comentatorul cu o voce gravă.
- Mami! Mami! Uite-l pe Tati! sări Thea.
- Misiunea "Phoebus 13" în pericol. Surse de încredere susţin că la bordul navei "Rainbow" a avut loc o explozie. Centrul de control a pierdut legătura cu echipajul format din astronauţii James Lowell, John Swigert şi Fred Haise. Experţii le acordă puţine şanse de supravieţuire.
- Mami! fugi Thea la uşă.
- Este al doilea accident grav petrecut pe parcursul misiunilor de cucerire a Lunii…
- Cerule! Ce s-a întâmplat? se repezi mama la fetiţă.
- Vă reamintim că acum trei ani Virgil Grissom, Edward White şi Roger Chaffee au ars de vii în cadrul unui antrenament la sol…
Bunica trecu val-vârtej pe lângă ele şi stinse televizorul.
-Tati! Îl vreau pe Tati! strigă fetiţa. Se zbătu zadarnic să scape din braţele mamei sale.
-Pleacă! Lasă-mă în pace! se apără fetiţa, dar mama o strângea la piept, cu o forţă care ar fi putut muta munţi din loc, de parcă era singurul lucru pe care-l mai avea pe lume. Thea se dădu bătută, îşi aplecă fruntea pe umărul mamei şi începu să plângă sălbatic.
Ma'mare o privi cu inima strânsă şi simţi cum, scăpate din frâul voinţei, lacrimi fierbinţi i se adună în colţurile ochilor, apoi încep să se prelingă şi peste obrajii ei. Le lăsă să curgă, pentru că lacrimile spală durerea din suflete şi aduc alinare. Bărbaţii sunt atât de duri şi de vulnerabili tocmai datorită faptului că educaţia primită îi dezvaţă să plângă.
Se apropie.
"Vezi că am avut dreptate?" o fulgeră mama cu privirea când ajunse lângă ele.
"Prostii!" îi reteză bunica vorba. "Doar ai fost toată ziua acolo, ai văzut că nu se ştie nimic sigur. Inima mea îmi spune că Johnny trăieşte."
"Atunci de ce toată lumea tace, de ce nu ni se spune nimic?"
"Vezi de ce," arătă bunica înspre televizor, apoi îşi întinse mâna către nepoata ei.
"Thea!" îi mângâie căpşorul
"Îl vreau pe Tati!" suspină fetiţa.
"Ascultă-mă, Thea. Nu s-a întâmplat nimic cu tati, nenea de la televizor greşeşte."
O luă cu blândeţe din braţele mamei şi se uită în ochii ei. Repetă cu o voce liniştitoare:
"Nu-i nimic, comoara mea. Nu s-a întâmplat nimic. Nenea s-a înşelat. S-ar putea ca tăticul să fie un pic bolnav, dar se va face bine şi în curând va veni acasă."
"Sigur?" o privi fetiţa.
"Sută la sută", o asigură bunica. Thea o crezu şi-n mintea ei explozia ce poate pulverizase fragila arcă se redusese la mărimea unui banal strănut, purtător al microbilor lunatici. După nenea Tom, acum căzuse şi Tati la pat, lua ceaiurile fierbinţi şi aspirinele aduse de o asistentă medicală, o femeie frumoasă ca o zână. Doar văzuse la televizor cu câtă atenţie sunt îngrijiţi eroii. Îşi şterse ochii şi-şi trase nasul.
"Unde ţi-e batista?"
"În cameră", zise fetiţa şi porni s-o aducă. Cum intră în încăpere, simţi răcoarea serii. Se duse către fereastra uitată deschisă şi zări la orizont discul Lunii. Când tăticul se pregătea să plece, astrul nopţii era în primul pătrar. Ieri Luna era mare şi rotundă ca un glob de păpădie. Însă acum, partea de jos, din stânga, începuse să se întunece. Thea suspină îngrijorată.
"De ce plângi?" sopti ursuleţul Fram.
"Vârcolacul din Lună vrea să-l mănânce pe Tati..."
"Bietul căpcăun", zâmbi ursache, "nu i-ar cădea bine la stomac".
"De ce râzi de mine?" se supără Thea. "Am să te pun la colţ. Ba nu, am să te închid în cămară, să te roadă şoarecii. Şi-am să sting şi lumina."
"N-ai s-o faci..."
"Nu mă crezi?"
"N-ai s-o faci, pentru că nu de tine am râs, ci de vârcolac. Chiar dacă l-ar fi înghiţit, Tati i-ar fi tăiat burta şi-ar fi iesit afară nevătămat, ca Scufiţa Roşie din pântecul lupului."
"Dar dacă Tati este bolnav? Ma'mare a spus că Tati este bolnav. Nu ştiu dacă va avea atâta putere."
"Să-i trimitem atunci nişte apă vie, ca să-l întremeze."
"Cum? Şi de unde?"
"Ştiu cocorii de unde s-o aducă."
"Cocorii?"
"Cum, ai uitat? Nu-ţi mai aduci aminte de fetiţa din Hiroshima despre care ţi-a povestit Ma'mare? Când au aruncat acolo bomba atomică, ea a fost iradiată şi s-a îmbolnăvit. Doctorii au tot încercat, dar în cele din urmă au renunţat s-o salveze. Atunci a început să facă orizuru, cocori de hârtie. Japonezii cred că dacă faci un şirag de o mie de cocori ţi se va împlini o dorinţă."
"Aha! îmi amintesc. Cocorii sunt păsările acelea prelungi, cărora le poţi desface aripile?"
"Da, dar numai dacă vrei."
"Nu, nu e bine. Fetiţa aceea a murit. Nu vreau ca Tati să moară."
"Micuţa japoneză era tare bolnavă, n-a apucat să facă decât şase sute de cocori. Aşa a fost să fie."
"Şi dacă ar fi făcut toată mia, ar fi scăpat?"
"Desigur."
Thea privi către uşă, întrerupătorul ţăcăni şi becul ilumină camera. Căută pagina ruptă din caiet, unde schiţase Telefonul. O transformă într-un pătrat, apoi începu să îndoaie aceea formă de stea din care se fac cocorii. Se chinui o vreme să-şi amintească cum vin mişcările, dar reuşi să facă unul. E drept, ciocul era un pic cam strâmb, iar aripile i se boţiseră din cauza liniilor pliate greşit, dar era un cocor de hârtie. Pe următorul îl făcu dintr-o suflare.
"Ştii", spuse Fram, "semeni cu surioara care a împletit cămăşi din urzici pentru fraţii ei preschimbaţi în lebede", dar Thea nu-l auzi, se apucase de cel de-al treilea cocor şi se întreba cât de mare este o mie. La şcoală învăţase să numere numai până la o sută. Mai întâi să termine foile din caietul de aritmetică şi-apoi... "Poate ştie Ma'mare. Da, Ma'mare sigur trebuie să ştie."
"Ce faci de atâta vreme aici?" o întrebă bunica.
"Nimic", răspunse Thea fără a se opri din lucru.
"Dar aceştia?" arătă înspre stolul în creştere.
"Nu pot să-ţi spun", o înfruntă fetiţa. "Dacă vrei să ţi se împlinească o dorinţă, n-ai voie s-o împărtăşeşti nimănui."
"Comoara mea!" zâmbi Ma'mare şi-o învălui într-o lumină caldă, tremurătoare - jocul unei amiezi de primăvară pe oglinda unui izvor.
"Ma'mare, cât de mare este o mie?"
"Vei vedea singură. Mă laşi să te ajut? Cred că ne dorim acelaşi lucru."
"Ssst!" făcu fetiţa semn cu degetul.
NOTĂ BIOGRAFICĂ
SWIGERT, JOHN LEONARD - astronaut american (N.A.S.A.), civil. Născut la 30 august 1931 la Denver, Colorado. Selecţionat de N.A.S.A. în aprilie 1966. O singură misiune spaţială: Apollo 13 (11-17 aprilie 1970). Iniţial rezervă, este numit pilot al modulului de comandă cu 72 de ore înainte de lansarea navei, datorită îmbolnăvirii lui Thomas Mattingly. Comandantul misiunii: James Lovell. Pilot al modulului lunar: Fred Haise. A petrecut în spaţiu 142 ore şi 54 minute. Din aprilie 1973 s-a retras din N.A.S.A.
Necăsătorit.
Nu are copii.
sursă: DUMITRU ANDREESCU, Enciclopedia programelor spaţiale, 1957-1977. Bucureşti: Editura Militară, 1979, pag. 276.
Apărută în:
Limes (Zalău), Anul IV, Nr. 1-4 (13-16) / 2001, p. 155-162
Thea se hotărî ca de această dată să nu mai ierte Telefonul. Când se va întoarce Tati acasă, îi va spune să-l scoată pe omuleţul cel răutăcios din receptor şi să-l scuture bine, spre a-l învăţa minte, ca niciodată să n-o mai facă pe Mami să plângă. Şi ca să nu uite, rupse o pagină din caietul de aritmetică şi schiţă un pitic cocoşat şi spân, cu nasul lătăreţ şi cu buzele asemănătoare unui opt foarte turtit, alcătuite din doi lobi cu dinţi. Tocmai începuse să-l deseneze pe Tati, când intră mama în cameră.
Avea ochii roşii, roşi de lacrimi şi buzele uşor răsfrânte la colţuri. Se îmbrăcase de oraş, însă cu o neglijenţă neobişnuită: mai mult ciufulise părul decît îl pieptănase, bluza de culoarea cerului juca în cute umbrite pe la şolduri, mototolită de fusta albă, trasă până sub gât, cu fermoarul răsucit într-o parte.
- Comoara mea, trebuie să plec. Să nu deschizi nimănui. Imediat vine Ma'mare, să fii cuminte şi s-o asculţi.
O strânse puternic la piept, tremura toată, şi o sărută pe frunte. Thea o însoţi până la uşă. Îşi aduse aminte să încuvinţeze abia când auzi cum se închide zăvorul. Abia atunci regăsi toate cuvintele uitate când fusese surprinsă în pornirea ei împotriva atotputernicului Telefon. Uneori îl auzea cum ţârâie a deşteptare oablă în toiul nopţii, ca un ticăit ce-şi afla plăcerea în a ridica toată casa în picioare la ceasul cucuvelelor. Altădată grăbea sau prelungea despărţiri. Scula oamenii de la masă şi-i zorea. Poruncea şi pretindea ascultare oarbă, în timp ce el întârzia, amâna, uita - uita să fie al familiei.
Din cauza Telefonului, Thea rămânea adesea singură. Atunci îşi petrecea timpul cu îmbrăcatul Domnişoarelor sau stătea la taifas cu ursuleţul Fram. Fram era mare, alb şi sosise de la Polul Nord adus de Moş Crăciun. Uneori îi povestea despre nesfârşitele întinderi de zăpadă pufoasă şi călduroasă, despre mirosul sărat al gheţii şi despre celelalte vise petrecute în magazinul unde îşi aşteptase rândul. Spera să adune cu timpul ceva bani şi să se răscumpere. Thea începuse să pună deoparte măruntişul primit cu diferite ocazii ca să-l ajute. Domnişoarele îl bîrfeau tot timpul, deşi copila le atrăsese atenţia de nenumărate ori că nu-i frumos şi nici politicos, îl acuzau că minte de-ngheaţă apele, de unde şi culoarea blănii: un camuflaj ideal pentru a nu fi prins că umblă cu cioara vopsită. Domnişoarele vorbeau cu un puternic accent yankeu şi susţineau cu încăpăţânare că zăpada adevărată este umedă şi rece, că gheaţa miroase a congelator, însă Thea ştia că toată gâlceava nu reprezintă decât o chestiune de puncte de vedere diferite, fapt pentru care ursuleţul îi era recunoscător şi-o îndemna uneori să-şi cumpere îngheţată din banii economisiţi.
Bunica sosi tocmai când Fram povestea cum laponii, în lipsa Telefonului, jupoaie uşor mestecenii şi-şi şoptesc răvaşele în coajă, cu obrazul lipit de trunchiul reavăn. Nu ştia însă dacă după aceea umezesc uşor marginile peticului tăiat şi lipesc coaja înapoi, prinzînd-o cu timbre de zece cenţi sau dacă doboară arborele şi-l pun pe foc, ca să transmită ştirile prin rotocoale de fum, precum obişnuiesc să facă indienii. Thea îşi aminti că văzuse cândva câteva fotografii cu zăvoaie de mesteceni şi decise că aveau trunchiurile pline cu mărci poştale francate de un poştaş bărbos, cu ciupilică moţată, purtat printre nămeţi de o sanie trasă de reni.
- Ma'mare ! Nu-i aşa că-l vei ruga pe Tati să planteze un mesteacăn în locul Telefonului ?
Bunica zâmbi. Surâsul ei avea un ceva misterios, aparte. Abia trecuse de cincizeci, însă nu-şi arăta vârsta. Dacă vă imaginaţi o bătrânică gârbovită, cu ochelari încadraţi de şuviţe argintii, vă înşelaţi amarnic. Ma'mare avea aproape un metru şapteş'cinci înăltime, îşi vopsea părul în fiecare săptămână într-un negru de tuş chinezesc şi nimerea gaura acului întotdeauna din prima încercare. Renunţase totuşi să poarte blugi şi vorbea aşa cum se aştepta lumea să vorbească o doamnă. Mult mai republicană în convingeri decît majoritatea celor din Sud, înlocuise basmele fraţilor Grimm cu "Coliba unchiului Tom" şi "Aventurile lui Huckleberry Finn". Pe Andersen îl păstra pentru mai târziu, când Thea urma să păşească către adolescenţă.
- Bine, comoara mea, îl voi ruga, promise Ma'mare. Ştii că Tati nu-ţi refuză nimic. Dar de ce vrei să atârne telefonul în mesteacăn?
Fetiţa îi povesti cât de nesuferit este Telefonul şi la ce concluzie ajunsese împreună cu ursuleţul. Bunica clătină din cap, purtată de gânduri. Sensibilitatea aparte şi imaginaţia vie a nepoatei n-o surprindeau, doar era şi sânge din sângele ei, însă o avertizau că pe moment va trebui să-i ascundă adevărul.
- Mami n-a spus unde pleacă? se interesă într-o doară.
- Nu. Însă era foarte tristă.
- De ce crezi asta?
- Pentru că a plâns în bucătărie, deşi n-a tocat ceapă. Şi a încălţat sandalele verzi.
- Ai dreptate, spuse bunica şi găsi soluţia care urma să abată gîndurile copilei de la starea sufletească a mamei ei. Cine taie ceapă şi nu plînge este un netrebnic.
Thea zâmbi surprinsă.
- Ma'mare, se interesă, pe Lună creşte ceapă?
Pe faţa femeii se aşternu pentru o clipă, ca un văl, paloarea. Ştia că fiul ei fusese selecţionat pentru programul spaţial "Phoebus" şi datorită capacităţii sale neobişnuite de a comunica la mare distanţă prin intermediul gândului, calitate întâlnită la mulţi dintre membrii familiei. Câte o vorbă aruncată din când în când de Thea dovedea că aşchia nu sărise prea departe de trunchi. "Totul este în regulă, ştiu că totul este în regulă", îşi spuse şi-şi regăsi stăpânirea de sine:
- Oooh! Şi-ncă cât de mare, şi ce deasă! Luna însăşi este o ceapă mare.
- Atunci Tati plânge acolo tot timpul?
- Ei na! Tati are un program atât de încărcat încât nu-i rămâne timp să plângă. Şi-n rest, mai trebuie să şi doarmă. Tu plângi când dormi?
- Nu.
- Păi, vezi? Bunica se aplecă şi o ridică pe braţul stâng. Hai să vedem ce facem astăzi de mâncare.
Thea îşi strecură braţul prin părul des şi se agaţă de gâtul femeii.
- Ma'mare, dar dacă visează că plânge?
Bunica porni cu un pas cât mai sigur, soldăţesc, ca fetiţa să nu simtă nici o eventuală ezitare:
- De ce-ar plânge în vis?
- Pentru că ziua n-are timp şi-i este dor de noi.
- Tu ai visat vreodată că plângi?
- Nu.
- Poate că ai visat şi ai uitat.
- Nu, sigur aş fi ţinut minte.
- Ei, vezi? Să ştii că oamenii plâng numai atunci când uită sau nu pot să viseze.
- Adevărat? se bucură Thea. Ce bine ar fi ca Tati să viseze în fiecare noapte!
- Chiar de mai multe ori pe noapte, comoara mea. Mai ales că o noapte pe Lună ţine cât două săptămâni de-ale noastre.
- Cum? Atât de mult?
- Aproximativ fix două săptămâni. Iar împreună cu ziua fac cât o lună de-a noastră.
- Parcă ar fi insula ţestoasei vrăjite: o zi ţine cât o lună, un an cât o mie de ani. Atunci, când se va întoarce Tati, eu voi fi mai mare cu un an, deşi Tati a promis că nu va lipsi decât câteva zile.
- Asta este, o aprobă distrată bunica.
- Dar cum voi creşte în câteva zile cât alţii într-un an?
Ma'mare realiză abia acum viziunea aparte a fetiţei despre modul cum curge timpul la scară cosmică. Renunţă să-i explice că, păstrând proporţia, Tati va fi plecat numai câteva ore dintr-o zi selenară. În schimb, sugeră inocent:
- Ai să mănînci mult spanac.
- Nu-mi place, strâmbă copila din nas. Intrară în bucătărie. Bunica o aşeză pe scăunelul preferat, cel de lângă perete.
- Nici nu vei băga de seamă ce mănânci, căci voi preschimba totul într-un câmp înflorit.
Culese din cuier şortul cel lung, croit dintr-un material portocaliu bălţat cu cercuri de diferite mărimi şi culori şi se transformă pe loc într-o zână destul de ciudată, întrucât folosea ca baghetă magică o lingură de lemn. Începu să desfacă o conservă de spanac cu o dexteritate care l-ar fi înverzit de ciudă pe Popeye Marinarul.
- Ma'mare! îşi aminti Thea. S-o baţi mâine pe Maggie, m-a tras astăzi de păr.
- Ce s-a-ntâmplat, doar vă întelegeaţi destul de bine?
- A spus că Tati a plecat pe Lună pentru că au vrut să scape de el, că nu-i bun de nimic, numai să-l mănânce vârcolacii. Moare de ciudă că tati al ei a rămas şi de data aceasta la sol, în echipa de rezervă. M-a supărat atât de tare, încât i-am spus în faţă, că este o mincinoasă şi-o scorpie cu mătreaţă-n păr.
- Thea, aşa te-am învăţat eu să vorbeşti? uită bunica să amestece spanacul. Cu riscul de a-l lăsa să se prindă de fundul cratiţei, se uită autoritară în ochii fetiţei şi-i porunci:
- Mâine îţi vei cere scuze!
- De ce? N-am minţit, are mătreaţă-n păr. Şi-i o scorpie.
- Este colega şi prietena ta. N-o să rămâneţi certate.
- Dar Ma'mare, cum să plece pe Lună tatăl unei pistruiate ca ea? Dacă se vor molipsi lunaticii?
- Pistruii nu sînt molipsitori.
- Nu? Atunci de ce dintre toţi copiii de la şcoală numai fratele ei mai are?
- Pentru că amândoi au o piele sensibilă la soare.
- Şi lunaticii n-au piele?
- Locuitorii Lunii se numesc seleniţi, o calmă bunica şi mai adaugă un pic de lapte. Şi-apoi, ei nici nu există.
- De vreme ce nu există, nu-i totuna cum se numesc?
Ma'mare recunoscu valabilitatea observaţiei şi se dădu bătută pe moment, căci spanacul începu să clocotească ca lava din coşul unui vulcan în erupţie, deşi poate că ar fi trebuit să răspundă că nu, nu-i totuna, deoarece seleniţii nu există într-un fel diferit faţă de alte fiinţe imaginare, cum ar fi zmeii, sirenele sau micul verde mâncător de pietre. Însă Ma'mare avea alte gânduri şi în învălmăşeala de griji, spaime, regrete şi speranţe din sufletul ei nu găsi loc pentru asemenea speculaţii. Luă spanacul de pe foc şi căută o tigaie. Din frigider scoase un ciot de şuncă, desprinse câteva felii din ea, cu şorici cu tot. Le crestă şi începu să le prăjească. Aşteptă să se încolăcească şi să-şi arate colţişorii rumeniţi, apoi le întoarse. Aduse cu mare grabă ouăle şi adăugă fiecărei corole câte un miez galben.
"-Micuţa ţestoasă bucălaie
Într-o baltă de spanac trăia:
Ochi prăjit de ou holba,
Cu fălci de şuncă-şi apăra
Crocanta carapace bucălaie",
improviză un descântec menit să înlocuiască formula "abracadabra", care-şi pierduse de mult vraja. Servi spanacul în farfurii şi aşeză deasupra apetisantele "floricele":
- Poftă bună!
Thea gustă fără convingere fiertura, se minună şi începu să înfulece cu poftă. Pesemne descântecul era cel potrivit, căci vraja îşi făcu efectul: după ce îşi termină porţia, Thea mai ceru una, spre uimirea bucătăresei. Fu răsplătită pe loc cu o banană.
- Bravo! o lăudă Ma'mare. Dar acum, dacă vrei să creşti mare cât mai repede, trebuie să şi dormi un pic.
Chiar şi fără să fi fost îndemnată, Thea s-ar fi întors în camera ei ca să tragă un pui de somn. Mai întâi se spălă pe dinţi, apoi se dezbrăcă. Când o văzu instalată în pătuţ, Ma'mare veni şi-i povesti peripeţiile celor unsprezece fraţi preschimbaţi în lebede, salvaţi de sora lor.
Fetiţa adormi şi se visă în mijlocul unei câmpii plină cu flori asemănătoare discurilor telefonice. Un şir de stâlpi înfăşuraţi în volute de volbură şi de măzăriche conducea un fir dintr-o zare în alta. Un stol de ochelari se roti de câteva ori pe cer, apoi coborî din înalt şi se înşirui pe sârmă. Ochii lor mari, muţi şi trişti o urmăriră neîncetat. Thea înţelese. Îşi călcă pe inimă, formă un număr şi în câteva clipe sosi Tati cu o rachetă portocalie, deschise o trapă şi lansă un colet, însoţit de mai multe baloane colorate. Ochelarii îşi desfăcură braţele şi se înălţară voioşi, iar copila se grăbi înspre locul unde se turtise cupola paraşutei. Desfăcu pachetul şi împărţi tuturor conserve de spanac. Ochelarii le înhăţară, apoi îşi luară zborul. Baloanele mai plutiră o vreme, apoi Tati sări din rachetă, le adună în volutele mătăsii, unde ele se sparseră ca nişte focuri de artificii în tot atâtea jerbe de scântei. Undeva, dincolo de ele, răsări pârjolită Luna.
Când se trezi, Thea nu-şi aminti nimic din toate acestea, însă se simţi tulburată. Deschise fereastra şi lăsă vântul călduţ de primăvară să unduiască perdelele. Lenevi o vreme, sprijinită de pervaz. Pe stradă trecea rar câte o maşină, mai toţi locuitorii micuţului cartier al astronauţilor plecaseră la centrul de comandă al zborului.
"De ce eşti tristă?" întrebă ursuleţul Fram.
Thea întinse mâinile şi Fram veni în zbor să i se aşeze în braţe:
"Mă gândesc la Lună."
"Te gândeşti la tatăl tău?"
"Tata spunea că Luna este mincinoasă: când zice D, de la descreşte, atunci sporeşte, iar când arată ca litera C, de la creşte, atunci se micşorează. Numai în timpul eclipselor se poartă şi ea cum se cuvine."
"Vezi că totuşi uneori e de treabă?"
"De voie sau de nevoie?" se întrebă fetiţa.
Stătu câteva clipe nedumerită, fără ca să se poată decide, când sună Telefonul. Fetiţa îl lăsă să ţârâie încă o dată, abia apoi se îndreptă spre el. Ridică receptorul şi întrebă circumspectă:
- Cine e?
- Alo? Tu eşti, Amalthea? întrebă cu o voce ciudată Telefonul.
- Da, eu sunt - recunoscu uimită. De unde ştii?
Bunica apăru dinspre baie, cu părul ud şi capotul înnodat într-o doară.
- Vai, sărăcuţa de tine... - se auzi în receptor.
Thea făcu ochii mari:
- Ma'mare, plânge Telefonul!
- Ia dă-mi-l! Alo, sunt doamna Swigert... Ah! Dumneavoastră sunteţi? Ar fi trebuit să aveţi grijă, domnişoară, să nu-mi speriaţi copila. Da... Da... Nu. Sunt bunica. Nora mea a plecat la Centru... Da, am aflat... Nu, nu ştie, nu i-am spus încă. Sper că n-aţi făcut prostia... Bine. Da. Bine... Ştiţi că este un copil deosebit, nu trebuie să vă explic ce-ar însemna un şoc emoţional pentru ea... Înţeleg, dar încă nu se ştie nimic sigur... Zvonuri, zvonuri... Da... Bineînţeles... Da... Vă mulţumesc... Aveţi dreptate... Îmi cer scuze că v-am repezit la început, dar vă daţi seama... Da... Vă mulţumim. Vă rog să treceţi mâine pe la noi... Da... Bine... Vă aşteptăm. La revedere!
Bunica puse receptorul în furcă.
- Cine era? se interesă fetiţa.
- Domnişoara Măraru, răspunse Ma'mare şi Thea înţelese că vorbise cu învăţătoarea. Miss Miller (Moraru) era o fată bătrînă uscăţivă şi sentimentală. Îşi împărtea ziua între şcoală şi una dintre comunităţile neoprotestante, unde trecea drept una dintre cele mai active propăvăduitoare a cuvântului Domnului. Ma'mare n-o suporta deoarece domnişoara îşi sugea buza de jos când zâmbea, şi zâmbea cu gura închisă, ceea ce nu putea să fie decât dovada unui caracter făţarnic.
- Nu ştiu cine s-a îmbolnăvit de febră glanduloroasă, improviză femeia. Vei rămâne acasă, n-ai voie să ieşi afară şi nici să primeşti vizitatori, până când va veni nenea doctorul să te vadă.
- Deci totuşi sunt bolnavă, trase copila concluzia.
- Ce ai? sări bunica.
- Mă simt aşa, tristă, din nimic, se plânse Thea.
- Nu te doare capul? îşi puse Ma'mare mâna pe fruntea fetiţei.
- Nu.
- Să sperăm că n-ai nimic grav, se linişti femeia. Du-te şi fă-ţi lecţiile. Mâine va veni domnişoara Măraru să ţi le controleze, adăugă, nu fără o nuanţă răutăcioasă.
- Le-am făcut deja.
- Bravo! Eşti destoinică. Atunci hai în sufragerie.
Se întoarseră după trusoul Domnişoarelor. Ma'mare se aşeză într-un fotoliu şi încercă să tricoteze. Dacă Thea n-ar fi fost atât de absorbită de dădăcitul păpuşilor, ar fi remarcat că Ma'mare învârtea andrelele cu gândurile împrăştiate. Deşi lucra la un model simplu de mânecă, la un moment dat trebui să desfacă rândurile şi să reia totul. De câteva ori se ridică şi răspunse la Telefon, însă Thea nu-i dădu nici o atenţie. Abia când se apropie timpul, îşi aduse aminte să pornească televizorul. După nelipsitele reclame de dulciuri şi jucării, crainica anunţă episodul din serialul cu Bobiţă, şopârla din cutia de chibrite (de fapt era o salamandră, dar Thea nu ştia cum să deosebească reptilele de batracienii cu coadă). Tocmai începuse desenul animat, când sosi Mami.
- Ei? o întrebă bunica.
- O, Doamne! suspină mama. Bunica lăsă andrelele, o prinse de braţ şi o conduse afară. Thea rămase singură în faţa micului ecran, dar filmul n-o interesa, deşi Bobiţă se arătă din nou curajos şi stinse focul din vizuina veveriţei Rita. Ar fi vrut să asculte ce discutau Mami şi Ma'mare. Urmă un nou set de reclame, apoi, în loc să continuie serialul de desene animate, dintr-odată, ştirile. Fetiţa se pregăti să se strecoare către bucătărie, când pe ecran apărură fotografiile lui Tati şi a celorlalţi doi tovarăşi ai săi.
- O nouă tragedie la A.S.A. -zise comentatorul cu o voce gravă.
- Mami! Mami! Uite-l pe Tati! sări Thea.
- Misiunea "Phoebus 13" în pericol. Surse de încredere susţin că la bordul navei "Rainbow" a avut loc o explozie. Centrul de control a pierdut legătura cu echipajul format din astronauţii James Lowell, John Swigert şi Fred Haise. Experţii le acordă puţine şanse de supravieţuire.
- Mami! fugi Thea la uşă.
- Este al doilea accident grav petrecut pe parcursul misiunilor de cucerire a Lunii…
- Cerule! Ce s-a întâmplat? se repezi mama la fetiţă.
- Vă reamintim că acum trei ani Virgil Grissom, Edward White şi Roger Chaffee au ars de vii în cadrul unui antrenament la sol…
Bunica trecu val-vârtej pe lângă ele şi stinse televizorul.
-Tati! Îl vreau pe Tati! strigă fetiţa. Se zbătu zadarnic să scape din braţele mamei sale.
-Pleacă! Lasă-mă în pace! se apără fetiţa, dar mama o strângea la piept, cu o forţă care ar fi putut muta munţi din loc, de parcă era singurul lucru pe care-l mai avea pe lume. Thea se dădu bătută, îşi aplecă fruntea pe umărul mamei şi începu să plângă sălbatic.
Ma'mare o privi cu inima strânsă şi simţi cum, scăpate din frâul voinţei, lacrimi fierbinţi i se adună în colţurile ochilor, apoi încep să se prelingă şi peste obrajii ei. Le lăsă să curgă, pentru că lacrimile spală durerea din suflete şi aduc alinare. Bărbaţii sunt atât de duri şi de vulnerabili tocmai datorită faptului că educaţia primită îi dezvaţă să plângă.
Se apropie.
"Vezi că am avut dreptate?" o fulgeră mama cu privirea când ajunse lângă ele.
"Prostii!" îi reteză bunica vorba. "Doar ai fost toată ziua acolo, ai văzut că nu se ştie nimic sigur. Inima mea îmi spune că Johnny trăieşte."
"Atunci de ce toată lumea tace, de ce nu ni se spune nimic?"
"Vezi de ce," arătă bunica înspre televizor, apoi îşi întinse mâna către nepoata ei.
"Thea!" îi mângâie căpşorul
"Îl vreau pe Tati!" suspină fetiţa.
"Ascultă-mă, Thea. Nu s-a întâmplat nimic cu tati, nenea de la televizor greşeşte."
O luă cu blândeţe din braţele mamei şi se uită în ochii ei. Repetă cu o voce liniştitoare:
"Nu-i nimic, comoara mea. Nu s-a întâmplat nimic. Nenea s-a înşelat. S-ar putea ca tăticul să fie un pic bolnav, dar se va face bine şi în curând va veni acasă."
"Sigur?" o privi fetiţa.
"Sută la sută", o asigură bunica. Thea o crezu şi-n mintea ei explozia ce poate pulverizase fragila arcă se redusese la mărimea unui banal strănut, purtător al microbilor lunatici. După nenea Tom, acum căzuse şi Tati la pat, lua ceaiurile fierbinţi şi aspirinele aduse de o asistentă medicală, o femeie frumoasă ca o zână. Doar văzuse la televizor cu câtă atenţie sunt îngrijiţi eroii. Îşi şterse ochii şi-şi trase nasul.
"Unde ţi-e batista?"
"În cameră", zise fetiţa şi porni s-o aducă. Cum intră în încăpere, simţi răcoarea serii. Se duse către fereastra uitată deschisă şi zări la orizont discul Lunii. Când tăticul se pregătea să plece, astrul nopţii era în primul pătrar. Ieri Luna era mare şi rotundă ca un glob de păpădie. Însă acum, partea de jos, din stânga, începuse să se întunece. Thea suspină îngrijorată.
"De ce plângi?" sopti ursuleţul Fram.
"Vârcolacul din Lună vrea să-l mănânce pe Tati..."
"Bietul căpcăun", zâmbi ursache, "nu i-ar cădea bine la stomac".
"De ce râzi de mine?" se supără Thea. "Am să te pun la colţ. Ba nu, am să te închid în cămară, să te roadă şoarecii. Şi-am să sting şi lumina."
"N-ai s-o faci..."
"Nu mă crezi?"
"N-ai s-o faci, pentru că nu de tine am râs, ci de vârcolac. Chiar dacă l-ar fi înghiţit, Tati i-ar fi tăiat burta şi-ar fi iesit afară nevătămat, ca Scufiţa Roşie din pântecul lupului."
"Dar dacă Tati este bolnav? Ma'mare a spus că Tati este bolnav. Nu ştiu dacă va avea atâta putere."
"Să-i trimitem atunci nişte apă vie, ca să-l întremeze."
"Cum? Şi de unde?"
"Ştiu cocorii de unde s-o aducă."
"Cocorii?"
"Cum, ai uitat? Nu-ţi mai aduci aminte de fetiţa din Hiroshima despre care ţi-a povestit Ma'mare? Când au aruncat acolo bomba atomică, ea a fost iradiată şi s-a îmbolnăvit. Doctorii au tot încercat, dar în cele din urmă au renunţat s-o salveze. Atunci a început să facă orizuru, cocori de hârtie. Japonezii cred că dacă faci un şirag de o mie de cocori ţi se va împlini o dorinţă."
"Aha! îmi amintesc. Cocorii sunt păsările acelea prelungi, cărora le poţi desface aripile?"
"Da, dar numai dacă vrei."
"Nu, nu e bine. Fetiţa aceea a murit. Nu vreau ca Tati să moară."
"Micuţa japoneză era tare bolnavă, n-a apucat să facă decât şase sute de cocori. Aşa a fost să fie."
"Şi dacă ar fi făcut toată mia, ar fi scăpat?"
"Desigur."
Thea privi către uşă, întrerupătorul ţăcăni şi becul ilumină camera. Căută pagina ruptă din caiet, unde schiţase Telefonul. O transformă într-un pătrat, apoi începu să îndoaie aceea formă de stea din care se fac cocorii. Se chinui o vreme să-şi amintească cum vin mişcările, dar reuşi să facă unul. E drept, ciocul era un pic cam strâmb, iar aripile i se boţiseră din cauza liniilor pliate greşit, dar era un cocor de hârtie. Pe următorul îl făcu dintr-o suflare.
"Ştii", spuse Fram, "semeni cu surioara care a împletit cămăşi din urzici pentru fraţii ei preschimbaţi în lebede", dar Thea nu-l auzi, se apucase de cel de-al treilea cocor şi se întreba cât de mare este o mie. La şcoală învăţase să numere numai până la o sută. Mai întâi să termine foile din caietul de aritmetică şi-apoi... "Poate ştie Ma'mare. Da, Ma'mare sigur trebuie să ştie."
"Ce faci de atâta vreme aici?" o întrebă bunica.
"Nimic", răspunse Thea fără a se opri din lucru.
"Dar aceştia?" arătă înspre stolul în creştere.
"Nu pot să-ţi spun", o înfruntă fetiţa. "Dacă vrei să ţi se împlinească o dorinţă, n-ai voie s-o împărtăşeşti nimănui."
"Comoara mea!" zâmbi Ma'mare şi-o învălui într-o lumină caldă, tremurătoare - jocul unei amiezi de primăvară pe oglinda unui izvor.
"Ma'mare, cât de mare este o mie?"
"Vei vedea singură. Mă laşi să te ajut? Cred că ne dorim acelaşi lucru."
"Ssst!" făcu fetiţa semn cu degetul.
NOTĂ BIOGRAFICĂ
SWIGERT, JOHN LEONARD - astronaut american (N.A.S.A.), civil. Născut la 30 august 1931 la Denver, Colorado. Selecţionat de N.A.S.A. în aprilie 1966. O singură misiune spaţială: Apollo 13 (11-17 aprilie 1970). Iniţial rezervă, este numit pilot al modulului de comandă cu 72 de ore înainte de lansarea navei, datorită îmbolnăvirii lui Thomas Mattingly. Comandantul misiunii: James Lovell. Pilot al modulului lunar: Fred Haise. A petrecut în spaţiu 142 ore şi 54 minute. Din aprilie 1973 s-a retras din N.A.S.A.
Necăsătorit.
Nu are copii.
sursă: DUMITRU ANDREESCU, Enciclopedia programelor spaţiale, 1957-1977. Bucureşti: Editura Militară, 1979, pag. 276.
Apărută în:
Limes (Zalău), Anul IV, Nr. 1-4 (13-16) / 2001, p. 155-162
11 noiembrie 2000
Aurul de piatră
PIRAMIDELE EGIPTENE ŞI PIETRELE DE PE SOMEŞ
Străzile din Jibou conţin în asfaltul cu care sunt pavate pe alocuri numuliţi, nişte fosile care arată ca nişte monede de piatră. Ele sunt căsuţele de calcar ale unor animale unicelulare primitive care au trăit în Terţiarul vechi, într-o vreme când la 50-100 de metri deasupra plaiurilor noastre vălurea oglinda unei mări calde, care apoi s-a evaporat şi a lăsat în urma ei salinele de la Dej, Turda, Cojocna, Sic, etc. Urmaşii de azi ai numuliţilor sunt foraminiferele, microorganisme ce pot fi văzute doar la microscop, greu de comparat cu rudele lor de acum 60 de milioane de ani, care au avut condiţii propice dezvoltării, au proliferat şi au ajuns să aibă forme... uriaşe, de câţiva milimetri sau chiar centimetri.
„Bănuţeii” de acest fel sunt răspândiţi peste tot în lume. Învelişul strălucitor de alb al piramidelor egiptene a fost fasonat din blocuri de calcar numulitic. Granulele acestora sunt de ordinul milimetrilor, mărunţele în comparaţie cu fosilele de pe Someş, care ating frecvent trei centimetri. În alte locuri de pe glob, numuliţii măsoară chiar opt-zece centimetri (aproape cât o dischetă de calculator). Lumea savantă a catalogat circa 200 de specii, dintre care vreo douăzeci se găsesc şi în România. Ele fi diferenţiate despicându-le, turnând acid peste ele sau studiindu-le la microscop, unde, ne destăinuie profesorul clujean Iustinian Petrescu, „căsuţa animalului apare împărţită de pereţi fini în mici cămăruţe pline altădată de corpul unicelular, aproape hialin, al animalului...”
După câteva milioane de ani, apele mării s-au retras, pe pământ au apărut oamenii, diferitele imperii (chinez, roman, hunic, german, otoman, habsburgic, britanic), monarhia de drept constituţional, republica populară, republica mai puţin populară, republica pur şi simplu republică, taxa pe valoare adăugată, zonele defavorizate şi bancnota de cinci sute de mii de lei. Istoria s-a transformat în legendă.
BĂTĂLIA DE LA JIBOU
La începutul secolului al XVIII-lea, în toamna târzie a anului 1705, mai precis, în 11 noiembrie, curuţii principelui ardelean Rákóczi Ferencz, al doilea cu acest nume, au înfruntat la Jibou armata imperială austriacă comandată de generalul Herbeville. Celor dornici să afle mai multe le recomandăm să-l citească pe George Bariţiu, autorul unor voluminoase „Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă”, reeditate în 1994 de Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, unde sunt traduse şi reproduse pe larg, uneori comentate cam veninos (vezi cazul lui Pintea Viteazul, care în concepţia lui Bariţiu „trece în memoria poporului de un hoţ mare şi căpitan de hoţi”), fragmente din autobiografia principelui şi „după chronicarul Mich[ail] Cserei”.
Oamenii lui Rákóczi aveau misiunea să creeze un sistem defensiv care să nu permită trecerea austriecilor prin strâmtorile Someşului. Ei au încercat să sape o linie de tranşee şi şi-au construit două redute, una pe dealul Cigleanului şi una dincolo de valea Agrijului, unde şi-au înghesuit piesele de artilerie. Din cauza vremii nefavorabile şi datorită apariţiei bruşte a austriecilor, care, conduşi de un ţăran bătrân, şi-au scurtat drumul, coborând pe Valea Sărată, un pârâu de 13 km ce vine dinspre Cuceu, fortificaţiile neterminate n-au fost de nici un folos.
Principele dispunea de „patru regimente de călărime şi nouă de pedestrime de câte una mie unul, cum şi cinci sute de pedeştri francezi”, faţă de 20.000 de nemţi, „comandaţi nu atât de Erbeville, care era un general bătrân şi morbos, cât mai vârtos de generalii Schlick şi Klöckesperg, se bătură cu mare curaj, iar un general Virmond, tot franc de naţiune, sărind de pe cal şi aruncându-se drept în şeanţul castrelor ungureşti, la un moment provocă asaltul grăniţerilor şi al celeilalte pedestrimi; haiducii ungureşti şi toate regimentele călăreţe de curuţi o luară la fugă care încătrău, iar sârbii îi persecutară până la un loc.”
Aici îi aşteptau soldaţii ridicaţi din rândul iobagilor de diferite naţii, comandaţi de Esze Tamás, care au luptat cu îndârjire, până au fost măcelăriţi aproape cu toţii. Protejat de scutul lor, „Rákóczi abia scăpă cu fuga pe la Gherla şi Beclean înainte, lăsându-şi castrele întregi în prada nemţilor”.
La izbânda austriecilor a contribuit şi atitudinea duplicitară a contelui Károlyi, care, la auzul bubuiturilor de tun, ar fi trebuit să atace duşmanul din spate cu unul dintre regimentele de cavalerie şi să-l prindă într-o încercuire, dar care a preferat să stea pe loc, să aştepte şi să se retragă fără să se fi angajat în luptă.
COMOARA PRESCHIMBATĂ ÎN PIATRĂ
Legenda zice că principele ar fi părăsit câmpul de luptă refugiindu-se printr-un tunel ce trece pe sub albia Someşului până în vârful dealului care îi poartă numele (cunoscut şi ca Piscuiul Ronei), de unde a contemplat dezastrul şi şi-a jelit ostaşii. Unii zic că pe drum ar fi ascuns visteria armatei sale într-o tainiţă subpământeană, pe care mulţi o caută de atunci, în ascuns sau sub oblăduirea unor organe interesate.
Alţii se îndoiesc de existenţa comorii. Ei povestesc că Rákóczi n-ar fi avut timp să facă asta, deoarece după el s-au repezit mai mulţi ostaşi călări („ráczok”) şi principele ar fi luat comoara cu sine. Când urmăritorii s-au apropiat prea tare, fugarul şi-a golit toţi săculeţii, toate buzunarele de bani şi i-a aruncat în mijlocul drumului. Când au văzut monezile strălucitoare, soldaţii şi-au strunit caii şi au descălecat să-i adune, ba chiar s-au şi ciondănit oleacă, vreme în care principele a reuşit să scape. Legenda zice că era atâta aur, încât cătanele le-au îndesat în buzunare până au stat să le plesnească.
Apoi au sărit din nou în şa şi ar fi continuat urmărirea, dar n-au mai ştiut pe unde să meargă mai departe, deoarece principele, prevăzător, a folosit un şiretlic vechi, utilizat întâi pe vremea când regele ungur Szent László (Ladislau cel Sfânt), cel care a întemeiat episcopia de Oradea, s-a luptat cu cumanii (1085), stratagemă la care a recurs apoi şi Negru Vodă când l-au strâmtorat tătarii (1241): şi-a schimbat calul cu unul ale cărui potcoave fuseseră puse de-a-ndoaselea, astfel încât el să fugă înainte, dar urmele să arate că a venit.
Încurcaţi de acest vicleşug, urmăritorii au fost nevoiţi să revină în tabără. După ce-au scăpat de muştruiala cuvenită, s-au întors la trupă şi au început să se laude cu norocul care a dat peste ei. Dar când au băgat mâna în buzunar, ca să scoată un ban de arătat, n-au găsit decât aceste discuri lenticulare de calcar, ca nişte monede. Furioşi, au început să suduie şi le-au azvârlit cât colo, „mama lui de alchimist, ne-a păcălit cu aurul său fals”. De atunci, zice legenda, bănuţii se găsesc peste tot prin împrejurimi.
În celelalte părţi ale văii Someşului şi în Albeştii de Argeş, unde mai pot fi întâlniţi, numuliţii poartă numele de „banii dracului”. Dar în Jibou bătrânii consideră că preschimbarea aurului în piatră a fost o minune cerească, care a permis unui suflet nobil să scape nevătămat şi să reia apoi lupta împotriva celor care „au schimbat jugul de lemn al turcilor cu un jug de fier”, precum a lăsat scris Cserey Mihály, cronicarul acelei epoci.
FEMEILE ŞI RĂBDAREA TIMPULUI
Nepoata acestuia din urmă, Cserey Helena, deşi crescută în credinţa catolică (familia provenea din Secuime), s-a lăsat răpită dintr-o mănăstire sibiană de protestantul Wesselényi Miklós sr. şi apoi, spre stupefacţia aristocraţiei vieneze, l-a luat de bărbat. De dragul ei, „bourul din Jibău”, baronul cel pătimaş şi încăpăţânat, a început construcţia celebrului castel sălăjean, unul dintre capodoperele barocului târziu, care azi e împărţit între Grădina Botanică şi Clubul Copiilor din Jibou. Ei sunt părinţii acelui Wesselényi care stă de vorbă cu baciul Samson Pop din Rona în plin centrul Zalăului. Dar despre aceştia vom vorbi altă dată.
O altă legendă, mai puţin fidelă adevărului istoric, susţine că Rákóczi a avut şi o fată. Aceasta s-ar fi refugiat într-o pivniţă (sau alt capăt de tunel) situată într-una dintre văioagele labirintice din jurul Varului, unde trăieşte şi astăzi, fără să fi îmbătrânit deloc. Ea l-a jelit atâta pe părintele ei, încât în cele din urmă a orbit. Cu toate acestea, s-a apucat, pe pipăite, să brodeze o cămaşă a morţii. Motivul este cu ochiuri în cruce, dar nu reuşeşte să facă decât unul în fiecare an. Zic unii că în ziua când va reuşi să-şi termine cusătura, se va întoarce tatăl ei. Alţii zic că atunci va veni sfârşitul lumii, iar sufletele se vor înfăţişa dinaintea Domnului, pentru Judecata de Apoi. Fecioara oarbă este zărită uneori, mai cu seamă primăvara devreme, când apar ghioceii, de copiii care vin în zonă ca să culeagă flori. Dacă cineva încearcă să se apropie de ea, fuge şi dispare în dreptul unei surpături.
În realitate, după ce a reuşit să dejoace intrigile curţii imperiale, care l-au despărţit de prima sa logodnică, Magdalena von Hessen-Darmstadt, Rákóczi s-a căsătorit în 1694 cu Karolina Amalia von Hessen-Rheinfels. Au avut patru copii, primul născut în 1696, al cărui naş a fost însuşi împăratul Leopold. Dintre toţi, doar doi au ajuns la o vârstă adultă, pe care-i aminteşte şi Bariţiu: „Iosif născut în 1700 şi Georgie” (1701-1756), care după război „au fost reţinuţi în Viena unde li s-a dat creşterea veacului lor, iar dacă au crescut mari, li s-a dat titlu de marchizi cu venit anual de 7000 şi de 6000 fl.; au făcut însă datorii foarte multe, apoi au fugit, Iosif la Roma, Georgie la Paris, unde a mers şi frate-său. În 1738 după înnoirea războiului turco-austriac sultanul numise pe Georgie principe al Transilvaniei şi-l înaintase cu oaste până la Vidin în Bulgaria; într-aceea papa îl excomunicase, austriaci iil spânzurară în efigie, iar el nefericitul emigrant făcu bine şi muri în 9 Nov al aceluiaşi an la Cernavodă în etate de ani 38.”
Bine, vor zice apărătorii înrăiţi ai veridicităţii legendelor, „care poartă un sâmbure de adevăr”, aceştia au fost descendenţii săi legitimi. Poate că amintita fată s-a născut dintr-o legătură amoroasă tăinuită. Nu credem acest lucru: cum Rákóczi s-a născut în 1676, rezultă că în 1705 avea 29 de ani, deci n-ar fi putut să aibă o fată de 16-18 de ani.
Articol apărut în :
Transilvania Jurnal, 11 noiembrie 2000, pag. 3.
BIBLIOGRAFIE :
Antologie almanah Nautilus, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, pag.184.
George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, Braşov, 1994.
Mircea Paucă, Vieţuitoarele din trecutul pământului românesc, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
Iustinian Petrescu, Lumi geologice dispărute, Editura Dacia, Cluj, 1986.
Străzile din Jibou conţin în asfaltul cu care sunt pavate pe alocuri numuliţi, nişte fosile care arată ca nişte monede de piatră. Ele sunt căsuţele de calcar ale unor animale unicelulare primitive care au trăit în Terţiarul vechi, într-o vreme când la 50-100 de metri deasupra plaiurilor noastre vălurea oglinda unei mări calde, care apoi s-a evaporat şi a lăsat în urma ei salinele de la Dej, Turda, Cojocna, Sic, etc. Urmaşii de azi ai numuliţilor sunt foraminiferele, microorganisme ce pot fi văzute doar la microscop, greu de comparat cu rudele lor de acum 60 de milioane de ani, care au avut condiţii propice dezvoltării, au proliferat şi au ajuns să aibă forme... uriaşe, de câţiva milimetri sau chiar centimetri.
„Bănuţeii” de acest fel sunt răspândiţi peste tot în lume. Învelişul strălucitor de alb al piramidelor egiptene a fost fasonat din blocuri de calcar numulitic. Granulele acestora sunt de ordinul milimetrilor, mărunţele în comparaţie cu fosilele de pe Someş, care ating frecvent trei centimetri. În alte locuri de pe glob, numuliţii măsoară chiar opt-zece centimetri (aproape cât o dischetă de calculator). Lumea savantă a catalogat circa 200 de specii, dintre care vreo douăzeci se găsesc şi în România. Ele fi diferenţiate despicându-le, turnând acid peste ele sau studiindu-le la microscop, unde, ne destăinuie profesorul clujean Iustinian Petrescu, „căsuţa animalului apare împărţită de pereţi fini în mici cămăruţe pline altădată de corpul unicelular, aproape hialin, al animalului...”
După câteva milioane de ani, apele mării s-au retras, pe pământ au apărut oamenii, diferitele imperii (chinez, roman, hunic, german, otoman, habsburgic, britanic), monarhia de drept constituţional, republica populară, republica mai puţin populară, republica pur şi simplu republică, taxa pe valoare adăugată, zonele defavorizate şi bancnota de cinci sute de mii de lei. Istoria s-a transformat în legendă.
BĂTĂLIA DE LA JIBOU
La începutul secolului al XVIII-lea, în toamna târzie a anului 1705, mai precis, în 11 noiembrie, curuţii principelui ardelean Rákóczi Ferencz, al doilea cu acest nume, au înfruntat la Jibou armata imperială austriacă comandată de generalul Herbeville. Celor dornici să afle mai multe le recomandăm să-l citească pe George Bariţiu, autorul unor voluminoase „Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă”, reeditate în 1994 de Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, unde sunt traduse şi reproduse pe larg, uneori comentate cam veninos (vezi cazul lui Pintea Viteazul, care în concepţia lui Bariţiu „trece în memoria poporului de un hoţ mare şi căpitan de hoţi”), fragmente din autobiografia principelui şi „după chronicarul Mich[ail] Cserei”.
Oamenii lui Rákóczi aveau misiunea să creeze un sistem defensiv care să nu permită trecerea austriecilor prin strâmtorile Someşului. Ei au încercat să sape o linie de tranşee şi şi-au construit două redute, una pe dealul Cigleanului şi una dincolo de valea Agrijului, unde şi-au înghesuit piesele de artilerie. Din cauza vremii nefavorabile şi datorită apariţiei bruşte a austriecilor, care, conduşi de un ţăran bătrân, şi-au scurtat drumul, coborând pe Valea Sărată, un pârâu de 13 km ce vine dinspre Cuceu, fortificaţiile neterminate n-au fost de nici un folos.
Principele dispunea de „patru regimente de călărime şi nouă de pedestrime de câte una mie unul, cum şi cinci sute de pedeştri francezi”, faţă de 20.000 de nemţi, „comandaţi nu atât de Erbeville, care era un general bătrân şi morbos, cât mai vârtos de generalii Schlick şi Klöckesperg, se bătură cu mare curaj, iar un general Virmond, tot franc de naţiune, sărind de pe cal şi aruncându-se drept în şeanţul castrelor ungureşti, la un moment provocă asaltul grăniţerilor şi al celeilalte pedestrimi; haiducii ungureşti şi toate regimentele călăreţe de curuţi o luară la fugă care încătrău, iar sârbii îi persecutară până la un loc.”
Aici îi aşteptau soldaţii ridicaţi din rândul iobagilor de diferite naţii, comandaţi de Esze Tamás, care au luptat cu îndârjire, până au fost măcelăriţi aproape cu toţii. Protejat de scutul lor, „Rákóczi abia scăpă cu fuga pe la Gherla şi Beclean înainte, lăsându-şi castrele întregi în prada nemţilor”.
La izbânda austriecilor a contribuit şi atitudinea duplicitară a contelui Károlyi, care, la auzul bubuiturilor de tun, ar fi trebuit să atace duşmanul din spate cu unul dintre regimentele de cavalerie şi să-l prindă într-o încercuire, dar care a preferat să stea pe loc, să aştepte şi să se retragă fără să se fi angajat în luptă.
COMOARA PRESCHIMBATĂ ÎN PIATRĂ
Legenda zice că principele ar fi părăsit câmpul de luptă refugiindu-se printr-un tunel ce trece pe sub albia Someşului până în vârful dealului care îi poartă numele (cunoscut şi ca Piscuiul Ronei), de unde a contemplat dezastrul şi şi-a jelit ostaşii. Unii zic că pe drum ar fi ascuns visteria armatei sale într-o tainiţă subpământeană, pe care mulţi o caută de atunci, în ascuns sau sub oblăduirea unor organe interesate.
Alţii se îndoiesc de existenţa comorii. Ei povestesc că Rákóczi n-ar fi avut timp să facă asta, deoarece după el s-au repezit mai mulţi ostaşi călări („ráczok”) şi principele ar fi luat comoara cu sine. Când urmăritorii s-au apropiat prea tare, fugarul şi-a golit toţi săculeţii, toate buzunarele de bani şi i-a aruncat în mijlocul drumului. Când au văzut monezile strălucitoare, soldaţii şi-au strunit caii şi au descălecat să-i adune, ba chiar s-au şi ciondănit oleacă, vreme în care principele a reuşit să scape. Legenda zice că era atâta aur, încât cătanele le-au îndesat în buzunare până au stat să le plesnească.
Apoi au sărit din nou în şa şi ar fi continuat urmărirea, dar n-au mai ştiut pe unde să meargă mai departe, deoarece principele, prevăzător, a folosit un şiretlic vechi, utilizat întâi pe vremea când regele ungur Szent László (Ladislau cel Sfânt), cel care a întemeiat episcopia de Oradea, s-a luptat cu cumanii (1085), stratagemă la care a recurs apoi şi Negru Vodă când l-au strâmtorat tătarii (1241): şi-a schimbat calul cu unul ale cărui potcoave fuseseră puse de-a-ndoaselea, astfel încât el să fugă înainte, dar urmele să arate că a venit.
Încurcaţi de acest vicleşug, urmăritorii au fost nevoiţi să revină în tabără. După ce-au scăpat de muştruiala cuvenită, s-au întors la trupă şi au început să se laude cu norocul care a dat peste ei. Dar când au băgat mâna în buzunar, ca să scoată un ban de arătat, n-au găsit decât aceste discuri lenticulare de calcar, ca nişte monede. Furioşi, au început să suduie şi le-au azvârlit cât colo, „mama lui de alchimist, ne-a păcălit cu aurul său fals”. De atunci, zice legenda, bănuţii se găsesc peste tot prin împrejurimi.
În celelalte părţi ale văii Someşului şi în Albeştii de Argeş, unde mai pot fi întâlniţi, numuliţii poartă numele de „banii dracului”. Dar în Jibou bătrânii consideră că preschimbarea aurului în piatră a fost o minune cerească, care a permis unui suflet nobil să scape nevătămat şi să reia apoi lupta împotriva celor care „au schimbat jugul de lemn al turcilor cu un jug de fier”, precum a lăsat scris Cserey Mihály, cronicarul acelei epoci.
FEMEILE ŞI RĂBDAREA TIMPULUI
Nepoata acestuia din urmă, Cserey Helena, deşi crescută în credinţa catolică (familia provenea din Secuime), s-a lăsat răpită dintr-o mănăstire sibiană de protestantul Wesselényi Miklós sr. şi apoi, spre stupefacţia aristocraţiei vieneze, l-a luat de bărbat. De dragul ei, „bourul din Jibău”, baronul cel pătimaş şi încăpăţânat, a început construcţia celebrului castel sălăjean, unul dintre capodoperele barocului târziu, care azi e împărţit între Grădina Botanică şi Clubul Copiilor din Jibou. Ei sunt părinţii acelui Wesselényi care stă de vorbă cu baciul Samson Pop din Rona în plin centrul Zalăului. Dar despre aceştia vom vorbi altă dată.
O altă legendă, mai puţin fidelă adevărului istoric, susţine că Rákóczi a avut şi o fată. Aceasta s-ar fi refugiat într-o pivniţă (sau alt capăt de tunel) situată într-una dintre văioagele labirintice din jurul Varului, unde trăieşte şi astăzi, fără să fi îmbătrânit deloc. Ea l-a jelit atâta pe părintele ei, încât în cele din urmă a orbit. Cu toate acestea, s-a apucat, pe pipăite, să brodeze o cămaşă a morţii. Motivul este cu ochiuri în cruce, dar nu reuşeşte să facă decât unul în fiecare an. Zic unii că în ziua când va reuşi să-şi termine cusătura, se va întoarce tatăl ei. Alţii zic că atunci va veni sfârşitul lumii, iar sufletele se vor înfăţişa dinaintea Domnului, pentru Judecata de Apoi. Fecioara oarbă este zărită uneori, mai cu seamă primăvara devreme, când apar ghioceii, de copiii care vin în zonă ca să culeagă flori. Dacă cineva încearcă să se apropie de ea, fuge şi dispare în dreptul unei surpături.
În realitate, după ce a reuşit să dejoace intrigile curţii imperiale, care l-au despărţit de prima sa logodnică, Magdalena von Hessen-Darmstadt, Rákóczi s-a căsătorit în 1694 cu Karolina Amalia von Hessen-Rheinfels. Au avut patru copii, primul născut în 1696, al cărui naş a fost însuşi împăratul Leopold. Dintre toţi, doar doi au ajuns la o vârstă adultă, pe care-i aminteşte şi Bariţiu: „Iosif născut în 1700 şi Georgie” (1701-1756), care după război „au fost reţinuţi în Viena unde li s-a dat creşterea veacului lor, iar dacă au crescut mari, li s-a dat titlu de marchizi cu venit anual de 7000 şi de 6000 fl.; au făcut însă datorii foarte multe, apoi au fugit, Iosif la Roma, Georgie la Paris, unde a mers şi frate-său. În 1738 după înnoirea războiului turco-austriac sultanul numise pe Georgie principe al Transilvaniei şi-l înaintase cu oaste până la Vidin în Bulgaria; într-aceea papa îl excomunicase, austriaci iil spânzurară în efigie, iar el nefericitul emigrant făcu bine şi muri în 9 Nov al aceluiaşi an la Cernavodă în etate de ani 38.”
Bine, vor zice apărătorii înrăiţi ai veridicităţii legendelor, „care poartă un sâmbure de adevăr”, aceştia au fost descendenţii săi legitimi. Poate că amintita fată s-a născut dintr-o legătură amoroasă tăinuită. Nu credem acest lucru: cum Rákóczi s-a născut în 1676, rezultă că în 1705 avea 29 de ani, deci n-ar fi putut să aibă o fată de 16-18 de ani.
Articol apărut în :
Transilvania Jurnal, 11 noiembrie 2000, pag. 3.
BIBLIOGRAFIE :
Antologie almanah Nautilus, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, pag.184.
George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, Braşov, 1994.
Mircea Paucă, Vieţuitoarele din trecutul pământului românesc, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
Iustinian Petrescu, Lumi geologice dispărute, Editura Dacia, Cluj, 1986.
31 decembrie 1998
Despre distopii, numai de bine
(c) 1998 - Györfi-Deák György
Distopia este o naraţiune care ne prezintă o societate contemporană ori din viitor, unde se încearcă dezumanizarea omului în numele idealurilor umanităţii, idealuri ce au fost pervertite ca urmare a hipertrofierii uneia dintre funcţiile naturale ale societăţii.
Etimologic, noţiunea provine din limba greacă: dys = dificil, topos = loc. Deci, dintru început, distopia prezintă un loc dificil, dar nu incomod, jenant, supărător, stânjenitor, stingheritor, ci silnic, deci un spaţiu al silniciei, căci doar sinonimele acestui cuvânt reflectă fidel trăsăturile de bază ale unei societăţi distopice: asuprire, exploatare, forţă, împilare, năpăstuire, opresiune, persecuţie, prigoană, oprimare, urgisire. Toate acestea, în numele unui viitor mai bun şi mai uman.
Critica anglo-saxonă şi germană a obişnuit cititorul cu alte denumiri care încearcă să acopere conţinutul noţiunii de distopie: antiutopie, contrautopie, utopie negativă. La noi, am întâlnit şi forma de utopie pesimistă sau utopie satirică (1). Dar, deşi vremurile trecute au impus folosirea utopiei ca termen pozitiv de comparaţie, sugerarea faptului că distopia ar fi o antiteză utopică a devenit gratuită în prezent. După cum a observat Florin Manolescu, distopia nu poate fi prezentată ca fiind reversul unei utopii, pentru că ea are la bază un mecanism de constituire diferit:
„Faţă de opoziţia tipică a S.F.-ului (vechi / nou, prezent / viitor) şi faţă de opoziţia clasică prezentă în orice utopie (rău / bine), contrautopia (domnia sa foloseşte acest termen - n.a.) introduce o opoziţie nouă (normal / anormal).“ (2)
E adevărat, utopia, ca şi distopia, este o replică a societăţii contemporane cu autorul dar, logic, reversul utopiei (sugerat de prefixele pro- şi contra-) ar trebui să fie cea mai rea dintre lumile posibile. După cum arată Florin Manolescu, distopia este cu totul altceva, ea este cea mai anormală dintre lumile posibile.
„Demonstraţia sau operaţiunea logică, pe care o sugerează ca literatură contrautopia, echivalează cu artificiul cunoscut sub numele de reducere la absurd. Într-o contrautopie, valoarea redusă la absurd este omul.“ (3)
Acesta este cea mai explicită formulare a adevărului despre distopie, un adevăr îndrăzneţ şi cândva foarte deranjant. Utopia (care beneficia de o origine de clasă sănătoasă, socialistă) a fost des utilizată la noi ca pretext pentru a putea vorbi despre distopie şi societăţile totalitare ca despre ceva aflat la antipodul utopiei. Numai astfel temerarele analize ale lui Horia Aramă („dacă utopia e totdeauna veşnică şi socială, contrautopia se bucură de o valenţă actuală şi de una civică“) (4), Mircea Opriţă („utopistul modern se leagănă în iluzia că, dacă utopiile înaintaşilor s-au stins rând pe rând în neputinţă şi în propriile lor aberaţii, utopia sa e în firea lucrurilor“) (5), Sorin Antohi (6) şi Ion Hobana (7) au putut aborda fără repercursiuni acest teritoriu virgin al criticii literare. Cunoaştem şi alte încercări de teoretizare a subiectului, dar, din cauza silniciei din Epoca de Aur, autorii n-au mai putut să-şi publice lucrările şi / sau au fost nevoiţi să se refugieze în străinătate. Bineînţeles, li s-a acordat azilul politic deîndată ce au ajuns să-l ceară.
Romanul distopic a apărut mai recent în literatură decât mult mai vârsnica utopie. Primul titlu care deschide lista exemplificărilor în capitolul dedicat de Florin Manolescu subiectului este Le monde tel qu'il sera de Emile Souvestre (autor absent din cunoscuta istorie a s.f.-ului alcătuită de Jacques Sadoul, precum şi din cuprinzătoarea retrospectivă a anticipaţiei franceze alcătuită de Ion Hobana) şi a apărut, probabil în foileton, între 1845 - 1846. Oricum, prin construcţie, prin modul de prezentare a tramei, distopia se apropie mult mai mult de realismul naturalist (Émile Zola) decât de feeriile renascentiste ce încercau să alcătuiască o societate umană perfectă.
Mecanismul lăuntric al distopiei este simplu: reducerea omului la absurd se realizează prin hipertrofierea uneia dintre funcţiile naturale ale societăţii. În mod paradoxal, aceasta se realizează prin exagerarea şi în numele grijii faţă de om, luat în parte, ca individ. Distopia operează cu trecerea peste limită, astfel încât normalul „bine“ este pervertit în anormalul „şi mai bine“. Iar „mai binele“, precum bine se ştie, este duşmanul binelui (şi, într-o vreme, chiar al poporului).
Minunata lume nouă
Una dintre exemplele cele mai grăitoare este Brave New World (Minunata lume nouă) a englezului Aldous Huxley. Ea a apărut recent în colecţia CLASICI AI LITERATURII MODERNE a editurii Univers, alături de volumul de eseuri Reîntoarcere în minunata lume nouă, traduse de doi buni cunoscători ai limbii engleze, Suzana şi Andrei Bantaş. Volumul se deschide cu o prefaţă atotcuprinzătoare, semnată de Dumitru Ciocoi-Pop, care a alcătuit şi tabelul cronologic. Să nu uităm că aceeaşi editură ne-a oferit în 1991 celebra Nineteen Eighty-Four (O mie nouă sute optzeci şi patru) a lui George Orwell, în traducerea lui Mihnea Gafiţa.
Minunata lume nouă se deschide cu un citat din scriitorul şi filizoful rus Nikolai Berdiaev, cunoscutul analist al fenomenelor totalitare: (8) „Utopiile sunt realizabile. Viaţa se îndreaptă către utopii. Şi poate că începe un veac nou, un veac în care intelectualii şi pătura cultivată vor visa la mijloacele de a evita utopiile şi de a reveni la o societate neutopică, mai puţin «perfectă», dar mai liberă.“ Oare ce-şi propunea să transmită acest motto la data apariţiei cărţii, în 1932, când într-o parte a Europei pornise ascensiunea fulminantă a fascismului şi nazismului, iar în cealaltă începuse teroarea „gulag“-urilor?
Huxley opune „dominaţiei rasei ariene“ şi formulei „comunism = bolşevism + electricitate“ larga panoramă a Statelor Unite ale Lumii din anul 632 după Ford. Deviza noii societăţi este:
«COMUNITATE, IDENTITATE, STABILITATE»
Ca să realizeze aceste deziderate, statul duce o politică strictă de control demografic şi educaţional. El îşi produce cetăţenii pe bandă rulantă, în cantităţi şi pe categorii calitative strict determinante, marcate cu literele alfabetului grecesc, şi începe îndoctrinarea lor încă din faza embrionară. Astfel, Alfa sunt intelectualii conducători, Beta tehnicienii de înaltă calificare, Gama şi Delta formează proletariatul, pe când Epsilon nici nu ating nivelul obişnuit de inteligenţă umană. Nemaiavând menirea să procreeze, sexul devine o sursă de plăcere neîngrădită, femeile sunt libere să devină cât mai pneumatice, iar bărbaţii cât mai virili. Dar la ce ne-am fi putut aştepta din partea unui autor care considera într-un alt roman alt său, Eyeless in Gaza (Orb în Gaza), „castitatea drept cea mai nenaturală dintre perversiunile sexuale“? (9) Deoarece copiii sunt concepuţi şi crescuţi în eprubete, până la vârsta când ajung să fie decantaţi, cuvintele „mamă“, „tată“ şi „ a naşte“ sunt considerate ca fiind ruşinoase. Principala metoda de educare este hipnopedia, învăţatul în timpul somnului, folosită astfel încât adultul să dorească să facă ceea ce i- a fost predestinat de către stat. Texte de genul celui care urmează sunt repetate necotenit celor mici, după principiul „62.400 de repetiţii zămislesc un adevăr“:
„Copiii Alfa sunt îmbrăcaţi în gri. Ei muncesc mult mai mult decât noi pentru că sunt extraordinar de deştepţi. De fapt, mie îmi pare grozav de bine că sunt Beta, pentru că nu trebuie să fac o muncă atât de grea. Şi, pe urmă, noi o ducem mult mai bine decât copiii Gama şi copiii Delta. Copiii Gama sunt proşti. Toţi sunt îmbrăcaţi în verde, iar copiii Delta sunt îmbrăcaţi în kaki. Ah, nu, mie nu-mi place să mă joc cu copiii Delta. Şi Epsilonii sunt încă şi mai răi. Sunt aşa de proşti că nici nu ştiu să scrie ori să citească...“
Dacă totuşi condiţionarea dă greş, statul mai are un as în mânecă. Stabilitatea societăţii se bazează pe larga utilizare a unui drog euforizant, denumit soma, ca şi nectarul zeilor indieni. Dacă denumirea vi se pare cunoscută, s-ar putea ca acest lucru să se datoreze cubului soma, un joc prezentat de matematicianul american Martin Gardner într-una dintre cărţile sale de popularizare (10) şi născocit de scriitorul danez Piet Hein, compus din 7 piese de câte patru sau trei cubuleţe, ce pot fi astfel imbinate (după multă trudă) astfel încât să formeze un cub mare cu latura de trei cubuleţe. Aldous Huxley, provenit dintr-o familie de naturalişti celebri, avea cunoştinţe foarte exacte despre droguri. Mai mult chiar, peste ani, în 1954, el va publica o relatare despre o şedinţă cu mescalină, sub un titlu împrumutat dintr-o frază a lui William Blake: „Dacă porţile percepţiei ar fi curăţate, orice lucru ar părea omului aşa cum este - infinit“. (11) Soma constituie atât salariul proletarilor, cât şi principalul mijloc de control al lor.
Dar Bernard Marx, psihologul, refuză să recurgă la acest surogat de fericire. El s-a îndrăgostit de Lenina, una dintre infirmierele drăguţe de la centrul de incubaţie londonez şi reuşeste s-o convingă să-l însoţească într-o Rezervaţie pentru Sălbatici. Aici, printre amerindienii care au refuzat virtuţiile civilizaţiei şi preferă să trăiască în libertate, îl descoperă pe John, un sălbatic autodidact, un personaj tragic, care nu aparţine nici uneia dintre cele două părţi. În sălbăticie, John l-a descoperit pe Shakespeare, interzis în Statele Unite ale Lumii, pe care-l cunoaşte si-l iubeşte în profunzime, dar mai tare se îndrăgosteşte de Lenina. Dar moralitatea ei, mult deosebită de cea elisabetană, îl determină s-o refuze, aşa cum nu poate să accepte nici lume civilizată, pe care o denumeşte ironic, folosind replica Mirandei din Furtuna: „minunată lume nouă, care cuprinde atâtea făpturi alese!“ N-are altă soluţie, deoarece momentele care marchează orice existenţă umană: naşterea, căsătoria, moartea, sunt ridiculizate, desacralizate, depersonalizate, iar Mustapha Mond, Controlorul Mondial, veghează ca lucrurile să rămână aşa, în numele stabilităţii sociale:
„Oamenii sunt fericiţi; capătă ceea ce vor şi nu cer niciodată ceea ce nu pot căpăta. Sunt înstăriţi; trăiesc în siguranţă; nu se îmbolnăvesc niciodată; nu se tem de moarte; voioşi, nu le pasă de patimi şi de bătrâneţe; n-au mama şi taţi care să-i necăjească şi să-i sâcâie; n-au soţii ori copii ori iubiţi ori iubite care să le stârnească sentimente puternice; sunt condiţionaţi în aşa fel încât practic nu pot să se poarte decât aşa cum trebuie. Şi dacă ceva nu e în regulă, au la dispoziţie soma.“
Dar John refuză soma şi încearcă să-i convingă şi pe altii să renunţe. Nereuşind, aruncă pe fereastră raţia de drog ce se distribuia angajaţilor Delta de la clinica pentru muribunzi unde tocmai îi murise mama. Scăpat cu greu de poliţie din ghearele muncitorilor, el rămâne totuşi în libertate, la intervenţia Controlorului. Bulversat, fuge din calea Leninei şi alege calea cea mai grea, a izolării şi a luptei impotriva propriilor sentimente. Dar indolenta societate de consum a Statelor Unite ale Lumii percepe această luptă ca un spectacol, îl întărâtă pe orgoliosul Sălbatic s-o ducă la extrem şi, ca urmare, Lenina este sacrificată pe altarul consumatorilor de senzaţii tari. Cuprins de remuşcări, John se spânzură. Prietenii săi sunt exilaţi în insulele Falkland, unde pot să gândească orice şi cât vor, acolo oricum n-au cui să comunice cele descoperite
Huxley va reveni asupra subiectului în deja amintitul volum de eseuri, publicat în 1958. El şi-a motivat gestul astfel: „Acum după douăzeci şi şapte de ani, (...) mă simt mult mai puţin optimist decât eram atunci când scriam Minunata lume nouă. Profeţiile făcute în 1931 devin realitate mult mai devreme decât credeam eu că se va întâmpla...“ Cinci ani mai târziu, scriitorul englez avea să moară la câteva ore după asasinarea preşedintelui american John Fitzgerald Kennedy...
O carte pe nedrept trecută cu vederea
Foarte recent, poate şi în mare grabă (exemplarul pe care l-am achizitionat avea foile legate anapoda: un fascicul era chiar aşezat invers, altul era dublat), a apărut la Editura PAIDEIA, cu prezentarea şi în traducerea lui Mihai Maxim, o altă distopie celebră, romanul Noi a lui Evgheni Zamiatin. Statul Unic este un stat perfect din punct de vedere matematic, populat cu numere individualizate prin câte o iniţială (consoanele sunt bărbaţi, iar vocalele sunt femei), ce locuiesc în blocuri transparente (mobilate cu mobile transparente), dotate totuşi cu storuri, pentru că de două ori pe zi, între 16,00-17,00 şi 21,00-22,00 fiecare număr dispune de câte o oră personală, când, dacă a primit repartiţia („fiecare număr are drepturi sexuale asupra fiecărui alt număr“, dar pe care trebuie să le solicite în prealabil printr-o cerere scrisă) şi aprobarea biroului specializat (talonul roz), are voie să tragă perdelele şi să se bucure de plăcerile trupeşti. După ce-a fost permisă, dragostea celor două numere trebuie să rămână fără rod, altfel drăguţii sunt pedepsiţi exemplar.
Dacă numărul nu are cu cine să-şi petreacă timpul liber, el se poate plimba prin oraş, încolonat în rândurile formate din câte patru numere: „aşa cum sunt prezentaţi luptătorii pe monumentele asiriene: o mie de capete, două picioare turnate - un întreg, două mâini desfăcute - un întreg,“, păzite de paznici înarmaţi cu bice electrice, care pedepsesc orice ieşire din ritm. După orele 22,30 circulaţia e absolut interzisă dar poate să stea la masa de scris şi să creeze „tratate, poeme, manifeste, ode sau compuneri despre frumuseţea şi măreţia Statului Unic“. Altminteri, cele zece milioane de numere izolate prin Zidul Verde de restul lumii („zidurile sunt baza condiţiei umane“) consideră Mersul Trenurilor drept una dintre capodoperele antichităţii, iar singurul poet care are la un moment dat revelaţia genialităţii este trăznit de Binefăcător, conducătorul statului, în cadrul unei execuţii publice. De altfel, Binefăcătorul a fost reales an de an în Ziua Unanimităţii, care-şi trage numele de la faptul că: „istoria Statului Unic nu cunoaşte întâmplarea ca vreun singur vot să fi îndrăznit a încălca măreţul unison“. Drept răsplată, în această zi, fiecare număr primeşte o uniformă nouă, albastru-gri. Dar iată că vine acea incredibilă zi, când, la întrebarea: cine e „contra“? se ridică mai multe mâini.
Lui D-503, eroul principal, acest lucru îi apare ca sfârşitul unei civilizaţii perfect alcătuite. El este un matematician cu o gândire riguros logică şi perfect îndoctrinat. În ciuda influenţei favorabile pe care o manifestă asupra lui tânăra I-330, una dintre capetele răzmeriţei, pe care o iubeşte şi ajunge chiar să fie gelos, D-503 este incorigibil: se bucură atunci când află din Ziarul de Stat că s-a îmbolnăvit de fantezie, iar echipele medicale ale Binefăcătorului îl pot vindeca printr-o simplă operaţie chirurgicală. Dacă cetăţeanul model din el ezită s-o facă, e numai pentru că a descoperit că imediat ce a terminat Integralul, astronava pe care o proiectase şi o construise pentru a purta la stele mesajul fericirii matematice, a devenit o persoană indezirabilă. Dezechilibrat, încearcă să se predea la unul dintre Birourile Custozilor, poliţia politică din Statul Unic, dar îşi dă seama că de acolo a pornit totul. Derutat, pleacă hoinar pe străzi, unde este luat de o razie şi dus să i se facă Marea Operaţie. Ulterior, se duce la Binefăcător şi o denunţă, apoi asistă impasibil la torturarea lui I-330.
Ea este o femeie voluntară şi liberă, cu un temperament opus maternei şi docilei O-90, care se retrage discret după pătrunderea impestuoasă a lui I-330 în viaţa lui D-503 şi se mulţumeşte doar să-i poarte (legal!) copilul. I-330 iubeşte culorile, îi place să se îmbrace variat, să bea alcool, să evite monotonia vieţii din Statul Unic. Ea ştie să-şi impună idealul şi să-i convingă şi pe ceilalţi, îşi asumă riscurile acţiunilor pe cont propriu, dar este totodată o visătoare: ar vrea să facă din Intregral un fel de crucişător Aurora al revoluţiei numerelor, o navă-simbol aducătoare a izbăvirii generale. Povestea ei de dragoste se termină trist, pentru că D-503 nu-şi poate depăşi tiparele, el nu doreşte evadarea din monotonia unei vieţi perfect organizate.
Evgheni Zamiatin şi-a scris cartea în 1920, când statul sovietic era abia în formare, după 4 ani de război civil. O vreme a circulat sub formă de manuscris, apoi în 1924 a apărut în Stalele Unite traducerea ei în engleză. Prin strădaniile unor prieteni, în 1927 vede lumina tiparului la Praga versiunea originală (cea în limba rusă), de unde se va răspândi pretutindeni. Drept urmare, în 1931 Zamiatin este trecut pe listele negre, „ale duşmanilor poporului“, şi numai intervenţia lui Gorki îl salvează de furia lui Stalin. Scriitoru1 este nevoit să aleagă calea bejeniei. Moare la Paris, în 1937. Influenţele sale pot fi identificate în mai toate romanele distopice ulterioare, atât în deja amintita Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley (1932), cât şi în orwelliana O mie nouă sute optzeci şi patru (1948) (12), dar mai cu seamă în romanul americanului Ray Bradbury, 451 Fahrenheit (1951), unde regăsim atât tema evitării plimbărilor nocturne, nostalgia amintirilor din Casa Veche, cât şi încercarea de salvare a valorilor civilizaţiei de către rebelii care se ascund în pădure.
NOTE:
(1) Aramă, Horia Colecţionarul de insule. Bucureşti, Cartea Românească, 1981, p. 315 şi urm. şi Opriţă, Mircea H. G. Wells. Utopia modernă. Bucureşti, Albatros,1983, p. 191 şi urm.
(2) Manolescu, Florin Literatura S.F. Bucureşti, Univers, 1980, p. 72.
(3) idem, p. 67
(4) Aramă, Horia op.cit., p. 315
(5) Opriţă, Mircea op. cit., p.24. Fragment publicat iniţial în Almanahul Anticipaţia 1984, p. 89.
(6) Eseurile din cartea intitulată iniţial Cetatea fatală, publicate prin diferite reviste, fanzine sau almanahurile Anticipaţia, reunite ulterior în volumul: Antohi, Sorin Utopica. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1991.
(7) Hobana, Ion Viitorul a început ieri, retrospectiva anticipaţiei franceze cu texte în traducerea autorului. Bucureşti, Ed. Tineretului, 1966.
(8) Berdiaev, Nikolai Împărăţia spiritului şi împărăţia Cezarului. Timişoara, Amarcord, 1994.
(9) Trei secole de paradox. Bucureşti, Albatros, 1983, p. 259.
(10) Gardner, Martin Amuzamente matematice. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968, p. 212 - 223.
(11) Carrfre, Emmanuel Eu sunt viu, voi sunteţi morţi. Philip K. Dick (1928 - 1982). Bucureşti, Nemira, 1997, p. 79 - 80
(12) „Un înţelept antic a spus un lucru magistral - cu totul întâmplător, desigur: Dragostea şi foamea stăpânesc lumea. Ergo, pentru a stăpâni lumea, omul trebuie să fie stăpân pe stăpânii lumii.“ Zamiatin, Evgheni Noi. Bucureşti, Paideia, p. 33 - 34.
În replică, reproducem următorul pasaj din 1984: „Cum s-ar putea menţine exacerbarea obligatorie a fricii, a urii şi-a credulităţii tembele de care Partidul are nevoie la membrii săi? Numai încătuşând un instinct puternic şi folosindu-l ca forţe motrice. Atracţia sexuală era o primejdie pentru partid şi atunci Partidul o pusese la lucru în folosul propriu.“ Orwell, George O mie nouă sute optzeci şi patru. Bucureşti, Univers, 1991, p. 117.
Articol publicat iniţial în:
Limes (Zalău), Anul 1, Nr. 3-4 / 1998, pag. 80-84.
Versiunea on-line a apărut în:
Pro-Scris, An. 1, Nr. 3-4 / 18 decembrie 2000.
Distopia este o naraţiune care ne prezintă o societate contemporană ori din viitor, unde se încearcă dezumanizarea omului în numele idealurilor umanităţii, idealuri ce au fost pervertite ca urmare a hipertrofierii uneia dintre funcţiile naturale ale societăţii.
Etimologic, noţiunea provine din limba greacă: dys = dificil, topos = loc. Deci, dintru început, distopia prezintă un loc dificil, dar nu incomod, jenant, supărător, stânjenitor, stingheritor, ci silnic, deci un spaţiu al silniciei, căci doar sinonimele acestui cuvânt reflectă fidel trăsăturile de bază ale unei societăţi distopice: asuprire, exploatare, forţă, împilare, năpăstuire, opresiune, persecuţie, prigoană, oprimare, urgisire. Toate acestea, în numele unui viitor mai bun şi mai uman.
Critica anglo-saxonă şi germană a obişnuit cititorul cu alte denumiri care încearcă să acopere conţinutul noţiunii de distopie: antiutopie, contrautopie, utopie negativă. La noi, am întâlnit şi forma de utopie pesimistă sau utopie satirică (1). Dar, deşi vremurile trecute au impus folosirea utopiei ca termen pozitiv de comparaţie, sugerarea faptului că distopia ar fi o antiteză utopică a devenit gratuită în prezent. După cum a observat Florin Manolescu, distopia nu poate fi prezentată ca fiind reversul unei utopii, pentru că ea are la bază un mecanism de constituire diferit:
„Faţă de opoziţia tipică a S.F.-ului (vechi / nou, prezent / viitor) şi faţă de opoziţia clasică prezentă în orice utopie (rău / bine), contrautopia (domnia sa foloseşte acest termen - n.a.) introduce o opoziţie nouă (normal / anormal).“ (2)
E adevărat, utopia, ca şi distopia, este o replică a societăţii contemporane cu autorul dar, logic, reversul utopiei (sugerat de prefixele pro- şi contra-) ar trebui să fie cea mai rea dintre lumile posibile. După cum arată Florin Manolescu, distopia este cu totul altceva, ea este cea mai anormală dintre lumile posibile.
„Demonstraţia sau operaţiunea logică, pe care o sugerează ca literatură contrautopia, echivalează cu artificiul cunoscut sub numele de reducere la absurd. Într-o contrautopie, valoarea redusă la absurd este omul.“ (3)
Acesta este cea mai explicită formulare a adevărului despre distopie, un adevăr îndrăzneţ şi cândva foarte deranjant. Utopia (care beneficia de o origine de clasă sănătoasă, socialistă) a fost des utilizată la noi ca pretext pentru a putea vorbi despre distopie şi societăţile totalitare ca despre ceva aflat la antipodul utopiei. Numai astfel temerarele analize ale lui Horia Aramă („dacă utopia e totdeauna veşnică şi socială, contrautopia se bucură de o valenţă actuală şi de una civică“) (4), Mircea Opriţă („utopistul modern se leagănă în iluzia că, dacă utopiile înaintaşilor s-au stins rând pe rând în neputinţă şi în propriile lor aberaţii, utopia sa e în firea lucrurilor“) (5), Sorin Antohi (6) şi Ion Hobana (7) au putut aborda fără repercursiuni acest teritoriu virgin al criticii literare. Cunoaştem şi alte încercări de teoretizare a subiectului, dar, din cauza silniciei din Epoca de Aur, autorii n-au mai putut să-şi publice lucrările şi / sau au fost nevoiţi să se refugieze în străinătate. Bineînţeles, li s-a acordat azilul politic deîndată ce au ajuns să-l ceară.
Romanul distopic a apărut mai recent în literatură decât mult mai vârsnica utopie. Primul titlu care deschide lista exemplificărilor în capitolul dedicat de Florin Manolescu subiectului este Le monde tel qu'il sera de Emile Souvestre (autor absent din cunoscuta istorie a s.f.-ului alcătuită de Jacques Sadoul, precum şi din cuprinzătoarea retrospectivă a anticipaţiei franceze alcătuită de Ion Hobana) şi a apărut, probabil în foileton, între 1845 - 1846. Oricum, prin construcţie, prin modul de prezentare a tramei, distopia se apropie mult mai mult de realismul naturalist (Émile Zola) decât de feeriile renascentiste ce încercau să alcătuiască o societate umană perfectă.
Mecanismul lăuntric al distopiei este simplu: reducerea omului la absurd se realizează prin hipertrofierea uneia dintre funcţiile naturale ale societăţii. În mod paradoxal, aceasta se realizează prin exagerarea şi în numele grijii faţă de om, luat în parte, ca individ. Distopia operează cu trecerea peste limită, astfel încât normalul „bine“ este pervertit în anormalul „şi mai bine“. Iar „mai binele“, precum bine se ştie, este duşmanul binelui (şi, într-o vreme, chiar al poporului).
Minunata lume nouă
Una dintre exemplele cele mai grăitoare este Brave New World (Minunata lume nouă) a englezului Aldous Huxley. Ea a apărut recent în colecţia CLASICI AI LITERATURII MODERNE a editurii Univers, alături de volumul de eseuri Reîntoarcere în minunata lume nouă, traduse de doi buni cunoscători ai limbii engleze, Suzana şi Andrei Bantaş. Volumul se deschide cu o prefaţă atotcuprinzătoare, semnată de Dumitru Ciocoi-Pop, care a alcătuit şi tabelul cronologic. Să nu uităm că aceeaşi editură ne-a oferit în 1991 celebra Nineteen Eighty-Four (O mie nouă sute optzeci şi patru) a lui George Orwell, în traducerea lui Mihnea Gafiţa.
Minunata lume nouă se deschide cu un citat din scriitorul şi filizoful rus Nikolai Berdiaev, cunoscutul analist al fenomenelor totalitare: (8) „Utopiile sunt realizabile. Viaţa se îndreaptă către utopii. Şi poate că începe un veac nou, un veac în care intelectualii şi pătura cultivată vor visa la mijloacele de a evita utopiile şi de a reveni la o societate neutopică, mai puţin «perfectă», dar mai liberă.“ Oare ce-şi propunea să transmită acest motto la data apariţiei cărţii, în 1932, când într-o parte a Europei pornise ascensiunea fulminantă a fascismului şi nazismului, iar în cealaltă începuse teroarea „gulag“-urilor?
Huxley opune „dominaţiei rasei ariene“ şi formulei „comunism = bolşevism + electricitate“ larga panoramă a Statelor Unite ale Lumii din anul 632 după Ford. Deviza noii societăţi este:
«COMUNITATE, IDENTITATE, STABILITATE»
Ca să realizeze aceste deziderate, statul duce o politică strictă de control demografic şi educaţional. El îşi produce cetăţenii pe bandă rulantă, în cantităţi şi pe categorii calitative strict determinante, marcate cu literele alfabetului grecesc, şi începe îndoctrinarea lor încă din faza embrionară. Astfel, Alfa sunt intelectualii conducători, Beta tehnicienii de înaltă calificare, Gama şi Delta formează proletariatul, pe când Epsilon nici nu ating nivelul obişnuit de inteligenţă umană. Nemaiavând menirea să procreeze, sexul devine o sursă de plăcere neîngrădită, femeile sunt libere să devină cât mai pneumatice, iar bărbaţii cât mai virili. Dar la ce ne-am fi putut aştepta din partea unui autor care considera într-un alt roman alt său, Eyeless in Gaza (Orb în Gaza), „castitatea drept cea mai nenaturală dintre perversiunile sexuale“? (9) Deoarece copiii sunt concepuţi şi crescuţi în eprubete, până la vârsta când ajung să fie decantaţi, cuvintele „mamă“, „tată“ şi „ a naşte“ sunt considerate ca fiind ruşinoase. Principala metoda de educare este hipnopedia, învăţatul în timpul somnului, folosită astfel încât adultul să dorească să facă ceea ce i- a fost predestinat de către stat. Texte de genul celui care urmează sunt repetate necotenit celor mici, după principiul „62.400 de repetiţii zămislesc un adevăr“:
„Copiii Alfa sunt îmbrăcaţi în gri. Ei muncesc mult mai mult decât noi pentru că sunt extraordinar de deştepţi. De fapt, mie îmi pare grozav de bine că sunt Beta, pentru că nu trebuie să fac o muncă atât de grea. Şi, pe urmă, noi o ducem mult mai bine decât copiii Gama şi copiii Delta. Copiii Gama sunt proşti. Toţi sunt îmbrăcaţi în verde, iar copiii Delta sunt îmbrăcaţi în kaki. Ah, nu, mie nu-mi place să mă joc cu copiii Delta. Şi Epsilonii sunt încă şi mai răi. Sunt aşa de proşti că nici nu ştiu să scrie ori să citească...“
Dacă totuşi condiţionarea dă greş, statul mai are un as în mânecă. Stabilitatea societăţii se bazează pe larga utilizare a unui drog euforizant, denumit soma, ca şi nectarul zeilor indieni. Dacă denumirea vi se pare cunoscută, s-ar putea ca acest lucru să se datoreze cubului soma, un joc prezentat de matematicianul american Martin Gardner într-una dintre cărţile sale de popularizare (10) şi născocit de scriitorul danez Piet Hein, compus din 7 piese de câte patru sau trei cubuleţe, ce pot fi astfel imbinate (după multă trudă) astfel încât să formeze un cub mare cu latura de trei cubuleţe. Aldous Huxley, provenit dintr-o familie de naturalişti celebri, avea cunoştinţe foarte exacte despre droguri. Mai mult chiar, peste ani, în 1954, el va publica o relatare despre o şedinţă cu mescalină, sub un titlu împrumutat dintr-o frază a lui William Blake: „Dacă porţile percepţiei ar fi curăţate, orice lucru ar părea omului aşa cum este - infinit“. (11) Soma constituie atât salariul proletarilor, cât şi principalul mijloc de control al lor.
Dar Bernard Marx, psihologul, refuză să recurgă la acest surogat de fericire. El s-a îndrăgostit de Lenina, una dintre infirmierele drăguţe de la centrul de incubaţie londonez şi reuşeste s-o convingă să-l însoţească într-o Rezervaţie pentru Sălbatici. Aici, printre amerindienii care au refuzat virtuţiile civilizaţiei şi preferă să trăiască în libertate, îl descoperă pe John, un sălbatic autodidact, un personaj tragic, care nu aparţine nici uneia dintre cele două părţi. În sălbăticie, John l-a descoperit pe Shakespeare, interzis în Statele Unite ale Lumii, pe care-l cunoaşte si-l iubeşte în profunzime, dar mai tare se îndrăgosteşte de Lenina. Dar moralitatea ei, mult deosebită de cea elisabetană, îl determină s-o refuze, aşa cum nu poate să accepte nici lume civilizată, pe care o denumeşte ironic, folosind replica Mirandei din Furtuna: „minunată lume nouă, care cuprinde atâtea făpturi alese!“ N-are altă soluţie, deoarece momentele care marchează orice existenţă umană: naşterea, căsătoria, moartea, sunt ridiculizate, desacralizate, depersonalizate, iar Mustapha Mond, Controlorul Mondial, veghează ca lucrurile să rămână aşa, în numele stabilităţii sociale:
„Oamenii sunt fericiţi; capătă ceea ce vor şi nu cer niciodată ceea ce nu pot căpăta. Sunt înstăriţi; trăiesc în siguranţă; nu se îmbolnăvesc niciodată; nu se tem de moarte; voioşi, nu le pasă de patimi şi de bătrâneţe; n-au mama şi taţi care să-i necăjească şi să-i sâcâie; n-au soţii ori copii ori iubiţi ori iubite care să le stârnească sentimente puternice; sunt condiţionaţi în aşa fel încât practic nu pot să se poarte decât aşa cum trebuie. Şi dacă ceva nu e în regulă, au la dispoziţie soma.“
Dar John refuză soma şi încearcă să-i convingă şi pe altii să renunţe. Nereuşind, aruncă pe fereastră raţia de drog ce se distribuia angajaţilor Delta de la clinica pentru muribunzi unde tocmai îi murise mama. Scăpat cu greu de poliţie din ghearele muncitorilor, el rămâne totuşi în libertate, la intervenţia Controlorului. Bulversat, fuge din calea Leninei şi alege calea cea mai grea, a izolării şi a luptei impotriva propriilor sentimente. Dar indolenta societate de consum a Statelor Unite ale Lumii percepe această luptă ca un spectacol, îl întărâtă pe orgoliosul Sălbatic s-o ducă la extrem şi, ca urmare, Lenina este sacrificată pe altarul consumatorilor de senzaţii tari. Cuprins de remuşcări, John se spânzură. Prietenii săi sunt exilaţi în insulele Falkland, unde pot să gândească orice şi cât vor, acolo oricum n-au cui să comunice cele descoperite
Huxley va reveni asupra subiectului în deja amintitul volum de eseuri, publicat în 1958. El şi-a motivat gestul astfel: „Acum după douăzeci şi şapte de ani, (...) mă simt mult mai puţin optimist decât eram atunci când scriam Minunata lume nouă. Profeţiile făcute în 1931 devin realitate mult mai devreme decât credeam eu că se va întâmpla...“ Cinci ani mai târziu, scriitorul englez avea să moară la câteva ore după asasinarea preşedintelui american John Fitzgerald Kennedy...
O carte pe nedrept trecută cu vederea
Foarte recent, poate şi în mare grabă (exemplarul pe care l-am achizitionat avea foile legate anapoda: un fascicul era chiar aşezat invers, altul era dublat), a apărut la Editura PAIDEIA, cu prezentarea şi în traducerea lui Mihai Maxim, o altă distopie celebră, romanul Noi a lui Evgheni Zamiatin. Statul Unic este un stat perfect din punct de vedere matematic, populat cu numere individualizate prin câte o iniţială (consoanele sunt bărbaţi, iar vocalele sunt femei), ce locuiesc în blocuri transparente (mobilate cu mobile transparente), dotate totuşi cu storuri, pentru că de două ori pe zi, între 16,00-17,00 şi 21,00-22,00 fiecare număr dispune de câte o oră personală, când, dacă a primit repartiţia („fiecare număr are drepturi sexuale asupra fiecărui alt număr“, dar pe care trebuie să le solicite în prealabil printr-o cerere scrisă) şi aprobarea biroului specializat (talonul roz), are voie să tragă perdelele şi să se bucure de plăcerile trupeşti. După ce-a fost permisă, dragostea celor două numere trebuie să rămână fără rod, altfel drăguţii sunt pedepsiţi exemplar.
Dacă numărul nu are cu cine să-şi petreacă timpul liber, el se poate plimba prin oraş, încolonat în rândurile formate din câte patru numere: „aşa cum sunt prezentaţi luptătorii pe monumentele asiriene: o mie de capete, două picioare turnate - un întreg, două mâini desfăcute - un întreg,“, păzite de paznici înarmaţi cu bice electrice, care pedepsesc orice ieşire din ritm. După orele 22,30 circulaţia e absolut interzisă dar poate să stea la masa de scris şi să creeze „tratate, poeme, manifeste, ode sau compuneri despre frumuseţea şi măreţia Statului Unic“. Altminteri, cele zece milioane de numere izolate prin Zidul Verde de restul lumii („zidurile sunt baza condiţiei umane“) consideră Mersul Trenurilor drept una dintre capodoperele antichităţii, iar singurul poet care are la un moment dat revelaţia genialităţii este trăznit de Binefăcător, conducătorul statului, în cadrul unei execuţii publice. De altfel, Binefăcătorul a fost reales an de an în Ziua Unanimităţii, care-şi trage numele de la faptul că: „istoria Statului Unic nu cunoaşte întâmplarea ca vreun singur vot să fi îndrăznit a încălca măreţul unison“. Drept răsplată, în această zi, fiecare număr primeşte o uniformă nouă, albastru-gri. Dar iată că vine acea incredibilă zi, când, la întrebarea: cine e „contra“? se ridică mai multe mâini.
Lui D-503, eroul principal, acest lucru îi apare ca sfârşitul unei civilizaţii perfect alcătuite. El este un matematician cu o gândire riguros logică şi perfect îndoctrinat. În ciuda influenţei favorabile pe care o manifestă asupra lui tânăra I-330, una dintre capetele răzmeriţei, pe care o iubeşte şi ajunge chiar să fie gelos, D-503 este incorigibil: se bucură atunci când află din Ziarul de Stat că s-a îmbolnăvit de fantezie, iar echipele medicale ale Binefăcătorului îl pot vindeca printr-o simplă operaţie chirurgicală. Dacă cetăţeanul model din el ezită s-o facă, e numai pentru că a descoperit că imediat ce a terminat Integralul, astronava pe care o proiectase şi o construise pentru a purta la stele mesajul fericirii matematice, a devenit o persoană indezirabilă. Dezechilibrat, încearcă să se predea la unul dintre Birourile Custozilor, poliţia politică din Statul Unic, dar îşi dă seama că de acolo a pornit totul. Derutat, pleacă hoinar pe străzi, unde este luat de o razie şi dus să i se facă Marea Operaţie. Ulterior, se duce la Binefăcător şi o denunţă, apoi asistă impasibil la torturarea lui I-330.
Ea este o femeie voluntară şi liberă, cu un temperament opus maternei şi docilei O-90, care se retrage discret după pătrunderea impestuoasă a lui I-330 în viaţa lui D-503 şi se mulţumeşte doar să-i poarte (legal!) copilul. I-330 iubeşte culorile, îi place să se îmbrace variat, să bea alcool, să evite monotonia vieţii din Statul Unic. Ea ştie să-şi impună idealul şi să-i convingă şi pe ceilalţi, îşi asumă riscurile acţiunilor pe cont propriu, dar este totodată o visătoare: ar vrea să facă din Intregral un fel de crucişător Aurora al revoluţiei numerelor, o navă-simbol aducătoare a izbăvirii generale. Povestea ei de dragoste se termină trist, pentru că D-503 nu-şi poate depăşi tiparele, el nu doreşte evadarea din monotonia unei vieţi perfect organizate.
Evgheni Zamiatin şi-a scris cartea în 1920, când statul sovietic era abia în formare, după 4 ani de război civil. O vreme a circulat sub formă de manuscris, apoi în 1924 a apărut în Stalele Unite traducerea ei în engleză. Prin strădaniile unor prieteni, în 1927 vede lumina tiparului la Praga versiunea originală (cea în limba rusă), de unde se va răspândi pretutindeni. Drept urmare, în 1931 Zamiatin este trecut pe listele negre, „ale duşmanilor poporului“, şi numai intervenţia lui Gorki îl salvează de furia lui Stalin. Scriitoru1 este nevoit să aleagă calea bejeniei. Moare la Paris, în 1937. Influenţele sale pot fi identificate în mai toate romanele distopice ulterioare, atât în deja amintita Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley (1932), cât şi în orwelliana O mie nouă sute optzeci şi patru (1948) (12), dar mai cu seamă în romanul americanului Ray Bradbury, 451 Fahrenheit (1951), unde regăsim atât tema evitării plimbărilor nocturne, nostalgia amintirilor din Casa Veche, cât şi încercarea de salvare a valorilor civilizaţiei de către rebelii care se ascund în pădure.
NOTE:
(1) Aramă, Horia Colecţionarul de insule. Bucureşti, Cartea Românească, 1981, p. 315 şi urm. şi Opriţă, Mircea H. G. Wells. Utopia modernă. Bucureşti, Albatros,1983, p. 191 şi urm.
(2) Manolescu, Florin Literatura S.F. Bucureşti, Univers, 1980, p. 72.
(3) idem, p. 67
(4) Aramă, Horia op.cit., p. 315
(5) Opriţă, Mircea op. cit., p.24. Fragment publicat iniţial în Almanahul Anticipaţia 1984, p. 89.
(6) Eseurile din cartea intitulată iniţial Cetatea fatală, publicate prin diferite reviste, fanzine sau almanahurile Anticipaţia, reunite ulterior în volumul: Antohi, Sorin Utopica. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1991.
(7) Hobana, Ion Viitorul a început ieri, retrospectiva anticipaţiei franceze cu texte în traducerea autorului. Bucureşti, Ed. Tineretului, 1966.
(8) Berdiaev, Nikolai Împărăţia spiritului şi împărăţia Cezarului. Timişoara, Amarcord, 1994.
(9) Trei secole de paradox. Bucureşti, Albatros, 1983, p. 259.
(10) Gardner, Martin Amuzamente matematice. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968, p. 212 - 223.
(11) Carrfre, Emmanuel Eu sunt viu, voi sunteţi morţi. Philip K. Dick (1928 - 1982). Bucureşti, Nemira, 1997, p. 79 - 80
(12) „Un înţelept antic a spus un lucru magistral - cu totul întâmplător, desigur: Dragostea şi foamea stăpânesc lumea. Ergo, pentru a stăpâni lumea, omul trebuie să fie stăpân pe stăpânii lumii.“ Zamiatin, Evgheni Noi. Bucureşti, Paideia, p. 33 - 34.
În replică, reproducem următorul pasaj din 1984: „Cum s-ar putea menţine exacerbarea obligatorie a fricii, a urii şi-a credulităţii tembele de care Partidul are nevoie la membrii săi? Numai încătuşând un instinct puternic şi folosindu-l ca forţe motrice. Atracţia sexuală era o primejdie pentru partid şi atunci Partidul o pusese la lucru în folosul propriu.“ Orwell, George O mie nouă sute optzeci şi patru. Bucureşti, Univers, 1991, p. 117.
Articol publicat iniţial în:
Limes (Zalău), Anul 1, Nr. 3-4 / 1998, pag. 80-84.
Versiunea on-line a apărut în:
Pro-Scris, An. 1, Nr. 3-4 / 18 decembrie 2000.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)