Calea celor trei biserici

(Techergheli sălăjene 7)

(c) 2012 Györfi-Deák György


De la Jibou la Cehu Silvaniei se poate merge nu numai pe şoseaua către Baia Mare, ci şi pe un drum lăturalnic, circulat doar de localnici, dar care oferă, pe un traseu de nici zece kilometri, posibilitatea de a vizita trei monumente religioase inedite: bisericile de lemn din Bârsa, Domnin şi Bulgari.

Dacă în spaţiul mioritic, lăcaşurile de cult de acest tip individualizează Ţara Silvaniei şi Maramureşul, ele nu reprezintă o raritate absolută pe plan global. În ultimul număr al revistei „Şcoala Noastră” din Zalău (5-6/2012), a apărut un articol despre bisericile de lemn din Europa, scris de Mirela Costruţ, unde autoarea prezintă templele similare din Ungaria, Ucraina, Cehia, Slovacia, Polonia, Norvegia sau Rusia (printre care extraordinara catedrală „Schimbarea la faţă” de pe insula Kizhi din lacul Onega, declarată parte a Patrimoniului Mondial UNESCO, construcţie fără nici un cui de fier, începută în 1713-1714, pe timpul ţarului Petru cel Mare). În finalul prezentării, se mulţumeşte „centrelor culturale străine acreditate în România pentru informaţiile puse la dispoziţie”, ceea ce explică sursele excelentei documentări. Însă dacă ar veni acum un străin şi ar solicita la faţa locului date concrete despre una dintre „mătăniile spiritualităţii româneşti” din Ţara Silvaniei, oare ce i-am putea oferi?

Un ghid de nădejde pentru orice curios este cartea „Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei, judeţele Bihor, Sălaj şi Satu-Mare. Bisericile de lemn” de Ioan Godea şi Ioana Cristache-Panait (Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1978), azi o raritate bibliografică. De folos este şi albumul „Bisericile de lemn din Sălaj” (Editura Silvania, 2008), întocmit cu ajutorul preoţilor ortodocşi din judeţ, sub coordonarea doamnei Ileana Petrean-Păuşan. Titlul lucrării este oarecum aproximativ, deoarece din volum lipsesc descrierile construcţiilor asemănătoare ridicate de comunităţile reformate (calvine) de maghiari din Meseşenii de Jos, Jebucu, Mineu, Mirşid sau Recea crăsneană (la care o putem adăuga liniştit şi pe cea din satul Lelei de lângă Cehu Silvaniei, localitate aflată cândva pe teritoriul „comitatului Sălagiu”, acum în judeţul Satu Mare). Dincolo de orice cârcoteală, iată o carte frumoasă, bogat ilustrată cu fotografiile realizate de Dorel Moraru şi Dombi István-Attila, care, în ciuda preţului accesibil, poate fi consultată în doar câteva dintre bibliotecile comunale din judeţ. Eu am cumpărat-o de la Biserica „Sfânta Vineri” din Zalău. Alte informaţii şi fotografii ne oferă Camelia Burghele, în recent lansatul volum trilingv (cu originalul românesc tradus în maghiară şi engleză) „Şapte zile în Ţara Silvaniei”.

Destul cu bibliografia, hopa sus pe bicicletă! Ca să ajungem în satul Bârsa, vom ignora faptul că la intrarea dinspre Jibou în comuna Someş-Odorhei există o fermă de struţi, plus o sumedenie de alte vieţuitoare la fel de drăgălaşe. Am promis că vom prezenta bisericile de lemn din Bârsa, Domnin şi Bulgari şi nu ne vom lăsa deviaţi de dorinţa prea puţin pioasă de a căsca ochii la nişte animale exotice rarissime. Nici nu ne vom opri ca să dăm cu undiţa la peşte, în ochiurile băltoase ale Someşului sau în iazurile amenajate prin preajmă. Deci, tot înainte, către pizzeria „Doiniţa” şi terasa „Boema” (pe dreapta). În centrul localităţii (neglijaţi cuibul de barză: nu uitaţi, fără animăluţe!), până să ajungem la şcoală, se coteşte la stânga. În dreapta, va apare în curând un cimitir bine întreţinut. În apropierea intrării, se zăreşte un mic chioşc octogonal, un loc acoperit unde rudele decedatului pot împărţi pomana pentru sufletul mortului, indiferent de capriciile vremii. Este o iniţiativă locală binevenită, regăsită în toate satele aparţinătoare de pe traseul tocmai început. După o dublă curbă foarte strânsă, drumul urcă şi trece printre câteva căsuţe „pline de culoare”, în faţa cărora se zăresc o mulţime de copii în fundul gol, iar înspre sud se profilează forma piramidală a Piscuiului Ronei. Nu vă opriţi ca să fotografiaţi panorama policoloră a rufelor întinse la uscat chiar pe gard, ci grăbiţi-vă să ieşiţi din localitate şi mergeţi către micul baraj de acumulare care încearcă să dea o utilitate râpelor adânci din stânga şoselei. Bârsa începe de la „coada lacului”.

Numele localităţii provine de la oile cu firul de lână lung şi aspru, care au dat numele şi Ţării Bârsei. Ele sunt pomenite şi în balada „Mioriţa”, unde ciobanul îşi întreabă mioara năzdrăvană: „Oiţă bălană,/ Cu lână bârsană,/ De trei zile-ncoace/ Guriţa nu-ţi tace!/ Apa rău îţi face,/ Ori iarba nu-ţi place,/ Ori nu-ţi vine bine/ Să mai fii cu mine?” (Gh. Dem. Teodorescu.) Tradiţia, notată şi în voluminoasa operă a inspectorului şcolar zălăuan Petri Mór, susţine că satul a fost întemeiat de un cioban care a iernat în hotarul Domninului şi apoi a rămas acolo. O fi fost iarba mai fragedă sau şi-o fi luat ciobăniţă din sat, n-avem de unde şti acum, după patru secole şi jumătate de la prima menţionare (1549: „Wyffalw”, adică „új falu”=„satul nou”). O vreme, plugarii de aici au slujit cetatea Cehului şi au plătit aceleaşi dări ca şi noţiganii. În 1733, când apare pentru prima oară denumirea de „Bersza” în acte, preotul greco-catolic Nistor (Nesztor) se îngrijea de sufletele a 12 familii. În 1750, au fost număraţi 200 de credincioşi greco-catolici, iar „eclejia” bisericii cuprindea un teren intravilan şi şapte „câble” (din latinul „cubulus”, o suprafaţă egală cu 57 ari, deci trei hectare şi jumătate) de pământ arabil, iar slujitorul Domnului primea anual trei care de fân şi două maje de sare. Administraţia habsburgică a notat în mai multe rânduri numele „boieraşilor” cu dreptul de a purta arme şi obligaţia de a lupta pentru crai: Tarţa, Bota, Roată (1797), Lazăr, Pocol, Ghiurco (1805). În vremea lui Napoleon împărat, preotul era tot unul unit cu Roma, iar biserica dispunea şi de o şcoală cu o încăpere. La fel şi în 1847, când numărul locuitorilor a fost de 414, dintre care 409 greco-catolici şi 5 reformaţi.

În albumul din 2008, preotul paroh Traian Pop situează perioada de ridicare a bisericii de lemn la începutul secolului al XVIII-lea, opinie care coincide cu datele oferite de „Monografia comitatului Sălaj”. Lăcaşul de cult poartă hramul „Sfântul Gheorghe” şi se află în vale, dincolo de pârâu. Ca să ajungeţi acolo, trebuie să părăsiţi asfaltul când ajungeţi la răspântia marcată de o răstignire de beton cu trei trepte (reprezentând credinţa, speranţa şi iubirea), înconjurată de un gărduleţ decorat cu nişte cruci malteze cu colţurile rotunjite. Cotiţi la stânga, apoi încă o dată la stânga. Poarta ţintirimului este ornamentată cu o îmbinare între deja descrisa „cruce a celor patru inimi alungite” şi un motiv solar cu 12 raze, în centrul căruia plânge o salcie cu patru ramuri. Colţurile de sus ale fiecărui panou radiază fasciculele unei lumini divine. Colţurile de jos sunt fixate cu pentagramele spiralate ale unor flori de măr. Impresia artistică de ansamblu a compoziţiei este una excelentă şi surprinde, nu te-ai aştepta să vezi aşa ceva aici, într-un loc relativ retras. Dar dacă te gîndeşti că aici s-a născut criticul şi profesorul universitar Dumitru Micu, parcă nici nu mai este atât de uimitor.

Până să ajung la biserică, mi-a atras atenţia un mormânt nou, acoperit cu coroane şi flori proaspete, străjuit de o piatră funerară de mari dimensiuni. Inscripţia epigrafă cuprinde un catren inscripţionat „alb pe negru”: „Şi în semn de rugăciune/ Pe ţărâna ce m-apasă/ Două lacrimi tu depune/ Şi-apoi du-te şi mă lasă.” Aici se odihneşte părintele protopop Constantin Bota (1949-2012), înhumat cu doar câteva zile înainte. Cum la noi protopopul ortodox este părintele Dan Dregan, i-am întrebat pe săteni cine a fost regretatul şi mi-au povestit că răposatul a slujit în judeţul şi în municipiul Satu Mare, apoi s-a pensionat şi s-a retras aici. De altfel, cercetând ţintirimul, am găsit şi un alt mormânt preoţesc, cel al lui Bota Gheorghe (1923-2001), unchiul său.

Pe măsură ce urc, desluşesc o altă surpriză. Biserica de lemn „Sfântul Gheorghe” din Bârsa poartă un număr de casă (82), scris după tipicul administrativ, cu cifre albe pe un mic dreptunghi albastru. Nu este fixat pe stâlpul porţii de la drum, ci în colţul peretelui sudic, lângă uşă. De la nivelul streşinii în sus, clădirea este complet acoperită cu tablă, inclusiv obloanele turnului pătrăţos, ceea ce îi dă aspectul unui vehicul blindat, căruia i s-a demontat turela şi în locul tunului a fost plantat un foişor cu turla ascuţită ca o lance. La urma urmei, sfântul mucenic patron a fost un militar înzăuat de pe vremea împăratului Diocleţian, precum ne povestesc hagiografiile: „dintr-un neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis”. Pentru popor, el este eroul solar cu armura aurită care a răpus balaurul iernii, a eliberat sursa de apă confiscată de jivină şi a salvat-o pe prinţesa oferită drept jertfă, un episod apocrif, dar reprezentat fără încetare în iconografia creştină, unde viteazul apare călare şi ţintuieşte cu lancea în pământ capul căscat al monstrului sauriform.

În partea sudică, în faţa pragului de la intrare, cineva a aşternut un ştergător de picioare şi un covoraş verde-smarald. Tot lângă intrare, într-o cutie metalică de tablă afumată, se găsesc mucurile lumânărilor aprinse de săteni pentru sufletele celor morţi şi vii. În spatele scării de acces în clopotniţă, atârnă o toacă suspendată cu două lănţişoare, cu două ciocănaşe lăcuite de lemn alături. Iată semne clare că aici se ţin în mod regulat slujbe religioase, la care credincioşii participă activ şi se roagă pentru iertarea păcatelor. Din păcate, sunt tot mai puţine bisericile de lemn „vii”, unde oamenii vin duminica şi de sărbători ca să-şi întâlnească Mântuitorul şi să nădăjduiască înspre Împărăţia Cerească, tărâmul ceresc al păcii, unde „lupul va paşte la un loc cu mielul, leul va mânca paie ca boul şi şarpele cu ţărână se va hrăni” (Isaia 65:25). O clădire de lemn rezistă la cutremure, dar este ameninţată de primejdiile focului şi apei. Fiind vulnerabilă, necesită o atenţie sporită. Aminteam în „Curiozităţile sălăjene” de principalul templu japonez, cel dedicat Zeiţei Soarelui Răsare. El este situat într-una din cele două curţi ale sanctuarului, iar tot la douăzeci de ani odată, ansamblul este demontat, fiecare piesă este verificată, reparată sau înlocuită, ca apoi totul să fie reclădit în cealaltă parte. Precum sufletul omenesc, şi lemnul cere să fie bine îngrijit.

Din Bârsa, se trece pe neobservate în satul părinte. Deşi este plasat tocmai la mijlocul drumului dintre marile şosele ale judeţului, deci la distanţa maximă de fiecare dintre ele, Domnin este cea mai cunoscută localitate dintre cele trei vizitate acum, deoarece aici s-au născut mai mulţi oameni de seamă, precum istoricii Cornel Grad şi Ioan Ciocian, preotul Ioan Ghiurco, scriitorul şi informaticianul Aurel Pop, medicul veterinar Radu Gh. Mihai Trif. De asemenea, multe cadre didactice sau oameni de afaceri jibouani se trag din acest sat.

Prima dată am ajuns aici venind dinspre Şoimuş, pe firul apei, apoi pe sub poala pădurii, căutând mlaştina cu petrol parafinos despre care au scris Petri Mór şi Emil Lobonţiu, bănuita sursă de materie primă a fostei fabrici de lumânări din Jibou. Încă n-am găsit-o. Am traversat o imensă păşune, împingând răbdător bicicleta la deal, conştient de faptul că, pas cu pas, acumulez tot mai multă „energie potenţială gravitaţională” şi astfel nu va trebui să pedalez la întoarcere. Cu maşina, e mai greu să traversezi pajiştile, chiar dacă terenul e neted ca palma, aşa că vă recomand să veniţi dinspre Bârsa, pe asfaltul şoselei.

Valea pârâului este traversată de la multe podeţe împrovizate din stâlpii vechi de iluminat, cărora li s-a montat un parapet. La vadul destinat pentru trecerea maşinilor, un cârd de gâşte sâsâie ameninţător: „Pe aici nu se trece!” Mai sus, un cocoşel şi o găinuşă din rasa pitică japoneză, nişte galinacee ornamentale de buzunar, ciugulesc iarba din jurul „Monumentului Eroilor”, o construcţie decupată din beton armat, încă nedefinitivată. Ştiu, am promis, fără animăluţe drăgălaşe!

În centrul satului, la pod, se află o bancă, o cişmea albastră, tip „fonduri europene” şi o imensă bilă văruită, o uimitoare creaţie a naturii, albită cu bidineaua. În ograda lui Ioan Bance, aflată un pic mai jos, pe stânga, am văzut şi altele, adunate mai multe la un loc. Ele au fost descoperite pe traseul autostrăzii Cluj-Turda şi aduse în urmă cu vreo doi ani de către buldozerist. Sătenii le folosesc în scopuri decorative, pentru înfrumuseţarea grădinilor. Seamănă cu ghiulelele pe care le-a călărit baronul Münchhausen la asediul cetăţii Oceakov (aflată în Transnistria, stăpânită vremelnic şi de Ştefan cel Mare).

După ce un bătrânel tras la patru ace şi cu pălărie de fetru pe cap m-a asigurat că nu mi-o va ciordi nimeni, mi-am lăsat bicicleta rezemată de parapetul podului şi am urcat către deal, unde se înşiruie şcoala, grădiniţa, poşta, căminul cultural „1 Mai”, casa de rugăciuni baptistă şi cele două biserici ortodoxe. În capătul de sus al străzii se află biserica nouă, cu hramul „Bunavestire” (25 martie). Are două clopotniţe, un fronton larg, o poartă albă, decorată cu multe coarne berbeceşti (după modelul capitelurilor ionice), „făcută şi donată de familia Bance Dumitru nr. 54”. Partea cu „Dumitru număru' cinş'patru” mi s-a părut a fi o exagerare nostimă.

Am cotit la dreapta, unde, după câteva case, lângă cimitir, se află vechea biserică de lemn, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, construită de meşterul Ciocian şi cei trei fii ai săi, veniţi din Vărai, sat situat în sudul comunei maramureşene Şomcuta Mare. Este singura biserică din Sălaj care are un dublu rând de ştreşini din şindrilă. Turla este octogonală, pornind din stâlpii unei baze pătrate. Talpa bisericii este cioplită din nişte buşteni impresionanţi ca mărime, traşi cu boii din fosta Dumbravă (azi defrişată). Pe laturi, are ţintuite mai multe cruci de lemn, în dreptul locurilor unde au fost îngropaţi preoţii care au slujit aici. În albumul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Sălaj, este trecut ca preot paroh Traian-Dorin Pop, dar la elaborarea prezentării a contribuit şi învăţătorul Marius-Sergiu Ghiurco.

În urmă cu câţiva ani, în 6 februarie 2004, „Magazinul Sălăjean” a publicat, pe un ton sceptic, un articol despre deshumarea unei localnice, ca urmare a unei suspiciuni de magie neagră. Fiica decedatei s-a plâns că, după înmormântare, starea de sănătate i s-a schimbat brusc şi inexplicabil. Convinsă că, vorbă din popor, „a fost legată”, femeia a depus o cerere la parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj. Cum nu a existat nici o suspiciune legată de moartea bătrânei, procuratura şi-a declinat competenţa, iar petenta a fost trimisă la Direcţia de Sănătate Publică. Aici i s-a dat aprobarea solicitată. Conform celor apărute în ziar, după scoaterea sicriului, în el au fost găsite nişte cârpe şi o vestă foarte veche, strecurată sub moartă. Conform tradiţiilor, ele au fost arse împreună cu giulgiul şi astfel „farmecul” a fost dezlegat, iar pacienta şi-a recăpătat liniştea sufletească şi sănătatea. „No, care ieste ezplicaţiunea?”, întreba ziaristul în final. Credinţa că îngroparea unui obiect personal duce la îmbolnăvirea persoanei care-l purta este larg răspândită în judeţ. Îmi aduc aminte de un caz similar, povestit la „şezătorile” din Halmăşd, unde, după lungile şedinţe de învăţământ politico-ideologic ţinute de domnul director Gavril Neaga, până să plece „cursa de Suplacu”, „mama Flori” îi aduna pe toţi profesorii stagiari navetişti, ne ospăta şi ne lăsa să ne familiarizăm cu ultimele evenimente.

După Revoluţie, în satul Drighiu din aceeaşi comună au sosit nişte francezi din Aurignac, o mică localitate rurală din Franţa, locuită de doar 1.100 de suflete, dar a cărui faimă a ajuns pretutindeni în lume, datorită castelului medieval şi mărturiilor arheologice legate de viaţa oamenilor primitivi descoperite într-o peşteră. În ţară, toată lumea ştie de mănăstirile din Bucovina, de pălinca sau „ţuica” de Zalău, dar foarte puţini dintre cei din afara judeţului, au auzit de bisericile de lemn sălăjene, eventual numai despre turla înaltă şi zveltă a celei din Fildu de Sus ori cea ridicată de Horea în Cizer, azi strămutată dintre hotarele judeţului şi găzduită în Parcul Etnografic Naţional „Romulus Vuia” din Cluj-Napoca.

Deşi se discută mult despre turismul rural, aşezămintele religioase nu vor atrage turişti, cât timp nu se vor definitiva pregătirile pe plan local: repararea drumurilor de acces, plantarea unor indicatoare rutiere, scrierea panourilor de prezentare a monumentelor, montate lângă poarta de acces (în nici un caz sub streaşina bisericilor, ca să nu le ştirbească „patina”), includerea obiectivelor în circuitul hramurilor şi pelerinajelor, marcarea datelor respective în calendarele editate de Episcopia Sălajului, editarea unor pliante turistice (chiar şi cele alb-negru, multiplicate prin fotocopiere, sunt mai bune decât nimic; textul poate fi chiar cel trimis de preotul paroh pentru a fi publicat în album ori scurtat în favoarea materialului ilustrativ) etc. Sunt lucruri simple, dar care în timp vor da un spic bogat din fiecare bob semănat.

Ca să ajungi din Domnin în Bulgari trebuie să treci peste Dealul Feţei, un loc cucuiat de unde se vede tot ce mişcă în zonă, unde cei din vechime ar fi putut construi o frumoasă cetate, dar despre care sătenii zic că nu-i decât un teren cu o poziţie ideală pentru viticultură. Un prieten automobilist s-a interesat de starea drumului dintre cele două sate şi i s-a recomandat să renunţe la traversare, deoarece după o săptămână de ploi torenţiale (însă nu uitaţi: „dacă plouă în mai, vom mânca mălai!”) totul ar fi fost numai gropi, bălţi şi noroi. L-am liniştit că a rămas în urmă cu noutăţile. Urmau alegerile locale, prin urmare, în Bulgari au fost trimise câteva camioane cu „balast electoral” şi uliţele rustice ale localităţii s-au transformat în nişte somptuoase alei de parc englezesc, acoperite cu tone de prundiş, pietricele cuarţoase rotunjite de apele blondului Someş, un adevărat „covor de ceremonie” pe care alegătorii s-au dus de la biserică până la secţia de votare fără să se întineze.

N-a fost chiar ca-n vecini, în Someş-Odorhei, unde s-a turnat contra cronometru bitumul în strat de treizeci de centimetri, dar iată un pas spre „mai bine”. Vorba lui Vili Heinz, fost primar în Teremia Mare: „Dacă vrei, găseşti soluţii; dacă nu vrei, găseşti motive.” În alte părţi, mai puţin sprijinite oficial în atragerea de fonduri pentru diferite proiecte, s-au pus doar nişte termopane la căminul cultural, au legat biblioteca comunală la reţeaua Biblionet, s-a reparat acoperişul grădiniţei sau, în cel mai rău caz, s-au schimbat tablele indicatoare de la intrarea în sat. Totuşi s-a făcut ceva, pentru Partid şi pentru victorie! Şi, bineînţeles, pentru oameni şi bunăstarea obştei.

În lipsa folosirii curente ca şi cadru de desfăşurare al ceremonialului religios sau a unei pregătiri reale pentru a fi transformate în veritabile ţinte ale turismului prosper, repararea sau întreţinerea bisericilor de lemn atrage cu greu fonduri, mai ales în vremuri de criză economică. La o răsfoire a presei judeţene, am văzut că de câţiva ani se tot discută despre restaurarea frumosului lăcaş de cult din Bulgari, cel mai vechi monument românesc de arhitectură religioasă din regiune. În martie 2009, Bianca Băican scria în articolul „Comorile Sălajului mor încet” că ar fi necesar 300.000 de lei pentru lucrări. Trei ani şi un pic mai târziu, situaţia din teren a rămas neschimbată.

Când am ajuns acolo, poarta de la drum era legată cu o sârmă răsucită într-un stil foarte alambicat. Tocmai mă gândeam cum să dezleg acest nod gordian încropit dintr-un fir de fier zincat cu diametrul de trei-patru milimetri, când Dumnezeu mi-a trimis în ajutor un îngeraş, un omuleţ de o şchioapă, inteligent şi curios, să fi avut vreo cinci anişori. Nicuşor (de la Nicolae, numele sfântului aducător de daruri) m-a întrebat de ce mi-am scos şapca de pe cap şi am atârnat-o de ghidonul bicicletei, nu-mi mai trebuie? L-am lămurit că aş vrea să vizitez biserica, dar nu ştiu cum să intru, drept care m-a condus pe marginea şanţului către o spărtură din gard. Am călcat voiniceşte peste luxuriantele mănunchiuri de „Urtica dioica” şi am pătruns oarecum clandestin în spaţiul sfinţit cu aproape cinci secole în urmă. Pe o bârnă de pe latura nordică stă scris cu litere sângerii: „Biserică edificată la 1547”. Este singura informaţie oferită trecătorului. Albumul culturii ne indică hramul: „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Preot paroh este trecut Ionuţ Ştirb. Pe o tablă ruginită prinsă de „restenirea” (răstignirea) din faţă scrie: „Reparată în anul 1968.” Sursa citată arată că ultima renovare a bisericii a avut loc în 1984, deci probabil că data se referă la refacerea crucii.

Clădirea e frumos proporţionată şi se încadrează perfect în peisaj. Arhitecţii contemporani au rămas uimiţi de măiestria cu care a fost realizat peretele semicircular al altarului. Legendele locale susţin că biserica a fost acoperită iniţial cu „tulheni”, denumire populară pentru tulpinile de porumb, dar atenţie! „grâul turcesc” avea să apară abia peste un secol, după 1611, în Ardeal (E. Bielz, „Handbuch des Landeskunde Sibenbürgens”, Sibiu, 1875). În 1783, meşterul Lazăr i-a făcut un acoperiş de şindrilă.

Printr-o ferestruică cu geamul spart, am putut arunca o privire în interior. Învelişul semicilindric al tavanului pare chila răsturnată a unei corăbii, un fel de arcă naufragiată la poalele unui Ararat silvan. Citesc în album că o parte din interior a fost pictată de un meşter iconar necunoscut, iar restul a fost definitivat la începutul secolului al XIX-lea, de Ion Prodan, „zugrav” care a pictat toate cele trei biserici cercetate acum. Tradiţia susţine că feţele celor 10 fecioare ieşite în întâmpinarea mirelui au fost realizate după chipurile celor mai frumoase fete din sat. Nu zăresc bănci, doar o laviţă şi un stativ de carte. În dreapta şi în stânga porticului, câte doi prapori albaştri încadrează partea de intrare în naos. În cealaltă parte, pe peretele sudic, ferestruica are sticla intactă, de care stă rezemată o iconiţă.

Am trecut în dreapta bisericii, în umbra pomilor aureolaţi de o strălucire diafană. Era atâta linişte în acest colţ de Rai pământesc unde se poate pătrunde doar sărind peste împrejmuire, încât în mine s-a săvârşit, spre biruinţa păcii, împăcarea cârcotaşului cu voinţa Domnului. Poate că nu numai cărţile, ci şi templele îşi au soarta lor. Mi-am amintit de ruinele Sfântului Damian şi de visul feciorului de postăvar din Assisi, căruia Mântuitorul i-a poruncit în vis: „Du-te şi repară-mi casa pe care o vezi cum cade în ruină!” Cel poreclit „Sărăcuţul”, pentru că a renunţat la orice formă de avere pământească, şi-a adunat confraţii şi au reînălţat pe temelii multe dintre edificiile abandonate. Sfântul Francisc a fost şi unul dintre oamenii de care nu s-au temut celelalte făpturi. El a propovăduit păsărelelor şi a îmblânzit lupii. Uite că nu scăpaţi şi până la urmă tot vă zic o poveste despre vietăţile drăgălaşe. Hai fie, dacă nu vă place, data viitoare să săriţi peste „Techerghelile sălăjene”.

În grădina bisericii de lemn din Bulgari, mi s-a îngăduit să trăiesc o clipă feerică, semn că m-am aflat temporar într-un spaţiu ferit de tot ce ar putea fi rău sau vătămător. Brusc, am prins cu coada ochiului o mişcare săltăreaţă în partea dinspre deal. Un pui de veveriţă s-a caţărat pe un trunchi de „acaţ” (salcâm). Stătea liniştit, ca un fotomodel, să-l pozez cât de aproape se poate. L-am privit şi m-am înduioşat. La rândul său, mica vietate s-a uitat la mine, ditamai ursul, ca la un animal nemaivăzut, fără să-şi mişte codiţa înfoiată sau smocurile din vârful urechilor. Dacă aş fi avut nişte nuci sau alune în buzunar, poate c-aş fi momit-o să vină mai aproape, dar mi-am dat seama că odată coborâtă din copac ar fi devenit vulnerabilă, o pradă pentru animalele din împrejurimi sau ţinta celor răi şi plictisiţi. Ne-am bucurat împreună de gândul bun care ne-a adus laolaltă, apoi ne-am despărţit ca nişte vechi prieteni, păstrând amintirea unei clipe de tihnă sufletească.

Întâlnirea aceasta neaşteptată mi-a readus aminte de alura eroică, nimbul dumnezeiesc, respiraţia vie a bisericuţei din Bârsa, una dintre puţinele lăcaşuri de cult din lemn unde încă se oficiază în mod constant Sfânta Liturghie. Dumnezeul nostru s-a întrupat ca om într-un grajd de lemn din Viflaim şi, după naştere, a fost aşezat într-o iesle de lemn. A murit pentru păcatele noastre şi le-a răscumpărat pe o cruce de lemn. Oriunde este dragoste şi pace, el vine la întâlnirea cu credincioşii, indiferent dacă acest ceas minunat se petrece într-un lăcaş cu ziduri de piatră sau unul construit cu pricepere din trunchiuri pătrăţoase de gorun. Dacă temelia credinţei este una fermă ca piatra, nimic nu riscă să se scufunde în mlaştina păcatelor. Iar lemnul, se ştie, pluteşte chiar şi la suprafaţa celor mai tulburi ape.


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 90-91 / iulie-august 2012

Dincolo de clepsidră

(c) 2005 Györfi-Deák György

În toamna anului 1984, la sfârşitul lunii octombrie, cenaclul H. G. Wells din Timişoara a primit trei invitaţii, la nişte manifestări organizate în paralel. Una dintre ele era pentru Zilele Henri Coandă din Craiova, pe cea de-a doua nu mi-o amintesc, dar în mod sigur nu era ConSFătuirea naţională, care s-a ţinut atunci de Crăciun, la Cluj. Cea de-a treia avea loc la Bacău şi marca prima ieşire în lume a cenaclului science-fiction de acolo, „Clepsidra".

Viorel Marineasa, mentorul nostru literar şi îndrumătorul cenaclului din partea Casei de cultură a studenţilor, a decis să le onorăm pe toate trei. Cum grosul trupei s-a dus în Bănie şi, poate, în Bucureşti, pe cele trei locuri rezervate de bacăuani ne-am prezentat până la urmă doar doi, eu şi colegul meu de cameră, Aurel Babalean. A fost cea dintâia mea participare la un eveniment de anvergură naţională, aşa că detaliile mi s-au întipărit foarte puternic în minte.

Acolo l-am cunoscut pe Alexandru Ungureanu, gazda noastră. Îi citisem prozele publicate în fanzinele timişorene şi în „Almanahul Anticipaţia”. Chiar dacă „Artele marţiale moderne" nu mă fascinaseră (spre deosebire de fanii entuziasmaţi de flash-stick-uri şi tirape, mie îmi plac japonezii care practică origami), am remarcat noutatea abordării, dinamismul scrierii, tentativa de cartografiere a unei lumi interioare (făcută, totuşi, la un nivel convenţional). Ca să-l citez pe Ovidiu Bufnilă: „povestirea a spart tâmpeala comunistă a SF-ului românesc". Într-un fel, scrierile lui Sandu m-au pregătit sufleteşte pentru receptarea lui Philip K. Dick. Dar oare câţi auziseră pe atunci de autorul lui „Ubik" în România?

Băcăuanii ne-au primit cu multă ospitalitate şi s-au străduit din răsputeri să ne facă şederea cât mai plăcută. Am vizitat atunci Casa memorială „George Bacovia", care găzduia şi un fel de secţiune de ştiinţe naturale, reprezentată printr-un coridor plin de acvarii cu peştişori exotici. Spre deosebire de locuinţele lacustre şi cavourile invocate de poet, era o casă caldă, luminoasă, bine îngrijită. Custodele era un alt prozator de marcă, Ovidiu Genaru, cu care a fost o plăcere să discutăm.

Oraşul se pregătea să sărbătorească 7 noiembrie, aniversarea Marii Revoluţii din Octombrie. Ţin minte că alături de afişele minuscule ale cenaclului Clepsidra erau cearceafurile de hârtie care anunţau cu litere de-o şchioapă mega-concertul simfonic de la Ateneul din localitate, sub bagheta unui dirijor rus, care urma să aibă loc peste o săptămână. În răstimpul cât s-au ţinut Zilele cenaclului „Clepsidra", a concertat regretatul Ştefan Ruha. A meritat să trag chiulul de la unul dintre filmele Star Trek ca să-l văd plângând în vreme ce uitase de sine şi se făcuse una cu vioara sa. După concert, am revenit la videotecă şi ne-am uitat la „Zardoz", a meritat, chiar dacă era o copie la mâna a treia, de o calitate slabă.

Ca de obicei, punctul de maxim interes l-a constituit cenaclul de noapte. Sincer să fiu, nu mai ştiu în care dintre camerele de hotel ne-am adunat - au trecut 20 de ani de atunci. Se prea poate să fi fost cea a lui George Ceauşu, pentru că era plină de ieşeni (Dan Merişca lipsea, probabil plecase şi el la Craiova). S-au citit mai multe povestiri, unele scrise de mână pe o coală de hârtie, altele dactilografiate STAS, de dimensiunea unei nuvele (da, da, cu siguranţă a fost camera lui George Ceauşu).

Alexandru Ungureanu a întârziat (cineva trebuia să-l ajute pe Răzvan Haritonovici să adune videocasetofonul şi televizorul). De fapt, Sandu nu s-a pus deloc în centrul atenţiei, ci a vegheat discret să meargă totul bine. Cineva, poate chiar el, a adus şi o sticlă de votcă. A fost una bună, poloneză. Discuţiile s-au întins până dimineaţa, pentru că nuvelistul şi-a apărat fiecare găselniţă mai cucuiată. Nu ştiu dacă până la urmă s-au şi bătut, pentru că pe la trei ne-am dus la culcare. Dacă cenaclul s-a terminat în mod paşnic, cu siguranţă a fost meritul organizatorilor, care au ştiut cum să intervină cu diplomaţie şi să aplaneze conflictul. Cert este că noi ne-am simţit bine.

Până la Revoluţie, ne-am reîntâlnit de nenumărate ori, în diferite colţuri ale ţării. Nu-mi amintesc să-l fi văzut la euROcon '94. Apoi m-am căsătorit, ni s-au născut băieţii, am adoptat o căţeluşă. S-a obişnuit s-o plimb în fiecare zi, dimineaţa şi seara, aşa că nu-mi mai vine să plec de acasă, ar fi un fel de sustragere de la îndeplinirea unei obligaţii de familie. Oricum, şi ocaziile de a aduna fanii la un loc s-au rărit considerabil. Bine că s-a inventat internetul.

În toamna anului trecut, am primit un e-mail de la Marina Nicolaev, arhitect şi artist plastic, fostă membră a cenaclului SF „Solaris" din Bucureşti, cândva prietenă de familie cu Sandu. Mă întreba dacă e adevărat că a murit. N-am ştiut ce să-i spun. Nu mi-a venit să cred. Apoi am început să aflu ce s-a întâmplat. Mai întâi, de la Cătălin Ionescu, care vorbise cu Constantina Paligora. Apoi, Mircea Opriţă ne-a trimis necrologul publicat de Cornel Galben. Am găsit pe web relatarea lui Constantin Gherasim, consemnarea din blogul lui Cătălin Badea-Gheracostea. Şi m-am îngrozit. Dan Merişca murise curentat, Răzvan Haritonovici ajunsese după gratii, Ovidiu Bufnilă plecase într-o nesfârşită cruciadă, alţii au ales să devină ziarişti, emigranţi, politicieni, cadre universitare, alcoolici, afacerişti.

Dispariţia lui Alexandru Ungureanu a risipit în nisipul sec al clepsidrei ultimul strop de vlagă din „Noul Val" optzecist. La fel cum „Artele marţiale moderne" au anunţat începutul unui nou fel de a înţelege literatura, moartea lui a pus capăt unei epoci a SF-ului românesc şi a transformat-o definitiv în istorie.

Articol apărut în :
Pro-Scris 1/2005

Salcia babei blestemate

(Techergheli sălăjene 6)

(c) 2012 Györfi-Deák György


Jiboul n-a făcut parte din Imperiul Roman, al cărui hotar s-a stabilit pe malul stâng al Someşului, până la intersecţia cu pârâul Agrij. De altfel, şi Zalăul s-a aflat în afara „limes”-ului imperial. E adevărat că atunci când s-a introdus gazul metan, în Valea Miţii s-au descoperit urmele a două castre de marş de pe vremea împăratului Traian, dar urmaşii săi au socotit că este mult mai înţelept să se fortifice pe buza înălţimilor şi au stabilit graniţa pe culmea Meseşului, acolo unde găsim acum turnurile de telecomunicaţii şi Hotelul „Popasul Romanilor”.

Dacă localitatea Jibou s-a aflat la „o aruncătură de băţ” de frontiera provinciei Dacia Porolissensis, satul Var (azi aparţinător de Jibou) a constituit un punct important de la marginea imperiului. În volumul IV al monografiei „comitatului Sălagiu” (Szilágy vármegye monographiája), Petri Mór ne atrage atenţia asupra faptului că, pe vremea când a fost pomenită pentru prima dată în documente drept Szamosőrmező (în limba maghiară: „őr” = strajă), „mező” = câmp), punctul grăniceresc se afla pe malul drept al pârâului Agrij, în apropierea locului unde drumul sării de Dej cotea către Prodăneşti şi Creaca. După catastrofa de la Mohács, când Ardealul a fost răvăşit succesiv de turci şi de tătari, de lefegii, de armata imperială sau de curuţi, vatra satului s-a mutat dincolo de Pietricica Varului şi, precum se vede pe hărţile josefine, s-a ascuns în valea unde acum se găseşte vechea biserică greco-catolică de lemn, cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” (Wikipedia indică greşit hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”).

Noua biserică ortodoxă cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” („de zid”), sfinţită în 2003 de Preasfinţitul Părinte Petroniu, Episcopul Sălajului, e aproape lângă şosea. După transformarea într-o provincie habsburgică şi instaurarea unei păci care a durat până la revoluţia din paş'opt (aproape un secol şi jumătate fără confruntări armate în zonă!), localnicii au căpătat curaj şi au început să se aşeze şi de-a lungul drumului cel mare.

În 1827, baroneasa Mezőkövesdi Huszár Mária, soţia lui Bornemissza József, a pus să fie săpată în stânca din dreptul locului numit Şesul Morii, acolo unde acum şoseaua este tăiată de o cale ferată secundară şi se găsesc depozitele statului, un basorelief (o imagine cu cele trei cruci de pe Golgota) şi o reprezentare a Sfântului Mormânt şi a Învierii, deasupra căreia scrie: „Cel reprezentat în această imagine nu-i nici om, nici Dumnezeu,/ dar e şi om, şi Dumnezeu în tâlcul închipuirii” (Nem isten, nem ember ezen kirajzolt kép,/ De isten és ember, kit jelent ez a kép.) Ansamblul este vizibil de pe şosea şi acum, din toamnă până în primăvară, când copacii îşi pierd frunzele, însă puţini cunosc istoria şi semnificaţia lui. Mi s-a povestit că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în cămările subterane de aici au fost amplasate rezervoare de combustibil (pentru a le proteja de bombardamente), iar nemţii ar fi avut intenţia să construiască o pistă de aterizare pe Dealul Ciglentir, ceea ce totuşi mi se pare improbabil, dată fiind distanţa dintre presupusul aeroport şi punctul de alimentare. Gura lumii e slobodă! 60 de ani mai târziu, când au început lucrările la zona industrială de pe acelaşi teren (ce-i drept, aflat anterior în proprietatea armatei), iar jibouanii au zărit din oraş siluetele unor stâlpi metalici, s-a răspândit zvonul că primarul doreşte să construiască o telegondolă, după modelul celei din Constanţa, care să poarte turiştii peste Someş, pe Dealul lui Rákóczi şi înapoi.

Potrivit lui Petri Mór, Var a devenit port pe drumul sării în 1587. Celerii (plutaşii) de pe Someş s-au săturat de silniciile baronului Wesselényi Ferencz şi s-au plâns comitelui Gyulafi László cu rugămintea de a muta locul de descărcare în amonte de Jibou, ca să nu mai fie jupuiţi de magnatul autocrat. Cererea cuprindea şapte puncte: construirea unui grajd pentru boii care trăgeau carele de transport pe uscat; amenajarea unui debarcader sigur în exploatare; evitarea deteriorării „mărfii” prin transportarea rapidă în depozit (sarcină încredinţată sătenilor din Var); amenajarea unui han unde plutaşii să se odihnească după primejdioasa călătorie (iar cupa de vin să coste cu o para mai puţin decât la Jibou!); instituirea unei clauze de exclusivitate a transportului, astfel încât nimeni altcineva să nu care sare prin acest punct; asigurarea asistenţei juridice îm problemele aflate în litigiu; hrănirea cailor utilizaţi de celeri pentru întoarcerea la Dej. Gyulafi a bătut palma cu plutaşii, iar strămutarea a devenit legală după aprobarea de către principele Báthori Zsigmond, act semnat în 20 octombrie 1592. Mutarea a fost vremelnică, deoarece familia Wesselényi şi-a folosit relaţiile şi în 1610 a obţinut de la principele Báthory Gábor o revenire la vechea locaţie (în numele intereselor comitatului!).

De bătălia din 11 noiembrie 1705, se leagă legenda pietrei în formă de copită de cal, situată între Grădina Zmeilor şi satul Borza, povestită la începutul acestor „Techergheli”, precum şi legenda fetei lui Rákóczi, relatată în volumul „Curiozităţi sălăjene”. Pe păşunea dinspre Prodăneşti, se găseşte o bortă podită cu cărămidă, despre care se zice că ar fi ieşirea unui tunel ce trece pe sub Someş şi ar conduce la castelul Wesselényi. Iarna, ies aburi din ea; vara v-o arată ciurdarii. Îi avertizăm pe curioşi că este o cale înfundată şi prost aerisită. Cine a coborât cât s-a putut în ea a luat o lumânare aprinsă şi s-a trezit cu ea stinsă, semn că acolo jos nu există suficient oxigen.

Precum vedem, Varul are un statut privilegiat în folclorul epic. Cred că nu există nici o altă localitate în zonă de care să se lege atât de multe legende. Cea mai straşnică este cea legată de Salcia Blestemată, locul de deasupra Varului unde o fată bătrână, care culegea „hiribe” (ciuperci) în pădure, a fost violată şi omorâtă de nişte tâlhari. Impresionează stranietatea întâmplării, tragismul detaliilor şi faptul că drama s-a derulat atât de aproape în timp şi în spaţiu. Ştiu, veţi zice că sufăr de Sindromul Elodia, umblu după potcoave de cai morţi, dar staţi şi judecaţi abia după ce veţi citi cele ce urmează. Legenda pădurii bântuite de spaima feciorilor şi bărbaţilor a fost povestită de profesorul Zaharia Prodan în romanul „Culoarea diavolului”, capitolul 2, „Grota roşie”:

„La vest, pe o cărare ce duce spre satul Prodăneşti se află locul numit »La baba cea moartă«, un loc blestemat, locuit de strigoi şi de diavoli.

Revoluţia de la 1848 a ajuns şi pe aceste meleaguri. Conducătorul răsculaţilor din Jibou şi din satele vecine a fost Ion Bujor din Husia - zona văii Someşului; şi Ioanichie Druhora din Chendrea - zona Văii Almaşului. Revolta a fost înăbuşită în sânge de gărzile maghiare, satul Rona, ars din temelii. La revoltă au participat şi cete de haiduci. Ei s-au retras în Dumbrava Gâlgăului, într-o grotă - Grota Diavolului. Mult mai târziu în această peşteră s-au găsit picturi rupestre, dar, din lipsă de fonduri, pereţii peşterii au fost zidiţi pentru conservare. Tradiţia spune că au violat şi au ucis o fată bătrână, schiloadă, ce căuta hribe (mănătârci). Au înmormântat-o acolo, iar ei au fugit. Spiritul ei a devenit strigoi de noapte ce chinuie mai ales pe bărbaţii rătăciţi în beznă pe acele meleaguri. Nu ştiu cât adevăr este. Într-adevăr, când o însoţeam pe bunica-mea în Prodăneşti, unde avea o fată măritată, îmi arăta o movilă de argilă rosie. În loc de cruce, crescuse o salcie, spre uimirea bătrânilor. Într-o pădure de stejari să răsară o salcie! Poate o răsădise pădurarul, tatăl ei, considerat trădător, fiindcă a fost de partea ungurilor. Mai târziu s-a spânzurat şi el prin apropiere. Trupul lui n-a fost găsit, îl mâncaseră fiarele pădurii. Salcia era foarte bătrână. Rămase fără crengi şi frunze. Cand bătea vântul, din trupul ei bătrân se auzeau ţipete şi scrâşnete. Era, când treceai pe acolo, o atmosferă ireală de moarte.

Şi bătrânul Chelu a fost chinuit de strigoiul babei celei moarte. Tot tradiţia populară spune că bărbaţii chinuiţi de strigoi, care apoi se împreună cu nevestele lor, acestea vor naşte copii schilozi (handicapaţi).”

Păţania a fost confirmată şi de alţi localnici. O doamnă ingineră agronom mi-a povestit o versiune în care fata cea bătrână n-ar fi fost surprinsă de tâlhari în vreme ce culegea ciuperci, ci ar fi cărat un sac de ceapă la Borza. Când procleţii au văzut cât de greu atârnă povara şi lucirile aurii prin găurile pânzei, au crezut că baba poartă o comoară şi au tăbărât pe ea ca să i-o fure, abia apoi au violat-o şi au omorât-o.

Un loc cu o asemenea încărcătură legendară, aflat în imediata apropiere, trebuie văzut neapărat. Întâmplarea a făcut să ajung pe neaşteptate, într-un ceas când nu intenţionam să merg într-acolo. Pornisem călare pe bicicletă ca să refac „drumul popilor” către Sâncraiu Silvaniei, dar abia am ajuns la intersecţia dintre străzile Odorheiului şi Cărămidarilor, că am simţit cum trepidează asfaltul sub mine. Mi se dezumflase roata din spate. La „autopsie”, s-a văzut că unul dintre peticele nevulcanizate de pe camera de cauciuc s-a lipit de anvelopă (căldură mare, monşer!) şi s-a desprins ca hârtia de pe spatele unui abţibild, fără nici un avertisment prealabil. Drept urmare, cum doream o ultimă ieşire în natură, înainte să înceapă ploile de toamnă, am fost obligat să aleg un traseu „per pedes”, precum Var-Borza.

Am pornit pe jos, către staţia C.F.R. Jibou. Pe peretele unui depozit din apropiere, cineva a scris cu un spray albastru: „Luzărel”. Lângă graffiti, se află plasat un panou de circulaţie, unde poliţia îi avertizează pe cei nărăviţi să apese pedala de acceleraţie până la podea: „Stop accidentelor! Viaţa are prioritate! Centura de siguranţă vă salvează viaţa!” Cum prietenul Cătălin Ionescu a scris un roman distopic cu titlul de „Loser”, unde viaţa eroilor depinde de cât noroc au când extrag un fel de „loz în plic”, am făcut mai multe fotografii, printre care şi una unde să se vadă şi mesajul de pe tablă, şi textul de pe perete.

În faţa gării, am prins imediat un autostop, o „Dacie” papuc a unor meşteri zidari. Peste doar câteva minute, m-au lăsat la intersecţia de unde începe strada Bisericii Vechi, peste drum de halta Var, o altă clădire a căilor ferate, abandonată şi lăsată să cadă în paragină. De ce să ne minunăm de starea în care a ajuns cavoul baronilor Wesselényi în anii '70-'80, când, în cazul bunurilor imobile ale C.F.R., un fenomen asemănător se derulează chiar sub ochii noştri, în timp real. Englezii au pornit ofensiva ca să-i reobişnuiască pe britanici să călătorească cu trenul, concretizată şi prin seriile de filme documentare „Great British Railway Journeys”, prezentate de fostul parlamentar Michael Portillo. Ţările europene au prins ideea, au preluat-o şi au difuzat anul acesta „European Railway Journeys”. Noi nu ne terminăm autostrăzile, nu investim în mijloacele de călătorie în comun, ardem ogoarele şi otrăvim fântânile în faţa unui duşman care nici nu şi-a propus să ne invadeze.

Încep să urc panta lină. E încă răcoare, nişte rândunele s-au adunat pe firele de curent trifazat şi se încălzesc la soare întocmai ca în abecedar, ca nişte notaţii muzicale pe un portativ. Strada este proaspăt asfaltată. Casele sunt cochete şi bine întreţinute, înşiruite pe partea dreaptă a văii unui pârâiaş. Localnicii împletesc diferite obiecte din nuiele de răchită şi au lucrat vreme îndelungată pentru export, vânzându-şi produsele în Italia, perioadă de prosperitate care şi-a pus amprenta pe gospodării.

Asfaltul se termină la o bifurcaţie: în faţă, se merge la biserica de lemn „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”; în dreapta, e drumul către Borza, unde, în mijlocul codrului, se află mormanul sângeriu de argilă către care mă poartă curiozitatea.

Biserica „veche” este, ca să cităm din albumul „Bisericile de lemn din Sălaj” (Editura Silvaniei, Zalău, 2008): „situată pe un deal destul de greu accesibil”, „ascunsă, ca şi mare parte din vechiul sat, în ciudatul relief al depresiunii Agrij-Almaş”. Deci şi alţii folosesc cuvântul „ciudat” când vine vorba despre văile labirintice din jurul Varului. Lăcaşul de cult a fost folosit până în 1995; azi nu se mai slujeşte aici decât la sărbătorile de hram sau cu ocazia vreunei cununii, la cererea mirilor. În exterior, în dreapta altarului, pe prispă, se află mormântul preotului Damian şi al preotesei Tătina, marcat printr-o cruce de piatră. În ţinţirim, se găseşte o altă răstignire cioplită din lemn, unde Mântuitorul are braţul stâng rupt, întocmai ca la crucea de la intersecţia dinainte de podul Surducului peste pârâul Almaş. Pe latura vestică, există un unghi de unde se poate surprinde Piscuiul Ronei în fundal. Pozele de dimineaţă nu mi-au ieşit, din cauza lipsei de lumină, dar am revenit ulterior, într-altă zi, după prânz şi am fotografiat templul şi împrejurimile în condiţii excelente.

Deci, ca să ajungeţi la Salcia Babei Blestemate, se coteşte către dreapta, unde daţi peste fosta carieră de caolin, unde natura a săpat câteva forme neobişnuite, dar nu atât de numeroase şi de spectaculoase ca la Grădina Zmeilor din Gâlgăul Almaşului. Argila albă, folosită de olarii noştri pentru smălţuirea oalelor şi de chinezi la fabricarea porţelanului, a trezit entuziasmul filosofului Gaston Bachelard, care o descria ca pe un fel de plămădeală vie, supusă descompunerii şi fermentării. Cele două răstimpuri fizice total diferite prelucrau dialectic materia primă, la fel cum sistola şi diastola imprimă ritmul unei inimi: „două interese contrarii, aici prima mişcare - fineţea distrugătoare care vrea praful, şi-a doua mişcare - legătura tot mai fină a fermenţilor care pregătesc contexturile; prin această dublă mişcare, s-ar părea că aluatul se frămîntă pe sine”. („Pământul şi reveriile voinţei”, traducere de Irina Mavrodin)

Evităm să pătrundem în valea albă, gura unei râpe adâncite cu lopata. În faţa barăcii ruginite de la intrarea în exploatarea abandonată, alegem drumul din stânga, care urcă spre deal. Drumeţul va avea şi aici parte de o surpriză. Una dintre case are gardul împletit din curpeni, împrejmuire excelent executată şi păstrată în bună stare - asta acum, în epoca gardurilor din beton şi a porţilor din fier forjat!

După ce trecem de cele câteva clădiri, dispuse pe locul unor gospodării trecute şi pe hărţile întocmite la porunca împăratului Iosif al II-lea, drumul o ia către dreapta, spre Vest, unde se pierde în liziera pădurii. În spate, pe o păşune de un verde suculent, rămâne o răchită monumentală, cu plete bogate şi decorative, absolut nevinovată, fără nici un rol în Afacerea Babei Batjocorite.

Pătrundem în pădure, dar e un parcurs scurt, deoarece în curând urmează o zonă cumplită, defrişată în întregime, care seamănă cu felul cum arăta taigaua siberiană după prăbuşirea meteorului Tunguska. În locul panopticumului groazei din cel mai întunecat codru al Ţării Silvaniei, sălaş al unuia dintre cele mai nemiloase duhuri necurate, ne întâmpină cioturile cât roata de la bicicletă (ori chiar mai mari) ale arborilor retezaţi de la rădăcină cu drujba. Printre aceste ultime rămăşiţe ale unor stejari seculari, trece, adânc întipărit în sol, drumul îngust de care. Au fost necesare secole, zeci de mii de roţi şi sute de mii de apăsări de copită ca să sape o asemenea tranşee, un veritabil culoar călăuzitor prin desime.

Desigur, peisajul arăta cu totul altfel în urmă cu 40 ani, în vremea când Zaharia Prodan l-a străbătut împreună cu bunica lui. Îmi pot închipui groaza unui copilaş de câţiva anişori, purtat de mână printre arborii uriaşi şi impunători, într-un codru cu frunzişul des, unde nu se zărea geană de cer, în vreme ce fiecare pală de vânt stârnea câte un cor de vaiete şi scrâşnete. Spaima era menţinută şi întreţinută de poveştile despre tinerii pe care noaptea i-a prins în pădure şi n-au ajuns acasă la timp. Când, în ziua următoare, după răsărit, pornea căutarea lor, erau găsiţi cu minţile rătăcite. „Baba blestemată” ameninţa nu numai partea bărbătească a satului, ci pe toţi cei născuţi din sămânţa celor marcaţi de întâlnirea cu ea. Mai teribilă decât codrencele care furau nou-născuţi sau îi schimbau cu copii păroşi, „fata bătrână” nu cunoscuse împlinirea prin dragoste în viaţă şi se răzbuna după moarte pe toţi cei care îşi găsiseră perechea potrivită, alături de care să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi, strâmbându-le copiii.

La fel de nemiloşi au fost şi profitorii de ocazie. Câteva hectare de pădure au fost date la pământ fără nici un pic de remuşcare, ştergând cu buretele specificul unui spaţiu al nelegiuirii. Undeva în această parte de lume s-a aflat movila de lut roşu unde se înrădăcinase o salcie scheletică, aproape uscată, lucru absolut neobişnuit într-o pădure de goruni. În credinţele populare, există câteva specii privilegiate, precum salcia plângătoare (Salix babylonica), ale cărei ramuri mlădioase au ascuns-o pe Maica Sfântă atunci când soldaţii trimişi de Irod au căutat-o ca să-l ucidă pe Prunc. Din coaja sălciilor, s-a preparat multă vreme un ceai amar, leac bun împotriva frigurilor de baltă (pomenit şi de Jules Verne în „Insula misterioasă”). Acidul acetilsalicilic (aspirina), o variantă similară obţinută prin sinteză chimică, este acum cunoscut şi folosit de toată lumea pentru tratarea guturaiului şi a reumatismului. Dar nu toate plantele de baltă se bucură de un bun renume. Mănăstirea Argeşului a fost construită într-un loc aflat sub stăpânirea demonicului, în mijlocul unei zone mlăştinoase unde se tăvăleau porcii şi godacii în noroi, acolo unde „unde-mi creşte/ unde se-ndeseşte/ trestică/ pitică/ răchită/ 'nflorită/ papură/ 'nverzită”.

Locul unde în perioada post-paşoptistă s-a săvârşit tripla nelegiuire (tâlhărie, viol şi crimă) a fost acum ras de ferăstraiele mecanice, brăzdat de tractoarele forestiere, butucit de copacii trântiţi ca un mănunchi de marocco, călcat de cizmele tăietorilor de lemne, acoperit de mormanele crengilor desprinse cu securea de pe trunchiurile încă pline de sevă. Blestemul butelcilor din plastic năpădeşte ceea ce a rămas din fosta pădure. Flacoane de bere, de suc, de detergenţi, de ulei, de apă minerală se înşiruie de-a lungul potecilor ce se întâlnesc în capătul satului. Ele vor supravieţui bacteriilor, ciupercilor, prădătorilor, formând un ultim strat geologic, cel din perioada terminată cu extincţia speciei Homo sapiens sapiens.

Poate că ar trebui să mă simt dezamăgit că am străbătut degeaba atâta cale până aici. De ce? Am pornit pe urmele unei istorisiri cu năluci codrene şi am dat peste alta, o tragedie ecologică, mărturie a lăcomiei fără de frontiere. Parcă aud cântecul Tatianei Stepa: „Spune-mi pădure cu frunza rară:/ Unde-i iubirea de astă vară?/ Nu ştie iarna să se îndure/ De noi, copacii fără pădure?” Nu este nici primul, nici singurul măcel al fraţilor noştri muţi, fără de picioare, cu totul neajutoraţi în faţa celor înarmaţi până în dinţi cu ferăstraie şi topoare. Cârcotaşii vor spune că putem să ne mândrim cu faptul că Sălajul stă bine în comparaţie cu defrişările masive din Secuime sau din Moldova, însă aici nu este vorba numai despre distrugerea plămânilor prin care respiră Pământul, despre absorbţia apei de ploaie ori despre erodarea solului. Rana mortală tăiată de lucrătorii forestieri în miez de codru este în primul rând una spirituală. Iată, dragă Watson, o crimă care a ucis nu o biată bătrânică nemăritată, ci o parte din sufletul locului şi al localnicilor.

Mă amăreşte nepăsarea celor care, din neştiinţă sau nepăsare, au lăsat să fie nimicit un loc atât de promiţător în stârnirea groazei, un „nec plus ultra” (mai mult de atât nu se poate) al terifiantului sălăjean. Bătălia dintre tradiţional şi modern, dintre conservator şi inovator, a fost câştigată de atotcotropitoarea uitare. Îmi amintesc de şemineul descris în „Fantoma din Canterville” de Oscar Wilde, unde pata de sânge din locul unde, în 1575, Lady Eleonor fusese omorâtă de către Sir Simon de Canterville, a stat neatinsă vreme de secole, până când a fost curăţată cu „Paragon”, detergentul minune adus de ministrul american Hiram B. Otis. „Salcia Babei Moarte” reprezintă un caz similar: un loc excepţional, unic, încărcat cu istorie, doldora de paranormal, mai ceva decât Noaptea Sfântului Andrei şi Halloweenul la un loc, plus o poveste cu haiduci, sex şi violenţă - iată reunite aici toate ingredientele unei reţete de succes.

„Qui prodest?” Dar cui folosesc toate acestea?

De când pădurea dintre Var şi Borza a fost retezată de la sol, vărenii au rămas cu o legendă mai puţin. Nu-i bai, televizorul şi internetul le pot aduce oricând altele, mai multe, mai noi!


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 89 / 15 mai 2012

Cetatea Aurită

 
(Techergheli sălăjene 5)

(c) 2012 Györfi-Deák György



Sălajul este supranumit adesea „judeţul bisericilor de lemn”. Pe văile Agrijului, Almaşului, Barcăului, Crasnei, Sălajului, Someşului, există zeci de motive întemeiate pentru a susţine acest „titlu” neobişnuit, contestat de către unii dintre vecinii noştri maramureşeni. Să fie fără supărare, pentru că şi ei sunt harnici ctitori de aşezăminte închinate Domnului, măiestru „încheiate” din bârne cioplite şi tăiate cu multă pricepere, iar hotarele judeţelor se schimbă tot timpul, deodată cu stăpânirile şi astfel încurcă comparaţiile statistice riguroase.

Am putea chiar să schimbăm acest supranume, deoarece, în acelaşi areal geografic, alături de bisericile de lemn, găsim şi o mulţime surprinzător de mare de cetăţi medievale, cu ruine mai mult sau mai puţin impozante. E adevărat că nu ştim prea multe despre ele, deoarece în ultima perioadă a Evului Mediu, după inventarea tunurilor, fortificaţiile şi-au pierdut utilitatea şi însemnătatea. Legendara aură de invincibilitate a pălit, poveştile de vitejie sau de dragoste neconsemnate la timp pe hârtie au fost date uitării. Localnicii s-au bucurat că au scăpat de corvoada întreţinerii zidurilor şi de obligativitatea hrănirii garnizoanei. Amintirea acelor vremuri de demult zace acum în hrisoave şi cronici colbuite. Să ştergem praful de pe ele şi să le cercetăm curioşi, întru folosul generaţiilor viitoare.

Unele dintre cetăţi, precum cea din Şimleu Silvaniei, se găsesc chiar în buricul târgului. Iată cea mai bine conservată construcţie dintre toate fortăreţele Ţării Silvaniei, poate şi datorită faptului că a fost reşedinţa principilor Báthory, familie care a dat Poloniei şi Lituaniei un rege (Báthory István, 1575-1586). În prezent, din sistemul defensiv asediat în repetate rânduri de turci, tătari, lefegii imperiali, cătane împărăteşti şi „rebeli” curuţi au rămas pavilionul porţii, cu două nivele deasupra gangului boltit, două turnuri, un bastion şi o parte din zidurile de apărare.

Castelul din Cehu Silvaniei, una dintre citadelele războiului antihabsburgic de pe vremea principelui Rákóczi, a nimerit să fie ridicat într-un loc mai retras, acum cu totul neglijat de autorităţile locale. Un ziarist care a vizitat zona în urmă cu câţiva ani scria că ruinele au fost părăsite până şi de fantoma primului castelan, Drágffy János din Beltiug, al cărui testament reprezintă totodată şi un veritabil act de întemeiere.

Alte construcţii se înalţă plasate strategic pe dealurile aflate în preajma unor căi de comunicaţie importante: cetatea Almaşului de pe drumul Clujului, cetatea Valcăului din partea superioară a râului Barcău, cetatea Cheudului de pe Valea Someşului. Turnurile zvelte, dărăpănate şi zidurile groase, făcute să reziste la ploile de săgeţi, gloanţe şi ghiulele slobozite de inamici, se află acum în mijloc de codru şi înfruntă solitare trecerea anilor şi nepăsarea contemporanilor.

În cartea „Turism cu manualul de istorie”, Dumitru Almaş nota că în Almaşu „se află ruinele unei cetăţi medievale, construită în 1249-1278”, „una dintre cele mai puternice cetăţi din Ardeal în perioada evului mediu”. Între 1545-1546, cetatea a aparţinut lui Petru Rareş, cel mai vrednic dintre succesorii lui Ştefan cel Mare. O jumătate de secol mai târziu, în timpul Contrareformei, generalul Basta a asediat-o şi le-a oferit apărătorilor libertatea în schimbul predării fortăreţei, dar în cele din urmă mercenarii puşi pe jaf n-au respectat înţelegerea şi i-au omorât pe locuitori.

Multe poveşti sunt legate şi de ruinele Valcăului (Sub-Cetate). Când au năvălit tătarii, oamenii din regiune s-au retras între zidurile cetăţii. Când i s-a părut că duşmanul s-a retras, o femeie din Nuşfalău a îndrăznit să se întoarcă acasă ca să coacă pâine. Abia a frământat aluatul, că a auzit un tropot de cal în faţa casei. A ieşit afară, unde o aştepta un călăreţ mongol cu sabia scoasă, gata să-i secere căpăţâna. Gospodina l-a rugat să-i scape viaţa şi, în schimb, i-a promis că îi va da toată averea casei, ascunsă într-o cadă mare, plină ochi cu apă. Când tătarul a început să cotrobăie prin butie, femeia l-a apucat de picioare şi l-a răsturnat înăuntru, unde ticălosul s-a înecat.

Cetatea Cheudului se află pe o ieşitură sudică din coasta Dealului Mare şi este scăldată toată ziua de razele soarelui. Probabil că reflexia lor i-a dat numele unguresc de Aranyosvár, adică „Cetatea de Aur”, „Cetatea Aurită”. Unii au încercat să derive numele de Cheud din... germanul (!?!) „kew”, care, în opinia dumnealor, ar fi trebuit să aibă înţelesul de „piatră”. Credeam că, de la Einstein citire, tot poporul ştie că „stein” înseamnă piatră, bolovan, stâncă. „Kew” este scrierea veche, fără diacritice, a ungurescului „kő”. La fel de aiurită este şi etimologia derivată din „köd”, adică „ceaţă”, care se scrie cu un „ö” scurt. Petri Mór notează: „Köőd”. Diferite alte forme consemnate de-a lungul istoriei: Kew 1475, Kewd, Keud 1515, Keod 1512, Köd 1526, Keodh 1537, Kewd 1543, Kwd 1545, Keőd 1549, Cheold, Köld 1555, Keoeod, Kewld 1570, Keood 1579, Teudu 1733, Cheudu. În maghiară, „odú” înseamnă „încăpere mică”, „cămăruţă” (din turcul „oda”, de unde şi românescul „odaie”) sau „vizuină”, „bârlog” („odvas fa”= arbore scorburos), deci „kőodú” ar putea fi o văgăună, o vale strâmtă, cu o singură ieşire, înconjurată de pereţi golaşi de piatră, un sălaş tipic haiducesc. De altfel, poporul îi spune „Cetatea lui Pintea”.

Au fost şi cetăţui fără noroc, care aşteaptă să ne aducem aminte de ele, să le scoatem la lumină şi să le punem în valoare. Cetatea Coşeiului a fost făcută una cu pământul încă cu mult înainte de instaurarea administraţiei austriece în Ardeal. Rolul ei în sistemul defensiv nord-vestic a fost preluat de surata din Hodod, comună aflată azi în judeţul Satu Mare. Zidurile groase de 3 metri ale fortificaţiilor din Chieşd, ridicate la joncţiunea celor două văi din localitate, au apărut cu prilejul unei alunecări de teren, provocate de un cutremur. Petri Mór aminteşte existenţa altor ruine pe culmea unui deal înalt din Valea Pomilor. Tot el indică un alt toponim „Várdomb” (Dealul Cetăţii) în Zalnoc. Sătenii i-au povestit că în turla bisericii de piatră din Marca stăteau străjerii de pază, deoarece ea se afla la intrarea în fortăreaţa de acolo. În Stârciu, fragmentele de zid de pe Dealul Secuiului fac parte dintr-un turn construit de romani, dar legendele locale susţineau că ar fi fost parte a unui castel medieval întărit, unde cândva s-a refugiat însuşi regele (nu se ştie care) şi şi-a ascuns tezaurul, căutat zadarnic de către revoluţionari în 1848. Petri Mór mai aminteşte locuri similare din Halmăşd, Leşmir, Bălan, Chendrea, Păuşa etc., însă nu se fereşte să-şi exprime anumite rezerve: „Oricâte ruine se găsesc, oamenii din popor povestesc cu plăcere că ele ar fi rămăşiţele unei cetăţi, locuită îndeobşte de uriaşi.”

În sâmbăta dinainte de ziua Sfântului Francisc din Assisi, prietenii m-au invitat să explorăm Cetatea Aurită de la Cheud şi Cheile Ţicăului. A devenit oarecum o tradiţie ca în preajma acestei sărbători, când, deşi vremea este încă destul de caldă, toamna începe să-şi etaleze întreaga paletă de culori, să facem o ieşire în natură. În plus, anul acesta amicul Széll Sándor şi-a completat „arsenalul” cu o serie de obiective fotografice şi filtre profesioniste, aşa că pofta de a pune razele soarelui să graveze imagini cât mai spectaculoase a crescut exponenţial.

Cheile Ţicăului reprezintă ultima strâmtoare a râului Someş, situată între Benesat şi Ţicău (pe malul stâng) ori între Cheud şi Chelinţa (pe malul drept), situată la graniţa dintre judeţele Sălaj şi Maramureş. Frumuseţea zonei a stârnit dintotdeauna entuziasmul turiştilor. Odată cu apariţia albumelor omagiale, ilustrate cu imagini gravate după primele fotografii realizate aici, defileul someşean a fost prezentat de Kincs Gyula în articolul „De la Masivul Bihorului la Munţii Rodnei” (A Bihar-hegységtől a radnai havasokig), publicat în fasciculele seriei „Monarhia austro-ungară în descrieri şi imagini” (Az Osztrák-Magyar Monarchia irásban és képben, 1886-1901). Pictorul Cserna Károly a realizat clişeele grafice, printre care şi o extraordinară imagine a trecătorii, cu drumurile de pe cele două maluri, fără şinele de cale ferată de azi, deoarece porţiunea dintre Jibou şi Baia Mare a fost dată în folosinţă abia la sfârşitul secolului al XIX-lea.

La dus, Sándor a optat pentru traseul Jibou - Someş-Odorhei - Someş-Guruslău - Traniş - Năpradea - Cheud. Am traversat Someşul pe podul aflat la poalele turnului de telecomunicaţii, unde întotdeauna se găseşte cel puţin o maşină trasă pe dreapta, pentru că şoferii se opresc ca să-şi umple bidoanele cu apa izvorului de acolo, foarte apreciată în regiune. Şoseaua este asfaltată până la Cheud, de unde porneşte un drum comunal pietruit, fără denivelări, absolut acceptabil. E o rută deconectantă, de sfârşit de săptămână, fără claxoanele şi duduitul camioanelor cu gabarit depăşit sau fluierele şi ţăcănitul trenurilor de pe celălalt mal.

Evident, oriunde e atâta linişte împrejur şi curge ditamai râul, locul trebuie să fie trecut imediat pe hărţi ca un colţişor al Raiului pescăresc coborât pe Pământ. În umbra imenşilor plopi de pe malul drept, răsar pe tot locul undiţe lungi, fixate în crăcane, fumegă focuri aprinse sub ceaunele unde fierbe borşul ori se prăjesc peştii curăţaţi de solzi. Sub oglinda apei, lucesc sticlele de vin sau cutiile de bere puse la răcit. În zonă, ascultarea manelelor, scăldatul în râu sau aruncatul pietrelor sunt strict interzise. Se vorbeşte în şoaptă, cu colţul ochiului atent la plute şi la strune, în aşteptarea capturii secolului.

Cheile Ţicăului încep cu o insuliţă şi se termină cu alta. Am verificat, amândouă se disting pe imaginile de satelit furnizate de Google Earth. Totuşi, ele n-au fost trecute pe hărţile iosefine, trasate în perioada 1769-1773, unde se zăresc doar braţele moarte dinspre Benesat. Aici, întreprinzătorii locali au amenajat nişte bazine piscicole, unde dai un ban, dar sigur se agaţă ceva în cârlig.

Pe drum, în spatele primului loc de pescuit, cel de la intrarea în defileu, se află un izvor captat de silvicultorii din Cehu Silvaniei. Are o apă rece, dulce şi limpede. Nu-s prea îndepărtate zilele când apa Someşului era numai o spumă, datorită combinatelor construite în municipiile din amonte. După revoluţie, ele au fost închise, dezasamblate, vândute bucată cu bucată la fier vechi. Îmi amintesc şi de zilele când ecologiştii şi-au construit nişte plute din butelii de plastic şi au coborât pe firul apei până la Szolnok, ca să atragă atenţia şi să protesteze împotriva poluării industriale. Criza economică a dat lovitura de graţie, coloşii industriali s-au prăbuşit. Natura şi-a recăpătat frumuseţea, însă cu preţul pierderii a mii de locuri de muncă.

Coborâm în aval, unde lunca devine verde şi oferă o păşune, porţiune folosită şi ca loc de camping, şi ca loc de plajă. Este porţiunea preferată de familiştii sosiţi cu autoturismele, parcate apoi printre tufişuri, la umbră. Păturile se întind pe iarbă, gospodinele scot coşuleţele sau pungile cu mâncare, bărbaţii pornesc radiourile sau casetofoanele. După ce toată lumea se ghiftuieşte, adulţii încep să joace remmy sau cărţi, în vreme ce copiii coboară lângă firul apei, unde-şi construiesc castele de nisip sau lansează bărcuţe de hârtie. Noi am adus nuci cu noi, aşa că am închipuit nişte caravele dolofane din coaja lor. În chip de vele, le-am pus nişte frunze de plop şi ne-am minunat să vedem cum vântul le împinge în sens contrar curgerii apei.

Alţii s-au jucat cu pietrele rotunjite din albia Someşului şi le-au aşezat în cercuri, simple sau concentrice. Au clădit mici ziduri, înalte de 20-30 cm şi cam tot atât de late. Privite de pe păşune, cele largi, de câţiva metri diametru şi străbătute de undele apei, seamănă cu portalul din „Stargate”. Altele par nişte ţinte, deşi nimeni nu azvârle ceva înspre ele. Ar putea fi nişte incinte magice, folosite în scopuri neclare de vrăjitoarele care dansează despletite (eventual şi despuiate) în lumina clarului de Lună. Sau sunt mesele rotunde ale sirenelor din blazonul familiei Wesselényi, adunate la tainic sfat. Dacă aş fi şoim sau vultur şi le-aş vedea de sus, de la o înălţime neînchipuit de mare, poate că le-aş asemăna cu ventuzele de pe tentaculele caracatiţelor. Au ceva misterios şi ameninţător în ele. Nu mă mir că pe englezi îi apucă damblaua după ce în holdele pârguite apar peste noapte imagini realizate din spice culcate la pământ.







Cercurile misterioase din albia Someşului





În partea din aval a locului de camping, departe de ofurile lui Adrian Copilul-Minune şi Costi Ioniţă, stau alţi pescari. Albia începe să se îngusteze, apa devine adâncă şi întunecată. De pe versanţi, coboară un pârâiaş. E locul unde se găseşte, mai retras înspre munte, un alt izvor captat de silvicultori. Într-o poiană înconjurată de pruni, se văd trei case ţigăneşti. În faţa celei dinspre Chelinţa, este un umbrar din viţă de vie şi o grădină cu flori, nişte buzduci portocalii, lucruri mai rar întâlnite la acest neam de nomazi.

Coborâm în vale, ca să fotografiem cealaltă insuliţă, aflată la capătul Cheilor Ţicăului. Spre deosebire de Valea Oltului, atât de sugestiv descrisă de Geo Bogza, strâmtoarea dintre judeţele nordice are o lungime de doar patru kilometri, ceea ce nu-i răpeşte din spectaculozitate. Dacă n-ar fi fost celebrul reporter, frate bun cu Radu Tudoran, poate că ar fi venit altcineva şi ar fi scris, referindu-se la ultima stavilă de pe cursul blondului Someş:

„Semeţi, implacabili, de netrecut, apar Carpaţii în miazănoapte, umplând cu fruntea lor toată bolta cerului. Şi nu sunt doar un perete, ci un întreg sistem de fortificaţii, alcătuit din metereze masive ce se întrepătrund şi se sprijină unele pe altele, urcând tot mai sus, copleşitoare şi inexpugnabile.” [Notă: am înlocuit „miazăzi” cu „miazănoapte”, ca să corespundă orientării de la faţa locului.]

Pe malul celălalt, fluieră personalul de Baia Mare, semn că e trecut de orele patru. Urmează acceleratul şi înserarea, dar noi am dori să vizităm şi Cetatea Aurită. Ne urcăm în maşină şi, deoarece în buna tradiţie a turismului „taie frunză la câini”, nu există nici un panou indicator care să indice cealaltă principală atracţie din zonă, cerem îndrumare de la toţi localnicii întâlniţi în cale.

Poteca spre ruine începe din capătul nordic al Cheudului, dincolo de ultima fâşie arată şi de ultima fâneaţă. În desişul dinspre deal, aproape de drum, se găseşte o fântână din tuburi înguste de beton. Se urcă prin stânga ei, cale de 30-40 metri, până apare o potecă. Se continuă ascensiunea către Vest şi, peste câteva minute, la cota 230 m, apar ruinele unei presupuse abaţii medievale, locuită cândva de călugării benedictini, care au dat şi numele satului aflat pe celălalt mal al Someşului, Benesat (în maghiară: Benedekfalva).

Petri Mór, monografist de confesiune reformată, a contestat vehement această legendă locală, dar nu s-a ferit să înregistreze poveştile sătenilor, care susţineau că monahilor de aici le-ar fi plăcut să chefuiască şi, printr-un tunel care trece pe sub albia râului, şi-ar fi adus femei din Suplacu pe Someş (în maghiară: Széplak, adică: „Casă/ Aşezare Frumoasă”, nume preschimbat apoi în Aluniş), ca să se distreze împreună cu ele. La Ţicău ar fi fost „Mânzăria” (în maghiară: „csikó”=„mânz”), la Biuşa grânarele (în maghiară: Böősháza, „Casa Belşugului”), iar la Ardud sediul Ordinului călugăresc. Ce mai, ne-a oferit materia primă pentru un adevărat „Decameron” ardelenesc, a trasat cu multă râvnă calvină schiţele din care să compună o frescă a destrăbălării papistaşe, pe care apoi le-a şters dintr-o mişcare cu buretele, susţinând că Benedict o fi fost ţăranul care a întemeiat Benesatul, fără nici o legătură cu aşezările ctitorite de cel mai vechi ordin călugăresc, ce poartă numele sfântului protector al Europei.

Este adevărat, impozantele ruine de opt metri înălţime şi un metru grosime sunt prea masive pentru a constitui pereţii unei biserici. În plus, nu urmează planul arhitectural obişnuit (împărţirea în tindă, navă şi altar), iar orientarea este de asemenea atipică, după axa NE-SV. Precum observa preotul şi istoricul (deci un expert în rânduielile bisericeşti) Bunyitay Vince în cartea „Monumente sălăjene medievale” (Szilágy megye középkori műemlékei, 1887): „cel mai ciudat este faptul că templul nu avea un altar, deci nici arcul ce-l desparte de naos”. El a presupus că fortificaţiile ar fi constituit un avanpost întărit, unde ar fi locuit călugării, iar slujbele religioase s-ar fi ţinut într-o capelă amenajată separat.

Mai sus, în vârf, la cota 310 m, stau şanţurile „Cetăţii lui Pintea”, care înconjoară o fortificaţie de 75 x 10 m, orientată pe aceeaşi direcţie ca şi ruinele de jos. În realitate, ele au fost săpate cu mult înainte de războiul principelui Rákóczi cu austriecii (1703-1711), ba chiar înainte de năvala tătarilor (1241). În momentul când regii Ungariei au dobândit controlul asupra ocnelor de la Dej, ei au creat o infrastructură menită să protejeze importantele venituri obţinute din comercializarea sării. Din păcate, atacul hoardelor conduse de Batu Khan a distrus multe documente. Nu ştim ce ordin cavaleresc a întemeiat „Cetatea de Aur” sau „Cetatea Aurită”, dar cu siguranţă că vitejii juraţi să ducă o viaţă curată stăteau de pază la intrarea în Cheile Ţicăului şi-i protejau pe cei puşi să vămuiască întru beneficiul regelui plutele sau carele cu sare sosite din susul Someşului. O parte din vamă le revenea călugărilor din vecini şi servea la acoperirea cheltuielilor pentru necesităţile curente. Dar nu numai tătarii poartă vina dispariţiei abaţiei de la gura strâmtorii. Multe mănăstiri ardeleneşti au fost jefuite şi distruse după trecerea populaţiei la Reformă. Ele au supravieţuit numai în Secuime, unde locuitorii au rămas de confesiune catolică şi le-au protejat.

Primul castelan amintit în acte (1341) se numea Thompus (Toma?), al cărui slujitor Petrus, fiul lui Raphael, l-a reprezentat într-un litigiu stârnit de trecerea domeniilor cetăţii Valcău în posesiunea comitelui Dáncs (Danciu?) şi a urmaşilor săi. Thompus clădise o moară în Crişeni (Czigányvaja), care, în urma noului act de înzestrare, ar fi urmat să devină proprietatea „vecinilor” săi. În 28 septembrie 1350, călugării din Mănăştur au eliberat copia unui act solicitat de „Magister Dominicus dictus Machka castellanus de Aranyas”. Lor le-a urmat Vásárhelyi Gerő, al cărui fiu a depus mărturie în 1388 că domeniul cetăţii cuprindea satele Moţiş, Sălsig, Someş-Guruslău şi Turbuţa, ocupate abuziv de castelanii din Chioar.

Pe blogul „Cheud şi cheudenii”, Aurel V. David susţine că numele de Oronos (Aranyos) ar fi provenit, ca şi în cazul Arieşului, de la „numele pârâului care poartă aur”. Exploatarea aurului constituia, de asemenea, un monopol regal, deoarece numai suveranul avea dreptul să-şi imprime chipul, efigia, pe monede, lucru interzis chiar şi unora dintre principii vasali. Din câte ştim, singurul loc unde se spăla aur pe Valea Someşului se găsea la Băbeni (numele unguresc e cât se poate de sugestiv: Aranymező, adică „ogorul, câmpia de aur”). Întrucât Petri Mór a discutat pe îndelete argumentele pe baza cărora a identificat Cheudul cu cetatea Aranyos din vecinătatea Benesatului, îl vom îndrepta pe cititorul curios către prima parte a volumului II din monumentala monografie a comitatului Sălaj.

La întoarcere, în Someş-Guruslău am cotit la stânga şi am urcat pe lângă grădiniţa şi fostul sediu C.A.P. din localitate înspre Husia, sat aparţinător de Jibou. Aici, drumul de legătură cu centrul administrativ a fost recent asfaltat. Sándor a reuşit să surprindă câteva instantanee extraordinare cu Soarele apunând în spatele bisericuţei de lemn din localitate, dar n-a mai avut suficientă lumină ca să fotografieze adecvat şi rustica fântână cu cumpănă din vale. Zece minute mai târziu, treceam Someşul pe „Micul Golden Gate”, noul pod de la Rona. Pe cerul înroşit, părăsit de astrul diurn, turnul Grădinii Botanice se profila ca turla cristalină a bisericii Sfântul Anton de Padova din Baia Mare. Şi mi-am adus aminte de coliba din Camposampiero, peste drum de castelul contelui Tiso, locul unde Pruncul Sfânt i s-a aşezat călugărului franciscan în braţe. Oare ce-ar fi zis Petri Mór dacă ar fi văzut această minune?


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 86 / 14 februarie 2012

La Moigrad, pe traseul Vanca

(Techergheli sălăjene 4)

(c) 2012 Györfi-Deák György


Artemiu Vanca, cel mai mic dintre băieţii învăţătorului Valeriu Vanca din Bănişor, a devenit inginer mecanic şi a lucrat multă vreme în domeniul energetic. După ce s-a pensionat, a ajuns să aibă mai mult timp liber şi, de dragul nepoţilor, a început să dezvolte poveştile legate de nişte odoare bisericeşti ascunse în tunelurile de sub Dealul Majarului, culme din satul natal, despre care Dionisie Stoica şi Ioan Lazăr au scris în „Schiţa monografică a Sălajului” (1908) că ar fi locul unde „pe timpul dominaţiei turcilor, aici a îngropat Capitlul Romano-Catolic din Oradea Mare o parte din avere în buţi pline cu aur şi argint”. Acesta a fost punctul de plecare al unor aventuri imaginate în perioada agitată de după terminarea celui de-al doilea război mondial, descrise într-o trilogie pe cale să devină tetralogie. Eroul principal, Cornel Straja, este şi el fecior de dascăl. În primul volum, „Comoara din Dealul Magiarului” (2009), cercetările rămân fără rezultate, în următorul, „Secretul comorii” (2010), se caută informaţii despre tezaur în Şimleu Silvaniei. Schimbările politice de după înfrângerea Germaniei naziste afectează şi sistemul de învăţământ, astfel încât liceul de băieţi din localitate este desfiinţat în august 1948, iar o parte dintre elevi aleg să se mute în Zalău, scena celei de-a treia cărţi, „Comorile de sub Meseş”. În oraşul sălăjean de la poalele Meseşului, din vecinătatea limesului antic, Cornel s-a împrietenit cu Ioan Doboş, zis Nucu, fiul unui ţăran mai înstărit din Moigrad, satul celor două cetăţi antice: dava dacică de pe cuşma vulcanică numită Măgura şi, în partea către Jac, castrul roman de pe dealul Pomăt, ce apăra municipiul Porolissum.

Zona a început să fie cercetată abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi a constituit sursa de completare a colecţiilor de antichităţi cu care s-au mândrit nobilii din Gârcei, Zalău şi Jibou. Prima cercetare ştiinţifică la faţa locului a fost efectuată de sârguinciosul profesor universitar Torma Károly, tatăl soţiei lui Victor Babeş, revoluţionar paşoptist în tinereţe (a fost unul dintre ostaşii care au depus armele la Jibou, în 25 august 1849), arheolog pasionat, ulterior membru al Academiei de Ştiinţe din Budapesta. În monografia „Porolissum (Res Publica Municipii Septimii Porolissensium)”, Nicolae Gudea surâde amabil pe marginea atacurilor din presă lansate de Iulian Marţian, fost ofiţer de geniu în armata chezaro-crăiască, cel care credea că Poarta Meseşană de pe drumul sării de Dej fusese protejată de trupele din oraşul antic Gelones, în vreme ce Porolissumul s-ar fi găsit într-un cu totul alt loc, numit Ilişua, dar nu cel din Sălaj, ci din actualul judeţ Bistriţa-Năsăud. Inscripţiile descoperite ulterior au dovedit fără putinţă de tăgadă că fortificaţiile din apropierea Zalăului sunt cele ale cetăţii unde împăratul poreclit Caracalla (Marcus Aurelius Antoninus) a pus să fie executat Cabriomarus, regele quazilor, în 213 e.n.

Până să explodeze „butoiul cu pulbere al Europei” şi să înceapă ceea ce englezii numesc şi astăzi „the Great War” (Marele Război), cercetările au fost continuate de oficialităţile locale, iar apoi de profesorul Buday Árpád din Cluj. Colecţia adunată de fostul prefect Szikszai László a fost expusă în holul Primăriei din Zalău şi vizitată de participanţii la întrunirea A.S.T.R.A. din 1906, înainte de descinderea propriu-zisă „in situ”, adică la ruinele castrului.

După 1918, statul român a cumpărat 8 iugăre de teren şi a constituit prima rezervaţie arheologică în 1929. În calitate de secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice, secţia pentru Transilvania, Constantin Daicoviciu a cercetat pentru prima oară locurile în 1933. El a cerut ajutorul lui Leontin Ghergariu, directorul liceului de băieţi din Zalău, care a apelat la entuziasmul elevilor.

În 1935, Regele Carol al II-lea a creat „Straja Ţării”, o organizaţie paramilitară de tineret, tip „Hitlerjugend”, pentru a combate influenţa în creştere a legionarilor. Ulterior, în timpul rebeliunii „zăltaţilor”, descrisă de Marin Preda în romanul „Delirul”, organizaţia străjerească a fost desfiinţată şi toate bunurile ei au fost preluate de Garda de Fier, care a înlocuit „socializarea” de tip „credinţă şi muncă / pentru ţară şi rege” cu preceptele proprii. Altminteri, nici statutul organizaţiei originale nu era cu totul străin de anumite elemente fasciste, preluate, ca şi grupurile statuare „Lupa Capitolina”, de la dictatorul italian Benito Mussolini. Străjerii se salutau cu mâna întinsă înainte, spunând: „Sănătate!” Această formă de salutare a fost impusă ca fiind obligatorie în învăţămînt, astfel încât la un moment dat pruncii au profitat de ea ca să-şi şicaneze dascălii. Iată o circulară trimisă în 1935 tuturor inspectoratelor şcolare:


„Domnule Revizor şcolar, Ni se aduce la cunoştinţă de oficiul O. E. T. R. secretariatul general din Bucureşti, că a primit rapoarte de la diferite unităţi străjereşti şcolare, că există mulţi învăţători care fac elevilor-străjeri greutăţi pentru motivul că aceştia îi salută străjereşte. Cum salutul străjeresc este cu braţul întins, însoţit de cuvântul „sănătate” este obligator pentru toţi străjerii, în conformitate cu prevederile regulamentului O. E. T. R. publicat în Monitorul Oficial No. 272 din 24-XI-1934, trebuie să fie respectat de întregul corp didactic, nicidecum oprit tocmai de organele şcolare, care trebuie să dea o extensiune acestui oficiu. Comunicându-vă cele de mai sus, vă rugăm să luaţi măsuri, ca să se comunice imediat învăţătorilor din judeţul Dvs., dispoziţiunile de mai sus.”


Prin urmare, o bună parte dintre comandanţii formaţiunilor paramilitare de tineret au fost învăţători, unii chiar împotriva voinţei sau convingerilor proprii. Ca şi pionierii şi uteciştii din regimul Ceauşescu, străjerii se legau prin jurământ să asculte ordinele superiorilor şi să îndeplinească întocmai sarcinile primite de la aceştia.

Lipsit de fonduri pentru săpături arheologice, Leontin Ghergariu s-a folosit de noile „activităţi educative extracurriculare” ca să organizeze tabere străjereşti în vacanţele de vară din 1939 şi 1940, unde au fost găzduiţi elevi veniţi din tot judeţul, cu vârste cuprinse între 10-15 ani. Comanda detaşamentelor a fost încredinţată cadrelor didactice însoţitoare: profesorul Ioan Lolici de la Liceul de stat din Zălau şi învăţătorii Gheorghe Cristureanu (nume amintit de Dumitru Ilea în forma Cristoreanu), Ioan Cherecheş şi Alexandru Vanca din Jibou. Ultimul, ne-am interesat, nu se înrudea cu familia învăţătorului Valeriu Vanca din Bănişor, de aceea episodul nu apare amintit în „Comorile de sub Meseş”.

Principalul organizator povestea după 40 de ani, într-un articol din „Acta Mvsei Porolissensis” nr.4/1980:


„[În vara anului 1939,] pentru cazarea copiilor au fost improvizate barăci [pentru găzduirea a 40 de elevi], care au fost instalate pe o terasă orizontală situată la Nord-Est de latura scurtă a castrului de pe dealul Pomet, sub vârful numit „Besericuţă”. Scopul taberei a fost instrucţia străjerească şi depunere de muncă obştească. [...] În vara anului 1940 aveam intenţia să executăm lucrări mai ample. Au fost construite din vreme două pavilioane din lemn acoperite cu ţigle; capacitatea lor de locuire era de 80 de persoane. Ele au fost aşezate pe aceeaşi terasă unde fuseseră barăcile din anul precedent. Între ele a mai fost construit un pavilion pentru personalul ştiinţific. [...] Toate aceste construcţii au fost realizate din contribuţiile benevole ale comunelor din judeţul Sălaj. Scopul a fost crearea unei tabere de vară permanente pentru elevi. Încă înaintea începerii săpăturilor o furtună puternică însoţită de descărcări electrice a distrus ultimul pavilion dinspre Est (sub „Besericuţă”) care nu a mai putut fi folosit.” [Nota bene: Fulgerul este atributul zeului Jupiter, regele Olimpului, principala divinitate romană.]


Arheologii amatori au descoperit drumul roman, au identificat urme de construcţii, au stabilit traseul fortificaţiilor şi au găsit diferite vestigii mărunte: monede, geme, fibule etc. Obiectele mari (pietre sculptate, monumente, inscripţii) au fost transportate la Zălau şi au fost adăpostite sub intrarea în curtea Liceului de stat, azi parte a Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, mai precis clădirea în care, cu circa un deceniu în urmă, s-a oprit camionul încărcat cu fier, rămas fără frâne pe Meseş. Obiectele mai mici (monede, geme, fibule etc.) fie au fost duse la Muzeul A.S.T.R.A., fie au rămas în cabana construită pentru personalul ştiinţific, de unde au dispărut după izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Iată, în rezumat, un istoric al explorărilor arheologice mai mult sau mai puţin ştiinţifice, săvârşite în marea capitală de provincie imperială din cealaltă parte a Meseşului. În mod obişnuit, ruinele romane sunt vizitate astăzi fie dinspre Zalău, fie dinspre Creaca. În anii '30, nici vorbă de şoseaua asfaltată de azi, care trece prin Ortelec, Moigrad şi Brebi, de aceea, când a venit vacanţa de primăvară din 1949, elevii din romanul amintit la început au apelat la serviciile căilor ferate:


„Nucu şi Cornel au hotărât să meargă la Moigrad cu un tren de dimineaţă, până la Mirşid, şi de acolo, pe jos, peste Dealul Mare, până în satul lui Nucu.”


Pentru copilul de ţăran din Moigrad, călătoria cu „ghezăşul” (locomotiva cu aburi) a fost una absolut inedită, cum este încă pentru mulţi un tur cu metroul bucureştean. Oarecum la fel a fost şi în cazul feciorului de învăţător din Bănişor, care, ce-i drept, plecase în refugiu cu trenul la începutul războiului, însă atunci avusese doar patru ani şi nu-şi mai amintea cum fusese.

Pentru mine, om din secolul vitezei, obişnuit să circul cu autoturismul sau cu autobuzul, inedită a fost ruta aleasă de elevii de atunci. Am verificat deîndată pe harta auto, distanţa dintre Mirşid şi Moigrad era mică, de numai 4 km. Cum, deşi sunt atâtea festivale, lupte daco-romane, petreceri câmpeneşti, conferinţe, excursii etc., nimeni nu circulă pe acest traseu? Se desfăşoară „Ecourile meseşene”? Plecare cu autobuzul din faţa Primăriei. Se ţin „Zilele Romane”? Plecare cu autobuzul din faţa Primăriei. În schimb, din Cehu Silvaniei, Jibou, Şimleu Silvaniei nu porneşte nimic, deşi poate şi alţii ar dori să ajungă la aceste sărbători. „Traseul Vanca” oferă o alternativă lejeră şi plăcută, de aceea m-am hotărât să-i fac reclamă, să afle şi cei dornici de distracţie, care nu sunt din reşedinţa de judeţ.

Deci, să înceapă jurnalul de călătorie.

Plecare din staţia Jibou, nod feroviar din Nord-Vestul ţării, dat în funcţiune în 1890, alegere favorizată de vecinătatea Someşului şi zăcămintele carbonifere din Surduc şi Lupoaia. Dimineaţa, aici se intersectează mai multe trenuri, sosite din Satu Mare, Baia Mare, Zalău sau Dej, Miercurea Ciuc ori Cluj, Braşov, Bucureşti, Constanţa. Am luat personalul de 9:30.

Prima oprire, în Halta Cuceu, clădire declarată parte a patrimoniului naţional. Este locuită permanent, deci ferită de distrugere. Următoarea staţie, comuna Poptelec (azi, Popeni). O clădire abandonată, se şi vede. Am trecut ca vântul pe lângă ruina haltei Firminiş şi ne-am oprit la Mirşid, unde am coborât. Aici l-am întâlnit pe domnul Dumitru Butaş, impiegatul de mişcare al staţiei C.F.R., unul dintre vecinii noştri din Jibou, pe care l-am rugat să facă fotografia de început a drumului.

Gara din Mirşid se află într-un defileu umbrit şi răcoros, unde iarna se depune mai tot timpul polei pe şosea. Drumul către ruine porneşte din apropierea ei şi constituie o rută care leagă două aşezări învecinate, de aici denumirea latină: „vicinalis”, păstrată până în prezent. Am ieşit pe şoseaua principală şi am făcut câţiva paşi către Jibou. Prima intersecţie pe dreapta, cea de lângă dispensar, este drumul Viţinalului, folosit uneori şi ca rută ocolitoare, atunci când apele revărsate ale pârâului local blochează trecerea înspre Popeni. Spre surprinderea mea, în vara aceasta el a început să fie amenajat pentru asfaltare. Cum e miercuri şi se lucrează în zonă, trec pe lângă mine mai multe maşini încărcate cu balastru, tentaţii de care eroii din roman n-au avut parte în 1949. Hotărât să reconstitui întocmai episodul, am refuzat zâmbind ajutorul oferit din inimă şi am înaintat apostoleşte în urma lor.

Ca orice absolvent de liceu din vremea când lirica lui Mihai Beniuc se studia în şcoală, am remarcat un măr de lângă drum şi fără gard, un pom frumos încrengat şi cu coroana perfect rotundă, pe o păşune din dreapta, scăldată de razele soarelui. Peisajul este mirific, departe de bănuiala oricărei grozăvii. Totuşi, ele s-au petrecut şi au rămas întipărite în memoria colectivă. Pe tren, o localnică mi-a povestit că Pădurea Viţinalului este bântuită noaptea de stafia Ghiurocului, un sinucigaş care s-a spânzurat în această pădure. Fiul nefericitului a fost ceferist în Jibou, dar asta cu foarte mult timp în urmă. Deşi Sălajul are mai multe castele, fantomele localnice sunt mai degrabă codrence, precum e şi Baba Blestemată care rătăceşte minţile tinerilor întâlniţi după căderea serii pe drumul dintre Var şi Borza.

În apropiere de vârful dealului, se face o răscruce. În faţă, drumul continuă către Moigrad, la dreapta, se desparte calea către Ortelec. Cobor pe calea împădurită. Merg, dar nu prea mult, apoi în stânga se deschide un luminiş. Îmi aduc aminte de roman, unde peisajul e unul primăvăratec:


„Tot timpul cât au traversat pe jos Dealul Mare, printr-o pădure de fag, care înverzise aproape complet, au fost fascinaţi de cântul păsărelelor şi de gingaşele flori de primăvară care acopereau solul, formând un covor compact. Erau brebenei şi viorele, ciuboţica cucului şi, pe ici pe colo, şi câte un ghiocel întârziat.”


Acum e început de august. Brusturi uriaşi cresc pe marginea pârâului Viţinalului. Mi-am pus pălăria de paie pe o frunză cât o umbrelă şi le-am făcut o poză ca să pot compara dimensiunile lor. O casă părăsită pe stânga anunţă ieşirea din pădure.

În faţă, răsare dealul Măgura din Moigrad:


„Măgura arăta exact ca o căciulă uriaşă, turtită, lepădată acolo de un Păsărilă sau un Sfarmă Piatră, din basmele noastre populare. Versantul ei vestic, cel pe care Măgura îl oferea la vedere celor doi băieţi, era complet împădurit. Cu înălţimea lui de numai 514 metri, acest deal domina împrejurimile.

- Dacii ăştia, remarcă Cornel, se pricepeau al dracului de bine să-şi aleagă locurile pentru cetăţile lor.”


Ajung la intersecţia cu drumul principal de la Creaca la Zalău. Moigrad se află la dreapta. E 11:00, am făcut de la gara din Mirşid până aici fix un ceas, fără să mă grăbesc: am stat de vorbă cu drumarii, mi-am făcut un baston de călătorie, am fotografiat tot ce mi s-a părut demn de reţinut, am vorbit cu familia. Apropo, pe drumul Viţinalului am avut tot timpul semnal la telefonul mobil (reţeaua Vodafone).

La intrarea în satul Moigrad, pe fostele fâneţe, au început să se înalţe vilele. O primă tablă indicatoare de la margine de drum arată 4,5 km până la castrul roman. În intersecţia dintre drumul ce coboară în sat şi cel către Zalău, aflată la doar 100 de metri mai în faţă, un imens panou, cât un ecran de cinematograf, amplasat pe stânga, este străjuit de un centurion cu scut şi suliţă. Militarul nu poartă pantaloni, ci doar o cămaşă ceva mai lungă, încinsă cu un brâu lat. În picioare, sandale. Pe cap, un coif cu panaş roşu. În spatele lui, se profilează silueta porţii pretoriene. Romanul e mai optimist: indică doar 3,6 km, cu unul mai puţin decât tabla lăsată în urmă. N-am nicio posibilitate de măsură ca să stabilesc cine dă distanţa corectă.

Străbat la pas serpentinele din Moigrad. Centrul de comună este la Mirşid, aşa că aici nu există edificii administrative. Un magazin aflat pe parcurs, în dreapta, este locul unde copiii se pot odihni şi pot fi recompensaţi cu un suc sau o îngheţată. Următorul este sus de tot, peste drum de casa de rugăciune a iehoviştilor. Întâlnesc şi o staţie de autobuz. N-are rost să aşteptaţi să vină vreo maşină, nu este pentru turişti care urcă la cetate, ci pentru cursele către alte localităţi.

Începe urcuşul. Duduitul motoarelor, bubuitul concasoarelor, foşnetul sitelor, sunetul de pietriş prăvălit pe jgheaburi metalice, scârţâitul agregatelor devine din ce în ce mai intens. Măgura a fost transformată într-o carieră de piatră vulcanică. Importanţa economică a zonei a fost semnalată încă în 1940 de geologul Emil Lobonţiu, care a publicat articolul „Probleme economice în legătură cu structura geologică a pământului sălăjenesc” în revista „Ţara Silvaniei”:


„În hotarul Mirşidului există dealul Poguiorului compus din trachite şi Măgura Moigradului cu Dealul Pomătului, unde se găsesc ruinele cetăţii Porolissum, care sunt compuse din andesite. Toată partea aceasta are înfăţişarea unei regiuni vulcanice cu aspecte foarte romantice. Păcat că drumul care trece prin istorica Poartă Meseşiană a rămas neglijat şi nepracticat aşa de multă vreme.”


Cu piatra de aici s-au pavat aleile din Grădina Zmeilor sau din alte zone ale judeţului. Mai multe maşini grele, de 40 de tone, stau la încărcat. Printre ele, şi una condusă de Vasile Coste, un şofer din Surduc cam de o vârstă cu mine, vecin cu poetul Viorel Mureşan. În timpul cât a servit în armată, a făcut parte dintre figuranţii care au jucat în filmul „Burebista”, regizat de Gheorghe Vitanidis, cu George Constantin în rolul principal, difuzat în 1980. Mă întreb ce-ar fi zis regele dac văzând că frumoasa Măgură a căpătat aspectul unei măsele cariate, atacată nu de bacteriile Lactobacillus, ci de setea de îmbogăţire grabnică a întreprinzătorilor locali. Cine crede că minele romane de la Roşia Montană pot fi protejate să viziteze întâi exploatarea sălăjeană şi apoi să tragă singur concluziile.

Anonima cetate dacică din Moigrad a fost ultima cucerită în timpul războiului dacic din 105-106 e.n. O diplomă militară romană din bronz, păstrată la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti, atestă data de 11 august 106 ca moment al constituirii provinciei Dacia Porolissensis. Romanii erau superstiţioşi, niciodată nu se mutau niciodată într-o cetate învinsă, deoarece considerau că ea a fost abandonată de spiritele protectoare locale. Când Scipio Africanul cel Tânăr (Publius Cornelius Scipio Aemilianus Africanus) a cucerit Cartagina, romanii au dărâmat toate clădirile din marea metropolă mediterană, au arat terenul, l-au presărat cu sare şi apoi şi-au construit propriul oraş în vecinătate. După căderea Sarmisegetusei, cetate plasată pe Dealul Grădiştei, guvernatorul Decimus Terentius Scaurianus a fondat o nouă capitală dacică, numită Ulpia Traiana Sarmizegetusa în cinstea împăratului victorios, aflată la două ceasuri călare (40 km) de cea a lui Decebal. La fel trebuie să fi fost şi în cazul davei necunoscute din vecinătatea Porolissumului.

Am ajuns la vama romană din vârful Pomătului chiar la prânz, deci am străbătut pe jos o cale de două ceasuri. Nu mi s-a părut a fi un efort ieşit din comun şi este foarte probabil ca, în verile anilor 1939-1940, acelaşi traseu să fi fost străbătut şi de micii străjeri din Jibou. Eroii lui Artemiu Vanca au rămas la părinţii lui Nucu, unde au sărbătorit Paştile. Eu m-am întors la Jibou cu autostopul. Acasă am descărcat pe calculator fotografiile făcute în castrul roman şi am montat o diaporamă intitulată „Porolissum 2011”, care poate fi vizionată pe blogul „101 de privelişti ale Muntelui lui Rákóczi”, însemnarea din 7 august 2011. Drept coloană sonoră am ales „Ecce gratum”, o piesă din cantata „Carmina Burana” de Carl Orff. Din ziare, am aflat la începutul lunii decembrie că lucrările la drumul Viţinalului au fost întrerupte şi urmează să fie reluate la primăvară. Până atunci, când doresc să refac drumul călare pe bicicletă, să vizitez biserica de lemn din Brebi, iar apoi să mă întorc acasă prin Creaca, aştept cu nerăbdare să apară şi următoarele aventuri ale căutătorilor de comori din Bănişor.


BIBLIOGRAFIE :

Leontin Ghergariu, Raport despre săpăturile arheologice efectuate la Moigrad în anii 1939-1940, Acta Mvsei Porolissensis, IV, Zalău, 1980, pag. 77-79
Nicolae Gudea, Porolissum, Res Publica Municipii Septimii Porolissensium. Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1986.
Dumitru Ilea, Monografia şcoalei primare din comuna Jibou, Tipografia „Luceafărul”, Zalău, 1936.
Emil Lobonţiu, Probleme economice în legătură cu structura geologică a pământului sălăjenesc. În: revista „Ţara Silvaniei”, I, 1940, pag. ??
Dionisie Stoica şi Ioan P. Lazăr, Schiţa monografică a Sălagiului, Şimleu Silvaniei, 1908.
Artemiu Vanca, Comoara din Dealul Magiarului, Editura Contrast, Bucureşti, 2009.
Artemiu Vanca, Secretul comorii, Editura Contrast, Bucureşti, 2010.
Artemiu Vanca, Comorile de sub Meseş, Editura Contrast, Bucureşti, 2011.


Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VIII, Nr. 1 (84)/ ianuarie 2012, pag. 21-25.

Un capriciu contrafactual

(c) 2012 Györfi-Deák György


În ultima zi a lunii mai, Editura Eagle şi Societatea Română de Science-Fiction şi Fantasy (SRSFF) au anunţat iniţierea unui concurs literar pentru publicarea unui roman ştiinţifico-fantastic pe tema istoriei contrafactuale (sau a istoriei alternative: „cum ar fi putut să fie altcumva”). În binecunoscutul stil organizatoric mioritic, ca termen de depunere a manuscriselor a fost anunţat 1 iunie, adică fix peste o zi. Este de la sine înţeles că, după primul mesaj de consternare, a urmat presărarea de cenuşă în cap, data limită fiind imediat corectată: 1 iulie. Litera L a provocat întotdeauna încurcături în literatura română, de la Arghezi citire: „Regina Maria dă pildă oştirii”. Deci, autorii au avut o lună la dispoziţie ca să termine şi să predea un text de 200-300 de pagini. S-au înscris şapte scriitori: Mircea Opriţă, Liviu Radu, Eugen Lenghel, Mircea Liviu Goga, Ciprian Mitoceanu, George Lazăr şi Violeta Bălan. Dintre ei, doar cinci au avut răgazul să-şi definitiveze lucrarea. După eliminarea Violetei Bălan, pe baza criteriului tematic, în cursa pentru premiul de 1000 de dolari au rămas doar patru volume. Deşi iniţial s-a anunţat că ele vor fi prezentate la Târgul „Gaudeamus”, în cele din urmă s-a profitat de apariţia antologiei „Venus” (16 decembrie 2011) şi au fost lansate „pe foc automat” numai trei dintre cărţi: „Insula pescăruşilor” de Mircea Liviu Goga, „Călătorie în Capricia” de Mircea Opriţă şi „Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbaţi foarte cumsecade” de Liviu Radu. Între timp, editorii au renunţat şi la ideea oferirii gratuite a titlurilor de pe „lista scurtă” pentru descărcarea în format electronic de pe situl editurii, în vederea stabilirii unui premiu de popularitate.

Dintre toate concurentele ajunse în finală, vom vorbi acum doar despre romanul lui Mircea Opriţă. El poartă subtitlul: „Cu adevărat ultima aventură a lui Gulliver”, obligatoriu pentru necesara delimitare de producţia ultimilor aproape 300 de ani şi oarecum incredibil cu privire la ceea ce va urma în următoarele trei secole. După apariţia primei versiuni în 1726, „Travels into Several Remote Nations of the World, in Four Parts”, chipurile scrise de Lemuel Gulliver („gullible” = persoană uşor de păcălit, naivă), „mai întâi medic, iar apoi căpitan pe mai multe corăbii”, au apărut o sumedenie de continuări, într-o sumedenie de limbi şi de ţări. Graficianul Milo Manara a îndrăznit chiar o venerizare a personajului, mult răsfoită de adolescenţi şi dezbătută pe forumurile de benzi desenate: „Gullivera”. În spaţiul creaţiilor autohtone, merită să amintim „Piticii în ţara lui Guliver” de Ştefan Tita; „Cel mai mare Gulliver” de Gellu Naum; „Gulliver XX”, placheta de versuri ale lui Victor Felea: „Am ajuns la capătul fiinţei mele/ În această călătorie a gândurilor -/ Mai încolo - ce este?”; vesela piesă de revistă „Gulliver în ţara Miticilor” de Aurel Stoian în contrast cu sumbra Kukunezie din romanul „Gulliver în Ţara Minciunilor” a fostului general Ion Eremia („un Soljeniţin al României”); emisiunea TV pentru copii „Clubul lui Gulliver” realizată de Marian Stere ş.a.m.d.

Mircea Opriţă nu este la prima lui satiră de mari dimensiuni. Întâi i-au apărut cele două versiuni ale „Argonauticii” (1970, 1980), apoi cele două „repovestiri senine” dintr-un „Decameron europrovincial” hibrid, realizat printr-o îmbinare de vesele episoade eseistice şi narative: „Mic tratat de concordie naţională sau Cartea tranziţiei” (2005) şi „Discoteca din Alexandria sau Cartea ştiinţelor” (2007). În momentul anunţării competiţiei literare, scriitorul începuse deja să lucreze la „Capricia” (nume probabil inspirat de ciclul de gravuri realizat de Goya), lucru dovedit de fragmentele publicate pe situl SRSFF. O altă parte a apărut, chiar înainte de lansare, pe „Blog-ul fanului science-fiction”. Deci, cititorul curios dispune de mai multe părţi din text, unde personajul englez naufragiat la Cap Mamaiana descrie minunatul ostrov cu capitala la Cetăţuia Soarelui, oraş cu o sumedenie de palate identice, clădite pe vremea hulitului principe Ciocesko. În noua versiune a istoriei, România insulară explorată de Gulliver este guvernată de principele Trosnack, vânzătorul vapoarelor din flota comercială.

Ne-a plăcut în mod deosebit anecdota cu papucarul „dembowitzan”. În timpul naufragiului, mult-încercatul călător şi-a pierdut una dintre minunatele şi perfectele sale ciubote englezeşti şi a apelat la serviciile lui „Master” Ion Căpuleţ, un pantofar pensionat, ca să-i facă alta. Spre dezolarea occidentalului, pantoful galben cu cataramă argintie şi vârf ascuţit a fost împerecheat cu unul maroniu, cu cataramă roşie şi vârf teşit. La protestele clientului, meşterul a răspuns imperturbabil: „Merge şi aşa!” Protestul, judecata şi sentinţa din care răzbat oripilarea medicului britanic este citată pe coperta din spate şi ocupă aproape întregul spaţiu de acolo, semn că-i priveşte pe toţi cititorii de limbă română. Spre uimirea lui Gulliver, într-o jumătate de oră, din cele două obiecte total diferite, ciubotarul a produs manual, doar cu sula şi bătând cu ciocanul pe calapod, o pereche identică de încălţări, ce-i drept, negre şi cu catarame roşii, dar oricum mult mai pe gustul englezului decât marfa din comerţ. Mai apoi, de teama doctorului „Tzomu”, chirurg retezător de mădulare bărbăteşti, meşterul Capulet primeşte, înainte să intre în sala de operaţie, echivalentul masculin al unei centuri de castitate, confecţionată din tablă zincată.

Capricia, adică România sub semnul Domniei Bunului Plac, privită cu ochii unui om şcolit şi „cu prinţipii” din perioada Iluministă, se dovedeşte a fi paradoxală în toate aspectele ei cotidiene, lucru greu de înghiţit pentru un supus al Majestăţii Sale, obişnuit cu respectarea ordinii şi legii. Gulliver intră în conflict cu autorităţile capriciene şi, în cele din urmă este acuzat de trădare. Dar, cu toată groaza strecurată de subtitlul romanului, călătorul nu împărtăşeşte soarta lui Socrate. La urma urmei, şi Regina de Cupă din „Alisa în Ţara Minunilor” cerea să i se reteze capul oricui îi ieşea din vorbă, dar până la sfârşitul cărţii nimeni nu fusese osândit cu adevărat. Iar aici, când spun nimeni, mă refer la un om sau la un personaj de roman. Însă Capricia reprezintă ceva mult mai mult: o ţară întreagă. Prin „cu adevărat ultima aventură a lui Gulliver”, Mircea Opriţă ne oferă, cu mult tact, o viziune europeană asupra unui fel neaoş de a înţelege lumea.


Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VIII, Nr. 1 (84)/ ianuarie 2012, pag. 16.