Opt momente zălăuane (7)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


7. „ZONA EROTICĂ ZALĂU"


Despre umoristul Ioan Groşan am scris anterior, în „Curiozităţile sălăjene", când a venit vorba despre romanul „Judeţul Vaslui în N.A.T.O.", o lucrare deloc science-fiction, deşi acţiunea este plasată în îndepărtatul şi potenţial distopicul 2084. Pe scurt, România este acceptată progresiv, judeţ cu judeţ, să facă parte din alianţa nord-atlantică, ultimele rămase pe dinafară fiind Vaslui şi Sălaj. Competiţia este acerbă. Dacă moldovenii au aruncat în luptă nurii celebrei hangiţe Ancuţa, sălăjenii au apelat la întreaga echipă feminină de handbal de la SILCOTUB Zalău, „câştigătoarele Cupei Parteneriatului pentru Pace", ca să-i îmbibe pe generalii aliaţi cu nişte pălincuţă „ochi de veveriţă", iar apoi să le cânte, echipate numai cu genunchierele, „Aşa beu oamenii buni" şi „Love me tender".

Romancierul a revenit acum pe plaiurile silvane într-un episod din romanul „Un om din Est". Atunci când reporterul Nelu Cucerzan, alter-ego-ul prozatorului, l-a vizitat pe prietenul Viorel Mureşan, binecunoscutul poet optzecist, a constatat cu surprindere că în Zalău totul poartă numele de Porolissum: Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă, hotelul din centrul oraşului, agenţia de turism, ansamblul folcloric, cartierul dinspre Ortelec, ditamai strada, ba chiar şi şcoala de pe ea au fost botezate cu numele străvechii capitale de provincie romană. Năstruşnicul obicei l-a amuzat copios, astfel încât a creat un personaj voluptuos, botezat Tit-Livia Porolissa de către fanaticul ei tată, profesorul Horaţiu Pop, un latinist de excepţie, xenofob prin destin şi educaţie.

Descrisă printr-un fragment preluat cu ghilimelele de rigoare din „Istoria literaturii române" de G. Călinescu, „monumentala eroină" a stârnit senzaţie, a mişcat inima şi pana criticilor. Anton Holban a văzut în ea „o paradigmă a omului fără vocaţie". Andrei Terian a considerat că „încarnează profilul ardeleanului tipic, prototipic şi arhetipic laolaltă". Alţii, mai cu picioarele pe pământ, s-au arătat profund şocaţi de realitatea reprezentată în versurile: „De la Nistru pân la Tisa/ Tot românu-n Porolissa". Octavian Soviany a caracterizat-o succint drept „o brutăriţă plăvană din care emană un aer frust de senzualitate bovină". Andrei Simuţ a sintetizat conciliant: „tot programul de aventuri erotice ale lui Nelu Sanepidu are ca scop studiul caracteriologic al femeilor, al tipologiei feminine apărute sub comunism, scopul fiind de a surprinde femeia în momentul de vulnerabilitate maximă". Ehehe, cine ştia pe atunci de exhibiţionistele noastre, devenite fără voie vedete porno pe Youtube, în urma filmuleţelor deşucheate postate de hackeri sau de iubiţii dezamăgiţi, înregistrări tocmai bune pentru a creşte tirajul gazetelor şi audienţa posturilor de televiziune.

Drept punct de intensitate maximă a plăcerii provocate de descrierea „zonei erotice Zalău", sintagmă creată tot de mucalitul Ioan Groşan, se potriveşte aici anecdota cu Grădina Poporului, locul unde cuconetul din Zalău îşi plimba căţeluşii de rasă caniche, numiţi „puli" în ungureşte, de unde şi denumirea dâmbului respectiv, absolut nevinovată în limba lui Ady Endre: „Puli-domb".


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (6)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


6. ADY ŞI ROMANUL FEMININ


Casa unde a locuit poetul revoluţionar maghiar în perioada cât a studiat la Liceul Wesselényi, astăzi Colegiul Naţional Silvania, se află pe strada Crasnei, rebotezată postrevoluţionar „22 Decembrie", probabil pentru că duce către poligonul armatei.

În copilărie, Ady şi-a început studiile la şcoala din satul natal, Eriu-Meţenţ din comitatul Sălaj, localitate care azi îi poartă numele. După ce a absolvit gimnaziul piarist din Carei, tânărul şi-a continuat studiile la şcoala în faţa căruia se află acum bustul său. O altă statuie i-a fost ridicată în Lompirt, unde au trăit bunicii din partea tatălui. Când părinţii au ales Zalăul, a contribuit mult faptul că sora tatălui său, Ady Juliánna, s-a măritat cu Séra Lajos, un bogat proprietar de terenuri, deci elevul avea masa şi casa asigurate. Şi-a luat examenul de bacalaureat în 1896, an în care jurnalul „Szilágy" (Sălajul) l-a debutat publicistic.

Ca orice poet, a avut o viaţă sentimentală zbuciumată. În ultimul an de studii, s-a îndrăgostit nebuneşte de Zsóka (Friedmann Erzsébet). Muză i-a fost Léda (Brüll Adél, măritată Diósy), iar soţie Csinszka (Boncza Berta). Dar Ady a fost asaltat tot timpul de alte femei. Printre ele s-a numărat şi prozatoarea Dancsházi Oláh Ida, sălăjeancă la origine, fata unui revoluţionar paşoptist din armata generalului Bem, căzut în dizgraţie după reinstaurarea dominaţiei habsburgice. După ce a divorţat de Szollosy György, şimleuanca strămutată în capitala maghiară a fost nevoită să-şi câştige singură pâinea şi a început să scrie articole pentru periodicele din Budapesta. A publicat mai multe cărţi semnate cu pseudonimul Lux Terka. În 1905, i-a trimis poetului un volum cuprinzând două nuvele ample („Jurnalul lui Lenci", „Fani şi Dani"). Ady a reacţionat curtenitor şi, în anumite limite, favorabil:

„Am promis să ne referim şi la femeile care scriu. Credem că, dacă totul ar decurge normal în această ţară, în vremurile de azi, atunci scriitoarele ar trebui să conducă lumea. Dar îi putem linişti oricum pe bărbaţii condamnaţi la munca silnică de zilier, cuprinşi de fiorii de spaimă. Încă nu s-au născut femeile de care ar trebui să ne temem cu adevărat. Mă gândesc la cărţile lui Lux Terka şi Tormay Cecil. Două intelectuale marcante. Amândouă sunt spirite nobile şi diletante de rangul întâi. Însă diletante." („Scrisorile din seara de vineri", Magyar Közélet, 21 mai 1905, semnată Diósadi)

În prezent, după mai bine de un secol, romanele scrise de Lux Terka au parte de un reviriment deloc surprinzător. Nu credem că vor fi trecute vreodată în canonul literar, dar conversaţiile de alcov şi mondenităţile răsucite pe toate feţele pot oferi multe ore plăcute cititoarelor de oricând. Precum spunea şi Ady Endre într-un alt articol, apărut în „Budapesti Napló" (Jurnalul budapestan), textele redau incitantele şi subtilele meandre ale sufletului, denotă o melancolie înduioşătoare şi oferă o doză consistentă de naivitate feminină.


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (5)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


5. BUCURIA COPIILOR ŞI APOCALIPSA DĂSCĂLIMII


Situat la poalele Meseşului, cartierul Brădet reprezenta cândva, cu vreo două decenii în urmă, plămânii oraşului. După revoluţie, aici s-au construit primele căbănuţe de agrement, unele incendiate fără zăbavă de persoane iresponsabile rămase neidentificate, care au pus focul fără să se teamă că pălălaia s-ar putea extinde în pădure. Proprietarii au ripostat clădind vile solide din piatră, material ignifug prin definiţie. Unii şugubeţi au răspândit zvonul că noii potenţaţi şi-ar fi propus chiar să le îmbrace în azbest, dar s-au speriat când au aflat că e un material cancerigen. Apoi s-a înlăturat şi pericolul incendiului forestier, prin defrişarea masivă a arborilor de pe coaste, ceea ce a redus cantitatea de apă preluată de sol şi a ridicat imediat nivelul apelor pârâului Zalău după fiecare rupere de nori, spre bucuria mass-mediei locale, grăbită să filmeze cum ţâşneşte apa din gurile de canal şi curg puhoaiele printre maşini pe bulevardul Mihai Viteazul.

Dumbrava Sibiului reprezintă o parte din hotarul străvechiului Hermannstadt, unde s-a amenajat un complex în aer liber, care cuprinde şi Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA, spaţiu făcut celebru de morile rustice, cu pietrele acţionate de câte o „roată cu făcaie", strămoaşa turbinei Pelton. Iată prima imagine care mi-a sărit în minte, când am văzut frumosul parc de agrement din Brădet, cu o „porta pretoria" din bârne la intrare, un spaţiu împădurit unde copiii pot alerga în voie după fantezii şi aventuri, fără teama de a ajunge sub roţile vreunui bolid condus de un vitezoman de cartier. Proiectul „Pădurea-parc Brădet" a fost predat beneficiarilor în 2009, la începutul lunii septembrie. Zona de agrement ocupă o suprafaţă de 20 de hectare. Amenajarea celor două sectoare a costat aproape 1,6 milioane de lei, bani proveniţi de la Administraţia Fondului de Mediu, cu o contribuţie de 0,2 milioane de lei din partea municipalităţii. Conform celor declarate la inaugurare de primarul Radu Căpîlnaşiu:

„În zona A au fost realizate alei principale în lungime totală de 896 metri liniari şi 800 de metri liniari de alei secundare. Aici au fost amplasaţi 32 de stâlpi de iluminat public şi amenajate două locuri de joacă pentru copii şi patru zone sportive, plus un grup sanitar şi biroul administratorului parcului. În zona B exista 635 metri liniari de alei principale şi 345 metri liniari alei secundare, 30 de stâlpi de iluminat, două locuri de joacă, o zonă sportivă şi două toalete ecologice. În parc au fost amplasate bănci şi coşuri de gunoi."

La intrarea în parc, o hartă a împrejurimilor propune câteva posibilităţi de drumeţie. Cercul galben, „ochiul boului", duce către tabăra de vară de sub Meseş, urcă pe creastă şi se opreşte la Izvorul Salamandrelor. Ca să ajungi acolo, trebuie să ieşi din parc prin partea dinspre munte, să traversezi drumul european E81 către Cluj şi, la prima curbă ce urcă pe Meseş, să părăseşti şoseaua şi s-o coteşti la stânga, pe un drum forestier plin de hârtoape. Cine îl vede, îşi aduce aminte de bancul cu ARO 4x4, reluat acum în varianta Dacia Duster. Cică nemţii zăresc noul vehicul tot-teren la târgul de maşini din Frankfurt, îl testează, trec peste hopuri, se bagă prin albii de pârâu, patinează prin mlaştină cu el, apoi dau din cap uimiţi: „Maşina asta se fabrică în România? Mein Gott, ce fac unii numai ca să nu-şi repare drumurile!"

După o cale de trei sferturi de ceas mers pe jos, în condiţiile menţionate anterior, turistul întâlneşte terenul de sport şi vestiarul taberei, situate în stânga. Tot aici, se află şi o fântână dezafectată. Cabana, unde în alte vremuri erau găzduiţi participanţii la olimpiadele naţionale, se află un pic mai sus, în dreapta, dincolo de poarta ferecată acum de un „rug", ramura ţepoasă a unui mur, crescut şi înstăpânit în cadru ca-n basmul cu Frumoasa din Pădurea Adormită. Clădirea a fost construită prin contribuţia cadrelor didactice, de aceea unii o amintesc sub numele de „Cabana Învăţătorilor". Cândva, la sfârşitul lunii iunie, după încheierea anului şcolar, a existat şi o zi rezervată „apostolilor de la catedră" (30 iunie). Apoi au început nefastele metamorfoze postrevoluţionare, iar momentul festiv dinainte de începerea celor 61 de zile ale vacanţei pedagogilor a căzut victimă modificărilor de dragul schimbărilor.

Tabăra de pe Meseş, aşa cum se înfăţişa azi-vară, este o reprezentare la scară a tuturor durerilor din învăţământul românesc. În toamna acestui an, în judeţ au rămas neocupate peste 200 de posturi de suplinitori. Dascălii bătrâni s-au pensionat sau au murit, iar cei tineri preferă să lucreze ca ospătari sau să culeagă căpşuni în occident. Şi uite aşa rămânem şi fără sărbătoriţi, şi fără sărbători, doar cu poeziile lui Goga şi doinele de jale.


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (4)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


4. LABIŞ ŞI VERBELE FRANCEZE

Este o vară cu temperaturi aviare. Alcoolul rubiniu din „termometrul îndrăgostiţilor" arată 42 de grade. Încă un pic şi se revarsă din tubul prelung şi translucid fixat pe clădirea bibliotecii judeţene. Mai în vale, în faţa casei de cultură a sindicatelor, pe panoul ceasului electronic se afişează doar 39. Destule şi acelea. Căldură mare, monşer! Păcat că nu se mai predă „Moartea căprioarei" la liceu, altfel tinerii ar putea recita îngânduraţi din Nicolae Labiş: „Seceta a ucis orice boare de vânt./ Soarele s-a topit şi a curs pe pământ./ A rămas cerul fierbinte şi gol./ Ciuturile scot din fântână nămol./ Peste păduri tot mai des focuri, focuri/ Dansează sălbatice, satanice jocuri." Cât de precisă şi de actuală este imaginea! Satele de pe versanţii mănoasei văi a Someşului au rămas fără apă. Flăcările înghit părţile greu accesibile ale Bucegilor, vâlvătăile înconjoară Colorado Springs de lângă Grădina Zeilor americană, fumegă pădurile de pin din Insulele Canare, ard stejarii pitici din sudul însorit al Franţei, chiparoşii Italiei şi arborii de mastic de pe coastele Greciei.

În vremurile dinainte de revoluţie, capodopera „poetului adolescent" se studia în ultima clasă de liceu. Labiş a povestit „vânătoarea foamei în Munţii Carpaţi", „la ceas oprit de lege şi de datini", din proprie experienţă. Imediat după terminarea celui de-a doilea război mondial, a urmat una dintre cele mai mari secete din istoria ţării. Ţăranii au trebuit să predea puţinele bucate adunate pentru ca ţara să plătească „cote" (despăgubiri) Uniunii Sovietice. Rămaşi fără mijloace de trai, moldovenii s-au urcat pe „trenurile foamei" (Iaşi-Timişoara) şi au plecat să-şi câştige pâinea în Banat, o zonă mai puţin afectată de caniculă, datorită reţelelor de canale folosite atât pentru desecarea mlaştinilor cât şi pentru irigatul ogoarelor.

„Biche" înseamnă chiar „căprioară" în limba franceză. De la omofonia dintre „la biche" şi Labiş au pornit multiplele speculaţii legate de moartea poetului, lovit de un tramvai şi plecat dintre noi după ce a dictat „Pasărea cu clonţ de rubin" pe patul de moarte din spital. Poeziile sale au fost traduse în franceză de Aurel George Boeşteanu, tălmăcitor al lui Arghezi, Blaga, Philippide, plus proza lui Călinescu, Camil Petrescu, Sadoveanu. La o asemenea carte de vizită, am făcut ochii mari când am citit: „je suis mon p`ere", adică, la o primă interpretare, de francofon amator: „eu sunt propriul meu tată". Mi-am amintit imediat de povestioara lui Robert Heinlein, „All You Zombies" (Voi toţi zombii), unde eroina, o barmaniţă orfană, se face agentă temporală şi îşi schimbă sexul, se întoarce în timp, devine propriul său tată, iar de dragul paradoxurilor temporale, chiar propriul bunic şi propria bunică. Va să zică am picat de fraier, aviz „get-begeţilor". Aurel George Boeşteanu a tradus corect: „Mă iau după tata." Nici zeţarul nu şi-a făcut de cap, a cules rândul cum trebuie. Verbul „suivre" (a urma) se conjugă astfel la modul indicativ, timpul prezent: je suis, tu suis, il suit, nous suivons... Deci atenţie, „je suis Paul" poate însemna cu totul altceva decât „io mi-s Pavel" („...din Banat", dacă ştiţi cântecul).

Nicolae Labiş a fost bun prieten cu zălăuanul Ion Buda, întâi redactor-şef, apoi secretar de redacţie la ziarul sălăjean (de fapt săptămânalul tip ediţie de weekend) „Năzuinţa". Profesorul universitar Dumitru Titus Popa a publicat în „Clipa" lui Dinu Săraru o fotografie unde cei doi apar într-un grup de opt, alături de Ion Gheorghe şi Nicolae Stoian şi a deplâns faptul că canonul literar actual încă nu l-a acceptat pe genialul tânăr care a căzut în „lupta cu inerţia" şi ne-a lăsat ca epitaf versul: „Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt." (Primele iubiri). De dragul confuziilor pe tema „a fi" versus „a urma" în limba franceză: „Je ne suis plus, c'est un chanson tout-ce que je suis."


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (3)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


3. UN AMFITEATRU ÎNCINS CA O TIGAIE

Desemnarea datei de 29 iulie ca zi pentru organizarea referendumului de demitere a preşedintelui României a încurcat multe planuri, printre care şi unul legat de punerea în valoare a ansamblului arheologic de la Porolissum. Anul trecut, cu prilejul „Festivalului roman", străvechea capitală de provincie a oferit cadrul feeric în care s-au căsătorit zâna dacică Ancuţa Mărieş cu arheologul american Eric De Sena. Pentru variaţiune, tema propusă în acest an, cu mult înainte de complicaţiile politice din vară, a fost organizarea unor funeralii romane.

Latinii antici nu-şi îngropau răpuşii, ci, întocmai ca şi grecii în celebrele epopei homerice, le clădeau un rug mortuar şi-i incinerau. Creştinismul şi „credo in carnis resurrectionem et vitam aeternam" (cred în învierea trupului şi viaţa eternă) a schimbat radical acest obicei şi a promovat înhumarea. La un moment dat, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, costurile unei înmormântări au depăşit anumite limite de bun-simţ, astfel încât împăratul Iosif al II-lea de Habsburg a încercat să impună revenirea la ceva simplu, adică mortul să fie înfăşat într-un giulgiu şi azvârlit într-o groapă comună, dar a stârnit protestul general al supuşilor din toate provinciile imperiului. Întrucât începuse să bată vântul schimbării şi se anunţa căderea Bastiliei, „reformatorul împărătesc" a renunţat la idee pe patul de moarte. Din păcate, în mileniul al III-lea, criza de spaţiu şi scumpirea „locurilor de veci" din marile oraşe, au readus transformarea trupurilor în cenuşă printre opţiunile decedaţilor. O urnă încape pe orice poliţă şi nu trebuie răscumpărată din şapte în şapte ani.

Mi-am anunţat prietenii că mă voi duce la „Porolissum Fest 2012" şi m-au întrebat nedumeriţi: „Ce e aia?"

- Păi, o reconstituire istorică făcută de specialiştii de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă din Zalău. Ea va începe cu citirea panegiricului împăratului Traian (Marcus Ulpius Nerva Traianus), „Nimfele Daciei" îl vor jeli, va urma incinerarea defunctului, armata îi va acorda onorurile cuvenite, doi gladiatori se vor înfrunta lângă rug, iar fiul său adoptiv, Hadrian (Publius Aelius Traianus Hadrianus), va fi aclamat ca succesor.

- Aş, n-ai ce face?

Cum sunt o fire încăpăţânată şi sufăr de patriotism local acutizat, am schimbat tactica. Se zice: „Ambalajul vinde marfa." Pentru a populariza cu succes iniţiativa colegilor de la muzeu, altora le-am spus aşa, într-o doară, că duminică trebuie să mă duc la o înmormântare în Moigrad.

- Da' cine-o a murit?

- Împăratul Traian.

- Fugi de aici! Ăla s-o dus de mult.

- Da, dar abia acum îl petrec zălăuanii, în amfiteatrul de acolo. Şi-apoi armata îl alege pe împăratul Hadrian şi-l aclamează bătând cu săbiile în scuturi.

- Zău? La ce oră începe?

- Fix la prânz.

Noi am venit cu toţii. După ceremonia funerară, urmau să năvălească barbarii şi să forţeze partea nordică a „limes"-ului imperial. Am răbdat soarele arzător, cocoţat în crucea amiezii, acolo de unde putea să dogorească râul, ramul, cu o intensitate maximă. Dacă ne-am fi transformat în panouri solare, am fi generat kilowaţi de energie ieftină şi ecologică. Spectacolul, desfăşurarea de trupe, demonstraţiile de virtuozitate şi joaca de-a războiul a meritat „prăjirea" de care a avut parte toată lumea, „ad unum omnes", de la vlădică la opincă. Poate că la anul, organizatorilor le va veni ideea să construiască un umbrar ad-hoc prin întinderea unor prelate pe câţiva stâlpi uşori, din fibră de sticlă, fixaţi cu rezervoare din plastic umplute cu apă, postate la bază, întru răsfăţarea oficialităţilor şi spectatorilor. Ca plan de rezervă, pe principiul „nu pune pe altul să facă ceea ce tu însuţi poţi face", fiecare poate să-şi aducă o umbrelă de acasă. Ea va fi folositoare atât în vreme de arşiţă cât şi în caz că plouă. Şi, la nevoie, îi putem ciomăgi şi pe roxolani cu ea.

„Acta est fabula! Salve!" (Piesa s-a terminat, a devenit poveste. Salut!


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (2)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


2. ŞTRENGARA ZALĂU NORD

În noul mers al trenurilor, valabil în 2012, cursa de dimineaţă Jibou-Zalău a căpătat un statut interregional şi bagă viteză, fără a se opri pe parcurs. Garnitura se formează din ultimele două vagoane sosite din capitală cu acceleratul de Baia Mare, fiecare de altă clasă, cu care circulă şi unii dintre bugetarii de prim rang. Probabil că, din cauza crizei, şefii din Zalău au rămas fără bonuri de benzină şi nu-şi permit să cheme maşina instituţiei la Jibou, să-i ia cât mai repede de acolo. După ce oricum au aşteptat douăzeci de minute în plus, răstimpul cât pleacă garnitura principală şi se cuplează noua locomotivă, gândeşti că n-au răbdare să suporte pierderea a încă trei minute cu staţionările din cele trei staţii de pe parcurs. Aşa că „expresul matinal", singurul tren dintre 7:00 şi 13:30, trece ca rapidul prin Mirşid, staţie unde se poate coborî pentru a merge la străvechea cetate romană Porolissum. Ruta, un prilej de „a techergheli" prezentat anterior, este spectaculoasă, de un pitoresc aparte. Nu-i nici prea lungă (8 kilometri, adică un parcurs de 2 ore pentru adolescenţi şi adulţi) şi-i în parte umbrită, deoarece străbate minunata pădure a Viţinalului.

Modificarea orarului C.F.R. nu ne-a deranjat prea mult, deoarece noi ne duceam la Festivalul Verii (sau Berii - pentru mulţi concetăţeni, denumirea „fiestei" zălăuane de la începutul lunii august a devenit foarte confuză, mai ales după cea de-a treia halbă), dar în compartiment cu noi era şi un om din Braşov, care ar fi dorit să coboare acolo, ca să ajungă în Moigrad. Controlorul a confirmat, trenul nu are oprire în staţia Mirşid, dar nu-i nici un bai, domnul călător să meargă până în Zalău şi să rămână cuminte în vagon, că peste un sfert de oră aceeaşi garnitură se întoarce la Jibou, de data aceasta cu oprire în toate staţiile. Deci, în anul apocalipsei mayaşe, cel mai scurt drum între oraşul someşan şi comuna unde se exploatează siderurgicul tuf vulcanic trece prin Crişeni şi descrie traiectoria unui bumerang ameţit de atâta învârteală.

Am citit de curând în „Magazin Sălăjean" o ştire (nesemnată) despre robotul cu o voce feminină pus să anunţe sosirile şi plecările din staţia Zalău Nord. Când, din cauza caniculei, şinele s-au strâmbat şi în 20 august a.c. un marfar a sărit de pe linie, circulaţia feroviară a fost suspendată timp de vreo cinci ore. Cu toate acestea, „blondina" înregistrată pe bandă şi-a continuat imperturbabilă programul, fără ca vreunul dintre ceferişti să-i taie piuitul, spre veselia (citeşte: „hazul de necaz al") celor de pe peron: „Cum tanti se încăpăţâna să roage oamenii să poftească în vagoane, s-au apucat şi ei să facă miştocăreală prin gară, spunând că urcă mintenaş dacă li se dă gratis loc la cuşetă."

Credem că jurnaliştii distraţi de anunţurile fără efect clamate la megafon în ziua deraierii din Mirşid vor fi interesaţi să adauge la dosarul cu fapte diverse din categoria „Eternul şi fascinantul Sălaj" un incident similar, păţit la întoarcerea noastră de la zilele oraşului.

Cursa „regio" Sarmăşag-Zalău Nord-Jibou circulă ca atare, pe toată distanţa, doar în timpul săptămânii. În weekend, ea se opreşte în capitala de judeţ şi nu mai pleacă niciunde, fără să-i pese de programul „spicheriţei automate". Noi ne-am urcat în vehiculul cu aspect de tramvai, ne-am instalat comod pe băncuţe, dar am sărit cât-colo, să ne adunăm bagajele şi să coborâm în mare grabă, când am auzit că trenul respectiv va sosi în gară la linia doi. Noroc cu pasagerii cu vechime, care ne-au potolit şi ne-au explicat toată tărăşenia, zâmbind cu gura până la urechi. Ca tot străinul lăsat la îndemâna bunăvoinţei gazdelor, nu ne-a venit să credem că este posibil aşa ceva în mult-lăudatul secol XXI. Ştirea citată ne demonstrează că se poate întâmpla, iar în „ştrengara" staţie Zalău Nord năzdrăvăniile continuă.


Publicată în: Caiete Silvane nr. 92 / septembrie 2012

Opt momente zălăuane (1)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


1. PATINA SMALŢULUI

Întotdeauna am socotit că muntele este o încercare dată de Dumnezeu pentru a afla cine eşti cu adevărat. Cu excepţia Cehului Silvaniei, fiecare oraş sălăjean este străjuit de câte o spinare masivă şi impunătoare: Măgura din Şimleu, Muntele lui Rákóczi în Jibou, Meseşul şi străvechiul „limes" roman deasupra municipiului reşedinţă de judeţ. Nu ştim cum arăta satul Zyloc, pomenit de cronicarul anonim al regelui Béla când, în „Gesta Hungarorum", a relatat campania trupelor conduse de căpetenia Tuhutum şi fiul său Horca. În 2011, când s-a hotărât construirea unei hale agro-alimentare în locul vechii pieţi din oraş, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă din Zalău a avut ocazia să sape în propria curte din spate (de fapt, a liceului de băieţi de pe vremuri) şi a descoperit mai multe vestigii medievale, printre care şi o fierărie. După terminarea primelor prospecţiuni, de Zilele Cetăţii au fost chemaţi şi copiii să-i ajute pe cercetători, va să zică să se transforme, după caz, în Indiana Jones sau Lara Croft şi să înceapă căutarea „comorilor" din Evul Mediu Timpuriu. Cioburile descoperite dovedesc că olarii din târg îşi începuseră activitatea încă de pe atunci.

Ceramica de Zalău era de o calitate excepţională, garantată prin statutul meşteşugarilor şi verificată cu mare atenţie de către cei înainte-stătători: avea fondul alb, decorat cu verde, maro şi violet închis, era smălţuită, şi, dacă clientul accepta să dea un ban în plus, bogat ornamentată. Deşi prima breaslă de olari şi-a primit „autorizaţia de funcţionare" abia în 1738, activitatea productivă fusese menţionată încă în 1640, iar dovezile arheologice din prezent arată că ea debutase cu mult înainte. Lutul era extras din mici cariere, gropi săpate local în coasta dealului de deasupra centrului vechi şi prelucrat în atelierele de pe uliţa numită şi azi „Strada Olarilor", care coboară dinspre cartierul Brădet către strada botezată azi Corneliu Coposu.

Recent, în literatura de specialitate, s-a încercat să se reproşeze „fazecaşilor" de aici faptul că la un moment dat au impus un monopol de desfacere a mărfurilor în zonă, dar criticii uită că produsele zălăuane erau certificate ca fiind conforme unui anumit standard, norme calitative faţă de care ceramica nesmălţuită produsă în atelierele ţărăneşti nu se apropia de nici un fel. În fapt, este o reeditare a discuţiei despre soarta ţăranului de azi, care nu este lăsat să-şi vândă produsele în supermagazine, deoarece nu îndeplineşte anumite criterii de igienă, ambalare sau menţinere a calităţilor mărfii, ceea ce favorizează inevitabil desfacerea legumelor de import. Pe de altă parte, nici marile reţele comerciale nu se străduiesc să ocupe primele rânduri ale tarabelor în pieţele alimentare din oraşe, unde zemoasele şi aromatele roşii de grădină se vând la preţuri mult mai mari decât superrezistentele, „incasabilele" tomate de seră din Turcia. Fiecare marfă îşi are propria piaţă de desfacere, unde comercianţii se străduiesc să-şi impună regulile când cumpărătorii n-au nimic de obiectat.

Cert este că multe dintre muzeele săteşti, precum şi cel realizat în casa bunicilor de Ligia Alexandra Bodea din Iaz, se mândresc cu piesele de ceramică zălăuană, vechi de peste un secol. Faptul că au rezistat atât, că au supravieţuit refugiului, bombardamentelor din conflagraţiile mondiale, epocii „războiului rece", cooperativizării şi exceselor dictaturii naţional-comuniste probează ceea ce era de dovedit: olarii din urbea capitală de judeţ îşi luau meseria în serios şi îşi apărau patentul de exclusivitate prin fiecare cană, oală sau cahlă produsă.


Publicată în: Caiete Silvane nr. 92 / septembrie 2012