Reflexii ale reflectării

(c) 2014 Györfi-Deák György


Viorel Mureşan îşi răsfiră haiku-urile din „Bibliotecarul furnicilor” (în vol. „Lumina absentă”, Ed. Paralela 45, 2000) între două reflectări acvatice ale celor mai vizibile corpuri cereşti, fratele şi sora despărţite preventiv de Dumnezeu, pe care, arareori, numai eclipsele îi adună laolaltă. La poetul echinoxist, astrele majore reprezintă cei doi picuri complementari în jurul cărora se fugăresc incontinuu lacrimile monadei chinezeşti, două borne de marcaj între care se întind firea, nemurirea şi fiorul poetic.

Primul tristih transformă noaptea în zi:

s-a agăţat

luna de gard? E o

păpădie pe apă

Ultimul reprezintă un act candid, magic, de dispersare a realităţii în unda unei ape placide:

s-a trezit copilul

dizolvă cu un băţ

soarele în lac

Galbenul inflorescenţei plutitoare limitează puterea de cuprindere a întunericului şi se transformă într-o promisiune a luminii. Pe de altă parte, strălucirea astrului diurn ne orbeşte prin oglindirea în luciul tulburat, de aici iluzia risipirii în reflexie. Poetul ne deschide ochii sau ni-i închide prin ingenioase distorsionări senzoriale, truchează percepţiile prin împingerea lor la limitele simţurilor noastre.

Suprafaţa apei, ca orice oglindă, deschide un spaţiu paralel, în care dreapta devine stânga de la sine. Înmulţind oglinzile, putem chiar întoarce imaginea lumii cu susul în jos, ori să mărim ceea ce este la ani lumină depărtare (telescopul lui Newton), ori să strangulăm orice volum la o linie. Dintotdeauna, suprafeţele reflectante au stat la baza dispozitivelor, cutiilor fermecate ale iluzioniştilor.

Oglinzile pot deveni instrumente ale manipulării, dacă ele sunt folosite cu intenţii de inspiraţie demonică. Lui Nicolae Ceauşescu i s-a pus o oglindă în faţă ca să-şi cultive narcisismul, dar ea a constituit totodată un paravan menit să-l împiedice a vedea ce se întâmplă cu adevărat în ţară. „Speculum” nu este numai oglinjoara medicală folosită pentru a vedea ce se întâmplă în locuri greu accesibile. Aliajul de două treimi cupru şi o treime staniu din care este confecţionată pare să fie argint, de aici termenul de „speculaţie”, rezultat al folosirii lui pentru baterea de monede fără valoare.

Scriitorul este un magician, un om care stăpâneşte vraja cuvintelor. Dar tot el este cel chemat să nu înşele, nici măcar de dragul divertismentului. Pentru că, aidoma omului hărăzit să creeze, şi semenii săi sunt nişte oglinzi. Iar cel plasat în infinitul creat de plasarea paralelă a suprafeţelor reflectorizante se poate pierde atât de uşor în lumea neştiută, deschisă cu sau fără voie în urma interacţiunilor sociale.

Creatorul ne-a dat o cale a sufletului, care ne poate ajuta să nu ne lăsăm înşelaţi de iluzii, de oglindirile rău-voitoare, de rătăcirea întru pieire. Oglinzile nu au pleoape. Însă ochii noştri au şi pot întrerupe o proiecţie intercalată ca substitut al realităţii. Mintea, simţurile şi simţirile ne sunt tot atâtea reazăme într-ajutor.

Arta de a trăi în bună pace nu se bazează pe nici un secret extrem-oriental, ci pe un principiu de o banalitate şocantă. Reflexiile mincinoase pot fi discernute prin reflectarea lor în suflet. Ca să reflectăm, trebuie musai să ne oprim preţ de o clipă. Zicea un înţelept să nu încurcăm lucrurile între ele: să şedem când stăm şi să fugim când alergăm, niciodată invers. Goana nu ne lasă timp pentru reflecţii. Ochii noştri sunt derutaţi de succesiunile rapide, dar ne putem apăra atât de uşor de flash-uri: trebuie doar să ne oprim, să închidem ochii şi să ne cufundăm în sine pentru a analiza situaţia.

Dau un singur, ultim exemplu, sugestiv prin concizie, un haiku al modernităţii decojite de orice înveliş vătămător, rod al aceluiaşi uimitor Viorel Mureşan:

ibovnice fug

de stăpâni - trenul ducându-şi

oglinzile

Apărută în:
Prăvălia culturală nr.44 / 8 Martie 2014

Bíró József - Castelul din Jibou

(c) 2011 - Györfi-Deák György


„Pe valea Someşului, înconjurat de întinsele peisaje de vis ale Ardealului, un castel mândru domneşte asupra împrejurimilor. Faţada largă, conurile strălucitoare de pe acoperiş, bastioanele îndepărtate de pe colţuri, dealul pe care se întind părţile principale ale clădirii, îi conferă castelului o înfăţişare dominantă şi aristocratică...” - astfel descrie Kemény Zsigmond Jiboul, cu vădită exaltare, în „A két Wesselényi” (Cei doi Wesselényi Miklós), una dintre primele capodopere ale eseisticii maghiare. „Câtă frumuseţe a naturii, câtă dragoste, câtă oroare, câtă amărăciune bărbătească şi cât doliu istoric plutesc deasupra acestui castel şi al întinsului parc care-l înconjoară!... Jiboul seamănă cu o carte doldora de întâmplări, care conţine mai multe episoade atractive şi incitante decât creaţiile literare ale şcolii romaneşti, pornind de la cele mai blânde glăsuiri ale inimii până la tumultuoasele răbufniri sălbatice şi visul preasfânt al iubirii de patrie” - astfel caracterizează marele romancier căminul celor cei doi Wesselényi Miklós, [două] figuri titanice ale istoriei moderne de la noi.

Într-adevăr, în Ardeal sunt foarte puţine castelele de care se leagă atâtea amintiri romantice, precum mărturiile referitoare la reşedinţa Wesselényi; întâmplări de care romancierii, istoricii şi poeţii au profitat dintotdeauna. Contribuţia politică, istorică, literară şi teatrală a Jiboului sunt cunoscute în cercuri largi; memorialiştii ardeleni nici n-ar putea găsi nişte subiecte mai viu-colorate şi mai interesante decât vieţile lui Wesselényi Miklós tatăl şi fiul, precum o dovedesc şi recent editatele, captivantele amintiri ale lui Ujfalvy Sándor. Însă, în ciuda belşugului de informaţii despre [viaţa din] Jibou aflate la dispoziţia literaţilor şi istoricilor, cercetătorii preocupaţi de istoria artelor se pot baza pe neaşteptat de puţine date utile în cercetarea trecutului acestui ansamblu imens şi important din Ardeal. Kelemen Lajos, campionul scotocitorilor prin arhivele ardeleneşti, a căutat zadarnic, vreme de câteva decenii, documente-sursă legate de acest subiect şi nici noi n-am reuşit să obţinem un rezultat notabil pe tărâmul istoriei arhitecturii. Dar pietrele însele ne spun multe şi, deşi suntem conştienţi de capcanele analizelor critice bazate pe stiluri, totuşi vom îndrăzni să reconstruim celebrul edificiu folosindu-ne de observaţiile noastre, câtă vreme suntem în imposibilitatea de a savura saţietatea oferită de existenţa unor documente de arhivă.

* * *

Târgul Jiboului, precum şi părţile aparţinătoare cetăţii Hododului i-au fost date lui Wesselényi Ferenc de către Báthory István printr-un act de înzestrare eliberat în 6 martie 1584, în principal datorită meritelor dobândite de vistiernic în reprimarea răzmeriţei conduse de Békési Gáspár. Vreme de secole, socotind din acest moment, Jiboul a făcut parte dintre domeniile familiei Wesselényi, însă fără a juca vreun rol în istorie până la începutul secolului al XVIII-lea. N-avem informaţii nici despre faptul că la Jibou s-ar fi găsit cândva o cetate de dimensiuni mai mari; însă cu certitudine a existat o fortificaţie pe parcursul secolului al XVII-lea, în locul sau în preajma actualului castel, care proteja conacul ridicat acolo. Mai degrabă, trebuie să ne gândim la şanţuri şi palisade, decât la un sistem defensiv din ziduri de piatră. Ele sunt sugerate de urmele de şanţuri dispuse în semicerc, la Nord-Est de marele castel; însă ele ar fi putut să fie săpate şi de oştenii principelui Rákóczi Ferenc al II-lea pe vremea bătăliei din Jibou, ca să transforme vechiul conac într-un punct de sprijin. Prin urmare, originea acestor fortificaţii vechi este la fel de problematică precum data şi împrejurările construirii conacului care a existat înainte de edificarea marelui castel.

La circa 50 m Nord-Est de castel, în perimetrul şanţurilor amintite, există o clădire fără decoraţii, cu parter şi pivniţă la subsol, de o lungime şi o lăţime de 20,50 m; astăzi cuprinde 13 încăperi; stă părăsită şi i se spune „bucătăria veche”. Am văzut aici, încastrate în zid, două plăci memoriale cu inscripţii şi blazoane. Conform plăcii cu ornamentaţie barocă de deasupra intrării de la Vest, această construcţie a fost refăcută din temelii în 1702 de baronul Wesselényi István, prefectul comitatului Solnocul-de-Mijloc - preşedintele Dietei în 1716 - şi de contesa Bánffy Kata, fata guvernatorului Bánffy György. Cele cuprinse în inscripţie sunt confirmate de datele referitoare la bunurile din Jibou, consemnate cu prilejul recensământului din 1704; acest conac s-a prăpădit încă pe vremea bunicului lui Wesselényi István, István (†1656) prefectul comitatului Solnocul-de-Mijloc şi a rămas nelocuit de atunci. Deci, primul conac a fost clădit încă în prima jumătate a secolului al XVII-lea şi a fost refăcut degeaba de Wesselényi István în 1702, în epoca furtunoasă de pe vremea lui Rákóczi, căci deja în 1704 „oştile au distrus-o în întregime, ba au smuls şi pietrele de la ferestre”. Pare verosimil ca şi bătălia jibouană dim 1705 să-şi fi lăsat urmele pe clădire, care - conform unei plăci memoriale bogat ornamentată, aflată pe partea răsăriteană, deasupra uşii de intrare în pivniţă - a fost restaurată în 1749 de [Wesselényi] István [jr.] (†1758), fiul preşedintelui de dietă István [sr.] şi Dániel Polixéna, soţia sa.

Într-adevăr, chipul clădirii acum pe cale de a se ruina reflectă această epocă; între timp, ea a fost renovată de mai multe ori. Probabil că, dată fiind ambianţa barocă, acoperişul îi era mansardat. Kazinczy o descrie ca fiind „cu multe acoperişuri” în 1816. Nu putem stabili în prezent dacă această clădire era bogat decorată sau dacă prezenta un interes aparte din punct de vedere arhitectural, în schimb ne îndoim că preşedintele de dietă Wesselényi ar fi ridicat în 1702 vreo construcţie ieşită de comun. Diriguirile administrative şi jurnalele (precum cel din 1704) lăsate nouă probează că era un om al cărui spirit de chivernisire friza avariţia - [în plus], n-a pomenit niciodată de vreun castel, nici măcar atunci când şi-a descris viaţa departe de casă.
Este cert că, ulterior, cu începere de la jumătatea secolului, [noile] construcţii din Bonţida şi din Cluj ale familiei Bánffy au acţionat în mod stimulator asupra familiei Wesselényi. De altfel, era îndeaproape înrudiţi cu ramura guvernatorului; soţia lui István sr. era fata lui Bánffy György, lucru amintit în mod separat pe placa memorială din 1702. Cu tot atâta mândrie, Wesselényi István - militarul -  îl va aminti pe bunicul din partea mamei, guvernatorul, pe placa memorială din 1749 şi, când a îmceput restaurarea bătrânei clădiri, probabil că, de asemenea, a avut în faţa ochilor exemplul familiei Bánffy; este timpul când încep lucrările la marile clădiri din Bonţida. Wesselényi István s-a străduit să copieze şi grajdul din Bonţida, când a ridicat în vecinătatea conacului un edificiu asemănător, unde şi-a adăpostit armăsarii din celebra herghelie înfiinţată de bunicul său Pál în jurul anului 1660.

Marele grajd din Jibou se află aliniat cu manejul construit ulterior, pe direcţia Nord-Sud, în imediata vecinătate a marelui castel. Este o clădire lată de 15,35 m, lungă de 32,90 m, cu trei axe spre Est şi şase axe către Vest. Singurul şi imensul spaţiu interior este împărţit în compartimente, făcute să adăpostească 28 de cai şi acoperite cu bolţi semicirculare (csehkupola); secţionarea exterioară este foarte modestă, ferestrele cu arcade semicirculare şi chei de boltă sunt despărţite de benzile verticale ale unor lezene. Clădirea - deşi mai modestă ca dimensiuni - este o copie a grajdului din Bonţida, cu aceleaşi tipuri de ferestre şi profile ale cornişelor. Probabil că nu ne îndepărtăm prea tare de realitate dacă presupunem că, întocmai ca şi la Bonţida, constructorul a fost arhitectul clujean Grimmer Péter. El a fost construit la numai câţiva ani după cel din Bonţida - o placă memorială fixată pe peretele estic indică 1755; elocventele distihuri latine îl numesc cu o bună doză de îngâmfare: „Ingens Moles”. Placa memorială este încoronată de un căluţ de piatră cioplit cu multă măiestrie, operă în care recunoaştem cu uşurinţă mâna unuia dintre cei mai aleşi sculptori ai secolului şi barocului ardelenesc: Nachtigall János; de altfel, el a împodobit cu sculpturile sale şi grajdul din Bonţida.

Wesselényi István a construit şi cavoul familial aflat în vârful dealului, o clădire simplă, cu frontonul triunghiular. Zidul exterior este decorat cu un întreg şir de plăci cu inscripţii decorative, frumos lucrate în stilul înflorat al Renaşterii sau cel al barocului, dintre care se remarcă epitaful baroc al lui Wesselényi István sr. (†1734) şi al soţiei sale. Bătrânul Wesselényi Miklós i-a zidit intrarea atunci când şi-a îngropat aici cel de-al zecelea copil şi a interzis deschiderea ei printr-un blestem crunt; lucru respectat cu sfinţenie de către urmaşi.
Miklós sr., fiul lui István [jr.], i-a alăturat grajdului un manej, încă pe vremea fragedei sale tinereţi. Prin aceasta, ca şi tatăl său, a dorit să urmeze exemplul Bonţidei, [unde se găsea] şcoala de înaltă clasă a cailor lui Bánffy Dénes; herghelia reprezenta una dintre pasiunile lui Wesselényi Miklós. Când aristocraţii englezi sau francezi vizitau Ungaria, treceau şi prin Jibou, atât de departe şi de cunoscută ajunsese vestea despre îndemânarea uluitoare a lui Wesselényi de a dresa caii. Kazinczy a scris câteva pagini entuziasmate despre herghelia din Jibou, cităm: „grajdul din Jibou ar merita o expunere mult mai cuprinzătoare decât cele despre bibliotecile din Târgu Mureş sau Alba Iulia, ori pinacoteca din Sibiu, deoarece Ardealul şi neamul nostru se poate mândri cu el precum şi cu acestea...”

Manejul este o clădire cu o lungime de 36,60 m, alăturată în continuarea grajdului, de-a lungul lui, cu o faţadă estică de şase axe şi alta sudică de trei axe; acoperişul i s-a prăbuşit în decursul timpului şi azi au rămas doar zidurile goale aţintite înspre cer. S-a păstrat însă pe latura de răsărit a perechii grajdului o placă memorială în latină, conform căreia Wesselényi Miklós [sr.], locotenent în regimentul de husari [comandat de] Bethlen, a ridicat clădirea în 1771. Deasupra plăcii, se zăreşte silueta unui căluţ de piatră, foarte asemănătoare cu lucrarea lui Nachtigali, dar sculptura îi aparţine fără pic de îndoială lui Schuchbauer Antal, celălalt sculptor baroc foarte cunoscut în Ardeal. Artistul a lucrat pentru familie şi în alte amplasamente; ornamentaţia plastică a castelului Wesselényi din Hodod, construit între 1763-1776, este sculptată de el, [afirmaţie] probată de un act din 1776. Înfăptuirile lui din Jibou adeveresc şi subliniază opinia noastră că, în bună parte, sarcinile artistice de aici au fost încredinţate spre realizare unor meşteri din Cluj.

(va urma)



traducere de Györfi-Deák György



Ediţia de bază:
Bíró József, Erdély beszélő kövei (Studii de istoria artei), Editura Kriterion, 2008.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.109 / februarie 2013

Cursa de dimineaţă

(c) 2012 Györfi-Deák György


Pavel fusese cel de-al treilea fecior al lui Mitrofan şi Lucreţia Şoşoiu din Corbeni. Fiind săraci, căci nu prea aveau pământ, doar cât căpătase bunicul la reformă, taică-său l-a dat ucenic la un tâmplar, să-şi afle un rost în lume. Copilul a crescut, a prins încetul cu încetul multe dintre tainele meseriei şi în cele din urmă şi-a găsit şi o nevastă din aceeaşi breaslă, Florica. După cununie, s-a mutat în atelierul lui Dionisie Opriş, socrul său, dar n-a fost să fie cu noroc, că naţionalizarea din 1948 i-a tăiat avântul. A reuşit să-şi găsească de lucru la o şcoală, ca om de serviciu şi, tot umblând dintr-o sală în alta să aducă lemne şi cărbuni, să golească cenuşa, a prins gustul cărţii, aşa că s-a înscris la liceul seral, pe care l-a absolvit al treilea din promoţia sa.

Pe când i s-a născut şi Todoruţ, cel de-al treilea prunc al său, a intrat în partid, drept care a fost angajat ca administrator, cu şansa de a-şi continua studiile. A învăţat cu sârguinţă până s-a văzut contabil. Mai sus n-a dorit niciodată să ajungă, deşi într-o vreme i s-a oferit chiar să conducă o făbricuţă de curele. La „Stejarul”, unde, într-un sfârşit, a ajuns contabil-şef, l-a mânat doar dragostea dintâi, de rămâneau meşterii uimiţi văzându-l adesea prin secţie, unde lua câte un picior de masă ori o spetează de scaun, se uita cum le-au întocmit, încruntându-şi sprâncenele. Alteori îşi trecea palma peste o scândură de brad proaspăt geluită, călduţă şi mirosind a răşină şi surâdea cine ştie cărei amintiri din tinereţe. De-aici a plecat cu bastonul de pensionar în mână.

Locuinţa de la bloc a trecut-o pe numele lui Floruţ, feciorul său cel mare, iar el s-a mutat la marginea oraşului, pe strada Orizontului, în casa unor nemţi fugiţi în R.F.G. Avea acolo o grădină mare, de zece ari, cu un pic de vie şi pomi ce rodeau pe rând, din primăvară până-n toamnă, unde ar fi dorit să-şi crească nepoţeii. N-a fost să fie cu noroc nici de această dată, pentru că Florica s-a îmbolnăvit şi s-a stins în trei luni de zile, lăsându-l văduv, iar apoi a venit Revoluţia, rânduielile s-au schimbat, nemţii şi-au cerut casa înapoi, au băgat acte să se judece şi, în cele din urmă, dacă a văzut „herr Paul” că n-are nici temeiul, nici banii să insiste, s-au înţeles să-l lase să stea într-o odăiţă din pivniţă, până va fi să dea seama dinaintea lui Sânpetru.

Degeaba l-au chemat copiii, să şadă când la unul, când la altul, se săturase de traiul la bloc ca de mere pădureţe. A ÎNŢELES CĂ SIMŢEA UN LUCRU PE CARE NU-L MAI SIMŢISE: vroia să trăiască la casa lui, împăcat cu toţi şi cu toate. Dumnezeu îi dăduse ani în şir de viaţă fericită, ar fi fost un păcat să se arate nemulţumit, îi rămânea doar să încerce s-o ducă cât se poate de bine cât timp îl vor ajuta puterile. Nici nu era un tip pretenţios. Televizor nu avea, că „Diamant”-ului i se arsese tubul. Nu-şi luase altul, color, că-l dureau ochii şi capul ori de câte ori stătea să se uite la vreunul. Nu se descurca nici cu nenumăratele butoane minuscule ale telecomenzilor. Prefera să se scufunde în fotoliu şi să asculte emisiunile de la radio, care începuseră să devină tot mai variate şi mai incitante. La un moment dat, începu să urmărească constant „Vârsta de aur”, un magazin radiofonic dedicat anume pensionarilor. Îi plăcea mai ales emisiunea Cassandrei, „Oameni alături de oameni”, unde cei de vârsta sa îşi mărturiseau temerile şi necazurile, îi ascultau pe cei aflaţi în situaţii asemănătoare şi căpătau puţină alinare. Odată, îndrăznise să-i trimită şi el o scrisoare, cu gândul că, auzind lumea că trăise o viaţă printre bilanţuri contabile, şi-ar fi putut găsi din nou un rost.

La o săptămână după difuzarea emisiunii, s-a trezit că are ceva în cutia poştală. A deschis-o cu mâinile tremurânde, dar în locul unei oferte de serviciu, a găsit un mesaj bizar. Nu-i venea să-şi creadă ochilor:


„Onorabile domn,

Energia şi optimismul dumitale m-au surprins. Un om cu o asemenea putere de viaţă nu va fi ocolit de noroc. Coboară până în staţia de autobuz de pe strada Báthory şi cursa de 8,15 ţi-l va duce într-o bună zi.

Stăruieşte şi vei izbândi,

            Speranţa.”


Ciudat. Chiar dubios. Oare cine să fie această Speranţă? O fi fost vreo ghicitoare din neamul Mamei Oglinda, specialistă internaţională în facerea şi desfacerea farmecelor? În nici un caz! Scrisul era al unei persoane educate, cu litere atent rotunjite, perfect trasate cu cerneala de un albastru ultramarin, nu cu pixul, înşirate ca nişte mărgele pe firul ideii, dezvăluind preocuparea pentru cultivarea frumosului şi claritatea exprimării. Hârtia era de o calitate superioară, evident, o comandă specială: subţire, albă, vag lucioasă şi elastică. Plicul era elegant, francat loco, cu un timbru comun, expediat de la oficiul din centru. Nu părea să fie opera unui farsor.

În vremea petrecută printre cifrele exact aliniate în coloanele trase cu creionul colorat în registrele contabile, Pavel s-ar fi arătat sceptic în privinţa oricăror semne sau prevestiri. Pe atunci, nu căuta semne şi înţelesuri în zaţul scurs de pe fundul unei ceşcuţe de cafea, nu punea sare în douăsprezece coji de ceapă ca să afle cum vor fi lunile noului an şi nici nu se întorcea din drum când îi tăia calea Nelson, motanul cel negru din căsuţa cu poartă verde unde trăise Baba Aglaia şi acum se mutaseră nişte tineri căsătoriţi, cu condiţia să aibă grijă şi de bietul mârtan, care ajunsese să fie pomenit cu îngăduinţă ca Moş Cotoi, pentru că-şi pierduse opt din cele nouă vieţi pisiceşti şi aştepta doar să se îndure Dumnezeu de el, să-l mute alături de fosta lui stăpână.

Bătrânul contabil aruncă neîncrezător scrisoarea pe măsuţa unde-şi aduna mesajele publicitare până se va hotărî să le arunce la gunoi. Îşi aduse aminte de răvaş abia a doua zi de dimineaţă, când, după rubrica meteo, crainica de la radio anunţă ora exactă: „La următorul semnal va fi ora opt şi cincisprezece minute.” Strada Orizontului era una lăturalnică, puţin circulată, totuşi, după bip, auzi cum trece pe acolo un vehicul greu, cu motorul puternic şi răguşit, capabil să provoace vibraţia prelungă şi stridentă a geamurilor dinspre drum. O fi fost maşina portocalie a gospodăriei locale? Gunoiul se adună numai miercuri, când toată lumea îşi trage tomberoanele la marginea trotuarului şi apoi aşteaptă să le întoarcă golite în curte. Parcă văzuse şi nişte reflexii pe perdele, deci trebuie să fi fost o maşină cu geamuri mari, probabil că ele deviaseră razele de lumină şi le proiectaseră prin fereastra demisolului. Un autobuz? Ce să caute aici, în acest cartier ocolit de bulevarde?

Peste o săptămână, poştaşul i-a adus pensia, iar Pavel a început să adune diferitele facturi, ca să plătească apa, curentul electric, gazul şi telefonul. În mod obişnuit, făcea două drumuri în oraş: primul, în primele zile ale lunii, la medicul de familie şi la farmacie; al doilea, la bancă, după mijlocul lunii, deoarece strada Orizontului începea cu litera O şi îi venea rândul abia după Tudor Arghezi, Demostene Botez, Ciubăr-Vodă etc.

Născut în semnul Capricornului, Pavel era un om înfiorător de ordonat, un specimen reprezentativ din specia pedanţilor. Cum trăia singur cuc şi ajunsese la vârsta când oricând putea să i se stingă lumânarea vieţii, găsise câte un loc tuturor lucruşoarelor şi le aşezase după un sistem uşor de desluşit, astfel încât, dacă va veni vremea să i se alăture Floricăi, copiii să se descurce cât mai uşor. Dar, în ciuda automatismelor şi meticulozităţii, ca un făcut, de această dată nu găsea niciunde foaia de la compania naţională de telefonie. A frunzărit şi mesajele publicitare, astfel încât i-a căzut iarăşi în mână răvaşul Speranţei, dar nu şi-a făcut de lucru cu el. În cele din urmă, a găsit factura căutată în cartea galbenă cu abonaţii din oraş. Nu-şi amintea când a pus-o acolo şi s-a speriat un pic, să nu fie vreun semn că a dat în boala aceea care începe cu litera S şi a început să se ramolească. Bine că a dat de ea. A adunat hârtiile, a calculat totalul, şi-a făcut lista de cumpărături. Încetul cu încetul, trebuia să comande coroana de Luminaţie. Luase încă în vară lumânările de tip candelă cu capac, deşi întotdeauna aduceau şi copiii. Cu cât vor fi mai multe luminiţele aprinse pe mormântul Floricăi, cu atât va fi mai frumos. Îşi scoase costumul din dulap, o cămaşă curată şi îşi înnodă cravata. Se examină în oglindă: „Un om în vârstă nu e un om bătrân”, îşi spuse în vreme ce îşi aranjă părul. Poate că ar trebui să treacă şi pe la frizer, să fie cu noroc.

Era un octombrie însorit. Închise poarta şi admiră casa. Îi plăcea cum arată, cu acoperişul ţeapăn, streşinile strălucitoare, tencuiala curată, fără găuri în zid sau tencuiala crăpată. În nici un caz proprietarii nu s-ar fi putut plânge că şi-a bătut joc de ea. Desigur, se vedea că nu-i îngrijită şi de o mână de femeie. Lipseau florile din ferestre. La numărul 10, pervazurile erau pline de muşcate roşii. Probabil că aveau o fată de măritat, crescută de o doamnă pe care o văzuse adesea, când uda plantele. Avea o înfăţişare plăcută, un chip rotund de bunicuţă şi un zâmbet care inspira încredere. Nu intrase niciodată în vorbă cu ea, deşi probabil că i-ar fi făcut plăcere să discute despre una, despre alta cu cineva de vârsta lui. Simţea că odată se va întâmpla şi aceasta.

Porni cu un pas egal către centru. Echipele de la spaţii verzi tăiau ramurile copacilor. Cocoţaţi în vârful scării, muncitorii râdeau arătând către ciorchinii albi răsăriţi dintre crengile înspinate: „Au înnebunit salcâmii...” Într-adevăr, înfloriseră în prag de iarnă, semn că se înstăpânise vara babelor. Lui Pavel îi plăcea melodia lui Tudor Gheorghe, aşa că fredonă mai departe: „...şi cu boala lor, odată,/ S-a-ntâmplat ceva, îmi pare/ Şi cu lumea asta toată...” Când a cotit pe strada Báthory şi a văzut staţia pustie, şi-a adus aminte de răspunsul primit de la misterioasa Speranţa. Era deja dimineaţă târzie, vremea se apropia de amiază, ora din zi când în instituţii era mai puţină aglomeraţie.

Desigur, acum facturile se puteau plăti şi la bancomate, ori la oficiile poştale, ori de pe telefonul mobil, mai nou chiar şi de la chioşcurile de ziare. În incinta băncii era un robot multicolor cu butoane argintii, iar gardianul cel săritor ştia ce şi cum trebuie apăsat. Mergea repede, mai iute decât statul la coadă, dar bătrânul contabil avea timp berechet şi-i plăcea să le urmărească pe fetele de la ghişeu, îmbrăcate elegant şi cu coafuri dichisite, veşnic zâmbitoare, chiar şi la patru şi jumătate după-amiaza, cu numai o jumătate de oră înainte de închidere. Degetele lor, cu unghii îngrijite, purtau ineluşe discrete şi numărau banii la fel de repede ca automatele cu luminiţe roşii. Cea brunetă şi cu o aluniţă ca un sâmbure de pepene lipsea. Fusese înlocuită de o fetişcană cu părul vopsit, revărsat peste gulerul dantelat imaculat, cu o privire speriată. Probabil că oficianta dinainte îşi luase concediul de maternitate. În ultima vreme purtase rochii tot mai largi, pieptul i se mărise considerabil, iar obrajii netezi şi fragezi radiau lumina inconfundabilă a mândriei de a creşte sub vârful inimii o nouă viaţă. Oare să fi fost primul copil?

Pe drumul de întoarcere, Pavel se lăsă cuprins de un vălmăşag de gânduri. Cum strălucirea blândă şi caldă a zilei îi accentuase predispoziţia de a filosofa, făcuse un bilanţ al gândurilor din dimineaţa respectivă şi îşi dădu seama că poate totuşi socotise până acum într-un fel greşit. Viaţa înseamnă mai mult decât mulţumirea de sine. Ea pare să fie cu adevărat împlinită abia atunci când e trăită într-o tovărăşie. Până în ultima clipă, ca în legenda lui Filemon şi Baucis, pe care Dumnezeu şi Sânpetru [Aici, Pavel face o confuzie între legendele populare româneşti şi mitologia greacă. De fapt, călătorii care au cerut adăpost şi hrană au fost Jupiter (Zeus Olimpianul) şi zeul mesager Mercur (Hermes); vezi „Metamorfozele” lui Ovidiu, repovestite pentru copii de Alexandru Mitru în „Legendele Olimpului”.] i-au binecuvântat să moară deodată. De fapt, nici n-au murit, pentru că moşul s-a prefăcut într-un stejar viguros, iar baba într-un tei cu flori înmiresmate. Omul este o făptură obişnuită să fie înconjurată de semeni, măcar de două-trei ori pe an. Poate că scrisoarea era o aiureală, dar totodată ea reprezenta o provocare. În clipa aceea, se simţea slobod şi neînfricat ca feciorul de 16 ani care-şi tăiase drum prin via popii, fără să-i pese de zăvozii paznicului de noapte, numai ca să ajungă cât mai repede sub fereastra Gherghinei, care îi fusese dragă şi drăguţă pe vremuri, până să fie trimis la oraş. „Stăruieşte şi vei izbândi,” scria în mesajul Speranţei.

„Ce-am de pierdut?”, se întrebă omul. „TOCMAI POSIBILITATEA SĂ-ŢI ÎMPLINEŞTI UN VIS FACE VIAŢA INTERESANTĂ”. Iar noua sa aspiraţie era să încerce, să vadă ce noroc îi va aduce cursa de dimineaţă. „Au înnebunit salcâmii,/ Şi tu vrei să fiu cuminte?” fredonă binedispus, cu gândul la mustaţa haiducească a cantautorului din Bănie.

A doua zi, la opt şi zece fix, s-a postat în staţia de pe strada Báthory. Şi-a ales un loc plasat lateral, lângă chioşcul de ziare şi a privit cu atenţie. Autobuzele veneau unul după altul, îşi deschideau uşile, călătorii se revărsau în mulţimi pestriţe de persoane grăbite, molecule anonime dintr-un nor cu o evoluţie uşor de descris statistic. A încercat să examineze chipurile oamenilor, însă ei treceau meteoric, prea iute, dintr-o parte în alta: femei de la ţară cu găleţi pline de ouă, pungi cu brânză de vacă sau borcane cu smântână, agenţi de vânzări cu genţi burduşite, mame cu copilaşi în braţe sau atârnaţi în hamuri, şmecheraşi care chiuleau de la şcoală, controloare cu ecusoanele scoase la vedere, paznici de noapte somnoroşi şi obosiţi, studente atente să calce fără să se dezechilibreze pe pantofii cu toc cui...

Nimeni nu părea să-l bage în seamă. „Oare eu pe cine aştept?” se întrebă Pavel şi-şi aduse aminte de Florica lui. Ca fată, fusese foarte frumoasă, cu faţa rumenă, sprâncene prelungi, dese şi arcuite, ochii mari, negri precum cel mai tainic cotlon al lumii. Toţi ucenicii, toate calfele stăteau cu ochii pe făptura ei măruntă şi mlădie, oftând când îi auzeau vocea în curte, unde se îngrijea de orătănii sau atârna rufele pe sfoară. Îl alesese pe el, chiar dacă meşterul l-ar fi vrut ca ginere pe Toma Varvarei Crudului. De altfel, taţii mireselor niciodată nu se arată întrutotul mulţumiţi de preferinţele fiicelor. Adesea se recunosc în ele ca-ntr-o oglindă a vremurilor când erau flăcăi şi aceasta îi face să-şi aducă aminte de ireversibila trecere a timpului, rană vindecată numai de apariţia lui Floruţ, primul nepot, pe care Dionisie l-a iubit nespus de tare şi i-a împlinit toate poftele, ca şi cum s-ar fi simţit dator cu o căruţă umplută până-n vârf cu dragoste faţă de tinerii părinţi.

Stătea lângă chioşcul de ziare, cu ochii atenţi şi privirea căutătoare, dar inima îi spunea că în zadar cercetează feţele trecătoarelor cu dorinţa de a o regăsi pe Florica în ele. Ştia că roata sorţii nu putea fi dată îndărăt. Poate, dacă ar fi fost tânăr, şi-ar fi dorit o altă femeie de seama ei, sănătoasă şi în putere. Şi-ar fi alinat durerea şi ar fi uitat de lungile nopţi petrecute în spital, unde s-au despărţit pe neaşteptate, mai iute decât se aşteptaseră doctorii. A plâns-o, a jelit-o şi şi-a ferecat-o în inimă, de unde acum nu dorea să iasă în nici un chip tras la indigo. A stat în staţie până când ceasul bisericii evanghelice nemţeşti a bătut orele nouă. PLECĂ DEZAMĂGIT ŞI HOTĂRÂT SĂ NU MAI CREADĂ NICIODATĂ ÎN VISE.

Dar a doua zi se întoarse în staţie la fel de încrezător. De data aceasta, nu dorea să găsească pe cineva, ci să fie găsit. Seara, răsfoise albumul familial, apoi recitise îndemnul scris cu litere perlate de mâna necunoscută. „Speranţa întotdeauna îţi acordă răgazul aşteptat” [Traducere după ureche. Citatul corect: „Le temps d'aimer se perd, le temps est ce qui passe./ Le temps est ce qui meurt, l'espoir est ce qui naît./ Regarde ces garçons, ces filles qui s'embrassent./ Il va naître pour eux le temps que tu voulais.” (Jean Ferrat - La Jeunesse) Adică: „Vremea dragostei se risipeşte, clipele se scurg fără milă./ Timpul este cel ce se duce, speranţa este cea care naşte./ Priveşte-i pe tinerii ce se îmbrăţişează,/ Li se va naşte răgazul pe care-l vrei.”], îşi amintise de o şansonetă de pe vremuri, redifuzată la „Vârsta de aur” şi se culcase împăcat cu sine, gata să ia de la capăt căutarea norocului pierdut. De dată această, dimineaţa era mohorâtă. Sufla un vânt rece, semn că toamna încerca să-şi reintre în drepturi. Se îmbrăcase bine, să nu rişte vreo răceală. Oamenii erau şi ei mai puţin zâmbitori şi mai grăbiţi. Stătu până când apăru prima rază de soare. ÎŞI AMINTI CĂ AVEA MAI MULTE DE REZOLVAT. MERSE LA MAGAZIN SĂ CUMPERE DE MÂNCARE. La intrare era un automat de cafea, care făcea şi un ceai aromat de fructe. Apăsă pe butonul cu porţie dublă de zahăr şi sorbi pe îndelete lichidul fierbinte. Îşi aminti de episodul cu majordomul concediat de moştenitorul lordului, devenit putred de bogat după ce deschisese un lanţ de ceainării într-o Londră a pub-urilor şi fastfood-urilor moderne. De ce nu există locuri unde bătrânii să se întâlnească, să stea de vorbă cu cei de vârsta lor? Iarna nu poţi juca table sau şah la măsuţele din parc. Singura instituţie pentru pensionari care funcţiona în continuare era Casa de Ajutor Reciproc, unde-şi făcuse şi el un fond, ca tot omul prevăzător. Se întoarse acasă agale şi porni radioul.

„Toate cele bune vin câte trei”, îşi spuse în dimineaţa următoare, în timp ce asculta cum curge apa pe ştreaşină. Nu ploua cu bulbuci, ci, în buna tradiţie a lui octombrie, burniţa. Îşi scoase umbrela cea mare, neagră, cum aveau numai afaceriştii din City, care acoperea o arie semnificativă şi un palton uşor. Avea şi unul din piele de porc, impermeabil, dar nu-l mai purtase de ani de zile, i se părea prea greu. Echipat adecvat, ajunse cu cinci minute mai devreme. Femeia care vindea ziare îşi acoperise marfa cu folii de plastic, probabil ambalajele de la bax-urile cu ţigări. Se plasă un pic mai departe, să nu-i stropească publicaţiile cu apa prelinsă de pe ploier. Autobuzele sosiră rând pe rând, stropindu-i pe neatenţii de pe buza trotuarului. Pavel privi cu atenţie, poate umbrela va fi norocul său. Cea mult aşteptată va coborî de pe trepte, îşi va ridica gulerul paltonului, se va uita speriată împrejur, iar el, cavaler, se va oferi s-o adăpostească şi s-o conducă. Dar, ca un făcut, toată lumea îşi adusese câte o umbrelă, aşa că la coborâre înfloreau în valuri cercuri roşii, convexităţi policolore, calote sumbre, cerculeţe transparente cu urechiuşe de pisică, ploiere cu spiţe rupte, răsucite de prima rafală mai serioasă de vânt.

„Asta e,” oftă bătrânul, „SUNT ŞI EU CA TOŢI CEILALŢI OAMENI: VĂD LUMEA AŞA CUM VREAU EU SĂ FIE, NU AŞA CUM ESTE.”

Se pregăti să se întoarcă acasă. Cerul suriu şi ploaia mocănească nu-i ofereau decât această opţiune.

„Şi mâine va fi o zi.”

- Nene, nu te supăra, îşi scoase capul de după uşă vânzătoarea de la chioşc şi-l interpelă. Văd că vii zi de zi la cursa de dimineaţă. Aştepţi pe cineva?

Pavel răspunse cinstit:

- Da.

- Pe cine?

- Sincer să fiu; nici eu nu ştiu. I-am scris Cassandrei, cea de la emisiunea pensionarilor şi mi-a răspuns să vin aici, că îmi voi afla norocul.

- Şi-a bătut joc de dumneata ! râse femeia.

- Nu cred, surâse încăpăţânat bărbatul, ca unul care ştie mai bine.

- Deci ţi-ai găsit norocul?

- Nu, dar...

- Ei, vezi ? E o escroacă. Te-a pus să baţi drumurile degeaba, pe frig şi pe ploaie...

Pavel nu se supără. Femeia, cam de patruzeci de ani, stătea de dimineaţa până seară în cuşculiţa acoperită cu tablă ca să vândă ţigări şi tot felul de alte mărunţişuri, câştigând câte un procent infim de fiecare dată, veşnic atentă ca nu cumva cineva s-o înşele sau s-o fure. Zâmbi înţelegător :

- Poate că încă n-a sosit clipa sorocită.

- Aş! Te văd om bătrân, trecut prin viaţă. Dumneata mai crezi în semne şi închipuiri?

- De ce n-aş crede ?

- Pentru că nu se împlinesc niciodată. Uite, o ţigăncuşă i-a prezis mamei în tinereţe că se va mărita din nou la şaizeci şi şapte de ani cu un om care se pricepe la bani. Acum stă şi îşi face sânge rău, că săptămâna viitoare va împlini şaizeci şi opt şi încă tot nu l-a găsit.

Pavel îi examină chipul cu atenţie, trăsăturile femeii îi păreau atât de familiare.

- Doamnă, nu vă supăraţi, parcă vă ştiu de undeva. Unde locuieşte mama dumneavoastră?

- Pe strada Orizontului.

- La numărul 10 ? tresări Pavel.

- Da, de unde ştiţi?

- Semănaţi foarte bine cu ea. Sărut mâna!

Şi plecă în mare grabă, fără să-i pese că şi-ar putea stropi pantofii, zicându-şi: „O OPERĂ DEVINE DESĂVÂRŞITĂ NUMAI ATUNCI CÂND ŢELUL ESTE ATINS.”

Ca-n mai toate poveştile romantice, parcă şi vremea ţinea cu el. Pe când ajunse, burniţa încetase, iar norii dădeau semne că încearcă să-i facă loc soarelui pe cer. Se bărbieri, îşi puse cravată, îşi netezi şuviţele de lângă frunte şi ieşi. Culese o mână de trandafiri de pe tufele din mica alee de la intrare şi aruncă o privire în susul străzii. Fereastra cu muşcate roşii era deschisă, dar nu se zărea nimeni înăuntru.

„Oare să fie acasă?” se întrebă Pavel. Drept răspuns, perdeaua trasă într-o parte se ridică cuprinsă de o mână din interior, săltă peste ramele geamurilor şi căzu fâlfâitoare peste cadrul gol. Era un răspuns, poate chiar o invitaţie.

Piti buchetul de flori în spate, apoi trecu strada. În faţa porţii cu numărul 10, se întrebă încă o dată dacă ceea ce vrea să facă e bine. Oare acesta să fie norocul său ? El făcuse totul precum i se ceruse, coborâse zi de zi la autobuz, convins că va izbândi. Poate că tocmai vecina îi trimisese scrisoarea, ca să-l provoace... Cine ştie? Nu pierdea nimic dacă întreba. Poate că piranda spusese adevărul şi văzuse ceea ce avea să se împlinească doar peste mulţi-mulţi ani.

„Vom trăi şi vom vedea!” îşi zise Pavel şi apăsă hotărât butonul soneriei.


Remarcă:

Fragmentele scrise cu majuscule au fost copiate literă cu literă dintr-un cunoscut roman scris de Paulo Coelho, unde un ciobănaş are nişte vise prevestitoare, pleacă via Tanger la Piramidele din Egipt şi găseşte două comori. În „Parabolele lui Iisus”, Andrei Pleşu aminteşte şi el de păţania rabinului Eisik din Cracovia. Ceva foarte asemănător am citit şi într-o antologie de poveşti japoneze, aşa că n-am stat să mă întreb cine de la cine s-a inspirat. Se pare că subiectul „du-te departe ca să preţuieşti ce-i chiar lângă tine” a circulat de jur-împrejurul pământului şi face parte din fondul de aur al umanităţii. (Autorul)

La antene

(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 5)

(c) 2013 Györfi-Deák György


În techerghelile mele prin regiune, am ajuns de mai multe ori în Borza, fie dinspre Gâlgău Almaşului (pe la Piatra Pintii), fie dinspre Var (pe lângă Salcia Babei Blestemate). Am rezumat în capitolele respective istoria satului plasat pe malul drept al râului Agrij şi am prezentat cele două biserici ortodoxe de aici, cea din lemn şi cea din piatră. Între timp, părintele Claudiu Nechita s-a transferat la Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului" din Jibou. Am amintit în treacăt turnul de observaţie militar plasat în cel mai înalt punct al abruptului de deasupra satului, locul de unde poate fi supravegheat tot ce mişcă în cele trei văi care se unesc în dreptul Jiboului. Dacă au văzut că sunt interesat în explorarea ţinutului, sătenii mi-au semnalat încă o atracţie turistică locală, grupul de stânci denumite Horia, Cloşca şi Crişan.

Ele pot fi zărite la intrarea în sat dinspre Prodăneşti, privind de pe drum către Nord-Est, pe buza unui alt abrupt mascat de un aluniş atotcotropitor. Ineditele siluete nu sunt din granit, cum a scris cineva, ci din gresie, ca mai toate straturile geologice dimprejur. Întocmai precum în cazul ţancurilor din cealaltă parte a masivului, de la Grădina Zmeilor de pe Valea Almaşului, sedimentele marine cimentate de-a lungul a 50 milioane de ani conţin şi vâne de caolin, un mineral folosit pentru smălţuirea vaselor de lut, exploatat şi în satul Var. Dacă stâncile de „La Cheuturi" au devenit celebre, mai ales prin acţiunile de popularizare ale soţilor Ştefan şi Irina Goanţă, cele din Borza, deşi sunt la fel de uşor de vizitat, sunt ştiute numai de drumeţii avizaţi. Un prim dezavantaj ar fi tufărişul des din jur, care le ascunde în tot răstimpul călduros al anului. Practic, ele devin vizibile doar în intervalul noiembrie-martie, când hăţişul este desfrunzit. Din păcate, e o perioadă a anului când foarte puţini simt chemarea să iasă din casă.

În articolul „Frumuseţile satului Borza", profesoara Camelia Veronica Cosma de la Liceul de Artă „Ioan Sima" din Zalău ne prezintă mai multe căi de acces către monumentalele forme gălbui de pe Dealul Podirei: „Ca să ajungi acolo trebuie să mergi pe jos aproximativ o oră trecând prin locul numit «Pe sub piatră», «Valea Teşului» admirând priveliştea zonei, trecând pe o potecă îngustă ajungi la ele. Un alt traseu este următorul: pe drumul satului trecând pe lângă casa doctorului [Păşcuţ], urci pe «Valea Teşului». Altul: prin grădina vecinei Victoria Moldovan, «Pe sub Piatră» urci cărarea «La Ţuclui», «Via Popii», «Podirei»."

Pentru cei nefamiliarizaţi cu toponimele locale şi deloc dornici să se bage în grădinile unor necunoscuţi, unde ar putea să întâlnească nişte mioritici carpatini sloboziţi din lanţ, cea mai potrivită cale este să treacă podul de la Prodăneşti, să depăşească „pălincia" de pe malul râului şi, imediat după primele case, să parcheze maşina, apoi să urce pe prima uliţă din stânga. Ea trece printre grădini, ajunge la o pajişte plină de pipirig, alimentată de un mic canion care se termină cu o peşteră. Ca să ajungeţi „la pietre", ignoraţi poteca din stânga. Drumul urcă uşor către stânga, pe la „ora 11", cum v-ar ghida un navigator din bombardier, adică spre Est-Nord-Est. Stâncile sunt mai mult de trei, precum le enumără şi ghidul nostru: „Una dintre ele privită din profil chiar seamană cu Sfinxul din Munţii Bucegi, alta seamănă cu Babele din Carpaţii Meridionali, iar alta cu un uliu. O stâncă privită din lateral seamănă cu un cap de om."

Nimeni n-a ştiut să ne spună cine le-a botezat aşa. Lumea le-a prins aşa din vechime. Privite din vale, nu prea zici să fie nişte chipuri, nici vorbă să semene cu un Mount Rushmore sălăjean. Nici nu măsoară câte 20 metri înălţime, cât chipurile preşedinţilor americani sculptaţi în Dealurile Negre din Dakota. Uneori, gândirea populară îşi are ciudăţeniile ei. Suntem obişnuiţi să numărăm fără probleme cu unu şi cu doi, singularul şi perechea. „Two is company, three's a crowd", zic englezii. Cu încă unul în plus, cuplul se transformă într-o mulţime gălăgioasă, iar viaţa fostului burlac, proaspăt însurăţel, acum tânăr tată se complică. Dar nu numai adulţii sunt afectaţi. Scria Lao Zi: „Dao dă naştere unului, unul naşte diada, diada naşte triada, iar triada toate fiinţele." Treimea este un prag psihologic, o poartă a germinativului, o renunţare la încremenire.

Copiii mici şi indigenii tasmanieni n-au noţiunea de trei. Această particularitate a dezvoltării umane are şi o poveste a ei, una tragi-comică. La noi, au fost traduse cu precădere romanele lui Hans Fallada („Banii nu fac nici două parale" şi „Fiecare moare singur"), însă scriitorul german are şi o carte pentru copii, deosebit de îndrăgită, „Fridolin, der freche Dachs" (Fridolin, bursucul cel hoţoman). Aici, mama-viezure îşi scoate în fiecare seară puişorii la plimbare, iar la întoarcere îi numără: „Unu, doi, mult, mult, mult, mult." O vulpe ticăloasă profită de neştiinţa vieţuitoarei, îi fură puii unul câte unul şi biata mamă nu realizează decât foarte târziu că i-au dispărut odraslele: „Unu, doi, nimic... Nimic!?!"

În cazul toponimiei stâncilor din Borza, nu putem decât să-l parafrazăm pe Marin Sorescu: „pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus... Horia, Cloşca şi Crişan".

Zona poate fi vizitată din Jibou şi pe o altă cale, deosebit de pitorească. Ca distanţă, este un traseu accesibil până şi şcolarilor, cu condiţia să-şi aducă apă de acasă, întrucât pe drum nu vor întâlni nici un izvor, nici o fântână. M-am minunat să constat că posibilitatea nu apare enumerată în excelenta lucrare „Schiţă monografică turistică a zonei în care este situat oraşul Jibou privită din punct de vedere instructiv-educaţional" (1974), a lui Andrei Mureşan, fostul director al Casei Orăşeneşti de Cultură. Explicaţia ar putea fi faptul că Borza ţine de o altă unitate administrativ-teritorială.

Porniţi de la gară, către podul de pe râul Agrij. Aşa mic cum pare, firul de apă devine tare năbădăios în vreme de ploaie, se umflă brusc şi rupe, sfarmă totul în cale. Vara aceasta, podul rutier a fost consolidat, lărgit şi asfaltat, astfel încât să reziste la traficul camioanelor grele încărcate cu balastru de Someş. Treceţi pe el şi cotiţi la dreapta, unde apare o trecere semnalizată de cale ferată. Dincolo de ea, s-a aflat cândva „Borcanul", o cabină de dirijare a circulaţiei din intersecţia drumurilor care vin dinspre Var, Prodăneşti şi Jibou. Nefolosită de ani de zile, bună doar pentru a lipi afişe electorale pe pereţii ei, acum a fost dărâmată, pentru a permite camioanelor lungi să se înscrie lejer pe ruta aleasă.

A rămas în folclorul local incidentul cu baciul beat turtă, care i-a bătut miliţianului în geam şi i-a spus:



- Şefu', vreau să-ţi spun un banc. Hâc! Un banc politic.
A văzut subofiţerul cu cine are de-a face şi l-a luat cu duhul blândeţii:
- Cetăţene, nu vezi că sunt un miliţian?
Dar turmentatul a rămas chitit pe gândul lui dintâi:
- Nu-i nimic, ţi-l spun până-l pricepi.



Pentru a ajunge la Horia, Cloşca şi Crişan pe la antene, din dreptul fostului „Borcan", se părăseşte asfaltul şi se merge tot înainte, pe drumul de care, direct către sud, printre tarlalele cultivate cu porumb, „nănaşul" (cel care a botezat) festivalului de umor popular „Cucuruz, mălai de toamnă", ţinut din doi în doi ani în Jibou. Drumul face o jumătate de tur către dreapta şi urcă domol înspre Pietricica Varului. Lăsaţi-l să meargă în voia lui şi pregătiţi-vă de ascensiune. Coasta dealului este brăzdată de gărduleţe împletite din nuiele, ca să stabilizeze solul. În 1705, aici şi-au clădit redutele şi şi-au săpat tranşeele soldaţii principelui Rákóczi. Când urcaţi, gândiţi-vă că sunteţi nişte dorobanţi la Plevna. Sau puşcaşi marini debarcaţi pe plaja Normandiei în ziua Z.

Dacă aţi pornit la drum în august, sus vă aşteaptă răsplata: nişte tufe de mure şi de alun cu fructele coapte. Priveliştea e minunată. Către Nord, la poale, se văd ca două covoare puse unul lângă altul terenul de sport al asociaţiei sportive Köteles şi curtea firmei care adună fierul vechi şi deşeurile de hârtie din zonă. Cam ciudată alăturarea, deloc ecologică, s-a şi vorbit mult pe acest subiect în oraş. Să promovăm mintea sănătoasă în corp sănătos şi să votăm pentru păstrarea curată a mediului înconjurător, ca de aici în aval să puteţi vedea toată valea Someşului până la Cheile Ţicăului. Dacă v-aţi adus un binoclu şi vremea e senină, folosiţi-l, vizibilitatea este de câteva zeci de kilometri.

Din acest punct, se vede panorama Someşului care înconjoară Piscuiul Ronei (Muntele lui Rákóczi). În stânga, aliniate ca nişte trenuleţe electrice, garniturile de vagoane intră şi ies din gară. Şi mai departe, sticlesc geamurile blocurilor din oraş, deasupra cărora se înalţă mingile de sticlă ale Palmariumului şi Acvariumului de la Grădina Botanică.

Acum ştergeţi-vă ochii de mândria citadină, rotiţi-vă cu 180 de grade şi bucuraţi-vă de priveliştea celor patru antene de pe Dealul Borzei. Ca să ajungeţi la ele, trebuie doar să coborâţi în vale, nu prea mult şi să urcaţi pe următorul deal. Iarba e verde şi mătăsoasă, soarele străluceşte potrivit, iar spaţiul se deschide amplu, ca o arenă sportivă. Dacă sunteţi mai mulţi şi nu vă grăbiţi, puteţi să jucaţi şi o partidă de fotbal.

Sus, pe cealaltă parte, veţi găsi un drum pietruit pentru acces şi un rând de stâlpi pentru alimentarea releelor telefonice. În doar un deceniu, cea mai mare parte a judeţului a fost acoperită de firmele concurente, care au ţesut o plasă de antene. Şi nu este singurul folos al lor: ştiu firme prospere, care au făcut bani măsurând cu mare acurateţe suprafeţele agricole, folosind variaţia poziţiei unui celular. Asta cu mult înainte de apariţia smartphone-urilor - nişte minicomputere la purtător. Ceea ce multă lume nu ştie este că Alexander Graham Bell a inventat primul aparat de transmitere a sunetului ca să-şi ajute mama şi soţia, amândouă cu deficienţe auditive. În 1922, când inventatorul telefonului a trecut Dincolo, companiile de profil din Statele Unite şi Canada au decuplat tonul de apel în semn de doliu. Dacă în Jibou sună sirenele din depou şi fluieră locomotivele din gară ori de câte ori ne despărţim de un ceferist, în America telefoanele au tăcut vreme de un minut, în semn de omagiu pentru cel care le-a născocit.

„La antene" este un alt punct de belvedere. Noua atracţie vizuală este exploatarea de piatră de la Prodăneşti, un căuş gălbui în marele deal verde al Cigleanului de dincolo de râul Agrij. Spre Nord-Vest, se zăreşte tăpşanul zonei industriale. Releele sunt înconjurate de garduri metalice, astfel încât să nu pătrundă oile şi caprele care pasc împrejur. Uneori s-ar putea să le întâlniţi. Nu vă temeţi de câinii păstorului, ei ascultă de stăpân şi fac tot ce li se porunceşte. Nu sunt agresivi, sarcina lor primordială este să ţină turma laolaltă, nu s-o apare de lupi, care au cam dispărut din zonă. Periodic, în perioada toamnă-iarnă, dulăii sunt vaccinaţi antirabic şi, altminteri, toţi se bucură de tovărăşia copiilor. Ca şi omul, sunt nişte fiinţe sociale, atât doar că nu ştiu să folosească telefoanele mobile. Pentru că marea afacere a secolului XXI se bazează în principal pe nevoia omului de a comunica, fie cu cei dragi, fie cu colegii şi clienţii. De-aia ne ascultă americanii, ca să-şi creioneze cât mai precis planurile de afaceri: „Conversează cât mai mult şi noi vom ştii ce să-ţi vindem."

Şi „La antene" s-au făcut lucrări funciare: gardurile de stabilizare a terenului coboară către Jibou, în trepte. Spre Sud, se văd localităţile de pe Valea Agrijului: Borza - satul stâncilor alese ca punct terminus, prelungul Prodăneşti, centrul de comună Creaca. Către Borza, coboară un drum pietruit, calea cea mai potrivită pentru cadrele didactice însoţite de grupuri mari de elevi.

În particular, se poate merge şi pe creastă, către Sud, ca apoi să se coboare pe prima păşune zărită în dreapta. Este un loc unde, dacă veniţi în linişte, s-ar putea să vedeţi căprioarele ieşite din pădurea Varului ori să vă speriaţi de fazanul tupilat în iarba înaltă, care a stat nemişcat până când aţi ajuns alături. Accesul la stâncile Horia, Cloşca şi Crişan se face din partea de jos a poienii, urcând prin aluniş către stânga.

Poate că în viitor dascălii din Jibou şi din sat vor face odată un proiect comun, pentru ca şcolarii din cele două localităţi să se întâlnească în acest spaţiu inedit. Cu ajutorul noilor tehnici de telecomunicaţie, sincronizarea mişcării grupurilor va fi extrem de facilă, dar se poate stabili o întâlnire la oră fixă şi fără atâta tam-tam tehnologic. Şcoala gimnazială din Creaca, unde sunt duşi cu microbuzele elevii din Borza, poartă numele împăratului filosof Marcus Aurelius, stoicul care susţinea în „Meditaţii" că omul poate accede la linişte interioară, mărinimie şi perfecţiune numai dacă trăieşte o viaţă morală după legile naturii. Zicea înţeleptul domnitor, parcă sfătuindu-ne cum să ne descurcăm cu noile „gadget"-uri care, cândva, erau popularizate sub deviza „Viitorul sună bine!": „Nu lăsa viitorul să-ţi strice liniştea. Dacă va fi nevoie, îl vei înfrunta cu aceleaşi arme ale raţiunii cu care lupţi astăzi împotriva prezentului."

Pe scurt, cine vrea să savureze excursia „La antene" şi la „Horia, Cloşca şi Crişan" să-şi lase telefonul mobil acasă. Numai aşa, drumeţia va deveni o mică bucurie!


Publicată în:
Caiete Silvane nr.108 / ianuarie 2014

Cliţ - o misterioasă necropolă megalitică?

(Techergheli sălăjene 10)

(c) 2013 Györfi-Deák György


Cetăţile ielelor


Când se călătoreşte cu trenul de la Jibou la Dej, după ce se trece de podul de la Ciocmani, în partea dreaptă apare abruptul stâncos cunoscut ca Stanii Cliţului, una dintre rezervaţiile naturale spectaculoase din judeţul Sălaj.

Ca să nu se plictisească copiii în tren, le-am povestit că ceea ce se vede sunt zidurile unei mari cetăţi a ielelor (cine mă cunoaşte va zâmbi cu îngăduinţă - este evidentă influenţa lui J. R. R. Tolkien) şi, dacă vor privi cu atenţie, vor vedea coifurile lor strălucitoare pe coama crenelată a peretelui înalt, neted ca-n palmă. Stratagema a funcţionat, băieţii au avut ceva de făcut şi s-au distrat urmărind peisajul. În lumina înserării, există părţi stâncoase care reflectă lumina Soarelui, deci afirmaţia nu este chiar gratuită, gen „fairy tales".

Prima dată am vizitat zona în august 2011, când prietenii ne-au dus cu maşina la Valea Cliţului. Între nodul de cale ferată someşean şi uimitoarea rezervaţie sunt 18,5 km pe şosea. De la o anumită vârstă, este un traseu prea lung pentru a fi parcurs într-o singură zi, dus-întors, cu bicicleta, aşa că ne-am adunat, ne-am înghesuit într-o Dacia Nova călită şi obişnuită cu „hârtoapele Sălajului", apoi am pornit cu vânt din pupa şi „căpitanul" Széll la volan într-una dintre cele mai frumoase aventuri de pe Valea Someşului. De-aia am şi lăsat-o la sfârşit, să fie cireaşa de pe tortul „Techerghelilor sălăjene".

Din Jibou, se trece prin Var, Surduc, până la podul de la Ciocmani, unde pe tabla indicatoare scrie (de cel puţin trei ani de zile) ... Jibou - 18 km (no ho! că-s numai 13!). Peste drum de panoul buclucaş, sub poala pădurii, drumarii au postat o bornă kilometrică unde se indică, mult mai aproape de adevăr, 12 km. Nu treceţi podul, renovat şi acoperit cu bitum în septembrie 2012, ci mergeţi tot înainte vreo 5 km şi un pic, pe lângă peretele stâncos şi abrupt. Şoseaua este asfaltată şi în stare bună.

Drumul urcă, coboară, face o buclă de la capătul căreia se vede în spate podul şi un spaţiu larg în lunca Someşului. De dimineaţă până la prânz, e umbră aici, pe drum, deci este o excursie cât se poate de potrivită pentru zilele cu temperaturi de peste 30 grade Celsius. Se porneşte în zori, când aerul este încă respirabil şi se călătoreşte plăcut până la destinaţie, Valea Umbrelor, care, precum o să vedeţi, este un fel de răcitor natural din piatră masivă. Dar să nu ne grăbim cu povestea.

La capătul buclei, când se iese din pădurice şi se coboară cu două viraje scurte de pe prima terasă în lunca Someşului, apare în dreapta o exploatare abandonată de caolin. Apa a sculptat partea decopertată în forme deosebit de pitoreşti. Ansamblul străluceşte blând şi alb, de parcă solul ar fi fost suflat de pe Luna Plină, pentru a exersa, la umbra unui plop argintiu plantat la marginea drumului, serii domoale de aselenizări. Din păcate, urmele modului de coborâre şi paşii astronauţilor au fost spălate de ploi, lăsând doar iluzia unui spaţiu dintr-o altă galaxie, foarte-foarte îndepărtată.

De aici încolo, abruptul ne însoţeşte nesmintit în dreapta drumului. Uneori alunecă terenul ori se prăbuşesc copaci peste şosea. Am nimerit o zi în care, după un astfel de eveniment nedorit, drumarii încă nu făcuseră curăţenie. Arborii fuseseră tăiaţi şi făcuţi bucăţi, dar solul acoperea în continuare jumătate din panglica asfaltată. Gâtuitura îngreuna traficul. Maşinile treceau cu schimbul, când într-un sens, când într-altul, ca pe podul dintre Someş-Odorhei şi Someş-Guruslău.

Mânaţi de spiritul Aventurii, ne-am bucurat de evenimentul catastrofal ieşit în cale. Ne-am oprit şi am coborât din autoturism ca să studiem îndeaproape impactul accidental dintre forţele naturii şi antroposferă. Buza de pe care s-au prăbuşit arborii şi solul spânzura deasupra noastră ca o lamă ştirbită de ghilotină. Cetăţeano Stâncă, noi nu suntem aristocraţi cu pantalonaşi de mătase, ci strănepoţii spirituali ai celor care au dărâmat Bastilia, au inventat balonul cu aer cald şi cinematograful. Libertate, egalitate, fraternitate! „Allons enfants de la Patrie!"

Peretele retezat dintr-o mişcare, perpendicular, până-n poala luncii, a meritat să fie cercetat. El cuprindea pete verzi de microfloră, dungi portocalii de ocru şi, spre surprinderea noastră, inflorescenţe galben-verzui de sulf. Am testat substanţa cu un chibrit, ea s-a topit şi a ars cu mirosul sufocant al dioxidului de sulf, deci nu există nici un dubiu asupra compoziţiei sale. Am fotografiat şi un bonsai în mediul său natural: un scoruş de munte, numit şi sorb (Sorbus aucuparia). Fructele roşii grupate în ciorchine seamănă cu cele ale călinului, dar frunzele sunt penate, ca ale oţetarului.

Ne-am întors mulţumiţi în maşină. Mulţimea de „descoperiri" făcute nu putea decât să fie preambulul unei aventuri de neuitat!


Trenul: o soluţie alternativă


La Stanii Cliţului şi în Valea Umbrelor se poate ajunge şi cu trenul. Se călătoreşte până în Băbeni, centrul de comună de pe malul drept al Someşului, se coboară în luncă şi se trece apa cu „luntrea".

În gară, a trebuit să cumpăr şi un bilet pentru bicicletă, de fix 5 lei. Biletul de călătorie Jibou-Băbeni costă doar 3,70 lei. Ca să zic aşa, bătrâna Ukraina roşie reprezintă biletul meu de întoarcere, merită să scot banul din buzunar. Biletul de bicicletă se poate cumpăra şi în tren, dar atunci costă 7 lei.

Gara din Băbeni poartă pe tablă vechea denumire: Băbuţeni. Cei care caută traseul pe situl Mersul trenurilor să fie foarte atenţi, destinaţia C.F.R. este Băbuţeni, Sălaj. Pe de altă parte, denumirea maghiară a localităţii este Aranymező, „Câmpul de aur". Petri Mór susţine că toponimul provine de la activitatea de spălare a nisipului pentru a decanta praful aurifer. Comuna a dispus în vechime şi de alte surse de prosperitate. La hotarul dintre secolele XIX şi XX, aici, pe firul apei, se găsea gata să fie trasă în mijlocul râului moara plutitoare „cu o piatră şi o roată" a lui Pintea Găvrilă and Co.

Mare noroc am avut cu localnicii, oameni primitori şi binevoitori. Fără să ne ştim, m-au luat din gară şi m-au condus precum Vergiliu pe Dante printre bolgiile Iadului. Drumul către „luntre" are cam 3 km, merge paralel cu calea ferată, în susul Someşului, apoi se trece peste şine la semafoare şi se ia cap compas biserica din Cliţ, care se vede desluşit. Pe câmp, strălucesc smocurile înalte de „vergi aurite" (Solidago canadensis), probabil de aici mi-a răsărit în minte comparaţia cu „creanga de aur" din „Divina comedie", cu mult înainte ca Dan Brown să se apuce de scris „Inferno". Oricum, în cazul de faţă, creditul pentru referinţa livrescă i se cuvine lui James George Frazer.

Către „luntre", converg două drumuri, unul cu un singur rând de stâlpi şi unul cu două rânduri de stâlpi. Merg pe primul, peste luncă, între lanuri, că-i mai scurt. Celălalt e pietruit, o variantă pentru vremurile mocirloase. Dă-ne Doamne şi-un pic de ploaie, deoarece vara lui 2012 a fost cumplit de uscată, n-a plouat de două luni de zile!

Iată punctul de trecere, podarul este dincolo, pe mal ori în căsuţa construită de săteni pentru el. Ca să-i atrageţi atenţia, bateţi cu o piatră în stâlpul de susţinere a cablului de oţel. „Luntrea" nu este o barcă, ci un bac mai mic, în care încap chiar mai multe biciclete.

Pe luntraş îl cheamă Augustin Rad, este sprinten şi tare în braţe. Din cauza secetei, Someşul e foarte mic şi râul n-are vlagă, de aceea omul a întins încă o frânghie, cu 2,5 metri mai jos. În vremuri fără de ploaie, forţa motrice constă în puterea celor „două mânuri".

Trecerea Someşului între Băbeni (fost Băbuţeni) şi Cliţ a costat 2 lei. N-a trebuit să plătesc separat pentru bicicletă. Cine are maşină oricum vine pe la podul din Ciocmani. În răstimpul dintre traversări, dacă vremea îi permite, podarul din Cliţ stă alături de alţi prieteni undiţari şi prinde peşte. „La luntre" reprezintă un loc feeric pentru cei dornici să prindă în cârlige materia primă pentru cele mai năstruşnice poveşti pescăreşti.


Repere de interes turistic


Ca să ajungeţi de la Someş la biserica din Cliţ, există două căi posibile: pe scurtătură, pieptiş, urcând prin grădini (în buna tradiţie ardelenească, dacă nu se fac stricăciuni sau furtişaguri, este o cale permisă oricui) sau pe drumul pietruit, care vine dinspre „cooperativă" (magazinul sătesc). Am ajuns sus exact la ora când trecea „Săgeata Albastră" de Baia Mare prin Băbeni.

Edificiul i-a păcălit pe mulţi dintre drumeţii care n-au urcat până aici şi s-au mulţumit să-i arunce o privire de la şosea. El are forma şi dimensiunile unei bisericuţe din lemn, însă clădirea este „de zid". Ea a fost orientată corect, cu altarul către răsărit, „către munte". Monografia lui Kádár József despre comitatul Solnoc-Dăbâca nu ne oferă nici un fel de date istorice despre construcţia templului. Pe situl Episcopiei Sălajului, biserica este dată ca o filie a Loznei, iar preot paroh este Vasile Avram (o coincidenţă de nume cu cel al etnografului născut în Lemniu). Pe baza datelor de aici, presupunem că edificiul de piatră a fost ridicat în 1846 şi poartă hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril".

Cercetaţi mormintele preoţeşti din ţintirim. De obicei, aici au fost îngropaţi şi dascălii, şi preotesele, aşa că cimitirul din jurul bisericii constituie prima pagină din istoria unei localităţi. Se cuvine s-o citiţi cu atenţie. De asemenea, reprezintă şi o măsură a grijii faţă de păstrarea valorilor din vechime. Celor deloc interesaţi de asemenea subiecte „vetuste" li se oferă şansa să admire minunata privelişte a Stanilor Cliţului din aval.

Lumea din sat, văzându-ne străini şi interesaţi să aflăm cât mai multe, ne-a spus: „Nu se poate să plecaţi din Cliţ fără să vizitaţi casa unde s-a născut Silvia Tămăşan." Am căutat pe internet şi am găsit câteva din videoclipurile unde apare binecunoscuta interpretă a cântecului popular sălăjan, omagiată în 2011, cu prilejul lansării volumului autobiografic „Născută în zodia cântecului. Amintiri din viaţa artistică" (Editura Eurotip, Baia Mare). Zicea Anamaria Avram: „Silvia Tămăşan s-a impus în această lume, a cântecului popular, prin repertoriul dumneaei, bogat, variat şi autentic, cântat alături de marii artişti ai neamului românesc." Interpreta s-a născut în 21 februarie 1946, şi-a început cariera artistică în 1966, iar după ce s-a căsătorit s-a stabilit în Baia Mare, fără să uite de unde a pornit. Cu prilejul înregistrării unei melodii populare, artista a adus pentru prima oară televiziunea naţională ca să filmeze impresionanta panoramă stâncoasă a Stanilor Cliţului.

Casa părintească se află la ieşirea dinspre Surduc. Este o clădire scundă de piatră, cu pridvorul plin de muşcate şi alte ghivece înflorite. Ferestrele sunt din lemn. Ţigla de pe acoperiş e roşie, semn că a fost recent schimbată. Altminteri, gospodarii au scos mobila din casă şi foiesc prin curte. N-am dorit să le perturbăm activitatea, aşa că am trecut neobservaţi mai departe.

Dincolo de casă, pe cealaltă parte a drumului, începe rezervaţia naturală Stanii Cliţului. Peretele abrupt şlefuit de vânturi şi de ape are o înălţime de peste 200 metri, ceea ce constituie o provocare pentru toţi alpiniştii sosiţi aici. Un gard viu rustic, din trunchiuri de copăcei, apără şoseaua de stâncile prăvălite din înălţimi. Pătrundem printr-o poartă verde şi ne îndreptăm către un monolit imens, cea mai vizibilă parte a unei grădini de piatră, în stilul budismului Zen, în deplina ei naturaleţe. Dacă ar afla de existenţa acestei minunăţii someşene, japonezii şi-ar trage tren de mare viteză până aici. La noi, vin doar cei avizaţi şi autocarele cu elevi pornite să viziteze frumoasa vale a Loznei. Fotografiem tot ce se poate: uriaşa piatră cubică, alaiul de bolovani, pietrele ascunse în umbra pomişorilor şi tufişurilor. Sus, pe partea dinspre Ciocmani, sub o streaşină naturală, se zăreşte un grup de roci mai întunecate decât peretele abruptului, ca o pisică aşezată alene în podul unei case a urieşilor.

Alte forme mi-au fost arătate de echipa de mici exploratori, formată din Emanuel, Ionuţ şi Paul, trei buni cunoscători ai zonei. Ne-am întâlnit la imensul bolovan de pe partea dinspre luncă, ce poartă o inscripţie misterioasă. Seamănă cu glifele săpate în stâncă descoperite de Thor Heyerdahl în Insula Paştelui. Băieţii urmăresc traseul scobiturilor cu degetul arătător: „Nenea, uite, se vede un T şi un L!" În spate, printre tufişuri, se află alţi câţiva dinţi de uriaşi, aflaţi în partea dinspre luncă. În scobitura unui alt megalit, îmi arată un cioc de papagal, cu ochiul viu şi rotund al unui smoc de licheni. Întreg spaţiul rezervaţiei a devenit un teren magic de joacă. O ruină galbenă, ce seamănă cu piciorul Podului lui Traian din Turnu Severin, este folosită ca un fel de tobogan natural. Printre imensele pietre, strălucesc pânzele de păianjen întinse pe tulpinile de iarbă neagră (Calluna vulgaris). În septembrie, ele sunt înflorite şi colorează spaţiul în rozul-violaceu preferat de fete şi fetiţe (nuanţa „pink" a cutiilor pentru păpuşile Barbie).

În peretele abruptului de la Stanii Cliţului, se găseşte şi o pivniţă săpată în stâncă. La intrare, este o portiţă de lemn, dar accesul a fost blocat şi cu un gărduleţ încropit din araci. Un melc rebel s-a instalat comod în zona „proprietate privată". Pe drumul către Ciocmani, am zărit încă două astfel de încăperi utilitare, tăiate în mici caverne naturale, apoi lărgite şi modelate de mâna omului, pentru a fi folosite ca frigidere „ecologice".

Iată cam tot ce merită văzut în antecamera adevăratei atracţii a zonei: „Valea Umbrelor", tainicul canion din miezul muntelui.


Locul unde frunzele nu putrezesc

Denumirea de „Valea Umbrelor", dată părţii superioare a Văii Cliţului, a fost popularizată de cumnatul meu, ziaristul Deák Zoltán, pe vremea când a lucrat la proiectul descoperimsalajul.ro. Împreună cu prietenul său, Călin Pavăl, el a făcut două incursiuni aici, una în vara anului 2004, alta în februarie 2005.
Ea este o formă de relief trecută doar pe unele hărţi, tăinuită pe altele, deşi ar putea constitui o atracţie turistică de prim rang, mai ales pentru cei care cred în existenţa unei supercivilizaţii superioare, distruse în urma unui cataclism tehnologic, în urmă cu zece milenii, din alea cărei rămăşiţe s-a format Egiptul Antic. Am grupat hărţile existente pe categorii, PRO şi CONTRA, într-o pagină dedicată de pe blogul „101 de privelişti ale Muntelui lui Rákóczi", unde vă puteţi convinge de adevărul celor afirmate.

Valea Cliţului se află la intrarea dinspre Surduc în satul Cliţ, chiar în cotitură, pe dreapta. Debutează cu un loc larg şi mlăştinos. Se merge pe un drum forestier până la cabana silvică. Dacă îi cunoaşteţi pe pădurari şi vă deschid, se poate dormi aici, chiar şi iarna (vezi „Cliţ - Umbre în alb" din „Descoperim Sălajul"). Dacă nu, în „parcarea" dinaintea casei, vara se poate întinde un cort.

După ce prietenii noştri şi-au parcat maşina la umbră, am înaintat 2 km „per pedes", ca apostolii. Regiunea e plină de ferigi şi aluni. Deşi le-a trecut vremea, totuşi, pe un vârf de ramură, pitită între frunze, am găsit o alună. Evenimentul a fost fotografiat atât de prietenul Széll Sándor, cât şi de soţia mea, din două puncte diametral opuse.

Ne-am continuat ascensiunea pe firul văii. Am întâlnit adesea pe cursul superior un marcaj forestier, bandă roşie.

Apar primele nişe din peretele stâncos. Arată ca nişte firide în care cândva au fost depuse cândva, poate înainte de Ultima Glaciaţiune, trupurilor unor morţi din rasa atlanţilor. Să ne amintim de stâncile inscripţionate de lângă şosea, situate în dreptul abruptului. La intrarea în defileu, nişele se înmulţesc, se lungesc, se aliniază în paralel pe mai multe nivele. Lumina soarelui trecut de amiază pătrunde cu greu până jos, în fundul văii. Atmosfera este nefirească, apăsătoare, sepulcrală. Parcă ar fi un spaţiu al veşniciei odihne pe care noi, intruşii, îl perturbăm cu nevinovăţie. „Scary Movie la doi paşi de Jibou" - notează Sándor pe blogul său: „SzellPhotography".

Stratul de frunze din toamna trecută a rămas intact. El măsoară pe alocuri şi câte o jumătate de metru grosime, de parcă ceva nevăzut ar împiedica putrezirea resturilor vegetale. Totuşi, ici şi colo, întâlnim ciuperci, unele de mari dimensiuni.

Un chip uman, bărbos, de aproape 1 metru înălţime, ne examinează de pe peretele din partea stângă (pe sensul de urcuş). Mă apropiu ca să mă conving că nu am vedenii. Faţa gardianului rămâne impasibilă. E real, cu trăsăturile uimitor de bine conturate. Cum de nu ştie nimeni de el? Pe net circulă o mulţime de trucaje, unde apar profilurile unor Sfincşi carpatini, „surprinşi" în diferite cotloane izolate ale ţării, în vreme ce aici se află unul adevărat, probabil vechi de milenii, cu desăvârşire necunoscut. Şi nimănui nu-i pasă.

Cercetăm o valea laterală, care are la intrare o stâncă în formă de cap de pisică. Privită din acest unghi, din aval. Din cealaltă parte, ea este un profil uman, faţă în faţă cu o hârcă (un craniu) îngropată în sol. Prietenii noştri au fotografiat alte stânci ciudate, printre care una în formă de câine. De fapt, când am început urcuşul, mi-am făcut un toiag dintr-o botă de alun, deoarece la sosire am auzit nişte lătrături. Fiecare ramură secundară a Văii Cliţului ne rezervă surprize. Într-un alt loc, un „liliac" (vampir) atârnă cu capul în jos: e doar un smoc de ierburi uscate. Fotografiez o nişă cu peretele încrustat de filigrane de ocru (oxid de fier galben-brun). Nu sunt desene rupestre, făcute de mâna omului, dar arată nemaipomenit. Soţia surprinde un păianjen cu catalige imens, de 10 cm diametru. Aruncat pe mijlocul potecii, lângă o ciupercuţă filiformă şi elastică, descoperim „Piatra lui Greuceanu": singurul bolovan alb, cristalin, zărit în regiune.

Am înaintat mai mult de o oră, prin matca tăiată de la Răsărit la Apus între pereţii verticali: un culoar de doar câţiva metri lăţime, uneori nici atât. Doamne păzeşte de o viitură! Uneori, şi seceta foloseşte la ceva. În „Valea celor cinci beţe", Sándor a făcut ultimele fotografii cu „supertunul" japonez Fuji, apoi a rămas în pană de curent. Şi-a scos smartphone-ul din buzunar ca să continue înregistrarea, dar are probleme în continuare. E şi locul unde aparatul meu a început să clipească roşu, „low battery", dar apoi şi-a revenit, după ce am plecat de acolo. Acumulatoarele, pregătite „de cu seară", adică proaspăt încărcate acasă, ni s-au descărcat mult mai repede decât am fi bănuit. De altfel, în „Descoperim Sălajul", Deák Zoltán povesteşte că în Valea Umbrelor există o zonă care nu poate fi „trasă în poză" nicicum. Iată un fenomen fizic repetabil, comensurabil, ca şi ciupitura celor care se trezesc peste noapte califi în palatul lui Harun Al-Rashid.

Ajungem la cotitura unde se află celebrele „nişe extraterestre", care atrag atenţia tuturor turiştilor din zonă. Faceţi o căutare după „Valea Clitului" (scris cu „t", nu cu „ţ" şi între ghilimele) pe Google Images şi le veţi vedea într-o sumedenie de pagini web, în diferite anotimpuri şi momente ale zilei.

Defileul continuă către Marele Amfiteatru, un abri imens cu o movilă conică în centru, dar noi hotărâm să ne oprim aici şi să revenim altă dată, când vom veni mai de dimineaţă. În ciuda temperaturilor toride din oraş, aici e răcoare, iar în aer se simte mirosul caracteristic de stâncă umedă. Valea Umbrelor este un defileu cu multe ramificaţii, imposibil de explorat într-o singură zi.

După postarea fotografiilor pe internet, un comentator ne-a mustrat pentru că am dezvăluit şi am indicat locaţia acestui spaţiu parcă desprins din „Dosarele X", mai ciudat decât Pădurea Baciului de lângă Cluj. Citez: „Ar fi bine de luat, de către autorităţile de profil, măsuri de protecţie, astfel ca afluenţa turiştilor să nu o deterioreze." L-am liniştit, locul este foarte izolat prin situare, iar indiciile arată că Valea Umbrelor ştie să se protejeze singură. Înainte de defileu, am găsit nişte urme de cauciucuri, probabil de la moto-ATV-ul unor puştani. Pământul era răscolit şi frământat, dar nu de râturile unor mistreţi uriaşi, ci de bocancii celor care au încercat să-şi desprindă vehiculul din mocirlă. După ce am examinat locul cu atenţie, ne-am aruncat nişte priviri de oameni lămuriţi: oare au rămas şi ei fără curent in acumulator?

Valea Umbrelor pare să fie o zonă care-şi alege atent oaspeţii.



Publicată în:
Caiete Silvane nr.106 / noiembrie 2013

La Dumbrăviţa

(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 4)

(c) 2013 Györfi-Deák György



De când primăria jibouană a asfaltat drumul din Rona până în capătul satului, la cimitir, Muntele lui Rákóczi (Piscuiul) a devenit un obiectiv turistic foarte accesibil. Treceţi dincolo de intersecţia vegheată de răstignirea din lemn pictat, ridicată de învăţătorul Aurel Inceu. Din locul unde se termină panglica de asfalt, rămâne de parcurs doar un sfert de oră în ritm tineresc (o jumătate de ceas pentru pensionari) până în vârful piramidei de la capătul prelungului contrafort colinar atât de vizibil pe harta României: marele cot al Someşului. Acolo, sus, la aproape 420 m altitudine, vă puteţi pune un bicorn pe cap şi vârî mâna dreaptă sub surtuc, în dreptul inimii, ca să spuneţi oştirii franceze: „Soldaţi, de la această înălţime 50 de milioane de ani vă privesc cu admiraţie!” De unde vă faceţi rost de armata respectivă, vă priveşte, numai să nu calce iarba ronenilor, că le lăsaţi vacile fără fân şi copilaşii fără lapte!

Desigur, au fost vremuri când urcuşul nu mergea... „ca pe roate”. Odinioară, dar nu prea demult, până să se ridice frumosul pod metalic modelat după „Golden Gate”, pe vremea când între Jibou şi satul lui Samson Pop, zis Corela, exista doar un drum pietruit plin de gropi şi o punte pietonală, lumea venea alene prin luncă, cu ceva de-ale gurii, o sticlă de apă şi o pătură în rucsac. Alţii se hurducau cu căruţa, cu tractorul, cu remorca ori cu autoturismul până pe malul Someşului, unde-i aşteptau un bac şi un podar, spre bucuria pruncilor noştri şi a tuturor celorlalţi elevi porniţi în drumeţie. Conform L.P.U. (Legii Porcăriei Universale), „podul plutitor” se afla întotdeauna pe celălalt mal, aşa că era un pic de aşteptat până când plutaşul desprindea ambarcaţiunea de mal, trăgea manivela din spate, o elibera pe cea de la prora, astfel încât bacul să se pună câş faţă de cablul întins ca o strună de contrabas şi Someşul să împingă vasul înainte, într-un minunat exemplu de compunere a forţelor. Traversarea dura cam două-trei minute. Lungi şi frumoase. Întâi vedeai clopul podarului, apoi începea să i se desluşească barba, iar când i se zărea şi culoarea ochilor, era semn că au rămas doar câteva clipe până să arunce puntea pe mal. Acum, te sui în maşină în centrul oraşului, tropoteşti cu o sută de cai putere pe pod şi peste nici zece minute cobori la poalele frumosului punct de belvedere.

Privind dinspre răsărit, locuitorii din Turbuţa îl numesc „Ţugluiul Turbuţâi”. Deşi biserica de lemn din Var se află adânc retrasă într-o vale lăturalnică, vârful dealului se distinge clar când privitorul stă lângă latura apuseană a edificiului religios, aşa că, mânat de curiozitate, am efectuat un sondaj-fulger printre localnici. Nu ştiu de ce: din cauza faptului că mulţi dintre ei lucrează la intreprinderile din Jibou ori pentru că Turbuţa se află pe celălalt mal al Someşului, râu mare, cândva dificil de trecut, vărenii îi spun tot Piscuiul Ronei.

Am căutat formaţiunea de relief şi pe hărţile iosefine, întocmite în jurul anului 1780, la porunca împăratului Iosif al II-lea de Habsburg-Lothringen (1765-1790), fiul Mariei Tereza. Spre veselia tuturor, aici apare trecut ca „Piscu Turbutza”. De altfel, Valea Firizei (ungureşte: Fürész-patak) nu este amintită ca Pârâul Sărat, ci cu numele de Valea Popii, iar anul şi locul bătăliei din 11 noiembrie 1705 sunt date greşit: 1706 (!?!) şi în partea nordică a Jiboului, înspre Someş-Odorhei. Apare o intersecţie de drumuri foarte asemănătoare „Deltei”, triunghiul de cale ferată care a servit după 1890 la întoarcerea şi mutarea locomotivelor cu aburi de la capetele garniturilor de vagoane. Jiboul nu cuprindea decât câteva zeci de case (51, dacă am numărat bine) şi o singură biserică (cea reformată), fără conturul patrulaterului format de Castelul Wesselényi (normal, tocmai începuse construcţia lui, terminată în 1810).

În vârful Piscuiului, se află o cruce albă, sudată din ţeavă de 20 cm diametru, înaltă de 11 metri. Se zice că ar cântări în jur de o tonă. Se numeşte „Crucea lui Ivănescu”, după numele monografistului şi profesorului de istorie de la Liceul „Ion Agârbiceanu”. Ea a fost făcută la Întreprinderea Miniera Jibou, de către familia inginerului Sabău. Adusă şi trecută peste râu, construcţia a zăcut pe malul Someşului mai mult de o lună până să fie transportată sus. Iniţial, au încercat s-o mişte cu braţele. N-a mers nici măcar un milimetru. Ar fi putut s-o tragă cu câteva perechi de boi, dar ar fi ajuns numai găuri şi scrijelituri. În cele din urmă, l-au chemat pe Eugen (Jenő) Péter, a cărui tractor puternic a purtat crucea până în vârf.

Postamentul îşi are şi el povestea lui. Construcţia a început încă în timpul anului şcolar. Materialele au fost cărate de către elevii de la liceul din Jibou, care au făcut sute de drumuri din albie până sus. Apa a fost adusă cu sticlele, pietrişul cu pungile şi ghiozdanele. Se povesteşte că ori de câte ori se adunau tinerii, dintr-odată se îndeseau norii şi pornea câte o ploaie torenţială. Prima dată, să fi fost din întâmplare; a doua oară, e semn de confirmare; de-acolo-n veci, se respectă regula în continuare. Când sătenii din Rona vedeau că elevii se adună pe mal ca să se îndrepte spre Piscui, lăsau totul baltă în gospodărie şi fugeau cu furcile să adune fânul cosit, că nu-i rost de uscat, imediat începe răpăiala. Au fost şi alte peripeţii, ca-n ţara Meşterului Manole. Chiar şi-acolo, la picioarele crucii, s-au îmbulzit tâlharii: când să demareze lucrările, s-a constatat că au dispărut mai mulţi saci de ciment. Până la urmă, s-a isprăvit şcoala, dar nici vorbă ca să fie terminat monumentul. Nici un bai, în toamna anului 1994, tot ceea ce rămăsese de făcut a fost rezolvat de elevii corigenţi la istorie.

Profesorul Ion Ivănescu s-a născut în Buşteni, staţiunea montană de sub abruptul Caraimanului, munte în vârful căruia, la 2.384 m înălţime, s-a construit impresionanta „Cruce a eroilor ceferişti”. Se zice că imaginea ei i-a apărut în vis reginei Maria, care a iniţiat lucrările de ridicare în 1926. Când tânărul dascăl a sosit adus de trenul de noapte în Jibou (21 august 1960, orele 8:20), silueta imensă a dealului brăzdat de dunga gălbuie a „gresiilor de Rákóczi” i-a adus aminte de ţinuturile natale. În lume, Piscuiul este cunoscut ca o importantă rezervaţie geologică, o pagină deschisă către trecutul Terrei, unde se poate urmări cu uşurinţă succesiunea sedimentelor marine depuse după dispariţia dinozaurilor. Acolo unde cândva era un fund de mare, acum pasc oile. Apa s-a evaporat, sarea s-a adunat sub sol, de unde iese dizolvată în izvorul sulfuros aflat nu prea departe, la Băile Jibou.

În jurul Piscuiului, pământul e plin cu mici discuri lenticulare, de 1-3 cm diametru, numiţi „banii lui Rákóczi”. În 11 noiembrie 1705, principele transilvănean a urcat panta dinspre Turbuţa, gonind călare din Surduc, ca să examineze câmpul de luptă dintre „lobonţii” catolici din oastea imperială austriacă şi armata „curuţilor” protestanţi (ca o ironie a istoriei, cuvântul provine din latinescul: „cruciatus”, „soldat al crucii”, semn la care reformaţii au renunţat), sprijinită de haiducii lui Pintea. Legenda zice că domnitorul ar fi fost zărit şi luat în urmărire de cătane, drept care a aruncat toţi banii pe care-i avea la el. Soldaţii, lacomi, au coborât din şa ca să adune galbenii, dar ei s-au preschimbat în piatră. De fapt, „bănuţii” căpătaseră această formă pe vremea Mării Tethys, cu 50 milioane de ani în urmă, când trăiau în chip de nummuliţi, foraminifere fosile din care poveştile populare „au bătut monedă” cu efigia prinţului mustăcios.

Am căutat foarte mult timp episodul respectiv în memoriile lui Rákóczi, în zadar. Se pare că, pe vremea Tratatului de la Varşovia, a existat un pact între ţările comuniste vecine şi prietene, conform căruia erau trecute sub tăcere evenimentele istorice petrecute pe teritorii aflate în afara graniţelor proprii, altfel nu-mi explic lipsa capitolului respectiv din toate „selecţiunile” postbelice apărute în Ungaria. Ştia Orwell ce spune în momentul când a creat Ministerul Adevărului în celebra distopie „1984”, o instituţie menită să elimine din documente tot ceea ce nu se potrivea cu viziunea Partidului Unic. Noroc cu internetul şi cu Biblioteca Congresului S.U.A., de unde provine copia necenzurată a ediţiei din 1872, îngrijită de Thaly Kálmán, lucrare pe care o recomand celor dornici să afle varianta celui direct implicat în evenimente.

Dacă excursionistul, ajuns în locul unde principele Rákóczi a văzut larga panoramă a propriului dezastru militar, se va uita în stânga, va vedea dincolo de Someş marea stâncă alintată ca „Pietricica Varului”, satul Var, răchitele de pe firul râului Almaş (graniţa tradiţională dintre Ţara Silvaniei şi Ardeal), satul Tihău, Surducul romancierului Jósika şi al poetului Viorel Mureşan. Dacă va privi în dreapta, va vedea linia verde a pârâului Agrij, dealul Cigleanului, depoul C.F.R., întreg oraşul Jibou, turlele bisericilor din Someş-Odorhei şi Inău, iar pe acest mal cele ale edificiilor similare din Rona, Husia şi Someş-Guruslău.

Pe creastă în jos, către Nord, se poate continua excursia către „peştera” de la Dumbrăviţa, aflată la marginea gorunişului de deasupra Turbuţei. Se coboară până se întâlneşte drumul de care dinspre Rona, apoi se coboară mai departe, către căuşul pietros, sterp, unde se găsesc mii de cochilii pietrificate ale melcilor marini şi valvele unite în formă de inimioară ale speciilor de Cardium. Privind pânzele lui Illés Árpád, misticul şi poetul Weöres Sándor a scris o „Paleoontologică” ce se potriveşte de minune aici: „Fosile./ Au dispărut demult, prin moarte supravieţuiesc./ Rămân tinere, pentru că au un car de ani vechime./ Terestre sunt, căci au fost fiinţe marine./ Închise-n sine, ne privesc.”

Când veţi termina de admirat moluştele de odinioară, continuaţi să mergeţi mai departe, până când încep să se vadă „vizuinile de vulpe”, o salbă de cotloane, dintre care cea mai mare a fost lărgită şi transformată într-o cavernă artificială cu trei camere. De aici, s-a extras vreme îndelungată piatra gălbuie folosită pentru aşezarea fundaţiilor din sat, la construcţia gardurilor, pentru pavarea grajdurilor, la zidirea pivniţelor. Gospodarii ar fi putut aduce mult mai lesne căruţe întregi de pietroace şi bolovani din albia Someşului, însă au preferat le excaveze, să le taie şi să le care de aici, datorită calităţii deosebite a materialului. Bineînţeles, ca urmare a zecilor de excursii şcolare intreprinse în ultimii ani, pereţii „peşterii” sunt plini de inscripţii scrijelite cu briceagul, trasate cu cărbunii sau scrise cu marchere rezistente la apă. Să ne aducem aminte de aventura de la Piatra Pintii, ţinta turistică aflată între Dumbrava Gâlgăului şi Borza. Dacă n-ar fi scris „C-L-A-U-D-I-U” pe ea cu litere de-o palmă, cum am fi recunoscut-o?

Din vârful Piscuiului până aici, drumul a durat cam 30-45 de minute, în funcţie de răstimpul petrecut cu colectarea fosilelor. Dumbrăviţa, păduricea de goruni tineri, se află deasupra grotei tăiate de localnici. Drumul de care, cu cele două făgaşe adânc tăiate în sol, continuă să coboare până în Turbuţa, unde se poate vizita frumoasa biserică de lemn şi coborî către Pietricica Varului. Someşul se trece uşor, fie cu bacul (încă funcţional), fie pe puntea pietonală întinsă între patru piloni de beton. De aici, rămân doar trei kilometri până în Jibou, iar până la gară cu unul mai puţin. Traseul Jibou-Rona-Piscui-Dumbrăviţa-Turbuţa-Jibou durează vreo cinci ore, aşa că poate fi străbătut între trenul de dimineaţă şi prima cursă de după prânz. Pentru ai mei, el reprezintă o bucurie de care ne străduim să avem parte în fiecare an.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.105 / octombrie 2013

Sărăcia banului

 (c) 2013 Györfi-Deák György


     „Banul găsit” înseamnă, de obicei, „ban nemuncit”. Omul cinstit, dacă găsește un portmoneu pierdut sau un plic doldora de bancnote, îl duce imediat la poliție, altfel ar putea să fie acuzat de hoție. Dar „banul găsit e ban vrăjit”, precum a notat și Vasile Alecsandri în subsolul baladei „Codreanu”. Mentalitatea populară susține că ar trebui să ne bucurăm la vederea fiecărei monede scăpate jos de altcineva, deoarece ea poate deveni sâmburele magic al unei viitoare averi incomensurabile. Se zice că: „ban la ban trage”, de aceea superstițioșii consideră paraua găsită în praful drumului drept un magnet fermecat în jurul căruia se vor aduna din ce în ce mai mulți bani.

     În Jibou se practică obiceiul ca moneda găsită să fie introdusă în buzunar și frecată discret de zona pubiană, în vreme ce găsitorul mormăie formula: „să vină și tat-tu, și mă-ta după tine”, cu speranța că în același buzunar se vor înghesui ulterior bancnotele cu portretele lui Caragiale, Blaga și Eminescu. Obiceiul l-am găsit amintit și în cartea lui Ráth-Végh István, „Două milenii de superstiții”, însă cu referire la bănuții noi, strălucitori, tocmai puși în circulație de Monetăria Statului. Tot acolo, este amintit obiceiul de a se pune câteva monede în apa în care i se face prima băiță bebelușului, ca apoi să nu ducă lipsă de ei toată viața.

     Dar nu toată lumea se învârte atât de aprigă în jurul banilor găsiți. În 11 martie 2011, un val uriaș provocat de un cutremur a măturat coasta Japoniei. Apa a dărâmat case și a pătruns în altele, unde a lăsat ba o servietă burdușită cu bancnote, ba un portmoneu bine umflat. Localnicii, oamenii recunoscuți pentru cinstea lor, le-au predat la cel mai apropiat post. Dintre ruine, s-au recuperat sume de ordinul zecilor de milioane de dolari, care au fost înapoiate păgubașilor. Unii au pus sub semnul îndoielii corectitudinea japonezilor. Un american, profesorul Mark West de la Facultatea de Drept din Michigan, a făcut un experiment în 2003. El „a pierdut” pe străzile din Tokyo și din New York 20 de portofele cu 20 de dolari (sau echivalentul în yeni). În marele oraș american, au fost recuperate doar șase cu toți banii înăuntru și două portofele goale. În capitala niponă, 17 au fost predate, fără nici un gologan lipsă. Și nu știu să fi domnit vreun Țepeș Vodă în Țara Soarelui Răsare.

     Japonezilor le place că creeze obiecte decorative prin împăturirea hârtiei, artă numită „origami”. Pentru că în multe state din lume banii se tipăresc pe hârtie, sub influența spiritualității nipone a apărut o ramură exotică, „moneygami”, unde materia de bază pentru împăturituri sunt bancnotele de hârtie. Pe coperta unui manual de specialitate scrie: „Astfel banii Dumneavoastră vor dobândi mai multă valoare”. Desigur, un inel decorat cu o inimioară, împăturit dintr-o hârtie de o mie de dolari valorează ceva mai mult decât o verighetă decorată cu trei diamante artificiale, dar din bani se poate modela orice, de la un scaun de toaletă (cu capac și bazin de apă!) până la Statuia Libertății.

     Când Sfântul Francisc din Assisi a renunțat la toate bunurile lumești, s-a lepădat în primul rând de bani și a cerut în repetate rânduri fraților minori să se ferească de ei ca de diavol. Episodul, petrecut cândva în biserica Sfânta Maria a Îngerilor din Porziuncola, este relatat atât în „Memorialul întru dorința sufletului” (Vita secunda), cât și în „Compilația de la Assisi”, „Oglinda desăvârșirii” și „Anonimul perugian”. Un credincios a așezat lângă cruce o sumă de bani, ca dar pentru biserică. După ce persoana respectivă a ieșit din Casa Domnului, un frate i-a luat și i-a mutat pe pervazul unei ferestre. Sfântul Francisc l-a învinovățit și l-a mustrat cu asprime, deoarece atât Regula neconfirmată, cât și Regula confirmată interzic franciscanilor să primească bani, „în afară de cazul unor nevoi vădite ale fraților bolnavi”. Drept pedeapsă, vinovatul a trebuit să apuce cu gura una dintre monede și s-o vâre într-o balegă de măgar. „Toți cei care au văzut și au auzit au fost cuprinși de o nespusă teamă”.


     Toma de Celano ne povestește în „Vita secunda” că doi frați minori au zărit strălucind o monedă pe drum. Unul a râs și a întrebat: „Ce să facem cu balega asta?” În apropiere era o leprozerie, așa că tovarășul lui a propus s-o ofere ca răsplată celor care îi îngrijeau pe bolnavi. Dar primul frate l-a împiedicat să se atingă de ea, spunându-i să nu se lase înșelat și i-a amintit de litera Regulii neconfirmate: „Și dacă am găsi bani undeva, să nu le acordăm mai multă atenție decât prafului pe care îl călcăm”. Degeaba, încăpățânatul n-a ținut seama de avertisment. Neglijând Regula, s-a aplecat și a ridicat banul. Pedeapsa divină l-a lovit instantaneu: a amuțit dintr-odată, au început să-i clănțăne dinții și n-a fost în stare să scoată nici un cuvânt. „În sfârșit, aruncând departe duhoarea aceea dezgustătoare, buzele sale necurate s-au curățat în apele penitenței și s-au deschis pentru laude”.

     Interdicția atingerii și aversiunea franciscanilor față de bani a devenit binecunoscută în istorie și, uneori, a fost percepută de laici ca o ciudățenie. Alții au profitat de ea, fără ca acest lucru să le facă cinste. Baronul Wesselényi Miklós, tatăl tânărului liberal din grupul statuar zălăuan, era de confesiune protestantă, dar a fost obligat de curtea imperială austriacă să ofere găzduire unui capelan catolic. Cel trimis a fost fratele minorit Komáromi Dávid (David din Komarno). El a sosit în septembrie 1781. Căpățânosul magnat nu l-a primit pe părinte la castel, ci a dispus să fie găzduit într-o casă țărănească din sat, desconsiderare deloc deranjantă pentru un franciscan obișnuit să doarmă pe un prici cu o pernă umplută cu paie sub cap. Mișelia a fost alta. Deși obiceiul locului cerea ca preotului să i se asigure bucatele în natură (făină, vin, ouă, slănină, sare), Wesselényi-senior a ordonat să nu i se dea nimic călugărului, ci să i se aloce o sumă de bani pentru hrană și încălzire. Iată un fel foarte subtil și neobișnuit de hărțuire pentru a-l determina pe capelan să părăsească repede Jiboul.

     În 1970, anul marilor inundații din vremea comuniștilor, a venit Pater Angi Csaba OFM, care l-a slujit pe Domnul și a păstorit comunitatea locală până când s-a stins din viață (6 octombrie 1974). Conform „Lexiconului catolic”, a fost un om școlit și statornic în credință. S-a născut în 1 decembrie 1917. A studiat la gimnaziul din Cluj. A cerut să fie acceptat în Ordinul Fraților Minori în 29 august 1934, la Mediaș. A studiat filologia în Șumuleu-Ciuc, teologia în Hunedoara și a fost sfințit ca preot în 29 iunie 1941, la Alba Iulia. A predat diferite materii (inclusiv matematică și fizică) în mai multe școli confesionale și a slujit în mai multe parohii. În 1951, a fost arestat și trimis cu alți 20 de tovarăși la Radna. Mi s-a povestit că Securitatea l-a acuzat că ar fi falsificat bani! Cunoscând spiritualitatea franciscană (Sfântul Francisc: „nu trebuie să atribuim monedelor și banilor o valoare mai mare decât a pietrelor”), nu putem decât să ne minunăm de rea-voința și neștiința torționarilor. Bineînțeles, învinuirea s-a dovedit a fi falsă. În 1952, părintele a fost eliberat și i s-a stabilit domiciliul forțat în Dej. În 1961 a fost arestat din nou, pentru că a continuat să le predea catehismul tinerilor și a fost condamnat la 7 ani de închisoare. A scăpat ca urmare a grațierii colective din 1964 și a slujit în Sălard, județul Bihor, de unde s-a mutat în Jibou. Se povestește că a murit pe când ieșea din biserică. A fost înmormântat în Cluj.

     Unul dintre cele trei noduri de pe cingol, funia care încinge rasa franciscană, reprezintă jurământul de a trăi în sărăcie (celelalte două semnifică ascultarea și castitatea). Unul dintre idealurile feminine minorite este domnița Sărăcie (Domina Paupertate), regina tuturor virtuților, care prețuiește „oamenii devotați lui Dumnezeu, plăcuți îngerilor, amabili cu oamenii, aspri cu ei înșiși, milostivi față de ceilalți, pioși în comportament, modești în felul lor de a fi, cu chipul vesel, austeri în inimă, smeriți în prosperitate, curajoși în încercări, sobri la masă, foarte modești în îmbrăcăminte, care dorm puțin, rușinoși, temători, bogați în strălucirea fiecărei lucrări bune”.

     Tocmai datorită faptului că au luat atât de în serios promisiunea de a trăi voluntar fără posesiuni materiale, franciscanii s-au trezit că lumea îi podidește cu donații. Austeritatea vieții și truda neîncetată din zori până-n amurg a pricinuit „stânjeneala bogăției”, problema de a utiliza eficace o avuție la care renunțaseră prin făgăduința făcută la admiterea în ordin. Soluțiile adoptate constituie subiectul studiului „Sfânta economie” de Luigino Bruni și Alessandra Smerilli (Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, București, 2010).

     Cuvântul cheie este „fraternitate”, folosit cu blândețea sufletului temător de Dumnezeu, fără amenințarea ghilotinei. „Franciscanii au avut această intuiție: «atâta timp cât există un sărac - sărac nu din alegere, ci pentru că îndură sărăcia - orașul nu poate fi fratern». Acest concept va deveni apoi o temă fundamentală a Iluminismului napolitan din secolul al XVIII-lea; se va spune, de fapt, că fericirea este publică, pentru că ori suntem cu toții fericiți, ori nimeni nu e fericit”.

     Economistul Stefano Zamagni de la Universitatea din Bologna, prefațatorul lucrării, explică: „Dacă se caută un debușeu pentru surplusul generat în procesul productiv, îndepărtând astfel bogăția care stânjenește, trebuie procedat în așa fel încât toți oamenii să poată participa - cel puțin tendențial - la activitatea economică. Și astfel se naște piața ca spațiu de includere a tuturor”.

     Fraternizarea implicită din binecunoscutul episod al îmblânzirii lupului din Gubbio determină o dublă schimbare de mentalitate, o „pocăire” bipartită, atât din partea fiarei cât și a cetățenilor:

     „Îi spune Sfântul Francisc lupului din Gubbio: «Ești rău când sfâșii ce găsești în calea ta, dar sunt sigur că o faci pentru că ți-e foame». Le va spune apoi locuitorilor din ținutul Umbriei: «Convertiți-vă și potoliți foamea lupului». Asta pentru a arăta că o convertire este reală atunci când schimbă percepția noastră asupra lucrurilor și asupra celorlalți, determinându-ne astfel să ne schimbăm comportamentul”.

     Sărăcia nu constituie întotdeauna un blestem, ci poate reprezenta o cale către fericire. A dori să nu ai înseamnă renunțarea benevolă la tot ce este suplimentar, fără de folos, la acumularea continuă provocată de viciul lăcomiei. Pe de altă parte, foamea lupului, mizeria poporului strică frumusețea pauperității. Universitarii italieni îl citează pe economistul iranian Majid Rahnema, autorul lucrării „Quand la misere chasse la pauverte” (Când mizeria izgonește sărăcia), unul dintre experții angajați de O.N.U., care distinge cinci forme de sărăcie:

     „[1] sărăcia aleasă de mama și de bunicul meu, adepți ai sufismului, după modelul marilor săraci ai misticii persane; [2] sărăcia aleasă de unii săraci din cartierul în care mi-am petrecut primii doisprezece ani ai vieții; [3] aceea a oamenilor care trăiesc într-o lume în curs de modernizare, cu resurse insuficiente pentru a ține pasul cu cursa pentru satisfacerea nevoilor create de societate; [4] cea legată de insuportabilele privațiuni suferite de o mulțime de ființe omenești reduse la forme umilitoare de mizerie; [5] în sfârșit, sărăcia reprezentată de mizeria morală a claselor avute și a unor medii sociale peste care am dat în decursul carierei mele profesionale”.

     Cine n-are resursele necesare să-și hrănească și să-și îngrijească pruncii nu poate să trăiască „o viață sobră și generoasă”. „Pentru omul cu burta goală, mâncarea devine Dumnezeu” - ne atenționează Mahatma Gandhi. Tocmai de aceea, revolta populară din decembrie 1989 n-a adus roadele așteptate. Oamenii i-au ales ca lideri pe cei care au umplut alimentările cu produsele date pe cartelă în vremea dictaturii comuniste. „Când omul se află într-o astfel de situație, el devine cu ușurință robul celui care îi promite acea hrană”.

     Există și stări mai rele decât sclavia indusă de „bunăvoința interesată” a clasei conducătoare. Recent, presa a dezvăluit una dintre laturile întunecate ale Jiboului: mizeria provocată și întreținută de cămătari în colonia Cărămidarilor. Locuitorii de aici trăiesc de pe o zi pe alta, deoarece adesea singura lor sursă sigură de venit este alocația pentru copii. Când li s-au terminat banii, ei s-au împrumutat de la niște „binevoitori”, care ulterior le-au cerut o dobândă peste măsură de mare. Ca să fie siguri că-și recuperează banii, infractorii au confiscat actele de identitate ale victimelor și s-au dus direct la oficiul poștal ca să ridice ajutorul de stat destinat creșterii și educării copiilor.

     În cartea lor, Bruni și Smerilli dedică un întreg capitol „Dezbaterii asupra cametei și a dobânzii”, un fenomen care a întunecat Evul Mediu prin exploatarea nemiloasă și sărăcirea populației. Franciscanii au găsit o soluție de lungă durată: „Muntele de pietate” (Mons pietatis), o bancă populară care oferea credite accesibile, fără acte de identitate, la o dobândă de doar câteva procente (față de 30-40% cerută de băncile comerciale din epocă), garantată printr-un gaj de dublul valorii solicitate. Garanția era recuperată integral la înapoierea datoriei.

     Sistemul a supraviețuit până în zilele noastre, sub forma caselor de amanet. Uneori, precum în romanul „Fereastra de sus” al lui Raymond Chandler, oamenii au recurs la ele nu numai pentru a împrumuta o sumă, ci și pentru a depozita temporar niște obiecte, obicei care a creat probleme încă de la început. La începutul primăverii, italienii se îmbulzeau să-și depună ca gaj paltoanele și plăpumile. Imaginați-vă ce s-ar întâmpla dacă în martie toți șoferii ar merge să-și amaneteze anvelopele de iarnă ca să scape de grija unui spațiu de depozitare!

     „Munții de pietate” au fost gândiți ca o soluție de combatere a mizeriei, principalul motiv al decăderii umane. Unul dintre primele instituții de acest tip s-a înființat în 1462 la Perugia, sub coordonarea a patru figuri franciscane importante: Bernardin din Siena, Giacomo della Marca, Michele Carcano și Fortunato Coppoli. Dintre frații care le-au continuat truda, în ciuda opoziției manifestate de cămătari, merită menționați Marc de Montegallo și Bernardin din Feltre.

     Iată deci că, în mod paradoxal, primele bănci populare au fost fondate de un ordin călugăresc cerșetor, trăitor printre nevoiași, care a recurs la ajutorul oamenilor ca să-i sprijine pe cei defavorizați, „leproșii” comunității. De ce? Pentru a asigura tuturor fraților, laici sau monahi, binecuvântarea Domniței Sărăcia. Prin crearea și susținerea unei frății vii, grijile cotidiene pot fi rezolvate sau ținute în frâu, oferind răgazul necesar pentru apropierea de Dumnezeu. Pacea și binele comunității reprezintă realizări spirituale și împliniri sufletești ce nu pot fi dobândite cu bani.

     Sfântul Francisc le spunea celor trimiși să săvârșească lucrarea Domnului: „Trebuie să simțiți mai mare bucurie cerșind, decât dacă un om pentru un ban v-ar da în schimb o sută de dinari, deoarece tuturor celor cărora le cereți de pomană le oferiți în schimb iubirea lui Dumnezeu, spunând: «Din iubire față de Domnul Dumnezeu, faceți-vă pomană cu noi!» Și față de această iubire cerul și pământul sunt nimic”.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.105 / octombrie 2013