Opt momente zălăuane (6)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


6. ADY ŞI ROMANUL FEMININ


Casa unde a locuit poetul revoluţionar maghiar în perioada cât a studiat la Liceul Wesselényi, astăzi Colegiul Naţional Silvania, se află pe strada Crasnei, rebotezată postrevoluţionar „22 Decembrie", probabil pentru că duce către poligonul armatei.

În copilărie, Ady şi-a început studiile la şcoala din satul natal, Eriu-Meţenţ din comitatul Sălaj, localitate care azi îi poartă numele. După ce a absolvit gimnaziul piarist din Carei, tânărul şi-a continuat studiile la şcoala în faţa căruia se află acum bustul său. O altă statuie i-a fost ridicată în Lompirt, unde au trăit bunicii din partea tatălui. Când părinţii au ales Zalăul, a contribuit mult faptul că sora tatălui său, Ady Juliánna, s-a măritat cu Séra Lajos, un bogat proprietar de terenuri, deci elevul avea masa şi casa asigurate. Şi-a luat examenul de bacalaureat în 1896, an în care jurnalul „Szilágy" (Sălajul) l-a debutat publicistic.

Ca orice poet, a avut o viaţă sentimentală zbuciumată. În ultimul an de studii, s-a îndrăgostit nebuneşte de Zsóka (Friedmann Erzsébet). Muză i-a fost Léda (Brüll Adél, măritată Diósy), iar soţie Csinszka (Boncza Berta). Dar Ady a fost asaltat tot timpul de alte femei. Printre ele s-a numărat şi prozatoarea Dancsházi Oláh Ida, sălăjeancă la origine, fata unui revoluţionar paşoptist din armata generalului Bem, căzut în dizgraţie după reinstaurarea dominaţiei habsburgice. După ce a divorţat de Szollosy György, şimleuanca strămutată în capitala maghiară a fost nevoită să-şi câştige singură pâinea şi a început să scrie articole pentru periodicele din Budapesta. A publicat mai multe cărţi semnate cu pseudonimul Lux Terka. În 1905, i-a trimis poetului un volum cuprinzând două nuvele ample („Jurnalul lui Lenci", „Fani şi Dani"). Ady a reacţionat curtenitor şi, în anumite limite, favorabil:

„Am promis să ne referim şi la femeile care scriu. Credem că, dacă totul ar decurge normal în această ţară, în vremurile de azi, atunci scriitoarele ar trebui să conducă lumea. Dar îi putem linişti oricum pe bărbaţii condamnaţi la munca silnică de zilier, cuprinşi de fiorii de spaimă. Încă nu s-au născut femeile de care ar trebui să ne temem cu adevărat. Mă gândesc la cărţile lui Lux Terka şi Tormay Cecil. Două intelectuale marcante. Amândouă sunt spirite nobile şi diletante de rangul întâi. Însă diletante." („Scrisorile din seara de vineri", Magyar Közélet, 21 mai 1905, semnată Diósadi)

În prezent, după mai bine de un secol, romanele scrise de Lux Terka au parte de un reviriment deloc surprinzător. Nu credem că vor fi trecute vreodată în canonul literar, dar conversaţiile de alcov şi mondenităţile răsucite pe toate feţele pot oferi multe ore plăcute cititoarelor de oricând. Precum spunea şi Ady Endre într-un alt articol, apărut în „Budapesti Napló" (Jurnalul budapestan), textele redau incitantele şi subtilele meandre ale sufletului, denotă o melancolie înduioşătoare şi oferă o doză consistentă de naivitate feminină.


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (5)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


5. BUCURIA COPIILOR ŞI APOCALIPSA DĂSCĂLIMII


Situat la poalele Meseşului, cartierul Brădet reprezenta cândva, cu vreo două decenii în urmă, plămânii oraşului. După revoluţie, aici s-au construit primele căbănuţe de agrement, unele incendiate fără zăbavă de persoane iresponsabile rămase neidentificate, care au pus focul fără să se teamă că pălălaia s-ar putea extinde în pădure. Proprietarii au ripostat clădind vile solide din piatră, material ignifug prin definiţie. Unii şugubeţi au răspândit zvonul că noii potenţaţi şi-ar fi propus chiar să le îmbrace în azbest, dar s-au speriat când au aflat că e un material cancerigen. Apoi s-a înlăturat şi pericolul incendiului forestier, prin defrişarea masivă a arborilor de pe coaste, ceea ce a redus cantitatea de apă preluată de sol şi a ridicat imediat nivelul apelor pârâului Zalău după fiecare rupere de nori, spre bucuria mass-mediei locale, grăbită să filmeze cum ţâşneşte apa din gurile de canal şi curg puhoaiele printre maşini pe bulevardul Mihai Viteazul.

Dumbrava Sibiului reprezintă o parte din hotarul străvechiului Hermannstadt, unde s-a amenajat un complex în aer liber, care cuprinde şi Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA, spaţiu făcut celebru de morile rustice, cu pietrele acţionate de câte o „roată cu făcaie", strămoaşa turbinei Pelton. Iată prima imagine care mi-a sărit în minte, când am văzut frumosul parc de agrement din Brădet, cu o „porta pretoria" din bârne la intrare, un spaţiu împădurit unde copiii pot alerga în voie după fantezii şi aventuri, fără teama de a ajunge sub roţile vreunui bolid condus de un vitezoman de cartier. Proiectul „Pădurea-parc Brădet" a fost predat beneficiarilor în 2009, la începutul lunii septembrie. Zona de agrement ocupă o suprafaţă de 20 de hectare. Amenajarea celor două sectoare a costat aproape 1,6 milioane de lei, bani proveniţi de la Administraţia Fondului de Mediu, cu o contribuţie de 0,2 milioane de lei din partea municipalităţii. Conform celor declarate la inaugurare de primarul Radu Căpîlnaşiu:

„În zona A au fost realizate alei principale în lungime totală de 896 metri liniari şi 800 de metri liniari de alei secundare. Aici au fost amplasaţi 32 de stâlpi de iluminat public şi amenajate două locuri de joacă pentru copii şi patru zone sportive, plus un grup sanitar şi biroul administratorului parcului. În zona B exista 635 metri liniari de alei principale şi 345 metri liniari alei secundare, 30 de stâlpi de iluminat, două locuri de joacă, o zonă sportivă şi două toalete ecologice. În parc au fost amplasate bănci şi coşuri de gunoi."

La intrarea în parc, o hartă a împrejurimilor propune câteva posibilităţi de drumeţie. Cercul galben, „ochiul boului", duce către tabăra de vară de sub Meseş, urcă pe creastă şi se opreşte la Izvorul Salamandrelor. Ca să ajungi acolo, trebuie să ieşi din parc prin partea dinspre munte, să traversezi drumul european E81 către Cluj şi, la prima curbă ce urcă pe Meseş, să părăseşti şoseaua şi s-o coteşti la stânga, pe un drum forestier plin de hârtoape. Cine îl vede, îşi aduce aminte de bancul cu ARO 4x4, reluat acum în varianta Dacia Duster. Cică nemţii zăresc noul vehicul tot-teren la târgul de maşini din Frankfurt, îl testează, trec peste hopuri, se bagă prin albii de pârâu, patinează prin mlaştină cu el, apoi dau din cap uimiţi: „Maşina asta se fabrică în România? Mein Gott, ce fac unii numai ca să nu-şi repare drumurile!"

După o cale de trei sferturi de ceas mers pe jos, în condiţiile menţionate anterior, turistul întâlneşte terenul de sport şi vestiarul taberei, situate în stânga. Tot aici, se află şi o fântână dezafectată. Cabana, unde în alte vremuri erau găzduiţi participanţii la olimpiadele naţionale, se află un pic mai sus, în dreapta, dincolo de poarta ferecată acum de un „rug", ramura ţepoasă a unui mur, crescut şi înstăpânit în cadru ca-n basmul cu Frumoasa din Pădurea Adormită. Clădirea a fost construită prin contribuţia cadrelor didactice, de aceea unii o amintesc sub numele de „Cabana Învăţătorilor". Cândva, la sfârşitul lunii iunie, după încheierea anului şcolar, a existat şi o zi rezervată „apostolilor de la catedră" (30 iunie). Apoi au început nefastele metamorfoze postrevoluţionare, iar momentul festiv dinainte de începerea celor 61 de zile ale vacanţei pedagogilor a căzut victimă modificărilor de dragul schimbărilor.

Tabăra de pe Meseş, aşa cum se înfăţişa azi-vară, este o reprezentare la scară a tuturor durerilor din învăţământul românesc. În toamna acestui an, în judeţ au rămas neocupate peste 200 de posturi de suplinitori. Dascălii bătrâni s-au pensionat sau au murit, iar cei tineri preferă să lucreze ca ospătari sau să culeagă căpşuni în occident. Şi uite aşa rămânem şi fără sărbătoriţi, şi fără sărbători, doar cu poeziile lui Goga şi doinele de jale.


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (4)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


4. LABIŞ ŞI VERBELE FRANCEZE

Este o vară cu temperaturi aviare. Alcoolul rubiniu din „termometrul îndrăgostiţilor" arată 42 de grade. Încă un pic şi se revarsă din tubul prelung şi translucid fixat pe clădirea bibliotecii judeţene. Mai în vale, în faţa casei de cultură a sindicatelor, pe panoul ceasului electronic se afişează doar 39. Destule şi acelea. Căldură mare, monşer! Păcat că nu se mai predă „Moartea căprioarei" la liceu, altfel tinerii ar putea recita îngânduraţi din Nicolae Labiş: „Seceta a ucis orice boare de vânt./ Soarele s-a topit şi a curs pe pământ./ A rămas cerul fierbinte şi gol./ Ciuturile scot din fântână nămol./ Peste păduri tot mai des focuri, focuri/ Dansează sălbatice, satanice jocuri." Cât de precisă şi de actuală este imaginea! Satele de pe versanţii mănoasei văi a Someşului au rămas fără apă. Flăcările înghit părţile greu accesibile ale Bucegilor, vâlvătăile înconjoară Colorado Springs de lângă Grădina Zeilor americană, fumegă pădurile de pin din Insulele Canare, ard stejarii pitici din sudul însorit al Franţei, chiparoşii Italiei şi arborii de mastic de pe coastele Greciei.

În vremurile dinainte de revoluţie, capodopera „poetului adolescent" se studia în ultima clasă de liceu. Labiş a povestit „vânătoarea foamei în Munţii Carpaţi", „la ceas oprit de lege şi de datini", din proprie experienţă. Imediat după terminarea celui de-a doilea război mondial, a urmat una dintre cele mai mari secete din istoria ţării. Ţăranii au trebuit să predea puţinele bucate adunate pentru ca ţara să plătească „cote" (despăgubiri) Uniunii Sovietice. Rămaşi fără mijloace de trai, moldovenii s-au urcat pe „trenurile foamei" (Iaşi-Timişoara) şi au plecat să-şi câştige pâinea în Banat, o zonă mai puţin afectată de caniculă, datorită reţelelor de canale folosite atât pentru desecarea mlaştinilor cât şi pentru irigatul ogoarelor.

„Biche" înseamnă chiar „căprioară" în limba franceză. De la omofonia dintre „la biche" şi Labiş au pornit multiplele speculaţii legate de moartea poetului, lovit de un tramvai şi plecat dintre noi după ce a dictat „Pasărea cu clonţ de rubin" pe patul de moarte din spital. Poeziile sale au fost traduse în franceză de Aurel George Boeşteanu, tălmăcitor al lui Arghezi, Blaga, Philippide, plus proza lui Călinescu, Camil Petrescu, Sadoveanu. La o asemenea carte de vizită, am făcut ochii mari când am citit: „je suis mon p`ere", adică, la o primă interpretare, de francofon amator: „eu sunt propriul meu tată". Mi-am amintit imediat de povestioara lui Robert Heinlein, „All You Zombies" (Voi toţi zombii), unde eroina, o barmaniţă orfană, se face agentă temporală şi îşi schimbă sexul, se întoarce în timp, devine propriul său tată, iar de dragul paradoxurilor temporale, chiar propriul bunic şi propria bunică. Va să zică am picat de fraier, aviz „get-begeţilor". Aurel George Boeşteanu a tradus corect: „Mă iau după tata." Nici zeţarul nu şi-a făcut de cap, a cules rândul cum trebuie. Verbul „suivre" (a urma) se conjugă astfel la modul indicativ, timpul prezent: je suis, tu suis, il suit, nous suivons... Deci atenţie, „je suis Paul" poate însemna cu totul altceva decât „io mi-s Pavel" („...din Banat", dacă ştiţi cântecul).

Nicolae Labiş a fost bun prieten cu zălăuanul Ion Buda, întâi redactor-şef, apoi secretar de redacţie la ziarul sălăjean (de fapt săptămânalul tip ediţie de weekend) „Năzuinţa". Profesorul universitar Dumitru Titus Popa a publicat în „Clipa" lui Dinu Săraru o fotografie unde cei doi apar într-un grup de opt, alături de Ion Gheorghe şi Nicolae Stoian şi a deplâns faptul că canonul literar actual încă nu l-a acceptat pe genialul tânăr care a căzut în „lupta cu inerţia" şi ne-a lăsat ca epitaf versul: „Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt." (Primele iubiri). De dragul confuziilor pe tema „a fi" versus „a urma" în limba franceză: „Je ne suis plus, c'est un chanson tout-ce que je suis."


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (3)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


3. UN AMFITEATRU ÎNCINS CA O TIGAIE

Desemnarea datei de 29 iulie ca zi pentru organizarea referendumului de demitere a preşedintelui României a încurcat multe planuri, printre care şi unul legat de punerea în valoare a ansamblului arheologic de la Porolissum. Anul trecut, cu prilejul „Festivalului roman", străvechea capitală de provincie a oferit cadrul feeric în care s-au căsătorit zâna dacică Ancuţa Mărieş cu arheologul american Eric De Sena. Pentru variaţiune, tema propusă în acest an, cu mult înainte de complicaţiile politice din vară, a fost organizarea unor funeralii romane.

Latinii antici nu-şi îngropau răpuşii, ci, întocmai ca şi grecii în celebrele epopei homerice, le clădeau un rug mortuar şi-i incinerau. Creştinismul şi „credo in carnis resurrectionem et vitam aeternam" (cred în învierea trupului şi viaţa eternă) a schimbat radical acest obicei şi a promovat înhumarea. La un moment dat, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, costurile unei înmormântări au depăşit anumite limite de bun-simţ, astfel încât împăratul Iosif al II-lea de Habsburg a încercat să impună revenirea la ceva simplu, adică mortul să fie înfăşat într-un giulgiu şi azvârlit într-o groapă comună, dar a stârnit protestul general al supuşilor din toate provinciile imperiului. Întrucât începuse să bată vântul schimbării şi se anunţa căderea Bastiliei, „reformatorul împărătesc" a renunţat la idee pe patul de moarte. Din păcate, în mileniul al III-lea, criza de spaţiu şi scumpirea „locurilor de veci" din marile oraşe, au readus transformarea trupurilor în cenuşă printre opţiunile decedaţilor. O urnă încape pe orice poliţă şi nu trebuie răscumpărată din şapte în şapte ani.

Mi-am anunţat prietenii că mă voi duce la „Porolissum Fest 2012" şi m-au întrebat nedumeriţi: „Ce e aia?"

- Păi, o reconstituire istorică făcută de specialiştii de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă din Zalău. Ea va începe cu citirea panegiricului împăratului Traian (Marcus Ulpius Nerva Traianus), „Nimfele Daciei" îl vor jeli, va urma incinerarea defunctului, armata îi va acorda onorurile cuvenite, doi gladiatori se vor înfrunta lângă rug, iar fiul său adoptiv, Hadrian (Publius Aelius Traianus Hadrianus), va fi aclamat ca succesor.

- Aş, n-ai ce face?

Cum sunt o fire încăpăţânată şi sufăr de patriotism local acutizat, am schimbat tactica. Se zice: „Ambalajul vinde marfa." Pentru a populariza cu succes iniţiativa colegilor de la muzeu, altora le-am spus aşa, într-o doară, că duminică trebuie să mă duc la o înmormântare în Moigrad.

- Da' cine-o a murit?

- Împăratul Traian.

- Fugi de aici! Ăla s-o dus de mult.

- Da, dar abia acum îl petrec zălăuanii, în amfiteatrul de acolo. Şi-apoi armata îl alege pe împăratul Hadrian şi-l aclamează bătând cu săbiile în scuturi.

- Zău? La ce oră începe?

- Fix la prânz.

Noi am venit cu toţii. După ceremonia funerară, urmau să năvălească barbarii şi să forţeze partea nordică a „limes"-ului imperial. Am răbdat soarele arzător, cocoţat în crucea amiezii, acolo de unde putea să dogorească râul, ramul, cu o intensitate maximă. Dacă ne-am fi transformat în panouri solare, am fi generat kilowaţi de energie ieftină şi ecologică. Spectacolul, desfăşurarea de trupe, demonstraţiile de virtuozitate şi joaca de-a războiul a meritat „prăjirea" de care a avut parte toată lumea, „ad unum omnes", de la vlădică la opincă. Poate că la anul, organizatorilor le va veni ideea să construiască un umbrar ad-hoc prin întinderea unor prelate pe câţiva stâlpi uşori, din fibră de sticlă, fixaţi cu rezervoare din plastic umplute cu apă, postate la bază, întru răsfăţarea oficialităţilor şi spectatorilor. Ca plan de rezervă, pe principiul „nu pune pe altul să facă ceea ce tu însuţi poţi face", fiecare poate să-şi aducă o umbrelă de acasă. Ea va fi folositoare atât în vreme de arşiţă cât şi în caz că plouă. Şi, la nevoie, îi putem ciomăgi şi pe roxolani cu ea.

„Acta est fabula! Salve!" (Piesa s-a terminat, a devenit poveste. Salut!


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012

Opt momente zălăuane (2)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


2. ŞTRENGARA ZALĂU NORD

În noul mers al trenurilor, valabil în 2012, cursa de dimineaţă Jibou-Zalău a căpătat un statut interregional şi bagă viteză, fără a se opri pe parcurs. Garnitura se formează din ultimele două vagoane sosite din capitală cu acceleratul de Baia Mare, fiecare de altă clasă, cu care circulă şi unii dintre bugetarii de prim rang. Probabil că, din cauza crizei, şefii din Zalău au rămas fără bonuri de benzină şi nu-şi permit să cheme maşina instituţiei la Jibou, să-i ia cât mai repede de acolo. După ce oricum au aşteptat douăzeci de minute în plus, răstimpul cât pleacă garnitura principală şi se cuplează noua locomotivă, gândeşti că n-au răbdare să suporte pierderea a încă trei minute cu staţionările din cele trei staţii de pe parcurs. Aşa că „expresul matinal", singurul tren dintre 7:00 şi 13:30, trece ca rapidul prin Mirşid, staţie unde se poate coborî pentru a merge la străvechea cetate romană Porolissum. Ruta, un prilej de „a techergheli" prezentat anterior, este spectaculoasă, de un pitoresc aparte. Nu-i nici prea lungă (8 kilometri, adică un parcurs de 2 ore pentru adolescenţi şi adulţi) şi-i în parte umbrită, deoarece străbate minunata pădure a Viţinalului.

Modificarea orarului C.F.R. nu ne-a deranjat prea mult, deoarece noi ne duceam la Festivalul Verii (sau Berii - pentru mulţi concetăţeni, denumirea „fiestei" zălăuane de la începutul lunii august a devenit foarte confuză, mai ales după cea de-a treia halbă), dar în compartiment cu noi era şi un om din Braşov, care ar fi dorit să coboare acolo, ca să ajungă în Moigrad. Controlorul a confirmat, trenul nu are oprire în staţia Mirşid, dar nu-i nici un bai, domnul călător să meargă până în Zalău şi să rămână cuminte în vagon, că peste un sfert de oră aceeaşi garnitură se întoarce la Jibou, de data aceasta cu oprire în toate staţiile. Deci, în anul apocalipsei mayaşe, cel mai scurt drum între oraşul someşan şi comuna unde se exploatează siderurgicul tuf vulcanic trece prin Crişeni şi descrie traiectoria unui bumerang ameţit de atâta învârteală.

Am citit de curând în „Magazin Sălăjean" o ştire (nesemnată) despre robotul cu o voce feminină pus să anunţe sosirile şi plecările din staţia Zalău Nord. Când, din cauza caniculei, şinele s-au strâmbat şi în 20 august a.c. un marfar a sărit de pe linie, circulaţia feroviară a fost suspendată timp de vreo cinci ore. Cu toate acestea, „blondina" înregistrată pe bandă şi-a continuat imperturbabilă programul, fără ca vreunul dintre ceferişti să-i taie piuitul, spre veselia (citeşte: „hazul de necaz al") celor de pe peron: „Cum tanti se încăpăţâna să roage oamenii să poftească în vagoane, s-au apucat şi ei să facă miştocăreală prin gară, spunând că urcă mintenaş dacă li se dă gratis loc la cuşetă."

Credem că jurnaliştii distraţi de anunţurile fără efect clamate la megafon în ziua deraierii din Mirşid vor fi interesaţi să adauge la dosarul cu fapte diverse din categoria „Eternul şi fascinantul Sălaj" un incident similar, păţit la întoarcerea noastră de la zilele oraşului.

Cursa „regio" Sarmăşag-Zalău Nord-Jibou circulă ca atare, pe toată distanţa, doar în timpul săptămânii. În weekend, ea se opreşte în capitala de judeţ şi nu mai pleacă niciunde, fără să-i pese de programul „spicheriţei automate". Noi ne-am urcat în vehiculul cu aspect de tramvai, ne-am instalat comod pe băncuţe, dar am sărit cât-colo, să ne adunăm bagajele şi să coborâm în mare grabă, când am auzit că trenul respectiv va sosi în gară la linia doi. Noroc cu pasagerii cu vechime, care ne-au potolit şi ne-au explicat toată tărăşenia, zâmbind cu gura până la urechi. Ca tot străinul lăsat la îndemâna bunăvoinţei gazdelor, nu ne-a venit să credem că este posibil aşa ceva în mult-lăudatul secol XXI. Ştirea citată ne demonstrează că se poate întâmpla, iar în „ştrengara" staţie Zalău Nord năzdrăvăniile continuă.


Publicată în: Caiete Silvane nr. 92 / septembrie 2012

Opt momente zălăuane (1)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


1. PATINA SMALŢULUI

Întotdeauna am socotit că muntele este o încercare dată de Dumnezeu pentru a afla cine eşti cu adevărat. Cu excepţia Cehului Silvaniei, fiecare oraş sălăjean este străjuit de câte o spinare masivă şi impunătoare: Măgura din Şimleu, Muntele lui Rákóczi în Jibou, Meseşul şi străvechiul „limes" roman deasupra municipiului reşedinţă de judeţ. Nu ştim cum arăta satul Zyloc, pomenit de cronicarul anonim al regelui Béla când, în „Gesta Hungarorum", a relatat campania trupelor conduse de căpetenia Tuhutum şi fiul său Horca. În 2011, când s-a hotărât construirea unei hale agro-alimentare în locul vechii pieţi din oraş, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă din Zalău a avut ocazia să sape în propria curte din spate (de fapt, a liceului de băieţi de pe vremuri) şi a descoperit mai multe vestigii medievale, printre care şi o fierărie. După terminarea primelor prospecţiuni, de Zilele Cetăţii au fost chemaţi şi copiii să-i ajute pe cercetători, va să zică să se transforme, după caz, în Indiana Jones sau Lara Croft şi să înceapă căutarea „comorilor" din Evul Mediu Timpuriu. Cioburile descoperite dovedesc că olarii din târg îşi începuseră activitatea încă de pe atunci.

Ceramica de Zalău era de o calitate excepţională, garantată prin statutul meşteşugarilor şi verificată cu mare atenţie de către cei înainte-stătători: avea fondul alb, decorat cu verde, maro şi violet închis, era smălţuită, şi, dacă clientul accepta să dea un ban în plus, bogat ornamentată. Deşi prima breaslă de olari şi-a primit „autorizaţia de funcţionare" abia în 1738, activitatea productivă fusese menţionată încă în 1640, iar dovezile arheologice din prezent arată că ea debutase cu mult înainte. Lutul era extras din mici cariere, gropi săpate local în coasta dealului de deasupra centrului vechi şi prelucrat în atelierele de pe uliţa numită şi azi „Strada Olarilor", care coboară dinspre cartierul Brădet către strada botezată azi Corneliu Coposu.

Recent, în literatura de specialitate, s-a încercat să se reproşeze „fazecaşilor" de aici faptul că la un moment dat au impus un monopol de desfacere a mărfurilor în zonă, dar criticii uită că produsele zălăuane erau certificate ca fiind conforme unui anumit standard, norme calitative faţă de care ceramica nesmălţuită produsă în atelierele ţărăneşti nu se apropia de nici un fel. În fapt, este o reeditare a discuţiei despre soarta ţăranului de azi, care nu este lăsat să-şi vândă produsele în supermagazine, deoarece nu îndeplineşte anumite criterii de igienă, ambalare sau menţinere a calităţilor mărfii, ceea ce favorizează inevitabil desfacerea legumelor de import. Pe de altă parte, nici marile reţele comerciale nu se străduiesc să ocupe primele rânduri ale tarabelor în pieţele alimentare din oraşe, unde zemoasele şi aromatele roşii de grădină se vând la preţuri mult mai mari decât superrezistentele, „incasabilele" tomate de seră din Turcia. Fiecare marfă îşi are propria piaţă de desfacere, unde comercianţii se străduiesc să-şi impună regulile când cumpărătorii n-au nimic de obiectat.

Cert este că multe dintre muzeele săteşti, precum şi cel realizat în casa bunicilor de Ligia Alexandra Bodea din Iaz, se mândresc cu piesele de ceramică zălăuană, vechi de peste un secol. Faptul că au rezistat atât, că au supravieţuit refugiului, bombardamentelor din conflagraţiile mondiale, epocii „războiului rece", cooperativizării şi exceselor dictaturii naţional-comuniste probează ceea ce era de dovedit: olarii din urbea capitală de judeţ îşi luau meseria în serios şi îşi apărau patentul de exclusivitate prin fiecare cană, oală sau cahlă produsă.


Publicată în: Caiete Silvane nr. 92 / septembrie 2012

Calea celor trei biserici

(Techergheli sălăjene 7)

(c) 2012 Györfi-Deák György


De la Jibou la Cehu Silvaniei se poate merge nu numai pe şoseaua către Baia Mare, ci şi pe un drum lăturalnic, circulat doar de localnici, dar care oferă, pe un traseu de nici zece kilometri, posibilitatea de a vizita trei monumente religioase inedite: bisericile de lemn din Bârsa, Domnin şi Bulgari.

Dacă în spaţiul mioritic, lăcaşurile de cult de acest tip individualizează Ţara Silvaniei şi Maramureşul, ele nu reprezintă o raritate absolută pe plan global. În ultimul număr al revistei „Şcoala Noastră” din Zalău (5-6/2012), a apărut un articol despre bisericile de lemn din Europa, scris de Mirela Costruţ, unde autoarea prezintă templele similare din Ungaria, Ucraina, Cehia, Slovacia, Polonia, Norvegia sau Rusia (printre care extraordinara catedrală „Schimbarea la faţă” de pe insula Kizhi din lacul Onega, declarată parte a Patrimoniului Mondial UNESCO, construcţie fără nici un cui de fier, începută în 1713-1714, pe timpul ţarului Petru cel Mare). În finalul prezentării, se mulţumeşte „centrelor culturale străine acreditate în România pentru informaţiile puse la dispoziţie”, ceea ce explică sursele excelentei documentări. Însă dacă ar veni acum un străin şi ar solicita la faţa locului date concrete despre una dintre „mătăniile spiritualităţii româneşti” din Ţara Silvaniei, oare ce i-am putea oferi?

Un ghid de nădejde pentru orice curios este cartea „Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei, judeţele Bihor, Sălaj şi Satu-Mare. Bisericile de lemn” de Ioan Godea şi Ioana Cristache-Panait (Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1978), azi o raritate bibliografică. De folos este şi albumul „Bisericile de lemn din Sălaj” (Editura Silvania, 2008), întocmit cu ajutorul preoţilor ortodocşi din judeţ, sub coordonarea doamnei Ileana Petrean-Păuşan. Titlul lucrării este oarecum aproximativ, deoarece din volum lipsesc descrierile construcţiilor asemănătoare ridicate de comunităţile reformate (calvine) de maghiari din Meseşenii de Jos, Jebucu, Mineu, Mirşid sau Recea crăsneană (la care o putem adăuga liniştit şi pe cea din satul Lelei de lângă Cehu Silvaniei, localitate aflată cândva pe teritoriul „comitatului Sălagiu”, acum în judeţul Satu Mare). Dincolo de orice cârcoteală, iată o carte frumoasă, bogat ilustrată cu fotografiile realizate de Dorel Moraru şi Dombi István-Attila, care, în ciuda preţului accesibil, poate fi consultată în doar câteva dintre bibliotecile comunale din judeţ. Eu am cumpărat-o de la Biserica „Sfânta Vineri” din Zalău. Alte informaţii şi fotografii ne oferă Camelia Burghele, în recent lansatul volum trilingv (cu originalul românesc tradus în maghiară şi engleză) „Şapte zile în Ţara Silvaniei”.

Destul cu bibliografia, hopa sus pe bicicletă! Ca să ajungem în satul Bârsa, vom ignora faptul că la intrarea dinspre Jibou în comuna Someş-Odorhei există o fermă de struţi, plus o sumedenie de alte vieţuitoare la fel de drăgălaşe. Am promis că vom prezenta bisericile de lemn din Bârsa, Domnin şi Bulgari şi nu ne vom lăsa deviaţi de dorinţa prea puţin pioasă de a căsca ochii la nişte animale exotice rarissime. Nici nu ne vom opri ca să dăm cu undiţa la peşte, în ochiurile băltoase ale Someşului sau în iazurile amenajate prin preajmă. Deci, tot înainte, către pizzeria „Doiniţa” şi terasa „Boema” (pe dreapta). În centrul localităţii (neglijaţi cuibul de barză: nu uitaţi, fără animăluţe!), până să ajungem la şcoală, se coteşte la stânga. În dreapta, va apare în curând un cimitir bine întreţinut. În apropierea intrării, se zăreşte un mic chioşc octogonal, un loc acoperit unde rudele decedatului pot împărţi pomana pentru sufletul mortului, indiferent de capriciile vremii. Este o iniţiativă locală binevenită, regăsită în toate satele aparţinătoare de pe traseul tocmai început. După o dublă curbă foarte strânsă, drumul urcă şi trece printre câteva căsuţe „pline de culoare”, în faţa cărora se zăresc o mulţime de copii în fundul gol, iar înspre sud se profilează forma piramidală a Piscuiului Ronei. Nu vă opriţi ca să fotografiaţi panorama policoloră a rufelor întinse la uscat chiar pe gard, ci grăbiţi-vă să ieşiţi din localitate şi mergeţi către micul baraj de acumulare care încearcă să dea o utilitate râpelor adânci din stânga şoselei. Bârsa începe de la „coada lacului”.

Numele localităţii provine de la oile cu firul de lână lung şi aspru, care au dat numele şi Ţării Bârsei. Ele sunt pomenite şi în balada „Mioriţa”, unde ciobanul îşi întreabă mioara năzdrăvană: „Oiţă bălană,/ Cu lână bârsană,/ De trei zile-ncoace/ Guriţa nu-ţi tace!/ Apa rău îţi face,/ Ori iarba nu-ţi place,/ Ori nu-ţi vine bine/ Să mai fii cu mine?” (Gh. Dem. Teodorescu.) Tradiţia, notată şi în voluminoasa operă a inspectorului şcolar zălăuan Petri Mór, susţine că satul a fost întemeiat de un cioban care a iernat în hotarul Domninului şi apoi a rămas acolo. O fi fost iarba mai fragedă sau şi-o fi luat ciobăniţă din sat, n-avem de unde şti acum, după patru secole şi jumătate de la prima menţionare (1549: „Wyffalw”, adică „új falu”=„satul nou”). O vreme, plugarii de aici au slujit cetatea Cehului şi au plătit aceleaşi dări ca şi noţiganii. În 1733, când apare pentru prima oară denumirea de „Bersza” în acte, preotul greco-catolic Nistor (Nesztor) se îngrijea de sufletele a 12 familii. În 1750, au fost număraţi 200 de credincioşi greco-catolici, iar „eclejia” bisericii cuprindea un teren intravilan şi şapte „câble” (din latinul „cubulus”, o suprafaţă egală cu 57 ari, deci trei hectare şi jumătate) de pământ arabil, iar slujitorul Domnului primea anual trei care de fân şi două maje de sare. Administraţia habsburgică a notat în mai multe rânduri numele „boieraşilor” cu dreptul de a purta arme şi obligaţia de a lupta pentru crai: Tarţa, Bota, Roată (1797), Lazăr, Pocol, Ghiurco (1805). În vremea lui Napoleon împărat, preotul era tot unul unit cu Roma, iar biserica dispunea şi de o şcoală cu o încăpere. La fel şi în 1847, când numărul locuitorilor a fost de 414, dintre care 409 greco-catolici şi 5 reformaţi.

În albumul din 2008, preotul paroh Traian Pop situează perioada de ridicare a bisericii de lemn la începutul secolului al XVIII-lea, opinie care coincide cu datele oferite de „Monografia comitatului Sălaj”. Lăcaşul de cult poartă hramul „Sfântul Gheorghe” şi se află în vale, dincolo de pârâu. Ca să ajungeţi acolo, trebuie să părăsiţi asfaltul când ajungeţi la răspântia marcată de o răstignire de beton cu trei trepte (reprezentând credinţa, speranţa şi iubirea), înconjurată de un gărduleţ decorat cu nişte cruci malteze cu colţurile rotunjite. Cotiţi la stânga, apoi încă o dată la stânga. Poarta ţintirimului este ornamentată cu o îmbinare între deja descrisa „cruce a celor patru inimi alungite” şi un motiv solar cu 12 raze, în centrul căruia plânge o salcie cu patru ramuri. Colţurile de sus ale fiecărui panou radiază fasciculele unei lumini divine. Colţurile de jos sunt fixate cu pentagramele spiralate ale unor flori de măr. Impresia artistică de ansamblu a compoziţiei este una excelentă şi surprinde, nu te-ai aştepta să vezi aşa ceva aici, într-un loc relativ retras. Dar dacă te gîndeşti că aici s-a născut criticul şi profesorul universitar Dumitru Micu, parcă nici nu mai este atât de uimitor.

Până să ajung la biserică, mi-a atras atenţia un mormânt nou, acoperit cu coroane şi flori proaspete, străjuit de o piatră funerară de mari dimensiuni. Inscripţia epigrafă cuprinde un catren inscripţionat „alb pe negru”: „Şi în semn de rugăciune/ Pe ţărâna ce m-apasă/ Două lacrimi tu depune/ Şi-apoi du-te şi mă lasă.” Aici se odihneşte părintele protopop Constantin Bota (1949-2012), înhumat cu doar câteva zile înainte. Cum la noi protopopul ortodox este părintele Dan Dregan, i-am întrebat pe săteni cine a fost regretatul şi mi-au povestit că răposatul a slujit în judeţul şi în municipiul Satu Mare, apoi s-a pensionat şi s-a retras aici. De altfel, cercetând ţintirimul, am găsit şi un alt mormânt preoţesc, cel al lui Bota Gheorghe (1923-2001), unchiul său.

Pe măsură ce urc, desluşesc o altă surpriză. Biserica de lemn „Sfântul Gheorghe” din Bârsa poartă un număr de casă (82), scris după tipicul administrativ, cu cifre albe pe un mic dreptunghi albastru. Nu este fixat pe stâlpul porţii de la drum, ci în colţul peretelui sudic, lângă uşă. De la nivelul streşinii în sus, clădirea este complet acoperită cu tablă, inclusiv obloanele turnului pătrăţos, ceea ce îi dă aspectul unui vehicul blindat, căruia i s-a demontat turela şi în locul tunului a fost plantat un foişor cu turla ascuţită ca o lance. La urma urmei, sfântul mucenic patron a fost un militar înzăuat de pe vremea împăratului Diocleţian, precum ne povestesc hagiografiile: „dintr-un neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis”. Pentru popor, el este eroul solar cu armura aurită care a răpus balaurul iernii, a eliberat sursa de apă confiscată de jivină şi a salvat-o pe prinţesa oferită drept jertfă, un episod apocrif, dar reprezentat fără încetare în iconografia creştină, unde viteazul apare călare şi ţintuieşte cu lancea în pământ capul căscat al monstrului sauriform.

În partea sudică, în faţa pragului de la intrare, cineva a aşternut un ştergător de picioare şi un covoraş verde-smarald. Tot lângă intrare, într-o cutie metalică de tablă afumată, se găsesc mucurile lumânărilor aprinse de săteni pentru sufletele celor morţi şi vii. În spatele scării de acces în clopotniţă, atârnă o toacă suspendată cu două lănţişoare, cu două ciocănaşe lăcuite de lemn alături. Iată semne clare că aici se ţin în mod regulat slujbe religioase, la care credincioşii participă activ şi se roagă pentru iertarea păcatelor. Din păcate, sunt tot mai puţine bisericile de lemn „vii”, unde oamenii vin duminica şi de sărbători ca să-şi întâlnească Mântuitorul şi să nădăjduiască înspre Împărăţia Cerească, tărâmul ceresc al păcii, unde „lupul va paşte la un loc cu mielul, leul va mânca paie ca boul şi şarpele cu ţărână se va hrăni” (Isaia 65:25). O clădire de lemn rezistă la cutremure, dar este ameninţată de primejdiile focului şi apei. Fiind vulnerabilă, necesită o atenţie sporită. Aminteam în „Curiozităţile sălăjene” de principalul templu japonez, cel dedicat Zeiţei Soarelui Răsare. El este situat într-una din cele două curţi ale sanctuarului, iar tot la douăzeci de ani odată, ansamblul este demontat, fiecare piesă este verificată, reparată sau înlocuită, ca apoi totul să fie reclădit în cealaltă parte. Precum sufletul omenesc, şi lemnul cere să fie bine îngrijit.

Din Bârsa, se trece pe neobservate în satul părinte. Deşi este plasat tocmai la mijlocul drumului dintre marile şosele ale judeţului, deci la distanţa maximă de fiecare dintre ele, Domnin este cea mai cunoscută localitate dintre cele trei vizitate acum, deoarece aici s-au născut mai mulţi oameni de seamă, precum istoricii Cornel Grad şi Ioan Ciocian, preotul Ioan Ghiurco, scriitorul şi informaticianul Aurel Pop, medicul veterinar Radu Gh. Mihai Trif. De asemenea, multe cadre didactice sau oameni de afaceri jibouani se trag din acest sat.

Prima dată am ajuns aici venind dinspre Şoimuş, pe firul apei, apoi pe sub poala pădurii, căutând mlaştina cu petrol parafinos despre care au scris Petri Mór şi Emil Lobonţiu, bănuita sursă de materie primă a fostei fabrici de lumânări din Jibou. Încă n-am găsit-o. Am traversat o imensă păşune, împingând răbdător bicicleta la deal, conştient de faptul că, pas cu pas, acumulez tot mai multă „energie potenţială gravitaţională” şi astfel nu va trebui să pedalez la întoarcere. Cu maşina, e mai greu să traversezi pajiştile, chiar dacă terenul e neted ca palma, aşa că vă recomand să veniţi dinspre Bârsa, pe asfaltul şoselei.

Valea pârâului este traversată de la multe podeţe împrovizate din stâlpii vechi de iluminat, cărora li s-a montat un parapet. La vadul destinat pentru trecerea maşinilor, un cârd de gâşte sâsâie ameninţător: „Pe aici nu se trece!” Mai sus, un cocoşel şi o găinuşă din rasa pitică japoneză, nişte galinacee ornamentale de buzunar, ciugulesc iarba din jurul „Monumentului Eroilor”, o construcţie decupată din beton armat, încă nedefinitivată. Ştiu, am promis, fără animăluţe drăgălaşe!

În centrul satului, la pod, se află o bancă, o cişmea albastră, tip „fonduri europene” şi o imensă bilă văruită, o uimitoare creaţie a naturii, albită cu bidineaua. În ograda lui Ioan Bance, aflată un pic mai jos, pe stânga, am văzut şi altele, adunate mai multe la un loc. Ele au fost descoperite pe traseul autostrăzii Cluj-Turda şi aduse în urmă cu vreo doi ani de către buldozerist. Sătenii le folosesc în scopuri decorative, pentru înfrumuseţarea grădinilor. Seamănă cu ghiulelele pe care le-a călărit baronul Münchhausen la asediul cetăţii Oceakov (aflată în Transnistria, stăpânită vremelnic şi de Ştefan cel Mare).

După ce un bătrânel tras la patru ace şi cu pălărie de fetru pe cap m-a asigurat că nu mi-o va ciordi nimeni, mi-am lăsat bicicleta rezemată de parapetul podului şi am urcat către deal, unde se înşiruie şcoala, grădiniţa, poşta, căminul cultural „1 Mai”, casa de rugăciuni baptistă şi cele două biserici ortodoxe. În capătul de sus al străzii se află biserica nouă, cu hramul „Bunavestire” (25 martie). Are două clopotniţe, un fronton larg, o poartă albă, decorată cu multe coarne berbeceşti (după modelul capitelurilor ionice), „făcută şi donată de familia Bance Dumitru nr. 54”. Partea cu „Dumitru număru' cinş'patru” mi s-a părut a fi o exagerare nostimă.

Am cotit la dreapta, unde, după câteva case, lângă cimitir, se află vechea biserică de lemn, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, construită de meşterul Ciocian şi cei trei fii ai săi, veniţi din Vărai, sat situat în sudul comunei maramureşene Şomcuta Mare. Este singura biserică din Sălaj care are un dublu rând de ştreşini din şindrilă. Turla este octogonală, pornind din stâlpii unei baze pătrate. Talpa bisericii este cioplită din nişte buşteni impresionanţi ca mărime, traşi cu boii din fosta Dumbravă (azi defrişată). Pe laturi, are ţintuite mai multe cruci de lemn, în dreptul locurilor unde au fost îngropaţi preoţii care au slujit aici. În albumul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Sălaj, este trecut ca preot paroh Traian-Dorin Pop, dar la elaborarea prezentării a contribuit şi învăţătorul Marius-Sergiu Ghiurco.

În urmă cu câţiva ani, în 6 februarie 2004, „Magazinul Sălăjean” a publicat, pe un ton sceptic, un articol despre deshumarea unei localnice, ca urmare a unei suspiciuni de magie neagră. Fiica decedatei s-a plâns că, după înmormântare, starea de sănătate i s-a schimbat brusc şi inexplicabil. Convinsă că, vorbă din popor, „a fost legată”, femeia a depus o cerere la parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj. Cum nu a existat nici o suspiciune legată de moartea bătrânei, procuratura şi-a declinat competenţa, iar petenta a fost trimisă la Direcţia de Sănătate Publică. Aici i s-a dat aprobarea solicitată. Conform celor apărute în ziar, după scoaterea sicriului, în el au fost găsite nişte cârpe şi o vestă foarte veche, strecurată sub moartă. Conform tradiţiilor, ele au fost arse împreună cu giulgiul şi astfel „farmecul” a fost dezlegat, iar pacienta şi-a recăpătat liniştea sufletească şi sănătatea. „No, care ieste ezplicaţiunea?”, întreba ziaristul în final. Credinţa că îngroparea unui obiect personal duce la îmbolnăvirea persoanei care-l purta este larg răspândită în judeţ. Îmi aduc aminte de un caz similar, povestit la „şezătorile” din Halmăşd, unde, după lungile şedinţe de învăţământ politico-ideologic ţinute de domnul director Gavril Neaga, până să plece „cursa de Suplacu”, „mama Flori” îi aduna pe toţi profesorii stagiari navetişti, ne ospăta şi ne lăsa să ne familiarizăm cu ultimele evenimente.

După Revoluţie, în satul Drighiu din aceeaşi comună au sosit nişte francezi din Aurignac, o mică localitate rurală din Franţa, locuită de doar 1.100 de suflete, dar a cărui faimă a ajuns pretutindeni în lume, datorită castelului medieval şi mărturiilor arheologice legate de viaţa oamenilor primitivi descoperite într-o peşteră. În ţară, toată lumea ştie de mănăstirile din Bucovina, de pălinca sau „ţuica” de Zalău, dar foarte puţini dintre cei din afara judeţului, au auzit de bisericile de lemn sălăjene, eventual numai despre turla înaltă şi zveltă a celei din Fildu de Sus ori cea ridicată de Horea în Cizer, azi strămutată dintre hotarele judeţului şi găzduită în Parcul Etnografic Naţional „Romulus Vuia” din Cluj-Napoca.

Deşi se discută mult despre turismul rural, aşezămintele religioase nu vor atrage turişti, cât timp nu se vor definitiva pregătirile pe plan local: repararea drumurilor de acces, plantarea unor indicatoare rutiere, scrierea panourilor de prezentare a monumentelor, montate lângă poarta de acces (în nici un caz sub streaşina bisericilor, ca să nu le ştirbească „patina”), includerea obiectivelor în circuitul hramurilor şi pelerinajelor, marcarea datelor respective în calendarele editate de Episcopia Sălajului, editarea unor pliante turistice (chiar şi cele alb-negru, multiplicate prin fotocopiere, sunt mai bune decât nimic; textul poate fi chiar cel trimis de preotul paroh pentru a fi publicat în album ori scurtat în favoarea materialului ilustrativ) etc. Sunt lucruri simple, dar care în timp vor da un spic bogat din fiecare bob semănat.

Ca să ajungi din Domnin în Bulgari trebuie să treci peste Dealul Feţei, un loc cucuiat de unde se vede tot ce mişcă în zonă, unde cei din vechime ar fi putut construi o frumoasă cetate, dar despre care sătenii zic că nu-i decât un teren cu o poziţie ideală pentru viticultură. Un prieten automobilist s-a interesat de starea drumului dintre cele două sate şi i s-a recomandat să renunţe la traversare, deoarece după o săptămână de ploi torenţiale (însă nu uitaţi: „dacă plouă în mai, vom mânca mălai!”) totul ar fi fost numai gropi, bălţi şi noroi. L-am liniştit că a rămas în urmă cu noutăţile. Urmau alegerile locale, prin urmare, în Bulgari au fost trimise câteva camioane cu „balast electoral” şi uliţele rustice ale localităţii s-au transformat în nişte somptuoase alei de parc englezesc, acoperite cu tone de prundiş, pietricele cuarţoase rotunjite de apele blondului Someş, un adevărat „covor de ceremonie” pe care alegătorii s-au dus de la biserică până la secţia de votare fără să se întineze.

N-a fost chiar ca-n vecini, în Someş-Odorhei, unde s-a turnat contra cronometru bitumul în strat de treizeci de centimetri, dar iată un pas spre „mai bine”. Vorba lui Vili Heinz, fost primar în Teremia Mare: „Dacă vrei, găseşti soluţii; dacă nu vrei, găseşti motive.” În alte părţi, mai puţin sprijinite oficial în atragerea de fonduri pentru diferite proiecte, s-au pus doar nişte termopane la căminul cultural, au legat biblioteca comunală la reţeaua Biblionet, s-a reparat acoperişul grădiniţei sau, în cel mai rău caz, s-au schimbat tablele indicatoare de la intrarea în sat. Totuşi s-a făcut ceva, pentru Partid şi pentru victorie! Şi, bineînţeles, pentru oameni şi bunăstarea obştei.

În lipsa folosirii curente ca şi cadru de desfăşurare al ceremonialului religios sau a unei pregătiri reale pentru a fi transformate în veritabile ţinte ale turismului prosper, repararea sau întreţinerea bisericilor de lemn atrage cu greu fonduri, mai ales în vremuri de criză economică. La o răsfoire a presei judeţene, am văzut că de câţiva ani se tot discută despre restaurarea frumosului lăcaş de cult din Bulgari, cel mai vechi monument românesc de arhitectură religioasă din regiune. În martie 2009, Bianca Băican scria în articolul „Comorile Sălajului mor încet” că ar fi necesar 300.000 de lei pentru lucrări. Trei ani şi un pic mai târziu, situaţia din teren a rămas neschimbată.

Când am ajuns acolo, poarta de la drum era legată cu o sârmă răsucită într-un stil foarte alambicat. Tocmai mă gândeam cum să dezleg acest nod gordian încropit dintr-un fir de fier zincat cu diametrul de trei-patru milimetri, când Dumnezeu mi-a trimis în ajutor un îngeraş, un omuleţ de o şchioapă, inteligent şi curios, să fi avut vreo cinci anişori. Nicuşor (de la Nicolae, numele sfântului aducător de daruri) m-a întrebat de ce mi-am scos şapca de pe cap şi am atârnat-o de ghidonul bicicletei, nu-mi mai trebuie? L-am lămurit că aş vrea să vizitez biserica, dar nu ştiu cum să intru, drept care m-a condus pe marginea şanţului către o spărtură din gard. Am călcat voiniceşte peste luxuriantele mănunchiuri de „Urtica dioica” şi am pătruns oarecum clandestin în spaţiul sfinţit cu aproape cinci secole în urmă. Pe o bârnă de pe latura nordică stă scris cu litere sângerii: „Biserică edificată la 1547”. Este singura informaţie oferită trecătorului. Albumul culturii ne indică hramul: „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Preot paroh este trecut Ionuţ Ştirb. Pe o tablă ruginită prinsă de „restenirea” (răstignirea) din faţă scrie: „Reparată în anul 1968.” Sursa citată arată că ultima renovare a bisericii a avut loc în 1984, deci probabil că data se referă la refacerea crucii.

Clădirea e frumos proporţionată şi se încadrează perfect în peisaj. Arhitecţii contemporani au rămas uimiţi de măiestria cu care a fost realizat peretele semicircular al altarului. Legendele locale susţin că biserica a fost acoperită iniţial cu „tulheni”, denumire populară pentru tulpinile de porumb, dar atenţie! „grâul turcesc” avea să apară abia peste un secol, după 1611, în Ardeal (E. Bielz, „Handbuch des Landeskunde Sibenbürgens”, Sibiu, 1875). În 1783, meşterul Lazăr i-a făcut un acoperiş de şindrilă.

Printr-o ferestruică cu geamul spart, am putut arunca o privire în interior. Învelişul semicilindric al tavanului pare chila răsturnată a unei corăbii, un fel de arcă naufragiată la poalele unui Ararat silvan. Citesc în album că o parte din interior a fost pictată de un meşter iconar necunoscut, iar restul a fost definitivat la începutul secolului al XIX-lea, de Ion Prodan, „zugrav” care a pictat toate cele trei biserici cercetate acum. Tradiţia susţine că feţele celor 10 fecioare ieşite în întâmpinarea mirelui au fost realizate după chipurile celor mai frumoase fete din sat. Nu zăresc bănci, doar o laviţă şi un stativ de carte. În dreapta şi în stânga porticului, câte doi prapori albaştri încadrează partea de intrare în naos. În cealaltă parte, pe peretele sudic, ferestruica are sticla intactă, de care stă rezemată o iconiţă.

Am trecut în dreapta bisericii, în umbra pomilor aureolaţi de o strălucire diafană. Era atâta linişte în acest colţ de Rai pământesc unde se poate pătrunde doar sărind peste împrejmuire, încât în mine s-a săvârşit, spre biruinţa păcii, împăcarea cârcotaşului cu voinţa Domnului. Poate că nu numai cărţile, ci şi templele îşi au soarta lor. Mi-am amintit de ruinele Sfântului Damian şi de visul feciorului de postăvar din Assisi, căruia Mântuitorul i-a poruncit în vis: „Du-te şi repară-mi casa pe care o vezi cum cade în ruină!” Cel poreclit „Sărăcuţul”, pentru că a renunţat la orice formă de avere pământească, şi-a adunat confraţii şi au reînălţat pe temelii multe dintre edificiile abandonate. Sfântul Francisc a fost şi unul dintre oamenii de care nu s-au temut celelalte făpturi. El a propovăduit păsărelelor şi a îmblânzit lupii. Uite că nu scăpaţi şi până la urmă tot vă zic o poveste despre vietăţile drăgălaşe. Hai fie, dacă nu vă place, data viitoare să săriţi peste „Techerghelile sălăjene”.

În grădina bisericii de lemn din Bulgari, mi s-a îngăduit să trăiesc o clipă feerică, semn că m-am aflat temporar într-un spaţiu ferit de tot ce ar putea fi rău sau vătămător. Brusc, am prins cu coada ochiului o mişcare săltăreaţă în partea dinspre deal. Un pui de veveriţă s-a caţărat pe un trunchi de „acaţ” (salcâm). Stătea liniştit, ca un fotomodel, să-l pozez cât de aproape se poate. L-am privit şi m-am înduioşat. La rândul său, mica vietate s-a uitat la mine, ditamai ursul, ca la un animal nemaivăzut, fără să-şi mişte codiţa înfoiată sau smocurile din vârful urechilor. Dacă aş fi avut nişte nuci sau alune în buzunar, poate c-aş fi momit-o să vină mai aproape, dar mi-am dat seama că odată coborâtă din copac ar fi devenit vulnerabilă, o pradă pentru animalele din împrejurimi sau ţinta celor răi şi plictisiţi. Ne-am bucurat împreună de gândul bun care ne-a adus laolaltă, apoi ne-am despărţit ca nişte vechi prieteni, păstrând amintirea unei clipe de tihnă sufletească.

Întâlnirea aceasta neaşteptată mi-a readus aminte de alura eroică, nimbul dumnezeiesc, respiraţia vie a bisericuţei din Bârsa, una dintre puţinele lăcaşuri de cult din lemn unde încă se oficiază în mod constant Sfânta Liturghie. Dumnezeul nostru s-a întrupat ca om într-un grajd de lemn din Viflaim şi, după naştere, a fost aşezat într-o iesle de lemn. A murit pentru păcatele noastre şi le-a răscumpărat pe o cruce de lemn. Oriunde este dragoste şi pace, el vine la întâlnirea cu credincioşii, indiferent dacă acest ceas minunat se petrece într-un lăcaş cu ziduri de piatră sau unul construit cu pricepere din trunchiuri pătrăţoase de gorun. Dacă temelia credinţei este una fermă ca piatra, nimic nu riscă să se scufunde în mlaştina păcatelor. Iar lemnul, se ştie, pluteşte chiar şi la suprafaţa celor mai tulburi ape.


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 90-91 / iulie-august 2012