PIRAMIDELE EGIPTENE ŞI PIETRELE DE PE SOMEŞ
Străzile din Jibou conţin în asfaltul cu care sunt pavate pe alocuri numuliţi, nişte fosile care arată ca nişte monede de piatră. Ele sunt căsuţele de calcar ale unor animale unicelulare primitive care au trăit în Terţiarul vechi, într-o vreme când la 50-100 de metri deasupra plaiurilor noastre vălurea oglinda unei mări calde, care apoi s-a evaporat şi a lăsat în urma ei salinele de la Dej, Turda, Cojocna, Sic, etc. Urmaşii de azi ai numuliţilor sunt foraminiferele, microorganisme ce pot fi văzute doar la microscop, greu de comparat cu rudele lor de acum 60 de milioane de ani, care au avut condiţii propice dezvoltării, au proliferat şi au ajuns să aibă forme... uriaşe, de câţiva milimetri sau chiar centimetri.
„Bănuţeii” de acest fel sunt răspândiţi peste tot în lume. Învelişul strălucitor de alb al piramidelor egiptene a fost fasonat din blocuri de calcar numulitic. Granulele acestora sunt de ordinul milimetrilor, mărunţele în comparaţie cu fosilele de pe Someş, care ating frecvent trei centimetri. În alte locuri de pe glob, numuliţii măsoară chiar opt-zece centimetri (aproape cât o dischetă de calculator). Lumea savantă a catalogat circa 200 de specii, dintre care vreo douăzeci se găsesc şi în România. Ele fi diferenţiate despicându-le, turnând acid peste ele sau studiindu-le la microscop, unde, ne destăinuie profesorul clujean Iustinian Petrescu, „căsuţa animalului apare împărţită de pereţi fini în mici cămăruţe pline altădată de corpul unicelular, aproape hialin, al animalului...”
După câteva milioane de ani, apele mării s-au retras, pe pământ au apărut oamenii, diferitele imperii (chinez, roman, hunic, german, otoman, habsburgic, britanic), monarhia de drept constituţional, republica populară, republica mai puţin populară, republica pur şi simplu republică, taxa pe valoare adăugată, zonele defavorizate şi bancnota de cinci sute de mii de lei. Istoria s-a transformat în legendă.
BĂTĂLIA DE LA JIBOU
La începutul secolului al XVIII-lea, în toamna târzie a anului 1705, mai precis, în 11 noiembrie, curuţii principelui ardelean Rákóczi Ferencz, al doilea cu acest nume, au înfruntat la Jibou armata imperială austriacă comandată de generalul Herbeville. Celor dornici să afle mai multe le recomandăm să-l citească pe George Bariţiu, autorul unor voluminoase „Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă”, reeditate în 1994 de Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, unde sunt traduse şi reproduse pe larg, uneori comentate cam veninos (vezi cazul lui Pintea Viteazul, care în concepţia lui Bariţiu „trece în memoria poporului de un hoţ mare şi căpitan de hoţi”), fragmente din autobiografia principelui şi „după chronicarul Mich[ail] Cserei”.
Oamenii lui Rákóczi aveau misiunea să creeze un sistem defensiv care să nu permită trecerea austriecilor prin strâmtorile Someşului. Ei au încercat să sape o linie de tranşee şi şi-au construit două redute, una pe dealul Cigleanului şi una dincolo de valea Agrijului, unde şi-au înghesuit piesele de artilerie. Din cauza vremii nefavorabile şi datorită apariţiei bruşte a austriecilor, care, conduşi de un ţăran bătrân, şi-au scurtat drumul, coborând pe Valea Sărată, un pârâu de 13 km ce vine dinspre Cuceu, fortificaţiile neterminate n-au fost de nici un folos.
Principele dispunea de „patru regimente de călărime şi nouă de pedestrime de câte una mie unul, cum şi cinci sute de pedeştri francezi”, faţă de 20.000 de nemţi, „comandaţi nu atât de Erbeville, care era un general bătrân şi morbos, cât mai vârtos de generalii Schlick şi Klöckesperg, se bătură cu mare curaj, iar un general Virmond, tot franc de naţiune, sărind de pe cal şi aruncându-se drept în şeanţul castrelor ungureşti, la un moment provocă asaltul grăniţerilor şi al celeilalte pedestrimi; haiducii ungureşti şi toate regimentele călăreţe de curuţi o luară la fugă care încătrău, iar sârbii îi persecutară până la un loc.”
Aici îi aşteptau soldaţii ridicaţi din rândul iobagilor de diferite naţii, comandaţi de Esze Tamás, care au luptat cu îndârjire, până au fost măcelăriţi aproape cu toţii. Protejat de scutul lor, „Rákóczi abia scăpă cu fuga pe la Gherla şi Beclean înainte, lăsându-şi castrele întregi în prada nemţilor”.
La izbânda austriecilor a contribuit şi atitudinea duplicitară a contelui Károlyi, care, la auzul bubuiturilor de tun, ar fi trebuit să atace duşmanul din spate cu unul dintre regimentele de cavalerie şi să-l prindă într-o încercuire, dar care a preferat să stea pe loc, să aştepte şi să se retragă fără să se fi angajat în luptă.
COMOARA PRESCHIMBATĂ ÎN PIATRĂ
Legenda zice că principele ar fi părăsit câmpul de luptă refugiindu-se printr-un tunel ce trece pe sub albia Someşului până în vârful dealului care îi poartă numele (cunoscut şi ca Piscuiul Ronei), de unde a contemplat dezastrul şi şi-a jelit ostaşii. Unii zic că pe drum ar fi ascuns visteria armatei sale într-o tainiţă subpământeană, pe care mulţi o caută de atunci, în ascuns sau sub oblăduirea unor organe interesate.
Alţii se îndoiesc de existenţa comorii. Ei povestesc că Rákóczi n-ar fi avut timp să facă asta, deoarece după el s-au repezit mai mulţi ostaşi călări („ráczok”) şi principele ar fi luat comoara cu sine. Când urmăritorii s-au apropiat prea tare, fugarul şi-a golit toţi săculeţii, toate buzunarele de bani şi i-a aruncat în mijlocul drumului. Când au văzut monezile strălucitoare, soldaţii şi-au strunit caii şi au descălecat să-i adune, ba chiar s-au şi ciondănit oleacă, vreme în care principele a reuşit să scape. Legenda zice că era atâta aur, încât cătanele le-au îndesat în buzunare până au stat să le plesnească.
Apoi au sărit din nou în şa şi ar fi continuat urmărirea, dar n-au mai ştiut pe unde să meargă mai departe, deoarece principele, prevăzător, a folosit un şiretlic vechi, utilizat întâi pe vremea când regele ungur Szent László (Ladislau cel Sfânt), cel care a întemeiat episcopia de Oradea, s-a luptat cu cumanii (1085), stratagemă la care a recurs apoi şi Negru Vodă când l-au strâmtorat tătarii (1241): şi-a schimbat calul cu unul ale cărui potcoave fuseseră puse de-a-ndoaselea, astfel încât el să fugă înainte, dar urmele să arate că a venit.
Încurcaţi de acest vicleşug, urmăritorii au fost nevoiţi să revină în tabără. După ce-au scăpat de muştruiala cuvenită, s-au întors la trupă şi au început să se laude cu norocul care a dat peste ei. Dar când au băgat mâna în buzunar, ca să scoată un ban de arătat, n-au găsit decât aceste discuri lenticulare de calcar, ca nişte monede. Furioşi, au început să suduie şi le-au azvârlit cât colo, „mama lui de alchimist, ne-a păcălit cu aurul său fals”. De atunci, zice legenda, bănuţii se găsesc peste tot prin împrejurimi.
În celelalte părţi ale văii Someşului şi în Albeştii de Argeş, unde mai pot fi întâlniţi, numuliţii poartă numele de „banii dracului”. Dar în Jibou bătrânii consideră că preschimbarea aurului în piatră a fost o minune cerească, care a permis unui suflet nobil să scape nevătămat şi să reia apoi lupta împotriva celor care „au schimbat jugul de lemn al turcilor cu un jug de fier”, precum a lăsat scris Cserey Mihály, cronicarul acelei epoci.
FEMEILE ŞI RĂBDAREA TIMPULUI
Nepoata acestuia din urmă, Cserey Helena, deşi crescută în credinţa catolică (familia provenea din Secuime), s-a lăsat răpită dintr-o mănăstire sibiană de protestantul Wesselényi Miklós sr. şi apoi, spre stupefacţia aristocraţiei vieneze, l-a luat de bărbat. De dragul ei, „bourul din Jibău”, baronul cel pătimaş şi încăpăţânat, a început construcţia celebrului castel sălăjean, unul dintre capodoperele barocului târziu, care azi e împărţit între Grădina Botanică şi Clubul Copiilor din Jibou. Ei sunt părinţii acelui Wesselényi care stă de vorbă cu baciul Samson Pop din Rona în plin centrul Zalăului. Dar despre aceştia vom vorbi altă dată.
O altă legendă, mai puţin fidelă adevărului istoric, susţine că Rákóczi a avut şi o fată. Aceasta s-ar fi refugiat într-o pivniţă (sau alt capăt de tunel) situată într-una dintre văioagele labirintice din jurul Varului, unde trăieşte şi astăzi, fără să fi îmbătrânit deloc. Ea l-a jelit atâta pe părintele ei, încât în cele din urmă a orbit. Cu toate acestea, s-a apucat, pe pipăite, să brodeze o cămaşă a morţii. Motivul este cu ochiuri în cruce, dar nu reuşeşte să facă decât unul în fiecare an. Zic unii că în ziua când va reuşi să-şi termine cusătura, se va întoarce tatăl ei. Alţii zic că atunci va veni sfârşitul lumii, iar sufletele se vor înfăţişa dinaintea Domnului, pentru Judecata de Apoi. Fecioara oarbă este zărită uneori, mai cu seamă primăvara devreme, când apar ghioceii, de copiii care vin în zonă ca să culeagă flori. Dacă cineva încearcă să se apropie de ea, fuge şi dispare în dreptul unei surpături.
În realitate, după ce a reuşit să dejoace intrigile curţii imperiale, care l-au despărţit de prima sa logodnică, Magdalena von Hessen-Darmstadt, Rákóczi s-a căsătorit în 1694 cu Karolina Amalia von Hessen-Rheinfels. Au avut patru copii, primul născut în 1696, al cărui naş a fost însuşi împăratul Leopold. Dintre toţi, doar doi au ajuns la o vârstă adultă, pe care-i aminteşte şi Bariţiu: „Iosif născut în 1700 şi Georgie” (1701-1756), care după război „au fost reţinuţi în Viena unde li s-a dat creşterea veacului lor, iar dacă au crescut mari, li s-a dat titlu de marchizi cu venit anual de 7000 şi de 6000 fl.; au făcut însă datorii foarte multe, apoi au fugit, Iosif la Roma, Georgie la Paris, unde a mers şi frate-său. În 1738 după înnoirea războiului turco-austriac sultanul numise pe Georgie principe al Transilvaniei şi-l înaintase cu oaste până la Vidin în Bulgaria; într-aceea papa îl excomunicase, austriaci iil spânzurară în efigie, iar el nefericitul emigrant făcu bine şi muri în 9 Nov al aceluiaşi an la Cernavodă în etate de ani 38.”
Bine, vor zice apărătorii înrăiţi ai veridicităţii legendelor, „care poartă un sâmbure de adevăr”, aceştia au fost descendenţii săi legitimi. Poate că amintita fată s-a născut dintr-o legătură amoroasă tăinuită. Nu credem acest lucru: cum Rákóczi s-a născut în 1676, rezultă că în 1705 avea 29 de ani, deci n-ar fi putut să aibă o fată de 16-18 de ani.
Articol apărut în :
Transilvania Jurnal, 11 noiembrie 2000, pag. 3.
BIBLIOGRAFIE :
Antologie almanah Nautilus, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, pag.184.
George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, Braşov, 1994.
Mircea Paucă, Vieţuitoarele din trecutul pământului românesc, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
Iustinian Petrescu, Lumi geologice dispărute, Editura Dacia, Cluj, 1986.
11 noiembrie 2000
31 decembrie 1998
Despre distopii, numai de bine
(c) 1998 - Györfi-Deák György
Distopia este o naraţiune care ne prezintă o societate contemporană ori din viitor, unde se încearcă dezumanizarea omului în numele idealurilor umanităţii, idealuri ce au fost pervertite ca urmare a hipertrofierii uneia dintre funcţiile naturale ale societăţii.
Etimologic, noţiunea provine din limba greacă: dys = dificil, topos = loc. Deci, dintru început, distopia prezintă un loc dificil, dar nu incomod, jenant, supărător, stânjenitor, stingheritor, ci silnic, deci un spaţiu al silniciei, căci doar sinonimele acestui cuvânt reflectă fidel trăsăturile de bază ale unei societăţi distopice: asuprire, exploatare, forţă, împilare, năpăstuire, opresiune, persecuţie, prigoană, oprimare, urgisire. Toate acestea, în numele unui viitor mai bun şi mai uman.
Critica anglo-saxonă şi germană a obişnuit cititorul cu alte denumiri care încearcă să acopere conţinutul noţiunii de distopie: antiutopie, contrautopie, utopie negativă. La noi, am întâlnit şi forma de utopie pesimistă sau utopie satirică (1). Dar, deşi vremurile trecute au impus folosirea utopiei ca termen pozitiv de comparaţie, sugerarea faptului că distopia ar fi o antiteză utopică a devenit gratuită în prezent. După cum a observat Florin Manolescu, distopia nu poate fi prezentată ca fiind reversul unei utopii, pentru că ea are la bază un mecanism de constituire diferit:
„Faţă de opoziţia tipică a S.F.-ului (vechi / nou, prezent / viitor) şi faţă de opoziţia clasică prezentă în orice utopie (rău / bine), contrautopia (domnia sa foloseşte acest termen - n.a.) introduce o opoziţie nouă (normal / anormal).“ (2)
E adevărat, utopia, ca şi distopia, este o replică a societăţii contemporane cu autorul dar, logic, reversul utopiei (sugerat de prefixele pro- şi contra-) ar trebui să fie cea mai rea dintre lumile posibile. După cum arată Florin Manolescu, distopia este cu totul altceva, ea este cea mai anormală dintre lumile posibile.
„Demonstraţia sau operaţiunea logică, pe care o sugerează ca literatură contrautopia, echivalează cu artificiul cunoscut sub numele de reducere la absurd. Într-o contrautopie, valoarea redusă la absurd este omul.“ (3)
Acesta este cea mai explicită formulare a adevărului despre distopie, un adevăr îndrăzneţ şi cândva foarte deranjant. Utopia (care beneficia de o origine de clasă sănătoasă, socialistă) a fost des utilizată la noi ca pretext pentru a putea vorbi despre distopie şi societăţile totalitare ca despre ceva aflat la antipodul utopiei. Numai astfel temerarele analize ale lui Horia Aramă („dacă utopia e totdeauna veşnică şi socială, contrautopia se bucură de o valenţă actuală şi de una civică“) (4), Mircea Opriţă („utopistul modern se leagănă în iluzia că, dacă utopiile înaintaşilor s-au stins rând pe rând în neputinţă şi în propriile lor aberaţii, utopia sa e în firea lucrurilor“) (5), Sorin Antohi (6) şi Ion Hobana (7) au putut aborda fără repercursiuni acest teritoriu virgin al criticii literare. Cunoaştem şi alte încercări de teoretizare a subiectului, dar, din cauza silniciei din Epoca de Aur, autorii n-au mai putut să-şi publice lucrările şi / sau au fost nevoiţi să se refugieze în străinătate. Bineînţeles, li s-a acordat azilul politic deîndată ce au ajuns să-l ceară.
Romanul distopic a apărut mai recent în literatură decât mult mai vârsnica utopie. Primul titlu care deschide lista exemplificărilor în capitolul dedicat de Florin Manolescu subiectului este Le monde tel qu'il sera de Emile Souvestre (autor absent din cunoscuta istorie a s.f.-ului alcătuită de Jacques Sadoul, precum şi din cuprinzătoarea retrospectivă a anticipaţiei franceze alcătuită de Ion Hobana) şi a apărut, probabil în foileton, între 1845 - 1846. Oricum, prin construcţie, prin modul de prezentare a tramei, distopia se apropie mult mai mult de realismul naturalist (Émile Zola) decât de feeriile renascentiste ce încercau să alcătuiască o societate umană perfectă.
Mecanismul lăuntric al distopiei este simplu: reducerea omului la absurd se realizează prin hipertrofierea uneia dintre funcţiile naturale ale societăţii. În mod paradoxal, aceasta se realizează prin exagerarea şi în numele grijii faţă de om, luat în parte, ca individ. Distopia operează cu trecerea peste limită, astfel încât normalul „bine“ este pervertit în anormalul „şi mai bine“. Iar „mai binele“, precum bine se ştie, este duşmanul binelui (şi, într-o vreme, chiar al poporului).
Minunata lume nouă
Una dintre exemplele cele mai grăitoare este Brave New World (Minunata lume nouă) a englezului Aldous Huxley. Ea a apărut recent în colecţia CLASICI AI LITERATURII MODERNE a editurii Univers, alături de volumul de eseuri Reîntoarcere în minunata lume nouă, traduse de doi buni cunoscători ai limbii engleze, Suzana şi Andrei Bantaş. Volumul se deschide cu o prefaţă atotcuprinzătoare, semnată de Dumitru Ciocoi-Pop, care a alcătuit şi tabelul cronologic. Să nu uităm că aceeaşi editură ne-a oferit în 1991 celebra Nineteen Eighty-Four (O mie nouă sute optzeci şi patru) a lui George Orwell, în traducerea lui Mihnea Gafiţa.
Minunata lume nouă se deschide cu un citat din scriitorul şi filizoful rus Nikolai Berdiaev, cunoscutul analist al fenomenelor totalitare: (8) „Utopiile sunt realizabile. Viaţa se îndreaptă către utopii. Şi poate că începe un veac nou, un veac în care intelectualii şi pătura cultivată vor visa la mijloacele de a evita utopiile şi de a reveni la o societate neutopică, mai puţin «perfectă», dar mai liberă.“ Oare ce-şi propunea să transmită acest motto la data apariţiei cărţii, în 1932, când într-o parte a Europei pornise ascensiunea fulminantă a fascismului şi nazismului, iar în cealaltă începuse teroarea „gulag“-urilor?
Huxley opune „dominaţiei rasei ariene“ şi formulei „comunism = bolşevism + electricitate“ larga panoramă a Statelor Unite ale Lumii din anul 632 după Ford. Deviza noii societăţi este:
«COMUNITATE, IDENTITATE, STABILITATE»
Ca să realizeze aceste deziderate, statul duce o politică strictă de control demografic şi educaţional. El îşi produce cetăţenii pe bandă rulantă, în cantităţi şi pe categorii calitative strict determinante, marcate cu literele alfabetului grecesc, şi începe îndoctrinarea lor încă din faza embrionară. Astfel, Alfa sunt intelectualii conducători, Beta tehnicienii de înaltă calificare, Gama şi Delta formează proletariatul, pe când Epsilon nici nu ating nivelul obişnuit de inteligenţă umană. Nemaiavând menirea să procreeze, sexul devine o sursă de plăcere neîngrădită, femeile sunt libere să devină cât mai pneumatice, iar bărbaţii cât mai virili. Dar la ce ne-am fi putut aştepta din partea unui autor care considera într-un alt roman alt său, Eyeless in Gaza (Orb în Gaza), „castitatea drept cea mai nenaturală dintre perversiunile sexuale“? (9) Deoarece copiii sunt concepuţi şi crescuţi în eprubete, până la vârsta când ajung să fie decantaţi, cuvintele „mamă“, „tată“ şi „ a naşte“ sunt considerate ca fiind ruşinoase. Principala metoda de educare este hipnopedia, învăţatul în timpul somnului, folosită astfel încât adultul să dorească să facă ceea ce i- a fost predestinat de către stat. Texte de genul celui care urmează sunt repetate necotenit celor mici, după principiul „62.400 de repetiţii zămislesc un adevăr“:
„Copiii Alfa sunt îmbrăcaţi în gri. Ei muncesc mult mai mult decât noi pentru că sunt extraordinar de deştepţi. De fapt, mie îmi pare grozav de bine că sunt Beta, pentru că nu trebuie să fac o muncă atât de grea. Şi, pe urmă, noi o ducem mult mai bine decât copiii Gama şi copiii Delta. Copiii Gama sunt proşti. Toţi sunt îmbrăcaţi în verde, iar copiii Delta sunt îmbrăcaţi în kaki. Ah, nu, mie nu-mi place să mă joc cu copiii Delta. Şi Epsilonii sunt încă şi mai răi. Sunt aşa de proşti că nici nu ştiu să scrie ori să citească...“
Dacă totuşi condiţionarea dă greş, statul mai are un as în mânecă. Stabilitatea societăţii se bazează pe larga utilizare a unui drog euforizant, denumit soma, ca şi nectarul zeilor indieni. Dacă denumirea vi se pare cunoscută, s-ar putea ca acest lucru să se datoreze cubului soma, un joc prezentat de matematicianul american Martin Gardner într-una dintre cărţile sale de popularizare (10) şi născocit de scriitorul danez Piet Hein, compus din 7 piese de câte patru sau trei cubuleţe, ce pot fi astfel imbinate (după multă trudă) astfel încât să formeze un cub mare cu latura de trei cubuleţe. Aldous Huxley, provenit dintr-o familie de naturalişti celebri, avea cunoştinţe foarte exacte despre droguri. Mai mult chiar, peste ani, în 1954, el va publica o relatare despre o şedinţă cu mescalină, sub un titlu împrumutat dintr-o frază a lui William Blake: „Dacă porţile percepţiei ar fi curăţate, orice lucru ar părea omului aşa cum este - infinit“. (11) Soma constituie atât salariul proletarilor, cât şi principalul mijloc de control al lor.
Dar Bernard Marx, psihologul, refuză să recurgă la acest surogat de fericire. El s-a îndrăgostit de Lenina, una dintre infirmierele drăguţe de la centrul de incubaţie londonez şi reuşeste s-o convingă să-l însoţească într-o Rezervaţie pentru Sălbatici. Aici, printre amerindienii care au refuzat virtuţiile civilizaţiei şi preferă să trăiască în libertate, îl descoperă pe John, un sălbatic autodidact, un personaj tragic, care nu aparţine nici uneia dintre cele două părţi. În sălbăticie, John l-a descoperit pe Shakespeare, interzis în Statele Unite ale Lumii, pe care-l cunoaşte si-l iubeşte în profunzime, dar mai tare se îndrăgosteşte de Lenina. Dar moralitatea ei, mult deosebită de cea elisabetană, îl determină s-o refuze, aşa cum nu poate să accepte nici lume civilizată, pe care o denumeşte ironic, folosind replica Mirandei din Furtuna: „minunată lume nouă, care cuprinde atâtea făpturi alese!“ N-are altă soluţie, deoarece momentele care marchează orice existenţă umană: naşterea, căsătoria, moartea, sunt ridiculizate, desacralizate, depersonalizate, iar Mustapha Mond, Controlorul Mondial, veghează ca lucrurile să rămână aşa, în numele stabilităţii sociale:
„Oamenii sunt fericiţi; capătă ceea ce vor şi nu cer niciodată ceea ce nu pot căpăta. Sunt înstăriţi; trăiesc în siguranţă; nu se îmbolnăvesc niciodată; nu se tem de moarte; voioşi, nu le pasă de patimi şi de bătrâneţe; n-au mama şi taţi care să-i necăjească şi să-i sâcâie; n-au soţii ori copii ori iubiţi ori iubite care să le stârnească sentimente puternice; sunt condiţionaţi în aşa fel încât practic nu pot să se poarte decât aşa cum trebuie. Şi dacă ceva nu e în regulă, au la dispoziţie soma.“
Dar John refuză soma şi încearcă să-i convingă şi pe altii să renunţe. Nereuşind, aruncă pe fereastră raţia de drog ce se distribuia angajaţilor Delta de la clinica pentru muribunzi unde tocmai îi murise mama. Scăpat cu greu de poliţie din ghearele muncitorilor, el rămâne totuşi în libertate, la intervenţia Controlorului. Bulversat, fuge din calea Leninei şi alege calea cea mai grea, a izolării şi a luptei impotriva propriilor sentimente. Dar indolenta societate de consum a Statelor Unite ale Lumii percepe această luptă ca un spectacol, îl întărâtă pe orgoliosul Sălbatic s-o ducă la extrem şi, ca urmare, Lenina este sacrificată pe altarul consumatorilor de senzaţii tari. Cuprins de remuşcări, John se spânzură. Prietenii săi sunt exilaţi în insulele Falkland, unde pot să gândească orice şi cât vor, acolo oricum n-au cui să comunice cele descoperite
Huxley va reveni asupra subiectului în deja amintitul volum de eseuri, publicat în 1958. El şi-a motivat gestul astfel: „Acum după douăzeci şi şapte de ani, (...) mă simt mult mai puţin optimist decât eram atunci când scriam Minunata lume nouă. Profeţiile făcute în 1931 devin realitate mult mai devreme decât credeam eu că se va întâmpla...“ Cinci ani mai târziu, scriitorul englez avea să moară la câteva ore după asasinarea preşedintelui american John Fitzgerald Kennedy...
O carte pe nedrept trecută cu vederea
Foarte recent, poate şi în mare grabă (exemplarul pe care l-am achizitionat avea foile legate anapoda: un fascicul era chiar aşezat invers, altul era dublat), a apărut la Editura PAIDEIA, cu prezentarea şi în traducerea lui Mihai Maxim, o altă distopie celebră, romanul Noi a lui Evgheni Zamiatin. Statul Unic este un stat perfect din punct de vedere matematic, populat cu numere individualizate prin câte o iniţială (consoanele sunt bărbaţi, iar vocalele sunt femei), ce locuiesc în blocuri transparente (mobilate cu mobile transparente), dotate totuşi cu storuri, pentru că de două ori pe zi, între 16,00-17,00 şi 21,00-22,00 fiecare număr dispune de câte o oră personală, când, dacă a primit repartiţia („fiecare număr are drepturi sexuale asupra fiecărui alt număr“, dar pe care trebuie să le solicite în prealabil printr-o cerere scrisă) şi aprobarea biroului specializat (talonul roz), are voie să tragă perdelele şi să se bucure de plăcerile trupeşti. După ce-a fost permisă, dragostea celor două numere trebuie să rămână fără rod, altfel drăguţii sunt pedepsiţi exemplar.
Dacă numărul nu are cu cine să-şi petreacă timpul liber, el se poate plimba prin oraş, încolonat în rândurile formate din câte patru numere: „aşa cum sunt prezentaţi luptătorii pe monumentele asiriene: o mie de capete, două picioare turnate - un întreg, două mâini desfăcute - un întreg,“, păzite de paznici înarmaţi cu bice electrice, care pedepsesc orice ieşire din ritm. După orele 22,30 circulaţia e absolut interzisă dar poate să stea la masa de scris şi să creeze „tratate, poeme, manifeste, ode sau compuneri despre frumuseţea şi măreţia Statului Unic“. Altminteri, cele zece milioane de numere izolate prin Zidul Verde de restul lumii („zidurile sunt baza condiţiei umane“) consideră Mersul Trenurilor drept una dintre capodoperele antichităţii, iar singurul poet care are la un moment dat revelaţia genialităţii este trăznit de Binefăcător, conducătorul statului, în cadrul unei execuţii publice. De altfel, Binefăcătorul a fost reales an de an în Ziua Unanimităţii, care-şi trage numele de la faptul că: „istoria Statului Unic nu cunoaşte întâmplarea ca vreun singur vot să fi îndrăznit a încălca măreţul unison“. Drept răsplată, în această zi, fiecare număr primeşte o uniformă nouă, albastru-gri. Dar iată că vine acea incredibilă zi, când, la întrebarea: cine e „contra“? se ridică mai multe mâini.
Lui D-503, eroul principal, acest lucru îi apare ca sfârşitul unei civilizaţii perfect alcătuite. El este un matematician cu o gândire riguros logică şi perfect îndoctrinat. În ciuda influenţei favorabile pe care o manifestă asupra lui tânăra I-330, una dintre capetele răzmeriţei, pe care o iubeşte şi ajunge chiar să fie gelos, D-503 este incorigibil: se bucură atunci când află din Ziarul de Stat că s-a îmbolnăvit de fantezie, iar echipele medicale ale Binefăcătorului îl pot vindeca printr-o simplă operaţie chirurgicală. Dacă cetăţeanul model din el ezită s-o facă, e numai pentru că a descoperit că imediat ce a terminat Integralul, astronava pe care o proiectase şi o construise pentru a purta la stele mesajul fericirii matematice, a devenit o persoană indezirabilă. Dezechilibrat, încearcă să se predea la unul dintre Birourile Custozilor, poliţia politică din Statul Unic, dar îşi dă seama că de acolo a pornit totul. Derutat, pleacă hoinar pe străzi, unde este luat de o razie şi dus să i se facă Marea Operaţie. Ulterior, se duce la Binefăcător şi o denunţă, apoi asistă impasibil la torturarea lui I-330.
Ea este o femeie voluntară şi liberă, cu un temperament opus maternei şi docilei O-90, care se retrage discret după pătrunderea impestuoasă a lui I-330 în viaţa lui D-503 şi se mulţumeşte doar să-i poarte (legal!) copilul. I-330 iubeşte culorile, îi place să se îmbrace variat, să bea alcool, să evite monotonia vieţii din Statul Unic. Ea ştie să-şi impună idealul şi să-i convingă şi pe ceilalţi, îşi asumă riscurile acţiunilor pe cont propriu, dar este totodată o visătoare: ar vrea să facă din Intregral un fel de crucişător Aurora al revoluţiei numerelor, o navă-simbol aducătoare a izbăvirii generale. Povestea ei de dragoste se termină trist, pentru că D-503 nu-şi poate depăşi tiparele, el nu doreşte evadarea din monotonia unei vieţi perfect organizate.
Evgheni Zamiatin şi-a scris cartea în 1920, când statul sovietic era abia în formare, după 4 ani de război civil. O vreme a circulat sub formă de manuscris, apoi în 1924 a apărut în Stalele Unite traducerea ei în engleză. Prin strădaniile unor prieteni, în 1927 vede lumina tiparului la Praga versiunea originală (cea în limba rusă), de unde se va răspândi pretutindeni. Drept urmare, în 1931 Zamiatin este trecut pe listele negre, „ale duşmanilor poporului“, şi numai intervenţia lui Gorki îl salvează de furia lui Stalin. Scriitoru1 este nevoit să aleagă calea bejeniei. Moare la Paris, în 1937. Influenţele sale pot fi identificate în mai toate romanele distopice ulterioare, atât în deja amintita Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley (1932), cât şi în orwelliana O mie nouă sute optzeci şi patru (1948) (12), dar mai cu seamă în romanul americanului Ray Bradbury, 451 Fahrenheit (1951), unde regăsim atât tema evitării plimbărilor nocturne, nostalgia amintirilor din Casa Veche, cât şi încercarea de salvare a valorilor civilizaţiei de către rebelii care se ascund în pădure.
NOTE:
(1) Aramă, Horia Colecţionarul de insule. Bucureşti, Cartea Românească, 1981, p. 315 şi urm. şi Opriţă, Mircea H. G. Wells. Utopia modernă. Bucureşti, Albatros,1983, p. 191 şi urm.
(2) Manolescu, Florin Literatura S.F. Bucureşti, Univers, 1980, p. 72.
(3) idem, p. 67
(4) Aramă, Horia op.cit., p. 315
(5) Opriţă, Mircea op. cit., p.24. Fragment publicat iniţial în Almanahul Anticipaţia 1984, p. 89.
(6) Eseurile din cartea intitulată iniţial Cetatea fatală, publicate prin diferite reviste, fanzine sau almanahurile Anticipaţia, reunite ulterior în volumul: Antohi, Sorin Utopica. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1991.
(7) Hobana, Ion Viitorul a început ieri, retrospectiva anticipaţiei franceze cu texte în traducerea autorului. Bucureşti, Ed. Tineretului, 1966.
(8) Berdiaev, Nikolai Împărăţia spiritului şi împărăţia Cezarului. Timişoara, Amarcord, 1994.
(9) Trei secole de paradox. Bucureşti, Albatros, 1983, p. 259.
(10) Gardner, Martin Amuzamente matematice. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968, p. 212 - 223.
(11) Carrfre, Emmanuel Eu sunt viu, voi sunteţi morţi. Philip K. Dick (1928 - 1982). Bucureşti, Nemira, 1997, p. 79 - 80
(12) „Un înţelept antic a spus un lucru magistral - cu totul întâmplător, desigur: Dragostea şi foamea stăpânesc lumea. Ergo, pentru a stăpâni lumea, omul trebuie să fie stăpân pe stăpânii lumii.“ Zamiatin, Evgheni Noi. Bucureşti, Paideia, p. 33 - 34.
În replică, reproducem următorul pasaj din 1984: „Cum s-ar putea menţine exacerbarea obligatorie a fricii, a urii şi-a credulităţii tembele de care Partidul are nevoie la membrii săi? Numai încătuşând un instinct puternic şi folosindu-l ca forţe motrice. Atracţia sexuală era o primejdie pentru partid şi atunci Partidul o pusese la lucru în folosul propriu.“ Orwell, George O mie nouă sute optzeci şi patru. Bucureşti, Univers, 1991, p. 117.
Articol publicat iniţial în:
Limes (Zalău), Anul 1, Nr. 3-4 / 1998, pag. 80-84.
Versiunea on-line a apărut în:
Pro-Scris, An. 1, Nr. 3-4 / 18 decembrie 2000.
Distopia este o naraţiune care ne prezintă o societate contemporană ori din viitor, unde se încearcă dezumanizarea omului în numele idealurilor umanităţii, idealuri ce au fost pervertite ca urmare a hipertrofierii uneia dintre funcţiile naturale ale societăţii.
Etimologic, noţiunea provine din limba greacă: dys = dificil, topos = loc. Deci, dintru început, distopia prezintă un loc dificil, dar nu incomod, jenant, supărător, stânjenitor, stingheritor, ci silnic, deci un spaţiu al silniciei, căci doar sinonimele acestui cuvânt reflectă fidel trăsăturile de bază ale unei societăţi distopice: asuprire, exploatare, forţă, împilare, năpăstuire, opresiune, persecuţie, prigoană, oprimare, urgisire. Toate acestea, în numele unui viitor mai bun şi mai uman.
Critica anglo-saxonă şi germană a obişnuit cititorul cu alte denumiri care încearcă să acopere conţinutul noţiunii de distopie: antiutopie, contrautopie, utopie negativă. La noi, am întâlnit şi forma de utopie pesimistă sau utopie satirică (1). Dar, deşi vremurile trecute au impus folosirea utopiei ca termen pozitiv de comparaţie, sugerarea faptului că distopia ar fi o antiteză utopică a devenit gratuită în prezent. După cum a observat Florin Manolescu, distopia nu poate fi prezentată ca fiind reversul unei utopii, pentru că ea are la bază un mecanism de constituire diferit:
„Faţă de opoziţia tipică a S.F.-ului (vechi / nou, prezent / viitor) şi faţă de opoziţia clasică prezentă în orice utopie (rău / bine), contrautopia (domnia sa foloseşte acest termen - n.a.) introduce o opoziţie nouă (normal / anormal).“ (2)
E adevărat, utopia, ca şi distopia, este o replică a societăţii contemporane cu autorul dar, logic, reversul utopiei (sugerat de prefixele pro- şi contra-) ar trebui să fie cea mai rea dintre lumile posibile. După cum arată Florin Manolescu, distopia este cu totul altceva, ea este cea mai anormală dintre lumile posibile.
„Demonstraţia sau operaţiunea logică, pe care o sugerează ca literatură contrautopia, echivalează cu artificiul cunoscut sub numele de reducere la absurd. Într-o contrautopie, valoarea redusă la absurd este omul.“ (3)
Acesta este cea mai explicită formulare a adevărului despre distopie, un adevăr îndrăzneţ şi cândva foarte deranjant. Utopia (care beneficia de o origine de clasă sănătoasă, socialistă) a fost des utilizată la noi ca pretext pentru a putea vorbi despre distopie şi societăţile totalitare ca despre ceva aflat la antipodul utopiei. Numai astfel temerarele analize ale lui Horia Aramă („dacă utopia e totdeauna veşnică şi socială, contrautopia se bucură de o valenţă actuală şi de una civică“) (4), Mircea Opriţă („utopistul modern se leagănă în iluzia că, dacă utopiile înaintaşilor s-au stins rând pe rând în neputinţă şi în propriile lor aberaţii, utopia sa e în firea lucrurilor“) (5), Sorin Antohi (6) şi Ion Hobana (7) au putut aborda fără repercursiuni acest teritoriu virgin al criticii literare. Cunoaştem şi alte încercări de teoretizare a subiectului, dar, din cauza silniciei din Epoca de Aur, autorii n-au mai putut să-şi publice lucrările şi / sau au fost nevoiţi să se refugieze în străinătate. Bineînţeles, li s-a acordat azilul politic deîndată ce au ajuns să-l ceară.
Romanul distopic a apărut mai recent în literatură decât mult mai vârsnica utopie. Primul titlu care deschide lista exemplificărilor în capitolul dedicat de Florin Manolescu subiectului este Le monde tel qu'il sera de Emile Souvestre (autor absent din cunoscuta istorie a s.f.-ului alcătuită de Jacques Sadoul, precum şi din cuprinzătoarea retrospectivă a anticipaţiei franceze alcătuită de Ion Hobana) şi a apărut, probabil în foileton, între 1845 - 1846. Oricum, prin construcţie, prin modul de prezentare a tramei, distopia se apropie mult mai mult de realismul naturalist (Émile Zola) decât de feeriile renascentiste ce încercau să alcătuiască o societate umană perfectă.
Mecanismul lăuntric al distopiei este simplu: reducerea omului la absurd se realizează prin hipertrofierea uneia dintre funcţiile naturale ale societăţii. În mod paradoxal, aceasta se realizează prin exagerarea şi în numele grijii faţă de om, luat în parte, ca individ. Distopia operează cu trecerea peste limită, astfel încât normalul „bine“ este pervertit în anormalul „şi mai bine“. Iar „mai binele“, precum bine se ştie, este duşmanul binelui (şi, într-o vreme, chiar al poporului).
Minunata lume nouă
Una dintre exemplele cele mai grăitoare este Brave New World (Minunata lume nouă) a englezului Aldous Huxley. Ea a apărut recent în colecţia CLASICI AI LITERATURII MODERNE a editurii Univers, alături de volumul de eseuri Reîntoarcere în minunata lume nouă, traduse de doi buni cunoscători ai limbii engleze, Suzana şi Andrei Bantaş. Volumul se deschide cu o prefaţă atotcuprinzătoare, semnată de Dumitru Ciocoi-Pop, care a alcătuit şi tabelul cronologic. Să nu uităm că aceeaşi editură ne-a oferit în 1991 celebra Nineteen Eighty-Four (O mie nouă sute optzeci şi patru) a lui George Orwell, în traducerea lui Mihnea Gafiţa.
Minunata lume nouă se deschide cu un citat din scriitorul şi filizoful rus Nikolai Berdiaev, cunoscutul analist al fenomenelor totalitare: (8) „Utopiile sunt realizabile. Viaţa se îndreaptă către utopii. Şi poate că începe un veac nou, un veac în care intelectualii şi pătura cultivată vor visa la mijloacele de a evita utopiile şi de a reveni la o societate neutopică, mai puţin «perfectă», dar mai liberă.“ Oare ce-şi propunea să transmită acest motto la data apariţiei cărţii, în 1932, când într-o parte a Europei pornise ascensiunea fulminantă a fascismului şi nazismului, iar în cealaltă începuse teroarea „gulag“-urilor?
Huxley opune „dominaţiei rasei ariene“ şi formulei „comunism = bolşevism + electricitate“ larga panoramă a Statelor Unite ale Lumii din anul 632 după Ford. Deviza noii societăţi este:
«COMUNITATE, IDENTITATE, STABILITATE»
Ca să realizeze aceste deziderate, statul duce o politică strictă de control demografic şi educaţional. El îşi produce cetăţenii pe bandă rulantă, în cantităţi şi pe categorii calitative strict determinante, marcate cu literele alfabetului grecesc, şi începe îndoctrinarea lor încă din faza embrionară. Astfel, Alfa sunt intelectualii conducători, Beta tehnicienii de înaltă calificare, Gama şi Delta formează proletariatul, pe când Epsilon nici nu ating nivelul obişnuit de inteligenţă umană. Nemaiavând menirea să procreeze, sexul devine o sursă de plăcere neîngrădită, femeile sunt libere să devină cât mai pneumatice, iar bărbaţii cât mai virili. Dar la ce ne-am fi putut aştepta din partea unui autor care considera într-un alt roman alt său, Eyeless in Gaza (Orb în Gaza), „castitatea drept cea mai nenaturală dintre perversiunile sexuale“? (9) Deoarece copiii sunt concepuţi şi crescuţi în eprubete, până la vârsta când ajung să fie decantaţi, cuvintele „mamă“, „tată“ şi „ a naşte“ sunt considerate ca fiind ruşinoase. Principala metoda de educare este hipnopedia, învăţatul în timpul somnului, folosită astfel încât adultul să dorească să facă ceea ce i- a fost predestinat de către stat. Texte de genul celui care urmează sunt repetate necotenit celor mici, după principiul „62.400 de repetiţii zămislesc un adevăr“:
„Copiii Alfa sunt îmbrăcaţi în gri. Ei muncesc mult mai mult decât noi pentru că sunt extraordinar de deştepţi. De fapt, mie îmi pare grozav de bine că sunt Beta, pentru că nu trebuie să fac o muncă atât de grea. Şi, pe urmă, noi o ducem mult mai bine decât copiii Gama şi copiii Delta. Copiii Gama sunt proşti. Toţi sunt îmbrăcaţi în verde, iar copiii Delta sunt îmbrăcaţi în kaki. Ah, nu, mie nu-mi place să mă joc cu copiii Delta. Şi Epsilonii sunt încă şi mai răi. Sunt aşa de proşti că nici nu ştiu să scrie ori să citească...“
Dacă totuşi condiţionarea dă greş, statul mai are un as în mânecă. Stabilitatea societăţii se bazează pe larga utilizare a unui drog euforizant, denumit soma, ca şi nectarul zeilor indieni. Dacă denumirea vi se pare cunoscută, s-ar putea ca acest lucru să se datoreze cubului soma, un joc prezentat de matematicianul american Martin Gardner într-una dintre cărţile sale de popularizare (10) şi născocit de scriitorul danez Piet Hein, compus din 7 piese de câte patru sau trei cubuleţe, ce pot fi astfel imbinate (după multă trudă) astfel încât să formeze un cub mare cu latura de trei cubuleţe. Aldous Huxley, provenit dintr-o familie de naturalişti celebri, avea cunoştinţe foarte exacte despre droguri. Mai mult chiar, peste ani, în 1954, el va publica o relatare despre o şedinţă cu mescalină, sub un titlu împrumutat dintr-o frază a lui William Blake: „Dacă porţile percepţiei ar fi curăţate, orice lucru ar părea omului aşa cum este - infinit“. (11) Soma constituie atât salariul proletarilor, cât şi principalul mijloc de control al lor.
Dar Bernard Marx, psihologul, refuză să recurgă la acest surogat de fericire. El s-a îndrăgostit de Lenina, una dintre infirmierele drăguţe de la centrul de incubaţie londonez şi reuşeste s-o convingă să-l însoţească într-o Rezervaţie pentru Sălbatici. Aici, printre amerindienii care au refuzat virtuţiile civilizaţiei şi preferă să trăiască în libertate, îl descoperă pe John, un sălbatic autodidact, un personaj tragic, care nu aparţine nici uneia dintre cele două părţi. În sălbăticie, John l-a descoperit pe Shakespeare, interzis în Statele Unite ale Lumii, pe care-l cunoaşte si-l iubeşte în profunzime, dar mai tare se îndrăgosteşte de Lenina. Dar moralitatea ei, mult deosebită de cea elisabetană, îl determină s-o refuze, aşa cum nu poate să accepte nici lume civilizată, pe care o denumeşte ironic, folosind replica Mirandei din Furtuna: „minunată lume nouă, care cuprinde atâtea făpturi alese!“ N-are altă soluţie, deoarece momentele care marchează orice existenţă umană: naşterea, căsătoria, moartea, sunt ridiculizate, desacralizate, depersonalizate, iar Mustapha Mond, Controlorul Mondial, veghează ca lucrurile să rămână aşa, în numele stabilităţii sociale:
„Oamenii sunt fericiţi; capătă ceea ce vor şi nu cer niciodată ceea ce nu pot căpăta. Sunt înstăriţi; trăiesc în siguranţă; nu se îmbolnăvesc niciodată; nu se tem de moarte; voioşi, nu le pasă de patimi şi de bătrâneţe; n-au mama şi taţi care să-i necăjească şi să-i sâcâie; n-au soţii ori copii ori iubiţi ori iubite care să le stârnească sentimente puternice; sunt condiţionaţi în aşa fel încât practic nu pot să se poarte decât aşa cum trebuie. Şi dacă ceva nu e în regulă, au la dispoziţie soma.“
Dar John refuză soma şi încearcă să-i convingă şi pe altii să renunţe. Nereuşind, aruncă pe fereastră raţia de drog ce se distribuia angajaţilor Delta de la clinica pentru muribunzi unde tocmai îi murise mama. Scăpat cu greu de poliţie din ghearele muncitorilor, el rămâne totuşi în libertate, la intervenţia Controlorului. Bulversat, fuge din calea Leninei şi alege calea cea mai grea, a izolării şi a luptei impotriva propriilor sentimente. Dar indolenta societate de consum a Statelor Unite ale Lumii percepe această luptă ca un spectacol, îl întărâtă pe orgoliosul Sălbatic s-o ducă la extrem şi, ca urmare, Lenina este sacrificată pe altarul consumatorilor de senzaţii tari. Cuprins de remuşcări, John se spânzură. Prietenii săi sunt exilaţi în insulele Falkland, unde pot să gândească orice şi cât vor, acolo oricum n-au cui să comunice cele descoperite
Huxley va reveni asupra subiectului în deja amintitul volum de eseuri, publicat în 1958. El şi-a motivat gestul astfel: „Acum după douăzeci şi şapte de ani, (...) mă simt mult mai puţin optimist decât eram atunci când scriam Minunata lume nouă. Profeţiile făcute în 1931 devin realitate mult mai devreme decât credeam eu că se va întâmpla...“ Cinci ani mai târziu, scriitorul englez avea să moară la câteva ore după asasinarea preşedintelui american John Fitzgerald Kennedy...
O carte pe nedrept trecută cu vederea
Foarte recent, poate şi în mare grabă (exemplarul pe care l-am achizitionat avea foile legate anapoda: un fascicul era chiar aşezat invers, altul era dublat), a apărut la Editura PAIDEIA, cu prezentarea şi în traducerea lui Mihai Maxim, o altă distopie celebră, romanul Noi a lui Evgheni Zamiatin. Statul Unic este un stat perfect din punct de vedere matematic, populat cu numere individualizate prin câte o iniţială (consoanele sunt bărbaţi, iar vocalele sunt femei), ce locuiesc în blocuri transparente (mobilate cu mobile transparente), dotate totuşi cu storuri, pentru că de două ori pe zi, între 16,00-17,00 şi 21,00-22,00 fiecare număr dispune de câte o oră personală, când, dacă a primit repartiţia („fiecare număr are drepturi sexuale asupra fiecărui alt număr“, dar pe care trebuie să le solicite în prealabil printr-o cerere scrisă) şi aprobarea biroului specializat (talonul roz), are voie să tragă perdelele şi să se bucure de plăcerile trupeşti. După ce-a fost permisă, dragostea celor două numere trebuie să rămână fără rod, altfel drăguţii sunt pedepsiţi exemplar.
Dacă numărul nu are cu cine să-şi petreacă timpul liber, el se poate plimba prin oraş, încolonat în rândurile formate din câte patru numere: „aşa cum sunt prezentaţi luptătorii pe monumentele asiriene: o mie de capete, două picioare turnate - un întreg, două mâini desfăcute - un întreg,“, păzite de paznici înarmaţi cu bice electrice, care pedepsesc orice ieşire din ritm. După orele 22,30 circulaţia e absolut interzisă dar poate să stea la masa de scris şi să creeze „tratate, poeme, manifeste, ode sau compuneri despre frumuseţea şi măreţia Statului Unic“. Altminteri, cele zece milioane de numere izolate prin Zidul Verde de restul lumii („zidurile sunt baza condiţiei umane“) consideră Mersul Trenurilor drept una dintre capodoperele antichităţii, iar singurul poet care are la un moment dat revelaţia genialităţii este trăznit de Binefăcător, conducătorul statului, în cadrul unei execuţii publice. De altfel, Binefăcătorul a fost reales an de an în Ziua Unanimităţii, care-şi trage numele de la faptul că: „istoria Statului Unic nu cunoaşte întâmplarea ca vreun singur vot să fi îndrăznit a încălca măreţul unison“. Drept răsplată, în această zi, fiecare număr primeşte o uniformă nouă, albastru-gri. Dar iată că vine acea incredibilă zi, când, la întrebarea: cine e „contra“? se ridică mai multe mâini.
Lui D-503, eroul principal, acest lucru îi apare ca sfârşitul unei civilizaţii perfect alcătuite. El este un matematician cu o gândire riguros logică şi perfect îndoctrinat. În ciuda influenţei favorabile pe care o manifestă asupra lui tânăra I-330, una dintre capetele răzmeriţei, pe care o iubeşte şi ajunge chiar să fie gelos, D-503 este incorigibil: se bucură atunci când află din Ziarul de Stat că s-a îmbolnăvit de fantezie, iar echipele medicale ale Binefăcătorului îl pot vindeca printr-o simplă operaţie chirurgicală. Dacă cetăţeanul model din el ezită s-o facă, e numai pentru că a descoperit că imediat ce a terminat Integralul, astronava pe care o proiectase şi o construise pentru a purta la stele mesajul fericirii matematice, a devenit o persoană indezirabilă. Dezechilibrat, încearcă să se predea la unul dintre Birourile Custozilor, poliţia politică din Statul Unic, dar îşi dă seama că de acolo a pornit totul. Derutat, pleacă hoinar pe străzi, unde este luat de o razie şi dus să i se facă Marea Operaţie. Ulterior, se duce la Binefăcător şi o denunţă, apoi asistă impasibil la torturarea lui I-330.
Ea este o femeie voluntară şi liberă, cu un temperament opus maternei şi docilei O-90, care se retrage discret după pătrunderea impestuoasă a lui I-330 în viaţa lui D-503 şi se mulţumeşte doar să-i poarte (legal!) copilul. I-330 iubeşte culorile, îi place să se îmbrace variat, să bea alcool, să evite monotonia vieţii din Statul Unic. Ea ştie să-şi impună idealul şi să-i convingă şi pe ceilalţi, îşi asumă riscurile acţiunilor pe cont propriu, dar este totodată o visătoare: ar vrea să facă din Intregral un fel de crucişător Aurora al revoluţiei numerelor, o navă-simbol aducătoare a izbăvirii generale. Povestea ei de dragoste se termină trist, pentru că D-503 nu-şi poate depăşi tiparele, el nu doreşte evadarea din monotonia unei vieţi perfect organizate.
Evgheni Zamiatin şi-a scris cartea în 1920, când statul sovietic era abia în formare, după 4 ani de război civil. O vreme a circulat sub formă de manuscris, apoi în 1924 a apărut în Stalele Unite traducerea ei în engleză. Prin strădaniile unor prieteni, în 1927 vede lumina tiparului la Praga versiunea originală (cea în limba rusă), de unde se va răspândi pretutindeni. Drept urmare, în 1931 Zamiatin este trecut pe listele negre, „ale duşmanilor poporului“, şi numai intervenţia lui Gorki îl salvează de furia lui Stalin. Scriitoru1 este nevoit să aleagă calea bejeniei. Moare la Paris, în 1937. Influenţele sale pot fi identificate în mai toate romanele distopice ulterioare, atât în deja amintita Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley (1932), cât şi în orwelliana O mie nouă sute optzeci şi patru (1948) (12), dar mai cu seamă în romanul americanului Ray Bradbury, 451 Fahrenheit (1951), unde regăsim atât tema evitării plimbărilor nocturne, nostalgia amintirilor din Casa Veche, cât şi încercarea de salvare a valorilor civilizaţiei de către rebelii care se ascund în pădure.
NOTE:
(1) Aramă, Horia Colecţionarul de insule. Bucureşti, Cartea Românească, 1981, p. 315 şi urm. şi Opriţă, Mircea H. G. Wells. Utopia modernă. Bucureşti, Albatros,1983, p. 191 şi urm.
(2) Manolescu, Florin Literatura S.F. Bucureşti, Univers, 1980, p. 72.
(3) idem, p. 67
(4) Aramă, Horia op.cit., p. 315
(5) Opriţă, Mircea op. cit., p.24. Fragment publicat iniţial în Almanahul Anticipaţia 1984, p. 89.
(6) Eseurile din cartea intitulată iniţial Cetatea fatală, publicate prin diferite reviste, fanzine sau almanahurile Anticipaţia, reunite ulterior în volumul: Antohi, Sorin Utopica. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1991.
(7) Hobana, Ion Viitorul a început ieri, retrospectiva anticipaţiei franceze cu texte în traducerea autorului. Bucureşti, Ed. Tineretului, 1966.
(8) Berdiaev, Nikolai Împărăţia spiritului şi împărăţia Cezarului. Timişoara, Amarcord, 1994.
(9) Trei secole de paradox. Bucureşti, Albatros, 1983, p. 259.
(10) Gardner, Martin Amuzamente matematice. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968, p. 212 - 223.
(11) Carrfre, Emmanuel Eu sunt viu, voi sunteţi morţi. Philip K. Dick (1928 - 1982). Bucureşti, Nemira, 1997, p. 79 - 80
(12) „Un înţelept antic a spus un lucru magistral - cu totul întâmplător, desigur: Dragostea şi foamea stăpânesc lumea. Ergo, pentru a stăpâni lumea, omul trebuie să fie stăpân pe stăpânii lumii.“ Zamiatin, Evgheni Noi. Bucureşti, Paideia, p. 33 - 34.
În replică, reproducem următorul pasaj din 1984: „Cum s-ar putea menţine exacerbarea obligatorie a fricii, a urii şi-a credulităţii tembele de care Partidul are nevoie la membrii săi? Numai încătuşând un instinct puternic şi folosindu-l ca forţe motrice. Atracţia sexuală era o primejdie pentru partid şi atunci Partidul o pusese la lucru în folosul propriu.“ Orwell, George O mie nouă sute optzeci şi patru. Bucureşti, Univers, 1991, p. 117.
Articol publicat iniţial în:
Limes (Zalău), Anul 1, Nr. 3-4 / 1998, pag. 80-84.
Versiunea on-line a apărut în:
Pro-Scris, An. 1, Nr. 3-4 / 18 decembrie 2000.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)