Ce n-a văzut Parisul...

(c) 2013 - Györfi-Deák György


Vespasian Dragu, învăţătorul clasei a III-a C, făcu ochii mari când Gigel Precupeţeanu, băiatul fochistului de la băi, intră în sală cu ditamai bâzdâgania în braţe. Era un copil slăbănog şi neastâmpărat, cu tenişi chinezeşti în picioare şi ghiozdanul atârnat de un singur umăr, îmbrăcat cu un paltonaş moştenit de la una dintre surorile mai mari. Pe cap purta, tras şmecher pe ochi, un fes mare cât turbanul lui Baiazid Yildirim, cu pompon multicolor, tricotat de bunică-sa. Era al treilea dintre cei cinci fraţi născuţi de Lucreţia Papor, bucătăreasa de la cantina liceului.

Dascălul îşi determinase şcolarii să participe la târgul caritabil „Din inimă pentru inimă”, destinat adunării de fonduri pentru copiii cardiaci a căror singură salvare ar fi fost o operaţie efectuată de echipa unui domn profesor universitar într-o clinică specializată din străinătate - soluţie extremă, foarte costisitoare, peste posibilităţile majorităţii părinţilor. Micuţii au înţeles doar că alţi pruncuţi au nevoie de ajutorul lor. S-au apucat să confecţioneze cu mult entuziasm mici obiecte pe care urmau să le expună spre vânzare pe tarabele instalate în parcarea unui supermagazin: solniţe traforate din placaj, brăţări ale prieteniei ţesute în doi, cerceluşi din mărgele, flori de hârtie, preşuri din pănuşe de porumb, sticle îmbrăcate în paie, coşuleţe de nuiele - fiecare după câtă pricepere avea. În general, dovediseră bun gust.

Însă Gigel adusese ceva nemaivăzut. În orice caz, ceva ce nu văzuse vreodată Parisul, nici măcar în coşmarurile lui Tristan Tzara. Năzdrăvanul clasei încropise din carton ondulat un fel de copie suprarealistă, redusă la scară, a Turnului Eiffel. Dacă André Breton ar fi zărit-o, i-ar fi decupat umbra proiectată pe carourile ruginite ale unui gard cu ochiuri de sârmă ca s-o pună pe coperta revistei „Révolution surréaliste”. Ineditul „viespar” avea patru laturi boltite în patru feluri - patru picioare şi un ţugui. În vârf, cu nevinovăţie, micul artist înfipsese un cocoş de vânt decupat din hârtie, pe care una din surori, probabil Henrieta, scrisese cu o cariocă seacă: „LA COQUE FRANCAISE”. Jos, la bază, câţiva soldăţei de plastic, cu vopseaua uniformelor cojită, închipuiau un grup de turişti gură-cască. Drept reţea de traverse, copilul lipise o sumedenie de chibrituri în zigzag, pe care le poleise cu lac argintiu de sobe şi le presărase din belşug cu „praf de mătase”, bucăţele minuscule de mică aurie, scânteietoare. Impresia de ansamblu era catastrofală, totul strălucea ca o fustă de ţigancă ieşită la cerşit pe Cheiul Senei.



Când băiatul intră în clasă, ceilalţi copii oftară plini de invidie. Un „Oooh!” colectiv îl îmbujoră pe micul artizan şi îl făcu să se simtă tare mândru. Se îndreptă neabătut către catedră şi depuse obiectul pe tăblia acoperită cu o faţă de masă simplă, albă, apretată şi curată. Ochii îi străluceau, nările îi fremătau, faţa îi era tot un zâmbet. Dacă ar fi ghicit ce gândeşte domnul învăţător, s-ar fi pleoştit deodată. Călcându-şi pe inimă, pedagogul se strădui să dovedească tact şi îi mulţumi pentru bunăvoinţă. Un altul poate că l-ar fi lăudat pe prunc, dacă nu pentru impresia artistică, măcar pentru strădanie, dar Vespasian Dragu nu era omul care să judece aşa. El preţuia formele clasice, frumuseţea conservatoare, opera transformată în valoare certă, lesne de preţuit. Să nu-l judecăm aspru, gusturile şi culorile diferă de la om la om. În plus, obiectele trebuiau duse la târg şi vândute. Cine ar fi cumpărat o asemenea monstruozitate? Părinţii celorlalţi copii abordaseră problema în mod constructiv. În mod cert, semnele de carte ale lui Isaia Potcovaru fuseseră cusute cu motive în cruce de către mama sa, iar brăţările cu semne zodiacale aduse de Lavinia Cuc proveniseră dintr-un magazin al Fondului Plastic, deci reprezentau un succes sigur. Spre deosebire de acestea, construcţia încropită de Gigel ieşise cu certitudine din mâinile unui copil.

„Mă fac de ruşine cu ea. Oare cum s-o fac pierdută?” se gândi în dimineaţa zilei de miercuri, când vârî obiectele în portbagajul maşinii. Micul turn încăpu chiar pus în picioare, între cutiile cu icoane pictate pe sticlă şi cele cu papioane şi bentiţe din mătase. Soarele dimineţii, abia ridicat deasupra gardului şcolii, învăluia construcţia de carton ondulat într-o aureolă magică. Învăţătorul trânti cu ciudă uşa din spate şi se urcă la volanul maşinii. Ca un făcut, când dădu drumul la radioul fixat pe Actualităţi, din difuzoare se revărsă vocea lui Édith Piaf: „Non, rien de rien, non je ne regrette rien...” Bombăni ceva, parcă despre merdenele. O aşteptă pe directoarea educativă şi pe maistra de la clasele de textile, care se urcară în spate. Le ceru copiilor prin semne să facă loc, trecu maneta în viteza întâia şi demară încetişor. Micuţii îi petrecură emoţionaţi cu privirile, urându-le drum bun şi spor la vânzări, apoi se întoarseră la joaca lor.

Drumul era bun, curat, iar vremea frumoasă. Colegele îl convinseră să stea cu rândul la masa rezervată, astfel încât să aibă timp cu toţii să dea o raită prin prăvălii. Vespasian plănuise o tură prin librării, mai mult ca să vadă noutăţile şi să cumpere nişte coli mari de hârtie glasată. Ar fi băut şi o bere la Macul Roşu, dar era cu maşina şi nu dorea să rişte nimic. Ajunseră într-o jumătate de oră, fără să apese prea tare pedala de acceleraţie. Paznicul îi lăsă să parcheze în partea dinspre valea pârâului şi le arată corturile înşiruite în faţa supermagazinului.

Învăţătorul aduse două mese cu picioare pliante, pe care colegele sale aranjară conţinutul cutiilor. Turnul Eiffel fu pus într-un colţ, podidit de toate celelalte mărunţişuri. O organizatoare frumos coafată şi îmbrăcată ca la carte le înmână o placardă cu numele şcolii şi le atârnă de gât nişte ecusoane cu inimioare stilizate.

- Parcă-i un iarmaroc de Sfântul Valentino! au râs femeile, iar Vespasian glumi galant, bălăngănind şnurul cu cartonaşul viu colorat:

- Dragobetele sărută fetele!

- Fugi de-aici, măi Cupidon, că noi suntem ocupate! Du-te şi vezi ce face concurenţa.



La eveniment, participau peste douăzeci de şcoli, licee, grădiniţe, cămine, cluburi ale copiilor, ba chiar o bibliotecă orăşenească, unde un domn bărbos între două vârste oferea felicitări cartonate şi semne de carte plastifiate. Nu cerea mult pe ele, doar câte un leu de fiecare, aşa că îşi cumpără două, decupate în stil kirigami. Doamnele educatoare de la Grădiniţa Piticuţ ofereau păpuşele din aţă şi pompoane cu elastic, de prins în păr. Lângă ele, profesoarele de la un grup şcolar împătureau feţe de pernă şi plăpumioare pentru nou-născuţi. Şcoala de artă venise cu gravuri neînrămate, colaje, tapiserii, decoraţiuni înnodate din sfoară şi lucrări de metaloplastie. Cereau 15 lei pe o iconiţă cu Maica Domnului şi Pruncul, reliefaţi cu multă grijă şi pricepere dintr-o foaie rigidă de aluminiu, probabil recuperată dintr-o tipografie. Oare ce scria pe partea cealaltă, ascunsă de placajul folosit drept suport?

Pe când se întoarse, maistra notase deja câteva vânzări în caietul pregătit în acest scop. În faţa corturilor, trăsese o furgonetă a fabricii de pâine, care oferea participanţilor şi vizitatorilor diferite produse de patiserie şi sucuri. Vânzătoarele scoseseră pe fereastră două difuzoare şi dăduseră drumul la o muzică blândă, romantică. Cumpărătorii matinali treceau pe lângă şirul de mese împingându-şi cărucioarele cu cumpărături către autoturisme. Adesea, se opreau când soţiile (sau alte doamne şi domniţe) se apropiau curioase de tarabe şi examinau marfa oferită de cadrele didactice. Bărbaţii, plictisiţi, trăgeau la marginea trotuarului cu un suspin mut, îşi scoteau telefoanele mobile sau îşi aprindeau o ţigară şi aşteptau. Unul dintre ei remarcase Turnul... Altfel - aşa merita să-i zică, Turnul Altfel - şi schiţase un zâmbet ironic. Vespasian simţi că-l inundă mânia şi se gândi că va aştepta până la spartul târgului, apoi îl va cumpăra cu cinci lei şi-l va arunca în primul tomberon de gunoi.

După orele zece, au început să apară şi copiii. Supermagazinul adăpostea şi un restaurant de tip „fast food”, unde se făcea o plescaviţă delicioasă, găseai întotdeauna îngheţată la pahar şi puteai organiza petreceri pentru cei mici, pentru că angajaseră un clown priceput la glume şi jonglerii. Apoi a apărut un grup numeros de elevi îmbrăcaţi în tricouri de culoarea firului ierbii, cu baloane azurii în mâni. Pe ele şi pe bannerele fluturate în aer scria:


„GÂNDEŞTE VERDE,
VISEAZĂ ALBASTRU!”


În mod cert, nu făceau parte dintre clienţii magazinului şi profitaseră de eveniment ca să facă propagandă ideilor ecologiste. Mareea de verde Chartreuse trecu ca un stol de lăcuste, nu fără câteva popasuri la tarabe, inclusiv la masa lor, astfel încât doamna directoare îşi încrucişă palmele pe piept şi surâse mulţumită.



Cu toată agitaţia dimprejur, învăţătorul nici nu-l remarcase pe băieţelul cu geaca de piele. Se apropiase de tarabă, se oprise în lateral şi privea ca vrăjit un obiect plasat undeva mai în spate.

„Oh, nu! nu se poate!”

Vespasian se întoarse oripilat. Dar da, incredibil, dar adevărat! Copilul fixa cu evlavie Turnul „Altfel”. Îşi băgă mânuţa în buzunarul stâng al blugilor, parcă în căutarea unor bani. Îl observă pe bărbat, dar îşi feri ochii şi se apropie de femei.

- Cât costă? întrebă timid.

Dascălul preluă iniţiativa şi îl chestionă cu brutalitate:

- Da' câţi bani ai?

- O grămadă.

- Câţi?

- Douăzeci de lei.

Suma nu era nici mare, nici mică - reprezenta preţul a opt pâini de şapte sute de grame, adică necesarul unei familii de patru persoane pentru o săptămână.

- Nu-mi trebuie atâta, zâmbi Vespasian, nu fără o urmă de răutate în voce. Băiatul era curăţel şi educat, părea să provină dintr-o familie cu stare. Cum de nu realiza cât de diformă e infama alcătuire?

- Vrei turnul?

- Da! zise micul client cu patimă în glas.

- Dă-mi doi lei!

- Cât? făcu pruncul neîncrezător, parcă supărat că strălucitoarea comoară din faţă este subapreciată atât de critic. Numai setul de soldăţei de la baza turnului valora, cumpărat nou-nouţ, din magazinul de jucării, vreo cinci lei.

- Bine! Atunci fie trei! Trei lei! îi propuse învăţătorul, de data aceasta cu ceva mai multă bunăvoinţă.

Băiatul îl privi cu scepticism, parcă neconvins asupra intenţiilor şi seriozităţii omului. Şi, de această dată, se hotărî - fără lăcomie, parcă mânat de un sentiment lăuntric de justiţie. Nu dorea să profite de nepriceperea fraierului, ci să pună în ordine naturala scală de valori. Scoase un teanc de bancnote, din care alese trei hârtii verzi şi le înmână cu mâna tremurătoare. Vespasian îşi făcu o cruce mare în gând şi smulse brutal pacostea strălucitoare dintre celelalte lucruşoare, încă neîncrezător, dar fericit că scapă de ea. Colegele îl priviră înfiorate, dar numai pentru o clipă, deoarece îi urmăriră mişcarea. Turnul Eiffel trecu peste masă pe o traiectorie elegantă, ca un avion Concorde încropit din mii de păsărici din hârtie gata să aterizeze la Orly.

Copilul prinse construcţia cu ambele mâini, apoi o strânse la piept cu stânga. Cu dreapta, pipăi cu buricele degetelor traversele închipuite din chibrite, examină îmbinarea laturilor, aderenţa lacului argintiu, roti cocoşelul de pe ţugui, verifică dacă toţi soldaţii erau bine fixaţi pe suport.

Faţa fericită îi radia lumina reflectată de miile de grăunjoare de mică. Se uită cu bucurie la învăţătorul înmărmurit şi porni mândru zicând:

- Mamă, ce afacere am făcut!


Publicată în revista:
Prăvălia culturală, Nr.33 / 8 aprilie 2013

Pietrele Popii din Creaca

(Techergheli sălăjene, Micile bucurii 1)

(c) 2013 - Györfi-Deák György


Oamenii de la şes se laudă cât de întins este terenul arabil din zonă, ca apoi să se plângă cât de greu e să facă rost de lemne, pentru că oricât de largă este câmpia, arareori îţi oferă umbra răcoroasă a unor coroane îngemănate. Din celebrul codru al Vlăsiei din jurul Bucureştilor abia dacă au rămas ici-colo câteva petice. Am copilărit o vreme în Piteşti, într-o zonă unde Pădurea Trivale se află literalmente la o aruncătură de băţ. Bunicul din partea tatei locuia în munţi, printre brazi, în apropiere de Borsec, „Regina apelor minerale”. Deşi m-am născut în Banat, am străbătut multe dintre cărările şerpuite printre copaci din ţară, inclusiv cele sălăjene. Pornind din cartierul zălăuan Brădet, te poţi pierde în codrii de pe Meseş după un parcurs de doar 15 minute. În Jibou, oriunde s-ar găsi omul, natura este la fel de accesibilă. Bine zicea Tamási Áron: „Rostul nostru în lume este să găsim locul unde ne simţim acasă.” Welcome in Sylvania, la Tierra de Bosques!

Când am pornit proiectul „Techerghelilor sălăjene”, am plănuit nişte expediţii velo-purtate de o zi lumină, inspirate de episoade şi naraţiuni ieşite din comun, povestite de prieteni sau citite în cărţi. Ele au cerut atât o documentare prealabilă cât şi o echipare adecvată. Dar tuturor ni se oferă şi şansa unor „scurte ieşiri” fără pretenţii, mici evadări de scurtă durată din spaţiul casnic în teritorii adiacente spectaculoase. Fiecare localitate sălăjeană are astfel de puncte de evadare, deconectare, recreaţie, unde învăţătorii ies cu şcolarii în zilele dinainte de vacanţă sau pe parcursul „Săptămânii Altfel”, iar familiile vin de Sângeorz sau de Maialiş să petreacă o după-amiază veselă la iarbă verde. Iată ceea ce merită să fie numit cu dragă inimă: „Micile bucurii”.

Jibouanii pot urca Dealul lui Rákóczi, de unde se traversează repede la „peştera” din Dumbrăviţa, aflată deasupra Turbuţei. Cei din Surduc şi-au ţinut multă vreme discoteca tot într-o peşteră. Flăcăii din Brâglez pot să se viseze haiduci care pândesc drumul de Gârbou din ferestrele Casei Tâlharului. Năprădenii se mândresc cu Moşul şi Baba, iar cei din Vădurele cu frumoasa Râpă Străminoasa. Locuitorii din Borza au, chiar la intrarea în sat, promotoriul cu stâncile numite Horea, Cloşca şi Crişan. Un pic mai sus pe Valea Agrijului sunt, într-o parte, Piatra Lată din Lupoaia, iar într-alta, Pietrele Popii din Creaca.

Despre acestea din urmă mi-a povestit Mihai Petriş, colegul de la Casa Orăşenească de Cultură. El merge adesea în localitatea aflată la confluenţa râului Agrij cu pârâul Ortelec, unde locuieşte socrul său, profesorul de matematică Ioan Morar şi trece tot timpul pe lângă ele. Sătenii numesc zona „Satu' Vechi” sau „Satu' Bătrân”.

Monografistul Petri Mór confirmă tradiţia perpetuată de povestirile sătenilor:

„Turcii, haiducii sătmăreni şi curuţii au pustiit satul înainte de 1682. Creaca s-a mutat doar cu un secol în urmă în locul unde se află acum, dar tot aici s-a situat şi în vechime. Vreme de optzeci de ani s-a retras în partea de hotar numită Valea Petri, aflată la Nord-Vest de comună. Strămutarea a fost provocată de numeroasele raiduri ale armatelor şi s-a făcut cu aprobarea baronului Wesselényi Miklós tatăl. Poziţia strategică importantă i-a pricinuit multe necazuri. În capătul satului se pot vedea şi astăzi şanţurile săpate pe vremea principelui Rákóczi.”

Acolo, între Ciglean şi Lupoaia, se vede aşezarea şi pe harta desenată din porunca împăratului Iosif al II-lea la sfârşitul secolului al XVIII-lea: întinsă pe un fir de apă, de la Vest la Est, cu biserica în centru-sus. În acea vreme, în 1797, au contribuit la susţinerea armatei împărăteşti patru persoane: baronul din Jibou, preotul unit Zaharia Popa, cantorul Dănilă Pop şi morarul Ursu Morar.

În „Schiţa monografică a Sălajului” (1908) de Dionisie Stoica şi Ioan Lazăr, ni se atrage atenţia asupra a două aspecte care au influenţat în mod semnificativ trecutul localităţii şi o individualizează în spaţiul Ţării Silvaniei:

1. „Prin veacul al XVI-lea, [Creaca] era graniţa Ardealului şi avea două porţi unde trecătorii trebuiau să plătească vama.”

Şi o trăsătură paradoxală legată de evoluţia ponderii etnice:

2. „Pe timpul revoluţiunei lui Rákóczi majoritatea locuitorilor erau unguri, dar în lupta dată la Jibou, între armata împărătească şi Rákóczi au căzut foarte mulţi, apoi cei rămaşi, cu timpul s-au românizat. Astfel strămoşii familiilor de astăzi: Cherecheş, Siladi, Taloş au fost unguri, iar ei sunt români la rând. [...] Aceasta este singura comună unde elementul străin să românizează. Astfel generaţiunea mai tânără (unguri veniţi din Zalău) s-au românizat şi astăzi sunt cei mai înflăcăraţi români.”

Datele statistice furnizate de Petri Mór permit o asemenea interpretare:

„În 1715, au plătit impozit cinci gospodării de iobagi: 3 ungureşti şi 2 româneşti. În 1720, au dat bir 9 iobagi, 7 jeleri şi 1 boieraş, dintre care 9 maghiari şi 8 români. În 1715, populaţia a numărat 45 de suflete: 27 unguri şi 18 români; în 1720, 153 suflete: 81 maghiari şi 72 români. [...] În 1733, s-au găsit 3 familii de români; iar numele preotului unit era Ştefan. În 1750, numărul sufletelor greco-catolice a crescut la 164. În 1847, s-au numărat 506 locuitori, cu toţii greco-catolici. În 1890, 606 locuitori împărţiţi după limbă: 31 unguri, 559 români, 16 altele; împărţiţi după confesiune: 7 romano-catolici, 556 greco-catolici, evanghelişti 17, reformaţi 21, izraeliţi 5. Numărul de gospodării: 108.” În 1908, Stoica şi Lazăr notau: „Creaca are astăzi 138 fumuri cu 582 suflete de religiunea greco-catolică. Biserica de lemn s-a edificat la anul 1781.” Data ctitoririi provine sigur din Petri Mór, unde se specifică în plus: „Registrul de stare civilă este condus cu începere din 1824.”

Prima menţionare a localităţii a fost în 1385: Kerikapatak, Kerykapatak. „Patak” înseamnă „pârâu” în maghiară, iar „Karika” „inel”, „belciug”, „cerc”. Expresia ungurească: „úgy megy (a dolog), mint a karikacsapás” este echivalentă cu „treaba merge ca pe roate”, adică lin, fără să se poticnească. Pe hartă există un singur pârâu cotit, care coboară dinspre Ciglean, tocmai pe Valea Petri, curs de apă nenominalizat de cartografii militari iosefini. Altminteri, şi ciglenenii au un fund de vale pitoresc, unde am ajuns cu prietenii din întâmplare, numit „Pietrele Monii”.

Ca să ajungeţi la „Satu' Vechi”, trebuie să urmaţi firul de apă de pe această vale cu traseu arcuit. La intrarea dinspre Jibou în Creaca, chiar înainte de tabla indicatoare a numelui localităţii, se desprinde un drum de ţară către dreapta. Pietrele Popii sunt nişte formaţiuni stâncoase spectaculoase care se află pe o buză de deal din dreapta, cam la un kilometru de şosea. Drumul de ţară străbate o păşune, apoi se îngustează, dă într-o mică livadă de pruni, o ocoleşte, trece pe lângă nişte jnepeni cu frunze prelungi, ca de mătură şi continuă până când ajunge la poalele unei pădurici de pini. Vara, stâncile stau ascunse aici, dar, în perioada cât foioasele îşi pierd frunzele, ele se reliefează printre trunchiurile de arbori. Una dintre ciudatele siluete, pătată strident cu ocru roşu, seamănă cu un cap de broască ţestoasă greacă, acoperit cu muşchi şi licheni. Păstrând proporţiile, parcă ar fi Morla din „Povestea fără sfârşit” a lui Michael Ende. Altă ieşitură stâncoasă este individualizată de nişte „coarne de cerb”, crengile uscate ale unui copac ieşite dintr-un gheb încolăcit artistic. Par să ţâşnească direct din stâncă, gata să-şi înfrunte rivalul. Se poate urca din vale, cam pieptiş, printre coloanele groase ale unor turnuri gigantice, bastioane reliefate de cetina veşnic verde a coniferelor cu şcoarţă ruginie. Un drum mai lejer este cel lateral, printre „nuielele măturilor” cu ace prelungi.

Denumirea grupului de roci uriaşe provine din poziţia lor: se aflau în Nordul (în spatele) fostei locuinţe preoţeşti şi, respectiv, a vechiului amplasament (intermediar) al bisericii. Tradiţia, consemnată în studiul „Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei, judeţele Bihor, Sălaj şi Satu-Mare. Bisericile de lemn” de Ioan Godea şi Ioana Cristache-Panait, susţine că lăcaşul de cult făurit din lemn a fost strămutat de trei ori, după cum s-a mutat vatra aşezării. Biserica veche poartă hramul „Sfîntul Ierarh Nicolae”. Autorii susţin că ea ar fi ceva mai veche decât au consemnat Petri, Stoica şi Lazăr, bazându-se pe informaţia orală că a fost construită în jurul anului 1600. Locaţia iniţială ar fi fost livada unde se găseşte şi azi, după aducerea înapoi. Edificiul a fost reparat de mai multe ori, recent în 1972 şi în 1996. În volumul „Bisericile de lemn din Sălaj” (2008), preotul ortodox Claudiu Iacob ne atrage atenţia asupra faptului că lăcaşul de cult este unul din cele şase edificii creştine de pe teritoriul comunei. Patru dintre ele poartă hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”: Borza (1758), Brebi (1759), Brusturi (1701) şi Jac (1756). În Prodăneşti (probabil 1730), biserica de lemn îl are ca protector pe „Sfântul Gheorghe". Colaboratorii locali care au participat la editarea volumului „Obiective turistice naturale şi antropice în nord-estul judeţului Sălaj” (2011) au remarcat că ele reprezintă jumătate din numărul edificiilor similare de pe Valea Agrijului. Camelia Burghele le enumeră în mica monografie turistică „Şapte zile în Ţara Silvaniei” (2012), alături de cele din Romita (1740) şi Brusturi (1701): „În partea opusă, tot pe firul Agrijului, pot fi văzute bisericile de la Poarta Sălajului, dăruită localnicilor în 1840 de sătenii din Răstolţu Mare, dar construită cu două secole mai înainte, Păuşa (1730), deosebit de frumoasă, Bozna (secolul XVII) şi Răstolţu Deşert (secolul XVIII), ultimele trei pictate de Ioan Pop din Românaşi.” Se presupune că acelaşi meşter artist a pictat şi pereţii vechiului edificiu religios din Creaca.

Cred că ar merita să facem un trucaj fotografic prin care să suprapunem turnul zvelt cu coif de şindrilă, admirat de toată lumea, peste fundalul năstruşniciilor geologice din vechea locaţie intermediară. Sunt locuri în Sălaj unde, în anumite nopţi, se zice că s-ar auzi clopotele unor biserici dispărute. Poate că la fel se întâmplă şi aici, pe Valea Pietrelor. În lipsa unei experienţe directe, n-avem de unde şti. Nici o fotografie, nici o reconstituire tridimensională pe calculator nu poate reda vălmăşagul de senzaţii de la faţa locului: impresia vizuală copleşitoare, background-ul sonor, contactul palmelor cu roca, mirosul răşinei, gustul sandvişului savurat în vreme ce-ţi legeni picioarele pe buza dealului. Este câte o „mică bucurie” rezervată fiecărui trecător.

Articol publicat în:
Caiete Silvane nr.98 / martie 2013

Copilării şi chinezării

(c) 2013 - Györfi-Deák György


Origami reprezintă arta de a închipui, printr-o succesiune de 'îndoiri' a unei foi de hârtie, diferite forme şi figuri, fără a folosi foarfeca, lipiciul sau culorile. Ea provine din Extremul-Orient, din Ţara Soarelui Răsare, de unde s-a răspândit în întreaga lume. Mulţi dintre cei care practică în chip de hobby această geometrie vie au preluat unele dintre obiceiurile şi tradiţiile sino-japoneze. Bineînţeles, nici vorbă să fie ignorat Anul Nou Lunar, zis şi Anul Nou Chinezesc, cea mai importantă sărbătoare a popoarelor din răsăritul Asiei.

Spre deosebire de calendarul solar, care numără trei sute şaizeci şi cinci de zile (plus un sfert, din care, o dată la patru ani, rezultă 29 februarie), satelitul natural al Pământului are o evoluţie 'anarhică', una care nici gând să urmeze răsăritul Soarelui în diferitele constelaţii, deci care sparge tiparul rânduielilor prestabilite. Ca o idee generală, oficial, Anul Nou Chinezesc cade în ziua Lunii Noi dintre 15 ianuarie şi 15 februarie, deci într-o dată care diferă de la an la an.

Popoarele din Extremul Orient au de asemenea douăsprezece zodii în horoscop, dar nu le socotesc cu lunile, ci cu anii, în ritmul în care planeta Jupiter, zis Marele Noroc, parcurge firmamentul. Se zice că Buddha a chemat animalele la el. Au răspuns 12 specii: Şobolanul, Bivolul, Tigrul, Pisica (sau Iepurele), Dragonul, Şarpele, Calul, Capra (sau Oaia), Maimuţa, Cocoşul, Câinele şi Porcul (sau Mistreţul). Fiecare dintre ele patronează şi oferă anumite caracteristici unui întreg An Lunar. Semnele zodiacale au succesiv valenţe masculine şi feminine.

Calendarul chinezesc asociază fiecărei zodii câte unul dintre cele cinci elemente tradiţionale: Apă, Lemn, Foc, Pământ şi Metal. Un ciclu calendaristic complet durează 12 x 5= 60 de ani solari. În 10 februarie 2013, la Luna Nouă, a început Anul Şarpelui de Apă, care va dura până la Luna Nouă din 31 ianuarie 2014.

Biblionetul, accesul la reţeaua mondială de computere cu ajutorul calculatoarelor donate de Fundaţia Bill Gates, instalate în multe dintre bibliotecile publice din România, a atras mulţi copii. În Jibou, i-a momit şi pe cei care fac zilnic naveta din satele aparţinătoare sau din apropierea orăşelului de pe Someş. La început au venit cei din Var şi din Turbuţa, apoi i-au urmat colegii din Şoimuş, Someş-Odorhei, Tihău, Prodăneşti şi Cuceu. Sunt prunci din clasele a V-a şi a VI-a, care termină orele mai repede şi trebuie să-i aştepte pe consătenii dintr-a VII-a şi a VIII-a. În bibliotecă este linişte şi căldură, aşa că sala de internet reprezintă un refugiu ideal în vreme de iarnă. Problema este că există doar patru calculatoare destinate navigării sau comunicării la distanţă, în vreme ce numărul solicitanţilor creşte tot timpul.

Din vremea când am activat la catedră ştiu că pruncii sunt cuminţi şi liniştiţi atunci când au o ocupaţie care îi atrage. Unii se scufundă în fotolii şi citesc. Alţii îşi fac temele de casă la mesele din sala de lectură, dar toate acestea reprezintă doar o soluţie de moment. Origami, crearea diferitelor jucării prin împăturirea hârtiei, constituie o îndeletnicire pe placul tuturor. Hârtia este ieftină, ba chiar gratis, dacă se utilizează pliantele destinate reclamelor. Ori de câte ori trec pe Strada Mare (1 Mai), liceene drăguţe îmi aţin calea ca să împartă foile volante ale diferitelor firme. Le previn serios: „Mie să nu-mi daţi, pentru că le voi împături.” Dar ele nu se lasă, astfel încât am adunat o rezervă îndestulătoare pentru nevoile orelor dinainte de plecarea autobuzelor şcolare.
În aşteptarea Naşterii Domnului, copiii au confecţionat steguleţele cu ajutorul cărora a fost decorată sala de lectură. Am pliat împreună podoabe pentru Pomul de Crăciun şi cutiuţe pentru cadouri. După sărbătorile tradiţionale de iarnă, am început să confecţionăm lampioane. Dintr-o coală colorată de mărimea A4 se obţin 4 bucăţi. Pentru 50 de lampioane, sunt necesare 20 de coli a câte 20 de bani bucata, adică o cheltuială de 4 lei. Să adăugăm încă un leu pentru lipici sau capsele din capsator. Nu este o sumă exorbitantă.

Cum Anul Nou Chinezesc a început duminică, am hotărât să-l celebrăm, împreună cu micii navetişti 2013şi artizani, în prima zi lucrătoare: 11 februarie 2013. I-am pus numele de „Sărbătoarea Lampioanelor”. Am adus un bambus în ghiveci, cu speranţa că nu se va grăbi să crească 3 metri într-o noapte, cum obişnuieşte pe meleagurile natale. Am vorbit cu cei pasionaţi de diferitele arte orientale din oraş şi i-am invitat să-şi expună lucrările. Profesorul Mihai Petriş, directorul Casei Orăşeneşti de Cultură, decupează tablouri din carton colorat: samurai, gheişe, grădini filosofice, scene din natură. Tehnica, denumită impropriu kirigami, a fost deprinsă şi de liceanul Széll Arthur. Colecţia de semne de carte a bibliotecii din Jibou cuprinde şi astfel de piese, cărora li se alătură cele împăturite din hârtie. Anul acesta, au fost preferate semnele realizate din mici piese îmbinate fără lipici: origami modular.

Bineînţeles, cum spaţiul expoziţional a fost oferit de o bibliotecă, n-au lipsit cărţile. Tema: explorările şi călătoriile către Soare-Răsare. Eroii principali: Marco Polo şi Nicolae Milescu Spătarul, zis Cârnul (dacă doriţi să aflaţi de ce voievodul Stefăniţă Lupu i-a retezat vârful nasului, citiţi Legenda XLI din O samă de cuvinte ce precede Letopiseţul lui Ion Neculce).

Programul a fost astfel stabilit încât să ocupe tot timpul disponibil din ziua de 11 februarie. Toţii vizitatorii au primit bombonele cu răvaşe, dulciuri învelite în foiţă, de care era capsat un scurt citat din Cartea Căii şi Virtuţii de Lao Zi (Bătrânul Copil). Unii au urmărit un curs video de pictură cu tuş, apoi au colorat şi au împăturit evantaie. Motivele decorative: un ursuleţ Panda încadrat de două flori de lotus, fiecare cu simbolul Tai Chi (monada chinezească, lacrimile albă şi neagră care se urmăresc reciproc) în centru.

O clasă parteneră a vizionat scurt-metrajul de animaţie Mu Di (Fluierul micului ciurdar, 1963: http://en.wikipedia.org/wiki/The_Cowboy%27s_Flute), o capodoperă realizată de maestrul Te Wei. Filmuleţul se găseşte pe Youtube şi este de calitate High Definition. L-am proiectat pe un ecran mare, cu ajutorul aparaturii primite de la Fundaţia Bill Gates. Scepticismul tinerilor a dispărut repede când l-au văzut pe protagonist călare pe un bivol care se afundă în apă şi suflă prin nări ca să sperie peştii din fluviu. Au încremenit când copilul a adormit şi s-a trezit în vis, fără să-şi găsească dobitocul. S-au îngrijorat când a început să-l caute, pe ambele maluri ale apei. S-au supărat când, odată găsită la poalele unei imense cascade, îndărătnica fiinţă a refuzat să-şi urmeze păstorul. Au lăcrimat când, momit de frumuseţea cântecului scos de flautul cioplit dintr-un bambus, bivolul s-a răzgândit degrabă şi cei doi eroi s-au împăcat. Nu trebuie să pricepi chineza ca să transmiţi sentimente, e suficient să laşi muzica şi pensula cu tuş să grăiască. (Bivolul este şi animalul care l-a purtat pe înţeleptul Lao Zi spre Soare-Apune).

Punctul de maximă atracţie a fost concursul de adunat biluţe de cereale cu beţigaşele de mâncat. Am adus două perechi, cu Dragonul şi Phoenixul gravate pe fiecare dintre ele. Iniţial, am plănuit să fie boabe de piper, dar testele au arătat că micii competitori n-au îndemânarea necesară, astfel încât am căutat ceva sferic, dar de dimensiuni mai mari, cu o suprafaţă poroasă, să fie cât mai uşor de prins. Într-un vas central, am pus 33 de biluţe, iar cei doi concurenţi s-au străduit să scoată cât mai multe din ele şi să le transfere în bolurile proprii, până când farfuria s-a golit. Evident, s-a calificat cel care a adunat un număr mai mare de biluţe. Competiţia, la care s-au înscris 10 copii, a funcţionat în sistem eliminatoriu şi a avut ca premiu o ciocolată cu lapte. Uneori, când biluţele au fost scăpate pe jos, au sărit mai mulţi ca să le înlocuiască, astfel încât juriul a trebuit să fie vigilent ca să nu se înmulţească bobiţele. Câştigător a fost Paul Raduly, un elev de clasa a IV-a, care i-a învins pe cei mult mai mari decât el. Secretul succesului: a exersat acasă, pe parcursul întregului sfârşit de săptămână, cu ajutorul a două cozi de pensulă. Printre spectatori, s-a numărat şi poetul Viorel Tăutan, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Sălaj.

Lampioanele au rămas atârnate pe sforile întinse diagonal prin sala de lectură. Le-am promis copiilor că le vom da jos la sfârşitul lunii şi le vor putea duce acasă de Mărţişor. I-am sfătuit să le agaţe atunci de crengile pomilor din grădină, să o coloreze înainte ca natura să se trezească la viaţă şi să ne încânte cu puzderia ciorchinelor de flori. Oricum, ar aduce ghinion să le folosim şi la anul. De Anul Nou, fie el chiar chinezesc, toate trebuie să fie nou-nouţe.

Închei cu tradiţionala urare chinezească:
Zece mii de ani pace şi prosperitate!

Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.32 / martie 2013

La cotul Carmageddonului

(c) 2013 - Györfi-Deák György


Îi întâlnesc în fiecare dimineaţă de luni, semn că pacea duminicii s-a terminat, iar lumea s-a repus în mişcare pe vechile făgaşe. Ascunşi în coloana de vehicule parcate lângă parcul central, stau la pândă într-o maşină albă, cu o traversă lucitoare montată pe capotă. Acolo, între luminile stinse ale girofarului, în pântece, se ascunde dispozitivul radar optic de ultimă generaţie, imposibil de detectat sau de bruiat cu electronica de la bord. Camera foto automată conectată la sistem costă o avere, dar are nişte caracteristici optice deosebite. Este din neamul ochilor de satelit, în stare să redea cu acurateţe şi un fir de păr blond lipit de unul dintre umerii vitezomanului. Pietoni, circulaţi fără grijă, Carmageddonul este doar un joc video tip raliu violent produs de Stainless Games, poliţia rutieră e la serviciu şi vă protejează. Chiar dacă armata chineză i-a pus gând rău.

Isaac Asimov vorbea cândva despre schimbările produse de progresul tehnic. Inventarea automobilului a dus la dispariţia hergheliilor şi potcovarilor, dar a produs asfaltarea drumurilor şi apariţia staţiilor de alimentare cu benzină. Primul Ford T, o căruţă fără cai, cu coviltir din tablă, era un fel de coşciug pe patru roţi. Se pornea cu manivela, avea faruri cu acetilenă şi îi făcea ciuciulete pe pasageri în vreme de ploaie, dar s-a vândut în cinşpe milioane de bucăţi. Producătorul nu oferea o gamă prea variată, nici măcar ca variaţiune coloristică. A intrat în istorie fraza: „Orice client poate avea o maşină în culoarea preferată dacă aceasta este negrul.” Nemţii au prins repede ideea şi au făurit propriul Volkswagen. După război şi insurecţia budapestană din 1956, Kádár János a socotit că visul socialismului unguresc poate fi rezumat într-o serie uniform crescătoare: o familie, doi copii, trei camere şi patru roţi (cele ale maşinii parcate în faţa blocului). Automobilul a schimbat faţa planetei, din Ţara de Foc până în China.

Nu sunt un împătimit al şofatului. La noi, vehiculele proprietate personală reprezintă un caz malign de spoliere a cetăţeanului prin diferite tipuri neaoşe de „fumărit” (pentru cei tineri şi cei opriţi să acceseze Wikipedia: demult, un Vodă dornic să se îmbogăţească peste noapte a introdus un bir proporţional cu numărul de coşuri ale caselor, va să zică un impozit pe fum). Azi, şoferii noştri trebuie să plătească taxa de drum, asigurarea obligatorie, accizele la benzină, taxa ecologică, să aibă două serii de anvelope, una pentru vară şi una pentru iarnă. Din când în când, unii ziarişti le reproşează profesorilor că dau meditaţii particulare cu zece lei ora, dar tot ei bagă adânc, mult mai adânc, mâna în buzunar când trebuie să recurgă la ajutorul unei şcoli de conducători auto. Pentru că şi instructorii respectivi se străduiesc să tragă un folos de pe urma automobiliştilor. Însă chinezii nu-i vor ierta nici pe ei.

Firme celebre, precum Volvo sau Audi, ba chiar şi Google, au investit masiv în crearea primului vehicul capabil să se conducă singur. Echipat cu camere inteligente şi miniradare, ghidat de unul dintre sistemele de poziţionare globală şi călăuzit pe o hartă electronică de mare acurateţe, automobilul robot a devenit o realitate. Dar pionierii vor trebui să înfrunte o concurenţă neaşteptată. Ediţia online a cotidianului german Die Welt a anunţat că armata chineză a pus la punct un model botezat Leul Sălbatic 3, capabil să se descurce de unul singur în jungla traficului din marile oraşe. Programat să circule între două puncte date, noul sistem poate atinge o viteză de 105 km/h când se hotăreşte să se înscrie într-o depăşire. Dacă riscurile sunt prea mari, robotul preferă să evolueze la o distanţă regulamentară în coloană, cu o viteză medie de 60 km/h. În funcţie de aglomeraţie, pilotul automat poate opta pentru selectarea unui traseu alternativ.

De când Den Xiao Ping a declarat că: „Nu contează ce culoare are pisica, important este să prindă şoareci!”, China a devenit o putere economică mondială. Harnici şi neobosiţi, chinezii produc la preţuri din ce în ce mai mici calculatoare, componente electronice, telefoane, sisteme de recepţie TV prin satelit. Au dezvoltat propriul program spaţial, au lansat „taikonauţi” şi sateliţi în spaţiu. În concluzie, posedă toate elementele necesare pentru fabricarea, comercializarea pe scală largă şi dirijarea primelor automobile cu pilot automat. Până acum, statul la volan n-a fost o îndeletnicire prea voioasă, mai ales în cazul drumurilor lungi, de mii de kilometri, de la o coastă continentală la alta. Îndeobşte, şoferii s-au distrat doar stând la poveşti cu coechipierul sau ascultând radioul ori casetofonul, eventual nişte cărţi audio. Odată cu introducerea sistemelor automate de conducere auto, vor vorbi în voie la telefonul mobil, se vor distra pe calculator, vor admira peisajul, vor urmări o emisiune TV sau vor flirta cu autostopistele, vor bea un pahar de vin fără grija alcoolmetrului ori, pur şi simplu, vor trage un pui de somn ca să se trezească odihniţi la destinaţie.

În ziua când creierul electronic chinezesc ne va conduce maşina de acasă până la destinaţie, s-ar părea că instructorii auto şi poliţia rutieră vor fi trimişi în şomaj. Oare jocul „de-a birjarul şi vardiştii”, pânda la „cotul Carmageddonului” (de la cotul Donului citire) pentru amendarea cât mai multor contravenienţi îşi va pierde actualitatea? O lege fundamentală a naturii, cea de conservare, zice că nimic nu se pierde, totul se transformă. Pentru ca organul nefolosit să nu se atrofieze, el va primi o nouă funcţie. Ca şi până acum, victimele vor rămâne tot pietonii. Ei vor fi urmăriţi îndeaproape să nu coboare de pe trotuar cât timp culoarea semaforului e încă roşie, să nu traverseze prin locuri nepermise, să nu se înghesuie la uşa mijloacelor de transport în comun, să nu arunce bilete pe jos. Şi, pentru că roboţii auto sunt cuminţi şi fac numai ce zice programatorul, pentru ca veniturile poliţiei să nu scadă, sancţiunile pentru contravenţiile „per pedes” vor atinge nişte valori... hai să le zicem: neconstituţionale.

Apărută în:
Prăvălia culturală nr.31 / februarie 2013

Indexarea imaginilor digitale din colecţia foto

Se zice că o imagine bună face cât o mie de cuvinte. Este normal, cât timp principalul receptor de date al omului este ochiul, iar 85% din informaţiile zilnice provin din surse vizuale. Omul priveşte, analizează, compară, selecţionează şi memorizează pe parcursul întregii vieţii. Uneori, el înregistrează cu ajutorul unor dispozitive optico-chimice sau electronice momente semnificative, unele cu valoare personală, altele de interes public. Bibliotecile sunt chemate să colecţioneze astfel de documente, să le păstreze într-un fond dedicat informaţiilor despre comunitatea locală, să devină memoria pe termen lung a colectivităţii, să pună fundamentul unor colecţii care, cândva, vor fi consultate de cercetătorii interesaţi să reconstituie epoci şi moravuri.

Sursele pentru completarea fondului bibliografic vizual sunt publicaţiile (periodice, ocazionale, editoriale), donaţiile, înregistrările proprii. În general, cititorii şi utilizatorii bibliotecilor reacţionează pozitiv la solicitările formulate de bibliotecari. De când instituţiile parte a reţelei Biblionet au fost dotate şi cu scanere, a devenit posibilă şi înregistrarea inaginilor de pe documente pe care proprietarii intenţionează să le păstreze, dar consimt la copierea lor pentru păstrarea în cadrul fondului bibliografic local.

Imaginile reunite în colecţiile bibliotecilor pot fi atât statice (desene, gravuri, ilustraţii, fotografii, picturi, diafilme, diapozitive, timbre, semne de carte etc.) cât şi dinamice (filme pe peliculă, discuri video, DVD-uri, videoclipuri pe alte suporturi sau pe internet etc.)

Principala problemă legată de imagini este indexarea (descrierea şi înregistrarea) informaţiilor cuprinse în ele. Motorul de căutare Google permite căutarea printre miliarde de fişiere vizuale, clasificate după diferite criterii. Însă adesea, la introducerea unei căutări, nu regăsim un instantaneu pe care tocmai l-am zărit într-o pagină închisă din greşeală, pentru că este foarte greu de realizat o descriere completă şi suficientă, chiar şi în cazul profesioniştilor din domeniu. Este dificil să comprimi cele o mie de cuvinte furnizate de o imagine deosebită în doar câţiva termeni-cheie.

Cel mai popular format electronic pentru înregistrarea, păstrarea şi transmiterea fotografiilor este *.JPG (Joint Photographic Experts Group). El permite comprimarea unei mari cantităţi de informaţii digitale simultan cu redarea aproape fidelă a imaginii unui instantaneu.

Este de recomandat ca indexarea unei fotografii să înceapă cu stabilirea numelui acordat fişierului. Începând cu Windows 95, fişierele de pe calculatoarele operate cu softuri Microsoft pot purta nume de maxim 255 de caractere. Atenţie, totuşi este bine să nu depăşiţi 60, dacă doriţi să le inscripţionaţi pe un suport optic, operaţie care presupune condiţii mult mai restrictive. Sistemele de operare Windows acceptă spaţii albe (blancuri) în numele de fişier, spre deosebire de Unix şi unele forme de Linux. Pentru evitarea problemelor de citire cauzate de interoperabilitate, cuvintele dintr-un nume lung de fişier pot fi despărţite prin puncte sau, vă sugerăm, prin semnul grafic de „subliniere” (underline).

La crearea lor, fişierele îşi înscriu singure date generate automat (metadate), referitoare la mărimea fişierului, data şi ora creării, autorizări de stocare şi modificare (atribute) etc. În cazul unei imagini proprii denumite PHOTO027.JPG, numai data fişierului poate sugera informaţii despre conţinut, aşa că este de preferat să fie redenumit explicit Jibou_Inaugurare_Biblionet_027.JPG. Chiar şi aşa, el nu cuprinde informaţii despre eveniment, locul de desfăşurare, persoanele participante (în cazul considerat).

În afară de metadatele elementare, orice fişier *.JPG îşi creează propriile metadate adiţionale, referitoare la dimensiunile imaginii, tipul de imagine, numărul de culori, rezoluţia orizontală, rezoluţia verticală, rata de compresie a imaginii, spaţiul ocupat pe disc, dimensiunea fişierului decomprimat în memoria calculatorului etc. Ele au un caracter tehnic şi nu cuprind informaţii cu specific de bibliografie locală.

Dar fiecare fişier *.JPG are şi un antet (header) IIM (Information Interchange Model) realizat conform unuia dintre standardele IPTC (International Press Telecommunications Council), o zonă căreia bibliotecarul indexator trebuie să-i acorde maximă importanţă şi atenţie. Mai nou, el poate fi înlocuit cu o înregistrare XMP (eXtensible Metadata Platform), un spaţiu de înregistrare internă a datelor similar cu nucleul IPTC. De asemenea, multe fişiere *.JPG realizate pe telefoane mobile sau aparate foto de ultimă generaţie înscriu coordonatele geografice, obţinute cu ajutorul sistemului GPS (Global Positioning System).

Este foarte uşor de vizualizat capititlul IPTC al unei fotografii digitale, cu ajutorul programului Windows Explorer, prezent pe toate calculatoarele cu sistem de operare licenţă Microsoft. Daţi clic cu butonul drept al şoricelului pe iconiţa imaginii şi selectaţi din meniul apărut opţiunea „Proprietăţi” (Properties). Gata! A apărut o mini-fereastră cu datele generale. Ca să le actualizaţi sau să le modificaţi alegeţi ultimul „colţ” (tab) din meniul orizontal: „Cuprins” (Summary). Daţi clic pe fiecare dintre rânduri: Titlu, Subiect, Categorie, Cuvinte cheie, Apreciere, Comentarii şi completaţi. De exemplu:

Title: Inaugurare Biblionet Jibou
Subject: Tăierea panglicii
Category: Evenimente
Keywords: 2010, acces, Andrada, Bălănean, blog, biblionet, biblioteca, comunitate, Cordea, Cornelia, Cozac, Deák, documentare, educaţional, Eugen, Facebook, Florica, Ghiurco, Györfi, György, inaugurare, informare, internet, Iulia, Jibou, judeţeană, lectură, messenger, online, orăşenească, Pál, pensionari, Pop, primăria, punct, reţea, sală, Sárközi, skype, software, telecomunicaţie, tineret, yahoo, Zalău
Rating: ocazional
Comments: upload jibouan.blogspot.com

Informaţia introdusă a fost trecută explicit în antetul fişierului foto şi va fi regăsită atât de editoarele de texte cât şi de programele de căutare de pe staţiile locale. Din păcate, adesea, antetul nu este citit şi afişat automat în momentul când imaginea respectivă este încărcată (upload) pe o locaţie web, astfel încât dacă dorim ca datele să devină vizibile şi să fie accesile on-line, ele trebuie reintroduse conform specificului sitului respectiv (Blogger, Facebook, Picasa, Flickr, Photobucket etc.).

Colecţiile de imagini, stocate local sau pe internet, permit definirea şi individualizarea unei comunităţi, atrag curioşi, cercetători, cititori sau alţi vizitatori, subliniază importanţa muncii efectuate de bibliotecari. O indexare corectă permite regăsirea rapidă a fişierului căutat şi informarea cât mai deplină a solicitatorului.


Publicată în:
Revista I.D.E.I. (Zalău), nr. 8 / 2012, pag. 58-59.

Decembrie în Valea Ascunsă (2)

(Techergheli sălăjene 9)

(c) 2013 Györfi-Deák György


NECLINTIRI

Precum un Spartacus al Evului Mediu, comandantul Dózsa a înfrânt una după alta toate oştile trimise împotriva lui de către aristocraţi. El a pierdut o singură bătălie, pe cea din urmă, asediul cetăţii Timişoara, când, prea sigur pe sine, s-a lăsat prins între două focuri. Capturat în 15 iulie de voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya, el a fost executat cu cruzime în ziua de Sânilie, 20 iulie 1514. Pe cap i s-a pus o coroană înroşită în foc, iar în mână un sceptru incandescent. Toate detaliile macabre sunt povestite de regele Vladislav al II-lea, cel poreclit Dobzse László, pentru că încuviinţa toate ticăloşiile magnaţilor, în scrisoarea trimisă împăratului Maximilian I în 24 iulie. Când am amintit canibalismul, am făcut-o la modul serios. Bucăţi de carne i-au fost smulse din trup şi oferite căpitanilor săi de către soldaţii renegaţi, să le mănânce. „Iar cei ale căror buze nu erau însângerate au fost decapitaţi pe loc.”

Conform tradiţiei, schingiurea şi hărtănirea a avut loc pe malul Begăi. Pe pagina „Monumentele actuale si pierdute” de pe situl Primăriei timişorene, se spune:

„După versiunea timpului, când Gh. Doja era torturat şi supus chinurilor, călugării iezuiţi cântau cântece religioase, au văzut în văzduh figura frumoasă şi blândă a Fecioarei Maria.”

Pagina este nesemnată, aşa că nu ştim pe cine trebuie să tragem de urechi, pentru că în 1514, cu trei ani înainte de Reformă, nu existau iezuiţi. Piatra de temelie a SJ (nu este indicativul judeţului Sălaj, ci iniţialele denumirii: „Societas Jesu” = Societatea lui Isus) a fost pusă douăzeci de ani mai târziu, în ziua de Sfântă Marie Mare (15 august 1534), de către un grup de studenţi ai Universităţii din Paris, în frunte cu viitorul Sfânt Ignaţiu de Loyola, autorul „Exerciţiilor spirituale”. Ordinul călugăresc a fost recunoscut oficial în 27 septembrie 1540, când Papa Paul al III-lea a emis bula „Regimini militantis Ecclesiae”.

Să revenim la monografia lui Márki. Textul original va lămuri confuziile şi va face lumină în cazul ridicării monumentului din Piaţa Maria:

„Potrivit tradiţiei, voievodul Ioan [Zápolya] a poruncit ca doi călugări franciscani să se îngrijească de sufletele condamnaţilor. Fraţii au urmărit îngroziţi cu câtă lipsă de omenie au fost torturaţi Doja şi cei 20 de tovarăşi ai săi. Când iudele l-au legat pe Doja de scaunul numit în batjocură tron, ţiganii au aprins un foc puternic ca să înroşească coroana de fier menită să-i fie pusă pe cap. Dar lemnele erau umede şi s-au aprins cu greu, fumul a învăluit totul, de jur împrejur, inclusiv pe călăreţii rânduiţi să asigure paza locului. Doja agoniza, iar franciscanii cântau şi se rugau alături. La un moment dat, perdeaua de fum s-a rupt în două şi a apărut chipul Maicii Domnului. Iudele au încremenit, iar călugării au căzut în genunchi împreună cu poporul şi s-a rugat pentru pacea sufletească a condamnaţilor.”

Fără nici o îndoială, Sfânta Fecioară a apărut atunci printre vălătuci, în faţa norodului, dar în chip de icoană brodată pe steagul cavaleriei. Restul a fost o reacţie emoţională extrem de puternică. Poporul a dorit să creadă în minune, a revenit adesea la locul caznelor şi în cele din urmă a atârnat acolo o altă efigie marianică. În 1552, cetatea a căzut în mâna turcilor şi a fost recucerită de Eugeniu de Savoya în 1716. Abia atunci au sosit iezuiţii, care au consemnat tradiţia şi au reamplasat o pictură cu chipul Maicii Sfinte în locul arătat de localnici, spre iertarea păcatelor lui Doja. În 1837, s-a ridicat prima statuie, cea din lemn. În 1865, ea a fost schimbată cu una de piatră. Monumentul prezent a fost proiectat de arhitectul oraşului, Székely László, iar delicata sculptură din marmură albă de Carrara a ieşit din mâinile lui Kiss György (pagina Primăriei susţine în mod greşit că autorul a fost Stroll, realizatorul frumosului baldachin cu stâlpi din granit de Belgia).

În dimineaţa zilei de joi, 12 ianuarie 2012, trecătorii din Piaţa Maria au constatat că statuia Fecioarei cu pruncul a fost doborâtă şi vătămată, ca urmare a unei tentative de furt. Ea a fost desprinsă de pe soclu, dar locul strâmt şi greutatea monumentului i-a împiedicat transportarea. Ori, cine ştie, poate că Maica Domnului a intervenit în mod miraculos şi s-a apărat cu succes.

În hagiografii, găsim multe cazuri de credincioşi şi sfinţi care n-au putut fi ridicaţi şi transportaţi în altă parte, precum Sfânta Lucia din Siracusa. Când magistratul Pascasius (sau Paschasius) a hotărât ca recalcitranta fecioară să fie pedepsită şi dusă într-un bordel, Sfântul Duh a mărit într-atât greutatea fetei, încât n-au putut-o mişca nici trasă cu boii. Citim în „Vieţile sfinţilor” din luna decembrie, când este sărbătorită în 13:

„Apropiindu-se mulţi, după porunca judecătorului, munceau să o urnească din loc, dar în zadar osteneau şi slăbeau asudând fără rezultat, că fecioara Domnului stătea neclintită. Atunci, aducând o funie şi legînd-o de mâini şi de picioare, au început cu toţii a o târî, dar ea ca un munte stătea neclintită. Atunci Pashasie, cu mare supărare şi fiind în mare nepricepere, a chemat vrăjitorii, fermecătorii şi pe toţi popii idoleşti şi le-a poruncit să facă vrăjile lor împrejurul Luciei ca să fie urnită. Însă nimic n-au sporit căci stătea ca şi cum ar fi fost pironită cu trupul de pământ, iar picioarele ei nu le puteau mişca din loc. Apoi a poruncit să o stropească cu ud de om, socotind că cu oarecare vrăjitorii stă nemişcată, dar degeaba. Şi au adus multe perechi de boi, ca să o poată mişca din loc, însă nici aşa n-a fost cu putinţă a o clinti.”

Cei informaţi vor spune, nu e o minune, ci o aplicaţie puţin studiată a biofizicii. Orice maestru în artele marţiale este capabil să-şi uimească discipolii prin imobilitatea obţinută în urma dirijării fluxului energetic: cu cât aspiranţii încearcă mai tare să-l doboare, cu atât antrenorul stă mai neclintit. Un episod similar stă consemnat şi în analele Poliţiei Române. Zece agenţi bucureşteni bine-făcuţi au încercat să-l mişte pe primul „sensei” venit să-i înveţe judo, un japonez scund de statură şi aparent firav. Evident, fără nici un rezultat.

Fenomene similare se petrec şi în lumea lipsită de viaţă. Până să ajungem la monumentele „îndărătnice” din lemn sau piatră, să amintim un caz de interregn: moaştele Sfântului Ioan Chrysostomul, adică Gură-de-Aur, protectorul oratorilor şi crainicilor. Fostul patriarh al Constantinopolelui a rămas o figură memorabilă a patrologiei creştine şi este socotit drept un „doctor al Bisericii”. Fire ascetică, propovăduitor al unei morale riguroase, el a stârnit nemulţumirea împărătesei Eudoxia şi a fost exilat la Pityus, o localitate de pe ţărmul răsăritean al Mării Negre. N-a ajuns acolo, deoarece a murit în vârstă de 60 de ani, în 14 septembrie 407, la Comana. Trei decenii mai târziu, împăratul Teodosie cel Mic (fără nici o legătură cu micul prinţ din romanul lui Răzvan Rădulescu) a dorit să repatrieze osemintele, dar racla nu s-a lăsat clintită. În cele din urmă, basileul a redactat o scrisoare, prin care îşi cerea scuze pentru faptele mamei sale, care-l urâse pe sfânt şi îl surghiunise, rugându-l să se milostivească şi să revină în oraşul unde îşi păstorise turma, ca să-şi ocupe scaunul patriarhal. Când mesajul plin de pocăinţă a fost aşezat pe raclă, dintr-odată ea a devenit foarte uşoară şi s-a lăsat transportată. Când moaştele au ajuns în Biserica celor Doisprezece Apostoli şi le-au aşezat pe scaunul patriarhal, mulţimea din templu a auzit vocea Sfântului cum grăieşte binecuvântâmdu-i: Pace tuturor! Era ziua de 30 ianuarie 438, de atunci trecută în calendar şi prăznuită în fiecare an.

De-a lungul celor două milenii, Biserica a consemnat şi alte minuni referitoare la micşorarea sau mărirea greutăţii obiectelor. În Biblie, în Geneză, când Rahela a dorit să-şi adape turma de oi, păstorii au rugat-o să aştepte până când se vor aduna mai mulţi, ca să poată muta imensa piatră aşezată peste gura fântânii. Dar, precum sabia Excalibur s-a lăsat scoasă din piatră numai de Arthur Pendragon, sarcina a fost rezolvată de Iacob care, deşi nu avea fizicul lui Goliat, a deplasat capacul de unul singur, fără nici un fel de probleme.

În Monserrat, amplasată într-un peisaj care seamănă cu Grădina Zmeilor din Gâlgău Almaşului, se află o mănăstire benedectină, supranumită Meteora Spaniei. Aici se află „La Moreneta”, Madona Neagră, o veche reprezentare din lemn a Maicii Sfinte cu Pruncul în poală. Legenda spune că nişte copii de păstori se jucau printre stâncile ca nişte degete gigantice, când au auzit acordurile unei muzici nepământene, parcă interpretată de un cor îngeresc. Atraşi de divina melodie, s-au lăsat călăuziţi de o rază de lumină şi au descoperit într-o grotă sursa minunatelor fenomene: o statuetă nemaivăzută. Vestea s-a răspândit repede, a ajuns în Marensa, oraşul de la poale. Episcopul din localitate a cerut să-i fie adusă sculptura, dar ea a refuzat să se clintească din loc. În momentul când hamalii încercau s-o mute, bucata de lemn îşi mărea greutatea, astfel încât, indiferent de numărul celor care se înhămau la tras, obiectul nu s-a mişcat nici un milimetru. Oamenii au zis: „E voia Domnului!” şi episcopul s-a dat bătut. Monserrat a devenit un centru de pelerinaj tradiţional din Catalonia. Spaniolii spun că: „Un bărbat nu este cu adevărat însurat până ce nu şi-a dus mireasa la Montserrat.” De aceea, mirii şi miresele se duc să capete binecuvântarea Maicii Sfinte.

Cunoscând precedentele, ne vom permite să presupunem că statuia Fecioarei cu pruncul din Piaţa Maria şi-a mărit greutatea atunci când ticăloşii au încercat s-o fure, astfel încât să împiedice sacrilegiul. Vandalizarea a stârnit vâlvă, i-a scandalizat pe credincioşi, a ridicat numeroase semne de întrebare referitoare la felul cum Poliţia şi-a îndeplinit menirea într-o zonă circulată, aflată la doar câteva sute de metri de centrul Timişoarei. Pentru câteva zile, a devenit un eveniment intens mediatizat. Interesant este faptul că agenţiile de presă au amintit numai faptul că acolo a fost ars Dózsa György în 1514, trecând fără nici un interes peste momentul 15-16 decembrie 1989, respectiv debutul revoluţiei timişorene, deşi bulevardul dinspre Iosefin către Catedrală, care formează una dintre laturile scuarului, îi poartă numele. Lumea se schimbă, oamenii defel.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.96 / ianuarie 2012

Un meci pierdut

(Fotbal versus Carte, 2 - 4)


În săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou, după stingerea pseudo-isteriei provocate de „apocalipsa mayaşă”, mass-media a făcut bilanţul anual al evenimentelor din diferitele sfere de interes. Ca să iasă în evidenţă, cotidianul „Magyar Nemzet” (Naţiunea maghiară) a preferat să publice rezultatele unui sondaj de opinie şocant, iniţiat de Biblioteca Naţională Széchényi din Budapesta. Ele sunt atât de surprinzătoare, încât au fost preluate imediat şi comentate de majoritatea celorlalte publicaţii din Ungaria.

„Cum vă petreceţi timpul liber?” - a fost tema centrală a unui chestionar la care au răspuns 1000 de oameni. Criza economică şi-a pus amprenta asupra multor dintre plăcerile „spare time”-ului. În 2012, foarte puţini şi-au permis o ieşire la un restaurant ori o cafenea. Lumea a început să-şi petreacă timpul tot mai mult pe acasă. 46% dintre intervievaţii cu o vârstă de peste 15 ani au declarat că s-au uitat la televizor. 24% au preferat să asculte radioul. 14% au navigat pe internet. Doar 7% au citit presa, numai 4% s-au scufundat în „dulcea zăbavă” a cititului şi, cel mai frapant aspect, doar 2% şi-au petrecut clipele libere făcând sport.

Minunată lume nouă, în care populaţia adultă a ajuns să citească mai mult decât să alerge după o minge!

Până nu demult, chiar şi în cea mai prăpădită dintre comune, unde consiliul local şi primarul au dispus să fie atârnat lacătul pe uşa bibliotecii, o parte din păşunea obştească era întotdeauna rezervată „sportului rege”. Lemn de plop pentru două porţi se găsea pe orice margine de drum, iar dacă fiii satului doreau să se mândrească, ridicau şi o moviliţă prelungă pe una dintre laturile „stadionului”, în chip de tribună pentru spectatori (în vreme de iarnă, un derdeluş cât se poate de potrivit pentru pruncii de la câmpie).

Din păcate, statisticile susţin adevărul relevat de chestionarul bibliotecii naţionale maghiare. Populaţia de la sat a îmbătrânit. În multe localităţi, nu s-au născut copii de peste un deceniu. Preoţii vin doar la slujba de duminică, ori la nunţi şi la înmormântări. Şcoala a fost închisă, iar puţinii elevi navetează cu microbuzele galbene la oraş sau în comunele mai mari. Medici nu se găsesc nici aici, deoarece au avut de optat între un salariu ciuntit de bugetar şi libertatea de a lucra în Occident. Postul de poliţie când este, când nu este deschis, după cât de păguboasă este politica guvernanţilor şi încadrarea în bugetul negociat cu Fondul Monetar Internaţional.

În 2008, studioul Pixar a lansat „WALL-E”, un desen animat despre un Pământ năpădit de gunoaie, părăsit de locuitorii leneşi şi supraponderali, transformaţi în nişte sibariţi ai spaţiului cosmic. Părea o exagerare îndulcită cu povestea siropoasă a iubirii dintre doi roboţei. În ultima vreme, firmele furnizoare de servicii poştale prin internet şi corespondenţa nesolicitată ne exasperează cu reclamele despre dietele minune. Mi-am zis că, după succesul cărţii despre Bridget Jones, multe femei au eliberat un colţ al bucătăriei ca să pună acolo un cântar. Dar iată o voce lucidă, un avertisment trimis de o bibliotecă, un spaţiu unde, de obicei, nici muştele nu bâzâie, menit să ne trezească la realitate: ne îngrăşăm şi îmbătrânim tot mai mult.

Mi-am dorit întotdeauna ca Pământul să fie o carte a naturii, o tetralogie a anotimpurilor, un roman fluviu cu curgerea definită de trei puncte bine conturate, un mănunchi de foi cu Soarele pe faţă şi Luna pe verso, cel mai frumos epos moştenit de la taica Noe şi ceilalţi supravieţuitori ai Potopului biblic. Dar iată că vremurile se schimbă şi, parcă pentru a le face în ciudă caţavencilor, ele revizuiesc fără milă însăşi natura umană. Ştiam că lumea nu-şi pierde timpul cu lectura, dar să renunţe şi la mişcare? O, Doamne! Dă-ne o minte sănătoasă într-un trup viguros, altfel planeta noastră albastră va începe să semene, din ce în ce mai mult, cu o minge dezumflată.


Apărută în:

Prăvălia culturală nr.30 / ianuarie 2013