(Techergheli sălăjene 1)
(c) 2011 Györfi-Deák György
I.
Pe vremea lui Ceauşescu, automobilele „Dacia” negre cu „numere mici” (formate din trei cifre) erau rezervate oficialităţilor: miniştri, secretari de stat, secretari de partid, activişti de rangul întâi. În zonele cu drumurile proaste, neîntreţinute, pline de hârtoape, noroi sau praf, şefii judeţului foloseau autovehicule de teren, de obicei ARO, de culoare cenuşie sau crem, tot cu numere mici. Câteva „Dacii” negre, cu numere de înmatriculare din patru cifre, erau cele „popeşti”, folosite de înaltele feţe bisericeşti. Restul clerului utiliza trenul pentru deplasările la distanţă şi bicicleta pentru drumurile scurte.
Din prea puţin strălucitoarea „Epocă de Aur” ne-a rămas spre derâdere anecdota cu şeful de post care avea ciudă pe popa din sat. Când părintele a trecut pe lângă el, călare pe bicicletă, miliţianul l-a întrebat:
- Încotro, părinte?
- Cu Dumnezeu înainte! i-a răspuns smerit preotul.
- Aha! zise miliţianul şi îşi scoase bucuros chitanţierul. Doi pe o bicicletă! E o infracţiune în trafic care se sancţionează cu amendă! Ia stai şi plăteşte!
Biserica romano-catolică „Adormirea Maicii Domnului” din Jibou a fost sfinţită în Anul Domnului 1886, adică tocmai cu 125 de ani în urmă. Ea a fost înălţată cu sprijinul muncitorilor italieni şi polonezi care au lucrat la construirea liniilor de cale ferată, întâi ca şi filie (biserică aparţinătoare) a parohiei din Gârcei, apoi ca parohie de sine-stătătoare, cu o filie în Sâncraiu Silvaniei, închinată „Inimii lui Isus”. Beneficiind de o susţinere materială substanţială din partea consiliului local, după 23 de ani de la ultima renovare (1988), preotul paroh Láber Ferenc a reuşit să înnoiască exteriorul lăcaşului de cult. De asemenea, s-a lucrat şi la casa parohială, astfel încât la ceasul de sărbătoare totul să fie primenit şi curat. Au fost mecanizate două dintre cele trei clopote, turnate înainte de Primul Război Mondial în atelierul lui Novotny Antal din Timişoara. Jubileul a fost celebrat de însuşi Episcopul Oradiei Mari, Excelenţa Sa Böcskei László, în duminica din 28 august 2011.
La eveniment au participat preoţi şi credincioşi din Oradea, Zalău, Cehu Silvaniei, Jibou (în spiritul ecumenic al noului mileniu, părintele reformat Molnár Endre a acceptat invitaţia) Ilişua, Sâncraiu Silvaniei, Şimleu Silvaniei etc. Localnicii s-au străduit să participe la organizarea evenimentului şi au ajutat cu însufleţire la curăţenie, împodobitul bisericii, pregătirea bucatelor, primirea oaspeţilor etc.
Pe lângă toate aceste acţiuni organizatorice şi activităţi spirituale tipice festivăţilor religioase, mi-am propus ca atunci când se va ivi un pic de timp liber să încerc şi ceva mai puţin evident, ceva legat de experienţa directă, o explorare nu atât terestră cât a unor trăiri sufleteşti, destinată să ne transpună în cotidianul şi extraordinarul vremurilor trecute şi, ca finalitate ultimă, să ne apropie de Dumnezeu.
Prin urmare, mi-am propus să cinstesc eforturile tuturor preoţilor parohi din Jibou care au slujit în filia din Sâncraiu Silvaniei printr-o excursie dedicată lor. Până să primească maşini de la episcopie, ei au străbătut cei 12 km dintre cele două localităţi pe jos (per pedes apostolorum) sau pe două roţi. Din două în două duminici (ori în oricare altă zi, în cazul urgenţelor), preotul din Jibou pleca către credincioşii adunaţi în biserica aflată peste dealul cel mare, indiferent dacă era vară sau iarnă, caniculă sau ger, ploaie ori viscol. Am dorit să văd ceea ce au văzut ei, să simt ceea ce au simţit, să-i mulţumesc astfel Domnului că au împlinit ceea ce li s-a dat să împlinească.
Am pornit dimineaţa la opt. Am mers pe strada Tudor Vladimirescu, apoi am străbătut lumea viu-colorată a Cărămidarilor (acum rebotezată Stejarilor). Porţiunea dintre capătul Jiboului şi ferma de vite de la GOSTAT nu este asfaltată. Acolo, spre stânga, se coteşte către Castelul Béldy (1905), fost spital de boli nervoase, ansamblu trecut acum în proprietatea consiliului judeţean. Poate cu această ocazie vor repara şi drumul. Am pedalat tot înainte, neabătut, în sus pe vale. Şoseaua trece pe sub ştreaşina unor stejari, din care cădea câte o ghindă coaptă ori de câte ori crengile erau scuturate de rafalele de vânt. Pârâul Şoimuş curge pe sub poala codrului din stânga, în capătul terenurilor cultivate. În stânga, am trecut pe lângă un ocol silvic, judecând după construcţii.
Satul Şoimuş aparţine de comuna Someş-Odorhei. Numele provine din limba maghiară: „Solymos”, adică „loc cu şoimi”. Petri Mór crede că numele i se trage de la faptul că localnicii îşi plăteau birul către rege cu răpitoarele dresate şi folosite de seniorii vremii la vânarea păsăretului sălbatic. Până în 1604, au existat două localităţi învecinate: Şoimuşu Mic şi Şoimuşu Mare. În urma incursiunilor făcute de lefegiii din ostea lui Basta în perioada Contrareformei, în prezent a rămas doar ultimul.
Prima casă întâlnită poartă numărul 213 şi are o răstignire în faţă, la gard. Majoritatea sunt construcţii tradiţionale din cărămidă şi lemn, bine întreţinute, o plăcere pentru privirile orăşenilor, obosite de termopane şi beton. Clădirile au pridvoare cu portiţe în dreptul uşii de intrare în casă şi sunt înconjurate de brâuri de viţă-de-vie legată de stâlpii sculptaţi din lemn. Odăile sunt mici şi au ferestre minuscule, ochiuri de geam cu şipci îmbinate în cruce. Nimic supradimensionat, nimic artificial. Totul pare bine orânduit, practic şi familiar - un spaţiu al liniştii, al vieţii aşezate, al belşugului inimii.
Biserica ortodoxă din localitate a fost înălţată în 1934. Este din piatră şi are două turnuri. Conform datelor oferite de Episcopia Sălajului, are hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, iar turma este păstorită de preotul paroh Marius-Ovidiu Ţura. Pictura interioară a fost realizată în perioada 1971-1976, de către pictorul Nicolae Pop din Ceparii de Argeş. În curtea şcolii, am zărit mai multe construcţii viu-colorate, un loc de joacă frumos amenajat pentru copii.
Am intrat la magazinul sătesc ca să aflu pe unde să umblu. Drumul cel mai scurt către Sâncraiu Silvaniei este „pe la râpă, prin pădure, dar pe acolo nu se poate trece cu bicicleta”. Dar dacă insist, atunci să continui pe strada mare până la ieşirea din sat, apoi mai departe, până unde este o tablă cu: „Depozitarea gunoaielor interzisă”. Acolo drumul se desparte: o parte merge înainte, către şoseaua Zalău-Cehu Silvaniei; altă parte o coteşte la stânga, prin pădure, către viile Sâncraiului. Am găsit bifurcaţia, chiar dacă între timp tabla a dispărut şi au rămas numai gunoaiele din cauza cărora a fost pusă.
Am luat-o către pădure. O parte de circa un hectar a fost tăiată, au rămas doar patru copaci, doi fagi şi doi stejari, dar şi ei sunt marcaţi pentru viitoarea sacrificare pe altarul câştigului facil. Traseul prin codru începe anevoios, printr-o vale abruptă, baricadată de o succesiune de trunchiuri căzute. Ştia femeia de la magazin ce se poate şi ce nu. Traseul poartă un marcaj forestier, cu bandă verticală roşie, dar apoi, după un urcuş de vreo 10 minute, se lărgeşte şi devine o adevărată promenadă. În momentul când am văzut solul răvăşit de râturile mistreţilor, am admirat curajul preoţilor. Până în anii '60, au existat şi haite de lupi în Sălaj, iar acum, ca urmare a protejării naturii, ele au reapărut. În vara anului 2008, ciobanii din Şoimuş s-au plâns pădurarilor că stâna le-a fost atacată de fiare. Vulpile turbate reprezintă un alt pericol, uneori mortal. Traseul prin miez de codru nu durează decât cel mult o jumătate de oră, iar de acolo se coboară pe coasta unui deal cu expoziţie sudică, pe lângă viile plantate pe araci. Merii pleşuvi poartă cununi de vâsc, iar nucii roşi-galbeni-verzi încep să semene cu rastafarienii jamaicani. În apropiere de biserica reformată, întâlnesc primii săteni. Toth Erzsébet, o femeie mai în vârstă, confirmă faptul că am venit pe calea cea bună. Ultimul paroh care a folosit bicicleta pentru deplasare a fost părintele Radnóthi Szakács Albert (2003-2006). Preoţii se întorceau la Jibou tot prin pădure, deoarece era cea mai scurtă cale. În total, am mers două ore cu bicicleta sau pe lângă ea, împingând-o, până când am ajuns la bisericuţa soră din Sâncraiu Silvaniei.
Când amintesc în discuţii de acest nume, majoritatea jibouanilor se gândesc la Sâncraiu Almaşului din comuna Zimbor. Este interesant că şi pe vremea lui Petri Mór, la începutul secolului XX, a existat în „Sălagiul cel mare”, comitatul întins până la Carei, o altă localitate, aflată acum în judeţul Satu Mare: Eriu-Sâncrai. În toate cazurile, numele provin de la primul rege al Ungariei, I. István (Ştefan I, reprezentat cu crucea şi sabia în mână), fiul principelui Géza, canonizat de Papa Grigore al VII-lea la 20 august 1083 ca sfânt al Bisericii Catolice, împreună cu un alt rege sfânt, I. László (Ladislau I, cel reprezentat cu barda în mână), întemeietorul Oradiei Mari. Am citit cu multă veselie un expozeu unde apărea o etimologie forţată, bazată pe „cuvintele latineşti din traducerea în româneşte a cunoscutei sintagme 'kaiserlich und königlich' din timpul Monarhiei Austro-Ungare”. Dar Sâncraiu a fost amintit sub acest nume cu şaptezeci şi patru de ani înainte de catastrofa de la Mohács, cu două secole jumătate înainte ca habsburgii să înglobeze Ardealul în imperiul lor, cu patru sute de ani înainte ca Franz Josef I să-şi înceapă domnia: 1452 Zenthkkyrl; 1549 Zentkiraly; 1762 Szilágy Szent Kiraly; 1797 Szentkiráj; 1850 Szint Kraj; 1854 Szilágy-Szent-Kiraly; 1900 Szilágyszentkiraly; 1930 Sîncraiul-Silvaniei; 1966 Sîncraiu-Silvaniei.
Ultima dată am fost aici la „Sărbătoarea Inimii lui Isus”, un eveniment cu dată mobilă, celebrat anul acesta (2011) în 26 iunie. Teoretic, acolo unde preotul slujeşte zilnic, ea se prăznuieşte în săptămâna de după „octava Trupului Domnului”, în vinerea de după cea de-a doua duminică de după Rusalii. La Sâncrai, se sărbătoreşte la sfârşit de săptămână. Cum nici credincioşii calvini, nici cei baptişti din localitate n-au prea multe ocazii festive peste an, hramul bisericuţei de aici constituie un bun prilej de adunare a fiilor satului, indiferent de confesiune. Multe dintre familiile catolice se numesc Szongoth, adică „fiul Domnului” şi sunt urmaşii unor colonişti şvabi.
Conform cercetărilor lui Kovács Kuruc János, primul preot pomenit în acte, la 8 aprilie 1452, era catolic şi se numea Bereck. În acea vreme, în sat au trăit mai mulţi „boieraşi” (mici nobili), scutiţi de anumite dări, dar obligaţi să ia parte la apărarea regatului. Până la Reformă, a fiinţat şi o mănăstire dominicană, înfiinţată în secolul al XI-lea de I. László (Sfântul Rege Ladislau). În 1551, în vremurile tulburi de după cucerirea cetăţii Buda de către sultanul turc Soliman Magnificul, cel cu o singură soţie, la acest aşezământ monahal a poposit regina-mamă Izabela Iagello, văduva regelui Ioan I (Ioan Zapolya), îndreptându-se către Polonia natală, condusă (adică atent supravegheată) de viitorul cardinal Martinuzzi, celebrul „frate Gheorghe”, o adevărată „eminenţă cenuşie” din istoria Ardealului. După ce s-a ştiut scăpat de grija prinţului moştenitor, Martinuzzi a fost şi el grabnic asasinat de propriul secretar la porunca împăratului austriac Ferdinand I. Ce păcat că Shakespeare s-a născut cu 13 ani mai târziu. Ce subiect de tragedie istorică, cu dese răsturnări de situaţie, ar fi putut scrie!
Vechea biserică romano-catolică a fost construită pe locul fostei mănăstiri, dar apoi a fost preluată şi folosită până în 1869 de comunitatea reformată, care a dărâmat-o şi a reconstruit-o din temelii în 1871, pe baza planurilor lui Wolfart Mihály: un edificiu svelt, dreptunghiular (16x8 m), cu o înălţime de 10 metri, folosit şi în prezent.
Noua bisericuţă de rit roman se află în dreptul şcolii primare, a fost ridicată cu sprijinul baronului din Gârcei şi sfinţită în 1937. Pe pereţi, vizitatorul va descoperi cu surprindere 14 acuarele mari, frumos desenate şi colorate, care compun Via Crucis (Calea Crucii). În răstimpurile cât Jiboul n-a avut paroh, sfintele slujbe au fost ţinute de preoţii din Cehu Silvaniei sau, mai rar, de către cei din Zalău.
II.
Când m-am pregătit pentru drumeţia la Sâncraiu Almaşului, am consultat un GPS. Harta electronică mi-a indicat un traseu prin Cuceu şi Dobrin, dar întrucât ştiam de la bătrânii comunităţii că preoţii noştri s-au dus cu bicicleta prin Şoimuş şi am ţinut neapărat să urmez calea aleasă de ei, am ales să mă întorc acasă pe celălalt drum. Într-un fel, aşa am făcut turul marelui deal din partea de apus a Jiboului, o pădure plină de taine, la marginea căreia se află cavoul pruncilor şi baronilor Wesselényi, acum cu totul ruinat, despre care vom scrie altădată, atunci când va sosi ceasul potrivit.
Centrul de comună Dobrin începe, practic, din locul unde se termină Sâncraiu Silvaniei. Diferenţa o face asfaltul, întins peste întreg labirintul de străzi şi uliţe din localitate. Îl străbat urmărit de o maşină a gunoierilor, trimisă din Zalău să golească tomberoanele sătenilor, nişte recipiente parcă tocmai potrivite pentru a pune varza la murat (unii chiar le folosesc în acest scop).
Clădirea primăriei este primenită cu geamuri termopane, tăbliţele de pe pereţi sunt bilingve. De altfel, şi în curtea şcolii, băieţii care bat mingea se strigă şi se ceartă în limba maghiară. Am reţinut P. A. P. I. (Punctul de Acces Public la Informare) din cadrul căminului cultural.
Poliţia are gratiile puse peste uşă, închise cu lacăt, semn că planurile de restructurare ale domnului ministru de interne au fost aplicate şi în regiune. Pe plaiurile mioritice sălajene, unde văile brăzdează adânc spaţiul colinar şi lasă puţine posibilităţi de acces, echipajele de intervenţie rapidă vor pierde câte două-trei ceasuri până să ajungă cu maşinile în localităţile care nu sunt pe şosea. Ori poate că se intenţionează trimiterea unor elicoptere, mari consumatoare de combustibil. În plus, cu gândul la starea drumurilor noastre, se pune de la sine întrebarea cât vor circula automobilele cu ninu-ninu şi cât vor sta în atelierele de reparat? Am citit în ziare că au patrulat jardarmii în jurul Şoimuşului şi i-au prins (din nou) pe cărămidarii din Jibou cu carele pline de lemne. Dacă noua forţă de ordine a fost concentrată la maximum, într-o „picătură” instant, numai jandarmii rămân şansa bătrânilor singuri de la ţară, deloc înclinaţi să se mute la oraş, decişi să treacă întru cele veşnice acolo unde au trăit toată viaţa.
În Dobrin, există mai multe lăcaşe de cult. Cândva a existat şi unul romano-catolic, undeva lângă cimitirul vechi, acum dispărut fără urmă. Comunitatea ortodoxă are o biserică de lemn, sfinţită în 1720 şi una nouă, de zid, târnosită în 2003, unde slujeşte părintele Dănuţ Boşca. Mai demult, parohia era în Deleni, de unde a fost mutată în 1976 de către preotul Liviu Ungur.
În albumul „Bisericile de lemn din Sălaj”, actualul paroh a consemnat istoria întemeierii edificiului de lemn. Într-o inscripţie cu litere chirilice, aflată deasupra uşii de la intrare şi pe peretele de la altar, sunt trecute numele ctitorilor: Toader Lazăr, Gheorghe Cosma, Vasile Căpâlneanu, Ilie Căpâlneanu şi alţi trei, acum greu de descifrat. Unul dintre ei s-a căsătorit cu fata unui mic nobil ungur, de confesiune romano-catolică, iar clădirea a fost ridicată pe terenul primit ca dotă. Impresionează turnul cu foişorul aerisit, de o deosebită eleganţă. S-au făcut unele reparaţii la terminarea celui de-al doilea Război Mondial. Şindrila de pe acoperiş a fost înlocuită cu tablă în 1975, dar n-a rămas acolo decât până în 2000-2001, când s-a revenit la vechiul material, s-a schimbat talpa bisericii, precum şi unele dintre părţile distruse într-un incendiu izbucnit în pronaos. În 2008, părintele Dănuţ Boşca considera că biserica se află într-un stadiu bun de conservare şi speră să găsească resursele materiale necesare pentru a renova şi pictura interioară, acum cu imaginile destul de şterse.
Calea către Cuceu urcă pe un deal până la o răscruce cu alte trei drumuri. I-am întrebat pe localnici şi mi s-a spus să merg pe firul văii, în jos, „pe sub pădure” şi voi ajunge la grajdurile din satul vecin. Această porţiune de traseu nu mi-a fost necunoscută, deoarece cu ocazia unei aniversări a poetului Tudor Arghezi s-a organizat o excursie la care au participat ca invitaţi de marcă actorul Vistrian Roman, criticii Gheorghe Bulgăr şi Dumitru Micu, plus sculptorul Ioan Mihele, istoricul Cornel Grad, colegii de la cultură şi de la bibliotecă. După ce au vizitat bisericile din zona Dobrinului, s-a ales coborârea pe aici, ca să nu se ocolească îndelung pe la Cehu Silvaniei. Din câte îmi amintesc după circa douăzeci de ani (Vistrian Roman a murit în 1994), drumul comunal DC20 n-a fost nici mai bun, nici mai rău decât cel din epoca poziţionării globale prin satelit şi îndrumărilor furnizate de un fel de tabacheră cu cristale lichide agăţată de bord, date de o voce feminină suavă, caldă, sintetizată.
Dacă ar avea glas, bicicleta „Ukraina”, primită în dar de la tata-socru, ar avea multe de povestit. A fost furată de vreo două ori şi recuperată cu greu de către miliţieni. Are cel puţin 30 ani, a trecut prin ciur şi dârmon şi încă tot stârneşte poftele celor neîmpăcaţi cu porunca a şaptea (în catehismul catolic; în cel ortodox este a opta). Îi plac cauciucurile bine umflate şi drumurile la vale, atunci se simte mânz şi zburdă. Când a văzut netezimea dublei dâre de ţărână călcată de tractoare şi căruţe, s-a repezit degrabă către Sud, dar vântul tăios i-a domolit pornirea, caz în care pedalele sunt cele mai bune prietene ale mele.
În cele din urmă, şlap-şlap, troca-boca, fără nici o peripeţie demnă de notat, am ajuns la ruinele fostei ferme de animale din Cuceu. Aici nu m-a impresionat atât fantoma cântarului pentru remorci, profilată ca o spânzurătoare pentru pitici la marginea unei bazin secat de beton, cât o răchită bătrână şi scorburoasă de lângă drum (şi fără gard), tunsă scurt, imagine bună de trimis regizorului Peter Jackson, să aibă un reper când se va hotărî să filmeze şi drumul hobbiţilor prin Pădurea Bătrână, în capătul căreia au dat peste Bătrânul Om-Salcie (noroc că tocmai trecea pe acolo Tom Bombadil şi i-a salvat).
Coborând prin sat, am reţinut fântâna cu cumpănă plasată între două trunchiuri de duzi din curtea gospodarului Ioan Boieş. Cum reţelele de apă au început să împânzească localităţile, iar cişmelele albastre răsar din colţ în colţ de stradă, numărul fântânilor din curte începe să scadă.
Am dorit neapărat să vizitez biserica ortodoxă „Sfântul Ierarh Nicolaie” din Cuceu. La începutul verii, am văzut pe blogul Grupului Şcolar „Octavian Goga” din Jibou o serie de poze din interiorul lăcaşului, care este un edificiu impunător şi neaşteptat de spaţios. De Înălţare, profesorii Radu Rognean (istorie) şi Micle Călin (religie) i-au adus pe elevii din clasele de liceu ca să pomenească Ziua Eroilor. Slujba a fost oficiată de părintele paroh Daniel-Nelu Baboş.
Primul lăcaş de cult din sat a fost unul din lemn, ridicat în secolul al XVI-lea, care s-a surpat în anul 1953. Biserica de zid terminată în 1852 a fost plasată în acelaşi loc, pe un ţanc stâncos ieşit din coasta dealului. În ciuda solului ferm şi a fundaţiei de piatră, zidurile au crăpat ca urmare a cutremurului din 1882. Reparaţiile definitive au fost făcute abia între 1979-1981. Picturile din interior şi brâul de chipuri cinstite de sub streaşină au fost realizate de pictorul bistriţean (la origine) Viorel Nimigeanu şi soţia sa.
Jos este o poartă largă cu porumbar. În dreapta căii de acces, sătenii au plasat Monumentul Eroilor (fii ai satului) căzuţi pentru patrie, încununat cu flori şi de către elevii din Jibou. Un şir prelung de trepte urcă precum o Via Crucis până în creştetul Golgotei unde, din rândul crucilor puse la căpătâiul celor adormiţi întru Domnul, se înalţă templul. Pe pietrele din marmură şi granit negru din ţintirim, găsim nume de clerici şi intelectuali de marcă: vicarul Alexandru Gheţie, copiii Maria, căsătorită Pop şi Ioan, jurisconsult al judeţului Sălaj; protopopii Mihai Pop tatăl şi Fiul; învăţătorul Vasile Puşcaş şi soţia Rozalia etc.
Din Cuceu, m-am îndreptat către halta C.F.R., loc unde drumul parţial asfaltat (nicidecum ca în celelalte sate aparţinătoare, precum Var, Husia şi Rona) întâlneşte şoseaua Zalău-Jibou. Aici s-a construit cândva un baraj pentru regularizarea debitului pârâului Firiza, dar pământurile au fost retrocedate şi în prezent fundul iazului este cultivat. De la această intersecţie sunt patru kilometri până acasă. În cucuruzul din dreapta, un fazan policolor şi trei găinuşe în straie de camuflaj au fugit să se ascundă printre coceni. La bariera dinainte de Ciutărie, am filmat trecerea unui marfar cu douăzeci şi şapte de vagoane, prilej de îndesare a enormelor basculante trimise pe malul Someşului după nisip şi pietriş. Le-am lăsat să mă depăşească.
Am ajuns la porţile oraşului după cinci ore de hoinăreală, cu sentimentul unei datorii împlinite. Pe firul unui drum trasat pe harta judeţului ca un rozariu, am legat cinci aşezări şi am depănat cinci decade întru slava Domnului şi lauda tuturor slujitorilor săi din aceste părţi ale Sălajului. Ad gloriam Dei!
19 septembrie 2011
Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VII, Nr. 10 (81)/ octombrie 2011, pag. 26-28.
20 octombrie 2011
Primul hop!
(Techergheli sălăjene 0)
(c) 2011 Györfi-Deák György
A fost foarte greu să aleg titlul volumului menit să continue „Curiozităţile sălăjene”.
Multă vreme am cochetat cu ideea de a opta pentru „Rarităţi sălăjene”. „Raritate”, prin sensurile asociate cu „neobişnuit”, „excepţional”, este un termen apropiat de „curiozitate”. Publicul devine brusc interesat când citeşte despre obiecte sau fenomene deloc numeroase, care se găsesc cu greu, numai în anumite locuri sau numai la intervale mari de timp, deoarece ele dobândesc valoare prin caracterul lor ieşit din comun. În apropierea fiecărei localităţi sălăjene există zone deosebite, cu o încărcătură istorică sau cu aspecte legendare aparte, trăsături ce le individualizează şi le fac de nepreţuit. Totuşi, când am văzut rariştea lăsată de ferăstraiele mecanice în codrul din capătul satului Var, loc bântuit de fantoma Babei Blestemate, m-am întristat şi am renunţat la gând. Tocmai raritatea unor lucruri stârneşte poftele celor puşi pe grabnică îmbogăţire. Nelegiuiţii socotesc că viaţa este doar un joc, iar traiul cotidian o afacere orientată către maximul profit material, precum grăit-a înţeleptul rege: „aşa zic ei - trebuie să câştigi bani în orice chip, chiar făcând rău” (Solomon 15:12). Vindecarea se face într-un singur fel, după cum ne învaţă filosoful antic Lao-tzî: „Dacă nu vom preţui obiectele rare, nu vor fi hoţi în popor.” Deci, fără „rarităţi”.
„Dispariţii sălăjene” sună absolut senzaţional şi cu siguranţă c-ar fi stârnit interesul oamenilor, care de ani de zile urmăresc cu sufletul la gură cazul Elodiei Ghinescu, fără să arunce o privire pe fereastră, unde mâini nevăzute înhaţă degrabă tot ce nu este bătut în cuie ori turnat în beton. Subiecte încadrabile în această temă sunt destule: de la statueta Fecioarei Maria amplasată într-o firidă de la gardul cimitirului din Aluniş de către preotul Laurenţiu Bran, primul traducător român al lui Eminescu, până la termometrul Bayer de pe peretele bibliotecii judeţene, loc tradiţional de întâlnire a tinerilor îndrăgostiţi din Zalău; de la grădina botanică din Crasna până la morile pe apă de pe traseul Someşului; de la intrarea dinamitată a peşterii pictate de la Cuciulat până la desenele satanice trasate cu spray-ul pe pereţii bisericilor; de la haltele C.F.R. abandonate şi lăsate fără acoperiş până la castelele somptuoase construite în vremuri de belşug, acum prădate şi preschimbate în ruine. Au fost cândva, pierdute pentru vecie sunt toate acum, ca strălucirea Raiului tăiată din spaţiul dintre stele; ca gândul neaşteptat, nerostit şi nescris; ca ziua de ieri, ceasul de adineaori ori clipa dinainte. Nimicul rătăceşte sufletele, nu se poate clădi temeinic pe vid. Deci, „fără dispariţii”.
Mult mai optimist ar fi sunat „Hoinăreli sălăjene”. „A hoinări”, zic dicţionarele, vine de la „hoină” sau „oină”, un joc asemănător cu ţurca, dar jucat cu o minge umplută cu câlţi, distracţie neaoşă din familia cricket-ului britanic şi baseball-ului american. Traseul mingii este unul complicat, ea rătăceşte de un jucător la altul, de la o echipă la alta, dintr-un colţ de teren într-altul. Dacă veţi arunca un pic de polen pe o picătură de apă şi veţi examina micile grăunţe seminale la microscop, veţi observa că ele nu stau într-un loc, ci se lasă aruncate la întâmplare de asaltul berbecesc al moleculelor agitate de căldură. Aceasta este „hoina”, mişcarea browniană, continuă şi dezordonată, observată de botanistul Robert Brown în 1827 şi descrisă matematic în 1905 de marele fizician Albert Einstein. Dar dezordinea reprezintă lipsa ordinii, dispariţia legăturilor consfinţite la Facerea Lumii, prin urmare nu constituie decât un caz particular al precedentului. Deci, fără „hoinăreli”.
Drumul trebuie bătut, iar lumea străbătută. E o poveste veche, de pe vremea „Odiseii” lui Homer. Uneori trebuie să te îndepărtezi ca să vezi ce-ţi era atât de aproape. Zicea un cântec, vei afla valoarea unui pahar de apă abia când te trezeşti în mijlocul unui deşert. Extraordinarul este parte a vieţii noastre, dar atunci când se petrece nemijlocit alături de noi tindem să-l ignorăm. El nu ţipă, nu tropoteşte, nu dă din braţe ca să fie remarcat. Asta rămâne treaba şi bucuria voastră. Numai a voastră. De ce ar trebui să vă împiedicaţi în tot locul de neastâmpărul meu? Dacă mă voi interpune între priveliştile însorite din Ţara Silvaniei şi ochii voştri, vă voi împiedica să priviţi, să vedeţi şi să descoperiţi. În acest nou volum se cuvine să uitaţi de sursa descrierilor şi să surprindeţi singuri o parte din frumuseţile care vă înconjoară, să vă (re)găsiţi pe voi înşivă. Să nu fie o carte scrisă de mine, ci pentru voi. Există o Artă a Pierderii, nicidecum a Pierzaniei: „Cel care este identic cu pierderea dobândeşte ceea ce a pierdut. Numai îndoielile dau naştere necredinţei.” (Lao-tzî XXII). Mântuitorul ne-a învăţat aidoma: „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.”
Pentru că, la urma urmei, cum v-aţi dori să arate autorul unei cărţi de drumeţii? Un tip cu ochelari fumurii, înveşmântat în haine de piele strânse pe corp, călare pe un „All Terrain Vehicle”? Un astfel de om poartă grija maşinii, îl interesează motorul, rezervorul de combustibil, goana, întrecerea. În această carte veţi găsi numai locuri unde timpul nu se contorizează în rotaţii ale unui ax-motor, ci se măsoară în bătăi ale inimii. Veţi umbla pe cărări necălcate de cauciucuri, în văi mocirloase şi pe culmi înguste, accesibile numai la pas. Veţi deveni un rătăcitor cu un coltuc de pâine şi o sticlă de apă în traistă, ars de soare, bătut de vânturi, frate cu codrul, curgere din unda apei. Un vagabond cu pantofii năclăiţi de noroi şi haina agăţată în spini, fără prea mulţi bani în buzunar, lipsit cu totul de dorinţa de a-i înmulţi fără de număr, fără de număr, fără de număr... Pentru că, cred eu, aşa trebuie să arate un astfel de autor: un techergheu al cărui timp pierdut să fie câştigul dumneavoastră.
Iată deci titlul noii cărţi: „Techergheli sălăjene”.
Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VII, Nr. 10 (81)/ octombrie 2011, pag. 2.
Republicat de cotidianul:
Magazin Sălăjean, An ??, Nr. 14 (3664) / 23 ianuarie 2011, pag. ??.
(c) 2011 Györfi-Deák György
A fost foarte greu să aleg titlul volumului menit să continue „Curiozităţile sălăjene”.
Multă vreme am cochetat cu ideea de a opta pentru „Rarităţi sălăjene”. „Raritate”, prin sensurile asociate cu „neobişnuit”, „excepţional”, este un termen apropiat de „curiozitate”. Publicul devine brusc interesat când citeşte despre obiecte sau fenomene deloc numeroase, care se găsesc cu greu, numai în anumite locuri sau numai la intervale mari de timp, deoarece ele dobândesc valoare prin caracterul lor ieşit din comun. În apropierea fiecărei localităţi sălăjene există zone deosebite, cu o încărcătură istorică sau cu aspecte legendare aparte, trăsături ce le individualizează şi le fac de nepreţuit. Totuşi, când am văzut rariştea lăsată de ferăstraiele mecanice în codrul din capătul satului Var, loc bântuit de fantoma Babei Blestemate, m-am întristat şi am renunţat la gând. Tocmai raritatea unor lucruri stârneşte poftele celor puşi pe grabnică îmbogăţire. Nelegiuiţii socotesc că viaţa este doar un joc, iar traiul cotidian o afacere orientată către maximul profit material, precum grăit-a înţeleptul rege: „aşa zic ei - trebuie să câştigi bani în orice chip, chiar făcând rău” (Solomon 15:12). Vindecarea se face într-un singur fel, după cum ne învaţă filosoful antic Lao-tzî: „Dacă nu vom preţui obiectele rare, nu vor fi hoţi în popor.” Deci, fără „rarităţi”.
„Dispariţii sălăjene” sună absolut senzaţional şi cu siguranţă c-ar fi stârnit interesul oamenilor, care de ani de zile urmăresc cu sufletul la gură cazul Elodiei Ghinescu, fără să arunce o privire pe fereastră, unde mâini nevăzute înhaţă degrabă tot ce nu este bătut în cuie ori turnat în beton. Subiecte încadrabile în această temă sunt destule: de la statueta Fecioarei Maria amplasată într-o firidă de la gardul cimitirului din Aluniş de către preotul Laurenţiu Bran, primul traducător român al lui Eminescu, până la termometrul Bayer de pe peretele bibliotecii judeţene, loc tradiţional de întâlnire a tinerilor îndrăgostiţi din Zalău; de la grădina botanică din Crasna până la morile pe apă de pe traseul Someşului; de la intrarea dinamitată a peşterii pictate de la Cuciulat până la desenele satanice trasate cu spray-ul pe pereţii bisericilor; de la haltele C.F.R. abandonate şi lăsate fără acoperiş până la castelele somptuoase construite în vremuri de belşug, acum prădate şi preschimbate în ruine. Au fost cândva, pierdute pentru vecie sunt toate acum, ca strălucirea Raiului tăiată din spaţiul dintre stele; ca gândul neaşteptat, nerostit şi nescris; ca ziua de ieri, ceasul de adineaori ori clipa dinainte. Nimicul rătăceşte sufletele, nu se poate clădi temeinic pe vid. Deci, „fără dispariţii”.
Mult mai optimist ar fi sunat „Hoinăreli sălăjene”. „A hoinări”, zic dicţionarele, vine de la „hoină” sau „oină”, un joc asemănător cu ţurca, dar jucat cu o minge umplută cu câlţi, distracţie neaoşă din familia cricket-ului britanic şi baseball-ului american. Traseul mingii este unul complicat, ea rătăceşte de un jucător la altul, de la o echipă la alta, dintr-un colţ de teren într-altul. Dacă veţi arunca un pic de polen pe o picătură de apă şi veţi examina micile grăunţe seminale la microscop, veţi observa că ele nu stau într-un loc, ci se lasă aruncate la întâmplare de asaltul berbecesc al moleculelor agitate de căldură. Aceasta este „hoina”, mişcarea browniană, continuă şi dezordonată, observată de botanistul Robert Brown în 1827 şi descrisă matematic în 1905 de marele fizician Albert Einstein. Dar dezordinea reprezintă lipsa ordinii, dispariţia legăturilor consfinţite la Facerea Lumii, prin urmare nu constituie decât un caz particular al precedentului. Deci, fără „hoinăreli”.
Drumul trebuie bătut, iar lumea străbătută. E o poveste veche, de pe vremea „Odiseii” lui Homer. Uneori trebuie să te îndepărtezi ca să vezi ce-ţi era atât de aproape. Zicea un cântec, vei afla valoarea unui pahar de apă abia când te trezeşti în mijlocul unui deşert. Extraordinarul este parte a vieţii noastre, dar atunci când se petrece nemijlocit alături de noi tindem să-l ignorăm. El nu ţipă, nu tropoteşte, nu dă din braţe ca să fie remarcat. Asta rămâne treaba şi bucuria voastră. Numai a voastră. De ce ar trebui să vă împiedicaţi în tot locul de neastâmpărul meu? Dacă mă voi interpune între priveliştile însorite din Ţara Silvaniei şi ochii voştri, vă voi împiedica să priviţi, să vedeţi şi să descoperiţi. În acest nou volum se cuvine să uitaţi de sursa descrierilor şi să surprindeţi singuri o parte din frumuseţile care vă înconjoară, să vă (re)găsiţi pe voi înşivă. Să nu fie o carte scrisă de mine, ci pentru voi. Există o Artă a Pierderii, nicidecum a Pierzaniei: „Cel care este identic cu pierderea dobândeşte ceea ce a pierdut. Numai îndoielile dau naştere necredinţei.” (Lao-tzî XXII). Mântuitorul ne-a învăţat aidoma: „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.”
Pentru că, la urma urmei, cum v-aţi dori să arate autorul unei cărţi de drumeţii? Un tip cu ochelari fumurii, înveşmântat în haine de piele strânse pe corp, călare pe un „All Terrain Vehicle”? Un astfel de om poartă grija maşinii, îl interesează motorul, rezervorul de combustibil, goana, întrecerea. În această carte veţi găsi numai locuri unde timpul nu se contorizează în rotaţii ale unui ax-motor, ci se măsoară în bătăi ale inimii. Veţi umbla pe cărări necălcate de cauciucuri, în văi mocirloase şi pe culmi înguste, accesibile numai la pas. Veţi deveni un rătăcitor cu un coltuc de pâine şi o sticlă de apă în traistă, ars de soare, bătut de vânturi, frate cu codrul, curgere din unda apei. Un vagabond cu pantofii năclăiţi de noroi şi haina agăţată în spini, fără prea mulţi bani în buzunar, lipsit cu totul de dorinţa de a-i înmulţi fără de număr, fără de număr, fără de număr... Pentru că, cred eu, aşa trebuie să arate un astfel de autor: un techergheu al cărui timp pierdut să fie câştigul dumneavoastră.
Iată deci titlul noii cărţi: „Techergheli sălăjene”.
Articol apărut în :
Caiete Silvane, An VII, Nr. 10 (81)/ octombrie 2011, pag. 2.
Republicat de cotidianul:
Magazin Sălăjean, An ??, Nr. 14 (3664) / 23 ianuarie 2011, pag. ??.
20 martie 2010
Prefaţă la a doua ediţie
Daniel Săuca
Mă bucur că Györfi-Deák György şi-a continuat e-proiectul „Curiozităţi sălăjene”, oferindu-vă, iată, această a doua ediţie a unei excelente cărţi de promovare a judeţului Sălaj, a istoriei acestor locuri, fie binecuvântate de Dumnezeu, fie bătute de soartă ori de năvălirile popoarelor e(?)-migratoare. În locul unor opuri „istorice” uriaşe, de prea multe ori pretins sofisticate, scorţoase, buruienoase, din care se revarsă mai degrabă plicticoase note de subsol decât curiozităţi luminătoare, cărţi care nu sunt citite – dacă sunt – decât într-un cerc „strâmt şi rece”, prefer acest tip de lucrări care fructifică inteligent, serios, accesibil informaţii istorice. Se prea poate ca mulţi – şi dintre cei atinşi de morbul „corectitudinilor” de tot felul – să strâmbe din nas, acuzând „devierea” adevărului istoric într-o direcţie sau alta, ori că acest adevăr ar folosi exclusiv duşmanilor poporului, şi nu, de pildă, elevilor care, fie vorba între noi, mă îndoiesc că au şansa o oră, hai două, pe semestru, de studiere a istoriei locale. Dacă e pe aşa, n-au decât istoricii oficiali să abordeze strict ştiinţific informaţiile din această e-carte şi să ne ofere, de exemplu, o monografie actuală a judeţului Sălaj, care lipseşte cu desăvârşire (în limba română) şi despre a cărei necesitate nu cred că are rost să bat tastele. „Curiozităţile sălăjene”, asumate de autor jurnalistic, antropologic, fără încrâncenare, chiar cu umor, ne oferă şi un posibil model, în Sălaj, de abordare culturală a patrimoniului comun româno-maghiar. Mă bucur şi pentru că o parte din articolele cuprinse în această e-carte au fost publicate în revista „Caiete Silvane”. Am deschis, cred, astfel, noi căi de popularizare a istoriei, a tradiţiilor noastre. În fine, sper că e-proiectul „Curiozităţi sălăjene” va apărea şi într-un format tipărit (print). Ca să vă putem ura, şi atunci, lectură plăcută!
Mă bucur că Györfi-Deák György şi-a continuat e-proiectul „Curiozităţi sălăjene”, oferindu-vă, iată, această a doua ediţie a unei excelente cărţi de promovare a judeţului Sălaj, a istoriei acestor locuri, fie binecuvântate de Dumnezeu, fie bătute de soartă ori de năvălirile popoarelor e(?)-migratoare. În locul unor opuri „istorice” uriaşe, de prea multe ori pretins sofisticate, scorţoase, buruienoase, din care se revarsă mai degrabă plicticoase note de subsol decât curiozităţi luminătoare, cărţi care nu sunt citite – dacă sunt – decât într-un cerc „strâmt şi rece”, prefer acest tip de lucrări care fructifică inteligent, serios, accesibil informaţii istorice. Se prea poate ca mulţi – şi dintre cei atinşi de morbul „corectitudinilor” de tot felul – să strâmbe din nas, acuzând „devierea” adevărului istoric într-o direcţie sau alta, ori că acest adevăr ar folosi exclusiv duşmanilor poporului, şi nu, de pildă, elevilor care, fie vorba între noi, mă îndoiesc că au şansa o oră, hai două, pe semestru, de studiere a istoriei locale. Dacă e pe aşa, n-au decât istoricii oficiali să abordeze strict ştiinţific informaţiile din această e-carte şi să ne ofere, de exemplu, o monografie actuală a judeţului Sălaj, care lipseşte cu desăvârşire (în limba română) şi despre a cărei necesitate nu cred că are rost să bat tastele. „Curiozităţile sălăjene”, asumate de autor jurnalistic, antropologic, fără încrâncenare, chiar cu umor, ne oferă şi un posibil model, în Sălaj, de abordare culturală a patrimoniului comun româno-maghiar. Mă bucur şi pentru că o parte din articolele cuprinse în această e-carte au fost publicate în revista „Caiete Silvane”. Am deschis, cred, astfel, noi căi de popularizare a istoriei, a tradiţiilor noastre. În fine, sper că e-proiectul „Curiozităţi sălăjene” va apărea şi într-un format tipărit (print). Ca să vă putem ura, şi atunci, lectură plăcută!
22 martie 2008
Un monument dispărut
(c) 2008 Györfi-Deák György
Sculptorul Fadrusz János s-a născut la Bratislava, în 1858, unde a făcut şcoala elementară şi a absolvit două clase de gimnaziu. Cum părinţii erau săraci şi nu aveau pământ, l-au înscris ucenic la un lăcătuş. Tânărul i-a uimit pe meşteri cu ciopliturile sale în lemn. În 1875, a ajuns la şcoala de artă din Zayugroc, apoi a fost încorporat la Praga, unde l-a cunoscut pe celebrul sculptor ceh Myslbek. După ce a fost lăsat la vatră, tânărul a dobândit o bursă cu ajutorul unor iubitori de frumos şi a studiat în atelierul sculptorului Tilgner, iar apoi a devenit elevul sculptorului Hellmer. A devenit celebru după ce realizează crucifixul care azi se găseşte la Galeria Naţională Maghiară. Prima comandă importantă a constituit-o statuia împărătesei Maria Tereza de la Bratislava. În 1894, proiectul monumentului ecvestru al regelui Matei Corvin câştigă competiţia din Cluj. Statuia a fost dezvelită în 1902. În acelaşi an au fost ridicate monumentul lui Tuhutum şi statuia baronului Wesselényi din Zalău.
Despre istoria grupului statuar s-a scris pe larg în urmă cu 6 ani. În schimb, despre cealaltă operă a lui Fadrusz, obeliscul cu un vultur de stepă în vârf, amplasat cândva în spatele Primăriei de azi, nu prea s-a vorbit. Statuia a fost sortită să reprezinte un moment povestit de „Cronica lui Anonymus”, legat de prima menţionare documentară a Zalăului („Zyloc”) şi anume descălecarea maghiarilor în Ardeal.
Sculptorul a fost un cercetător pasionat al scrierii runice (rovásírás) folosită de ungurii din vechime. Când prefectul Szikszai Lajos i-a sugerat ridicarea monumentului, Fadrusz a ştiut că a venit clipa când va putea să-şi împlinească visul de a transpune în piatră o mărturie nepieritoare a acestui fel unic de scriere.
Foarte multe inscripţii cu rune de răboj au fost descoperite în bisericile din Secuime ori din alte părţi, încrustate în grindă sau pe casetele de lemn din tavan, precum Inlăceni (Énlaka, Harghita), Chibed (Kibéd, Mureş), Cotuş (Csejd, Mureş), Ghindari (Makfalva, Mureş), Târgu Mureş, Racu (Csíkrákos, Harghita), Mezőkeresztes (Ungaria), Baia Mare, Turda, Kecskemét (Ungaria) és Kiskunhalas (Ungaria).
Alfabetul runic numără peste 40 de semne. Istoricii consideră că sistemul de notare a fost preluat de la popoarele turcice, pe parcursul migrării ungurilor către apus. În acest sens, pledează faptul că 13 litere coincid cu runele asiatice; în plus, atât cuvântul maghiar „literă” (betű) cât şi verbul „a scrie” (írni) sunt de origine turcică.
Cum încrustarea semnelor pe lemn se făcea încet, vocalele erau adesea ignorate, mai ales litera „e", iar consoanele se contopeau în semne de sine stătătoare (prin ligamentare). Se foloseau în mod curent două litere „k", prima cu rol fonetic, cea de-a doua numai şi numai pentru exprimarea pluralului (-ak, -ék, -ok).
Fadrusz şi Szikszai s-au înţeles că monumentul lui Tuhutum va avea o formă de obelisc. Subprefectului i-a surâs ideea, mai ales că artistul a promis că, dacă oraşul îi oferă o locaţie potrivită, va făuri ansamblul fără să ceară nici un ban, pe cheltuiala proprie. Bătrânul nobil a murit în 31 august 1897, cu cinci ani înainte de instalarea statuii în locaţia care avea să-i poarte multă vreme numele: Parcul Szikszai.
Fotografiile rămase înfăţişează cu claritate monumentul. Pe o latură a fost încastrat basorelieful unde Tuhutum îşi înfige lancea în pământ. Pe celelalte trei au fost inscripţionate cele 6 cânturi de glorificare, scrise de la dreapta la stânga, cu „litere secuieşti”. Ele erau nişte texte preluate din aşa-numitul „Codex Karacsay”, care-l glorificau pe Dumnezeu, ţara şi cele patru elemente: focul, pământul, apa şi aerul. Lui Fadrusz i s-a atras atenţia că amintita lucrare este un fals bine ticluit, însă sculptorului i-au plăcut versurile, limba folosită şi mesajul conţinut atât de mult, încât nu i-a păsat de originea lor.
Odată transpusă în faptă, viziunea artistului i-a şocat pe localnici, în marea lor majoritate protestanţi calvini (reformaţi), deoarece reprezenta un altar păgân, locul unde fuseseră sacrificaţi nişte cai albi în cinstea zeului războiului. Până la creştinare, scrierea runică a fost cunoscută şi utilizată cu precădere de taltoşi, şamanii tribali. Textele inscripţionate pe monument vorbeau despre sacerdotul Kádár, care-i mulţumea lui Dumnezeu: „Tu eşti Pomul Vieţii din legendele străvechi,/ Izvorul eternului foc incandescent/ sursă a creaţiei Tale,/ [din care] au apărut şi [în care] au dispărut toate,/ [eşti] biruitorul nopţii intrigante,/ Cel la care ne reîntoarcem cu toţii.”
Runele ungureşti diferă de cele nordice, germanice, a căror popularitate a renăscut după ce J. R. R. Tolkien le-a folosit în romanele sale eroice din ciclul „Pământului de Mijloc". Un comentator hâtru a remarcat: „ele au un singur lucru în comun, faptul că la un moment dat în istorie au fost folosite în scopuri oculte de către politicieni”. În prezent, acest tip de scriere constituie o parte o moştenirii culturale maghiare, perpetuată prin activitatea unor cercuri sau tabere de profil, prin studiile savanţilor sau romanele care au ca subiect perioada Descălecării, viaţa din Secuime sau incursiuni şi aventuri în lumi magice. Ca urmare a răspândirii informaticii, au apărut diferite seturi de fonturi şi o serie de programe de transcriere pentru calculatoare.
Soarta monumentului lui Tuhutum n-a fost lămurită până în prezent. Cum l-am găsit trecut în „Marele Lexicon Révai”, mi-a trezit interesul. I-am întrebat pe bătrânii de pe strada Crasnei, însă nu m-au putut lămuri. Se zice că a fost dărâmat în 1968. Vulturul de stepă a fost purtat prin depozite şi pivniţe, până când i s-a pierdut urma. Nu credem că a fost dus şi predat la fier vechi, ca să fie topit, deşi pe vremea lui Ceauşescu s-au întâmplat multe grozăvii. În 2002 am propus să fie căutat şi apoi expus la Galeriile Sima, un loc unde iubitorii şi criticii de artă să aibă acces la el, să-l examineze, să-şi bucure privirea cu lucrul ieşit din mâinile unui meşter. Se cuvine ca Zalăul să-şi recapete arta, istoria, comorile.
Articol apărut în :
Caiete silvane, nr. 3 (38) / martie 2008, pag. 24.
BIBLIOGRAFIE :
Anonymus Notarius, Gesta Hungarorum. În volumul: Gheorghe Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor / Fontes historiae Daco-Romanorum, Tipografia Bucovina I. E. Toroutiu, Bucureşti, 1934.
John Ronald Reuel Tolkien, Stăpânul inelelor, Editura RAO, Bucureşti, 2002.
Petri Mór, Szilágy vármegye monographiája, 1901-1904.
15 noiembrie 2007
Babits Mihály - Viespile lui Cristofor
(c) 2007 - Györfi-Deák György
Nu prea sunt familiarizat cu ştiinţele naturii, de aceea voi fi un pic mai reţinut în povestirea acestei întâmplări neobişnuite, dar poate că specialiştii îi vor desluşi tâlcul. Cristofor Văztoteanu a fost un cercetător independent, o specie destul de răspândită pe la noi. Locuia în oraşul M., părea să fie un om bogat şi-l preocupau numai misterioasele sale experimente. Uneori trecea pe la Otto Herman, cu care îi plăcea să discute câte-o jumătate de zi, totuşi îmi povestea numai mie despre cercetările sale aparte, probabil deoarece se jena să prezinte latura lor fantastică unui om de ştiinţă raţional. Nu mi-am dat seama nici până azi cât de serioase erau.
Stăteam odată în grădina lui, protejată de un gard înalt, peste care se întindea hăţişul înspinat al plantelor. Eram ameţit, aproape sufocat de miresme, iar ochii îmi scânteiau, deoarece în aer pluteau mii şi mii de fărâme vegetale, flori, zdrenţe verzi, şi albe, şi pestriţe ale vegetaţiei luxuriante, apoi chiar mi s-a năzărit că nişte tulpini mărunţele valsau, cu rădăcini cu tot, se mişcau în zig-zag purtate de vânt, ca şi cum toată grădina s-ar fi rotit cuprinsă de un tainic vârtej. Era un fenomen despre care auzisem şi înainte, deoarece, cu toată amplitudinea redusă a mişcării, adesea se întâmpla ca plantele şi florile scăpate din grădina lui Văztoteanu să cadă pe parcelele învecinate, unde se fixau în sol, ca apoi să dispară pe neanunţate. Lumea vorbea că florile lui Văztoteanu sunt vii şi că pot să zboare ca păsările. L-am şi întrebat: cum adică? El a confirmat povestea, spunând că zvonul cuprinde un sâmbure de adevăr, deoarece, prin sensibilizarea senzorilor tactili şi stimularea artificială a sistemului nervos primitiv al plantelor, a reuşit să activeze germenii capacităţii de mişcare: plantele îşi puteau înfige rădăcinile cu uşurinţă şi să se fixeze; când cădeau, puteau cu adevărat să se ridice „în picioare". Pe de altă parte, îşi retrăgeau cu uşurinţă rădăcinile la prima pală de vânt, atunci când, dintr-o pornire embrionară, simţeau că se plictisesc şi doreau să-şi schimbe locul. Cam atât am priceput cu mintea mea de nepriceput, atât vă şi spun.
Dar Văztoteanu făcea experimente şi cu insectele, continuând unele dintre cercetările atât de popularului Fabre. În primul rând, era interesat de organele de simţ. Dacă prinzi o femelă fluture, o duci în cameră şi deschizi fereastra dinspre grădină, în câteva ore încăperea se va umple cu sute de exemplare superbe de fluturi masculi din aceeaşi specie, chiar dacă este vorba despre un soi rar ori unul cu totul străin, ce nu poate fi întâlnit pe o rază de zeci de kilometri împrejur. Ce-i mână pe îndepărtaţii curtezani către frumoasa aflată dincolo de sate, dincolo de hotare? Ce anume le anunţă existenţa ei? Ce fel de minune legată de simţuri sau de instinct reprezintă? Cine ştie. Simţul olfactiv uman, ori chiar nasul celui mai straşnic câine de vânătoare, nu este capabil să semnaleze prezenţa minusculei zburătoare, în imediata noastră apropiere. Poţi chiar să plasezi animalul între nişte pereţi solizi de sticlă, ce nu lasă să se strecoare nici o frântură de miros: rezultatul va fi acelaşi.
Văztoteanu a afirmat în repetate rânduri că a găsit un fir ce-i va permite să demonstreze existenţa celui de-al şaselea simţ, pe deplin funcţional în cazul acestor fiinţe mici şi atât de perfecte precum fluturii, nu-i aşa? Nu ştiu dacă avea dreptate; pot doar să vă povestesc cele văzute de mine. Într-o zi, pe înserate, i-am deschis poarta pe neaşteptate şi m-a oprit sunetul unor bâzâituri şi şuierături neobişnuite. Zvonul venea dinspre fereastra laboratorului şi, întrucât era deschisă, m-am uitat prin ea şi am văzut un fel de ştiubei uriaş, a cărui suprafaţă era complet acoperită de mulţimea fojgăitoare a mii de insecte asemănătoare unor viespi, astfel încât nu-i rămase nici o părticică liberă. Era o privelişte terifiantă, deoarece însuşi ştiubeiul părea să se mişte, iar dintre bogatele armonici ale zumzetului atotacoperitor parcă se auzea şi un sunet omenesc, asemănător unui strigăt disperat de ajutor. Mai târziu, când am stat să mă gândesc, mi-am spus că aş fi putut observa că misteriosul ştiubei, văzut de departe, prin fereastra deschisă, semăna întrucâtva cu bustul şi capul unui om trupeş; în minte îl văd ca pe o statuie vie, fremătătoare. Dar atunci, surprins de îmbulzeala viespilor şi de zborul florilor, n-am avut răgazul să discern cele văzute, mai ales că, brusc, dinspre grădină apăru ca un nor ceva nemaivăzut, imens, ca un zid strălucitor şi compact de flori albe, îndreptându-se direct către mine şi izbindu-mi nasul cu o mireasmă puternică, aproape imposibil de suportat. Armata de flori se apropie zburând ca un stol de porumbei albi, ca o falangă străbătută de o stranie solidaritate, iar la apariţia ei viespile s-au desprins pe neaşteptate de peretele imensului ştiubei, decojindu-se în grupuri de sute şi sute de insecte şi s-au repezit către flori, cuprinse parcă de vârtejul unei noi dorinţe, val după val. Plantele s-au îmbulzit una-ntr-alta în urma unei tentative de grabnică retragere şi, profitând de o schimbare a curentului de aer, au trecut îndărăt, pe deasupra capului meu, atrăgând mulţimea neliniştită a viespilor, astfel încât obrazul îmi fu lovit năvalnic ba de cozile umede şi reci, ba de trupurile fremătânde ale viespilor.
Înspăimântat, m-am retras ţeapăn, am trântit poarta în urma mea şi am tulit-o din grădina însufleţită, fără să mai ciocănesc în uşa proprietarului ei. Cristofor Văztoteanu m-a căutat în seara aceleiaşi zile, în restaurantul meu preferat. Avea chipul neobişnuit de palid, nebărbierit şi plin cu coji de bube; parcă şi faţa îi era umflată. Îşi prăbuşi mătăhălosul trup pe scaunul din faţa mea şi sorbi pe nerăsuflate o halbă de bere.
- Viespile lui Cristofor ! spuse horcăind. Nişte experimente senzaţionale! Ce mai zumzăie, puturoasele! adăugă şi îşi ridică ambele mâini în dreptul urechilor, într-o mişcare de alungare a unor minuscule zburătoare.
Fără nici o introducere, i-am povestit cele văzute. Mi-a răspuns cu un alt horcăit.
- Viespile lui Cristofor! Aşa le vor boteza, după numele meu. O specie fără ac şi cu pântecul alb. Dumneata oricum nu vei ţine minte o denumire latinească. Dar de azi înainte vor fi: viespile lui Cristofor. Lua-le-ar naiba!
Şi făcu din nou o mişcare de apărare.
- Am făcut nişte experimente, folosind secreţia feronomică a femelei. E o chestie pe care jigodiile o simt de la zece kilometri depărtare, dar nu ca urmare a mirosului, asta-i sigur. Cât se poate de sigur. Aţi văzut floarea aceea puturoasă, cu corola mare, albă - e un soi de Datura. Deşi ea împrăştie un miros puternic, o simt numai când se află în imediata lor apropriere. În schimb, sunt nişte bestii hulpave.
Îşi încreţi fruntea şi-şi ridică degetul, dar se plezni iar peste ureche, cu o expresie de spaimă. Apoi, liniştindu-se un pic, continuă:
- Lacome ca porcii! Norocul meu. Se pare că, pentru ele, hrănirea e mai importantă decât dragostea. Când simt putoarea imensei flori, uită de femela de dragul căreia au parcurs o cale atât de lungă... O abandonează pe Elena şi, tuleo, hai să-nfulecăm miere! Spre norocul meu.
La vederea mutrei mele nedumerite, îl pufni râsul.
- Înţeleg! Eu eram ştiubeiul uriaş pe care l-ai văzut. Eu eram femela, eu eram Elena, eu eram marea lor dragoste. Totul din cauza apei din lighean, nenorocita. Datorită zăpuşelii, m-am spălat de mai multe ori, la bustul gol, acolo, în laborator. Şi se pare că în apă au căzut câţiva stropi din soluţia care conţinea o cantitate imperceptibilă de feromoni secretaţi de femelă. N-a fost imperceptibilă defel pentru gângăniile acestea. Ooh! Ce zumzet! Credeam că nu se va termina în veci, că voi surzi.
Sări nervos în sus. Era atât de deznădăjduit, încât făcu un efort vizibil să se stăpânească şi să se aşeze iar.
- Nu m-am speriat, continuă, deoarece ştiam că ele nu pot să mă pişte. Dar a fost ceva îngrozitor, insuportabil. Dintre toate, cea mai rea e senzaţia de mâncărime. Mă furnică peste tot, m-a ros până la suflet. M-au salvat florile.
Şi se aplecă înspre mine.
- Ştiţi, uneori cred că au venit dinadins, ca să mă ajute. Totul e atât de misterios. Să luăm viespile, cum de pot simţi imperceptibilul? Şi aflaţi că...
Sorbi din bere şi îşi flutură din nou palma pe lângă ureche.
- E o senzaţie ciudată, despre care nu îndrăznesc să vorbesc. Toată mulţimea aia de viespi era amorezată până la urechi, venise la chemarea dragostei. Eu le-am înşelat aşteptările, prin urmare m-au podidit. M-au scăldat în apele dorinţei, lăsându-mi o patimă oarbă, misterioasă, nepotolită. M-au acoperit în întregime, şi ochii, şi nasul. Oooh! Braţul mi-a amorţit, ca şi cum ar fi atârnat înfăşurat într-o plasă. Şi totul nu-i altceva decât Dragostea Insectelor. Mă furnică pe dinăuntru, îmi zumzăie în urechi. A rămas în mine!
- Înţeleg, l-am liniştit, iar el îşi puse mâna deasupra mâinii mele.
- Am nişte senzaţii teribile, mă chinuiesc nişte pofte despre care nu vă pot vorbi. Porii pielii îmi tresaltă, celulele îmi vibrează - se-mperechează. Nu simţiţi? Ştiu că e doar o manie; oare voi scăpa de ea vreodată? Vă rog, lăsaţi-mă să dorm la dumneavoastră, mi-e frică să mă întorc acasă...
Mâna îi sălta necontrolată în palma mea, aşa că l-am dus acasă. Dimineaţa ne-am despărţit şi, după aceea, ne-am mai întâlnit o singură dată, la piscină. Slăbise foarte tare, era agitat, îşi tot flutura mâinile, mi-a răspuns absent la salut şi s-a aruncat în apă cu avântul unui sinucigaş. Dar nu şi-a luat singur viaţa, deşi n-a apucat să trăiască prea mult. Nu ştiu nimic despre felul cum a murit. Odată, în timp ce mă plimbam prin cimitirul din M., am descoperit o piatră funerară cu următoarea inscripţie:
Mormântul era acoperit de flori şi de mireasma lor: am recunoscut imediat Datura uriaşă. Iar în jurul său roiau insectele, cu un zumzăit ameţitor: viespile lui Cristofor.
traducere de Györfi-Deák György
Ediţia de bază:Babits Mihály, A Kristóf-darazsak.
În vol.: Galaktika 35, tudományos-fantasztikus antológia, Kozmosz Könyvek, Budapest, 1979, pag. 98-100.
Apărută în:
Almanah Science Fiction Helion, Timișoara, 2007
Nu prea sunt familiarizat cu ştiinţele naturii, de aceea voi fi un pic mai reţinut în povestirea acestei întâmplări neobişnuite, dar poate că specialiştii îi vor desluşi tâlcul. Cristofor Văztoteanu a fost un cercetător independent, o specie destul de răspândită pe la noi. Locuia în oraşul M., părea să fie un om bogat şi-l preocupau numai misterioasele sale experimente. Uneori trecea pe la Otto Herman, cu care îi plăcea să discute câte-o jumătate de zi, totuşi îmi povestea numai mie despre cercetările sale aparte, probabil deoarece se jena să prezinte latura lor fantastică unui om de ştiinţă raţional. Nu mi-am dat seama nici până azi cât de serioase erau.
Stăteam odată în grădina lui, protejată de un gard înalt, peste care se întindea hăţişul înspinat al plantelor. Eram ameţit, aproape sufocat de miresme, iar ochii îmi scânteiau, deoarece în aer pluteau mii şi mii de fărâme vegetale, flori, zdrenţe verzi, şi albe, şi pestriţe ale vegetaţiei luxuriante, apoi chiar mi s-a năzărit că nişte tulpini mărunţele valsau, cu rădăcini cu tot, se mişcau în zig-zag purtate de vânt, ca şi cum toată grădina s-ar fi rotit cuprinsă de un tainic vârtej. Era un fenomen despre care auzisem şi înainte, deoarece, cu toată amplitudinea redusă a mişcării, adesea se întâmpla ca plantele şi florile scăpate din grădina lui Văztoteanu să cadă pe parcelele învecinate, unde se fixau în sol, ca apoi să dispară pe neanunţate. Lumea vorbea că florile lui Văztoteanu sunt vii şi că pot să zboare ca păsările. L-am şi întrebat: cum adică? El a confirmat povestea, spunând că zvonul cuprinde un sâmbure de adevăr, deoarece, prin sensibilizarea senzorilor tactili şi stimularea artificială a sistemului nervos primitiv al plantelor, a reuşit să activeze germenii capacităţii de mişcare: plantele îşi puteau înfige rădăcinile cu uşurinţă şi să se fixeze; când cădeau, puteau cu adevărat să se ridice „în picioare". Pe de altă parte, îşi retrăgeau cu uşurinţă rădăcinile la prima pală de vânt, atunci când, dintr-o pornire embrionară, simţeau că se plictisesc şi doreau să-şi schimbe locul. Cam atât am priceput cu mintea mea de nepriceput, atât vă şi spun.
Dar Văztoteanu făcea experimente şi cu insectele, continuând unele dintre cercetările atât de popularului Fabre. În primul rând, era interesat de organele de simţ. Dacă prinzi o femelă fluture, o duci în cameră şi deschizi fereastra dinspre grădină, în câteva ore încăperea se va umple cu sute de exemplare superbe de fluturi masculi din aceeaşi specie, chiar dacă este vorba despre un soi rar ori unul cu totul străin, ce nu poate fi întâlnit pe o rază de zeci de kilometri împrejur. Ce-i mână pe îndepărtaţii curtezani către frumoasa aflată dincolo de sate, dincolo de hotare? Ce anume le anunţă existenţa ei? Ce fel de minune legată de simţuri sau de instinct reprezintă? Cine ştie. Simţul olfactiv uman, ori chiar nasul celui mai straşnic câine de vânătoare, nu este capabil să semnaleze prezenţa minusculei zburătoare, în imediata noastră apropiere. Poţi chiar să plasezi animalul între nişte pereţi solizi de sticlă, ce nu lasă să se strecoare nici o frântură de miros: rezultatul va fi acelaşi.
Văztoteanu a afirmat în repetate rânduri că a găsit un fir ce-i va permite să demonstreze existenţa celui de-al şaselea simţ, pe deplin funcţional în cazul acestor fiinţe mici şi atât de perfecte precum fluturii, nu-i aşa? Nu ştiu dacă avea dreptate; pot doar să vă povestesc cele văzute de mine. Într-o zi, pe înserate, i-am deschis poarta pe neaşteptate şi m-a oprit sunetul unor bâzâituri şi şuierături neobişnuite. Zvonul venea dinspre fereastra laboratorului şi, întrucât era deschisă, m-am uitat prin ea şi am văzut un fel de ştiubei uriaş, a cărui suprafaţă era complet acoperită de mulţimea fojgăitoare a mii de insecte asemănătoare unor viespi, astfel încât nu-i rămase nici o părticică liberă. Era o privelişte terifiantă, deoarece însuşi ştiubeiul părea să se mişte, iar dintre bogatele armonici ale zumzetului atotacoperitor parcă se auzea şi un sunet omenesc, asemănător unui strigăt disperat de ajutor. Mai târziu, când am stat să mă gândesc, mi-am spus că aş fi putut observa că misteriosul ştiubei, văzut de departe, prin fereastra deschisă, semăna întrucâtva cu bustul şi capul unui om trupeş; în minte îl văd ca pe o statuie vie, fremătătoare. Dar atunci, surprins de îmbulzeala viespilor şi de zborul florilor, n-am avut răgazul să discern cele văzute, mai ales că, brusc, dinspre grădină apăru ca un nor ceva nemaivăzut, imens, ca un zid strălucitor şi compact de flori albe, îndreptându-se direct către mine şi izbindu-mi nasul cu o mireasmă puternică, aproape imposibil de suportat. Armata de flori se apropie zburând ca un stol de porumbei albi, ca o falangă străbătută de o stranie solidaritate, iar la apariţia ei viespile s-au desprins pe neaşteptate de peretele imensului ştiubei, decojindu-se în grupuri de sute şi sute de insecte şi s-au repezit către flori, cuprinse parcă de vârtejul unei noi dorinţe, val după val. Plantele s-au îmbulzit una-ntr-alta în urma unei tentative de grabnică retragere şi, profitând de o schimbare a curentului de aer, au trecut îndărăt, pe deasupra capului meu, atrăgând mulţimea neliniştită a viespilor, astfel încât obrazul îmi fu lovit năvalnic ba de cozile umede şi reci, ba de trupurile fremătânde ale viespilor.
Înspăimântat, m-am retras ţeapăn, am trântit poarta în urma mea şi am tulit-o din grădina însufleţită, fără să mai ciocănesc în uşa proprietarului ei. Cristofor Văztoteanu m-a căutat în seara aceleiaşi zile, în restaurantul meu preferat. Avea chipul neobişnuit de palid, nebărbierit şi plin cu coji de bube; parcă şi faţa îi era umflată. Îşi prăbuşi mătăhălosul trup pe scaunul din faţa mea şi sorbi pe nerăsuflate o halbă de bere.
- Viespile lui Cristofor ! spuse horcăind. Nişte experimente senzaţionale! Ce mai zumzăie, puturoasele! adăugă şi îşi ridică ambele mâini în dreptul urechilor, într-o mişcare de alungare a unor minuscule zburătoare.
Fără nici o introducere, i-am povestit cele văzute. Mi-a răspuns cu un alt horcăit.
- Viespile lui Cristofor! Aşa le vor boteza, după numele meu. O specie fără ac şi cu pântecul alb. Dumneata oricum nu vei ţine minte o denumire latinească. Dar de azi înainte vor fi: viespile lui Cristofor. Lua-le-ar naiba!
Şi făcu din nou o mişcare de apărare.
- Am făcut nişte experimente, folosind secreţia feronomică a femelei. E o chestie pe care jigodiile o simt de la zece kilometri depărtare, dar nu ca urmare a mirosului, asta-i sigur. Cât se poate de sigur. Aţi văzut floarea aceea puturoasă, cu corola mare, albă - e un soi de Datura. Deşi ea împrăştie un miros puternic, o simt numai când se află în imediata lor apropriere. În schimb, sunt nişte bestii hulpave.
Îşi încreţi fruntea şi-şi ridică degetul, dar se plezni iar peste ureche, cu o expresie de spaimă. Apoi, liniştindu-se un pic, continuă:
- Lacome ca porcii! Norocul meu. Se pare că, pentru ele, hrănirea e mai importantă decât dragostea. Când simt putoarea imensei flori, uită de femela de dragul căreia au parcurs o cale atât de lungă... O abandonează pe Elena şi, tuleo, hai să-nfulecăm miere! Spre norocul meu.
La vederea mutrei mele nedumerite, îl pufni râsul.
- Înţeleg! Eu eram ştiubeiul uriaş pe care l-ai văzut. Eu eram femela, eu eram Elena, eu eram marea lor dragoste. Totul din cauza apei din lighean, nenorocita. Datorită zăpuşelii, m-am spălat de mai multe ori, la bustul gol, acolo, în laborator. Şi se pare că în apă au căzut câţiva stropi din soluţia care conţinea o cantitate imperceptibilă de feromoni secretaţi de femelă. N-a fost imperceptibilă defel pentru gângăniile acestea. Ooh! Ce zumzet! Credeam că nu se va termina în veci, că voi surzi.
Sări nervos în sus. Era atât de deznădăjduit, încât făcu un efort vizibil să se stăpânească şi să se aşeze iar.
- Nu m-am speriat, continuă, deoarece ştiam că ele nu pot să mă pişte. Dar a fost ceva îngrozitor, insuportabil. Dintre toate, cea mai rea e senzaţia de mâncărime. Mă furnică peste tot, m-a ros până la suflet. M-au salvat florile.
Şi se aplecă înspre mine.
- Ştiţi, uneori cred că au venit dinadins, ca să mă ajute. Totul e atât de misterios. Să luăm viespile, cum de pot simţi imperceptibilul? Şi aflaţi că...
Sorbi din bere şi îşi flutură din nou palma pe lângă ureche.
- E o senzaţie ciudată, despre care nu îndrăznesc să vorbesc. Toată mulţimea aia de viespi era amorezată până la urechi, venise la chemarea dragostei. Eu le-am înşelat aşteptările, prin urmare m-au podidit. M-au scăldat în apele dorinţei, lăsându-mi o patimă oarbă, misterioasă, nepotolită. M-au acoperit în întregime, şi ochii, şi nasul. Oooh! Braţul mi-a amorţit, ca şi cum ar fi atârnat înfăşurat într-o plasă. Şi totul nu-i altceva decât Dragostea Insectelor. Mă furnică pe dinăuntru, îmi zumzăie în urechi. A rămas în mine!
- Înţeleg, l-am liniştit, iar el îşi puse mâna deasupra mâinii mele.
- Am nişte senzaţii teribile, mă chinuiesc nişte pofte despre care nu vă pot vorbi. Porii pielii îmi tresaltă, celulele îmi vibrează - se-mperechează. Nu simţiţi? Ştiu că e doar o manie; oare voi scăpa de ea vreodată? Vă rog, lăsaţi-mă să dorm la dumneavoastră, mi-e frică să mă întorc acasă...
Mâna îi sălta necontrolată în palma mea, aşa că l-am dus acasă. Dimineaţa ne-am despărţit şi, după aceea, ne-am mai întâlnit o singură dată, la piscină. Slăbise foarte tare, era agitat, îşi tot flutura mâinile, mi-a răspuns absent la salut şi s-a aruncat în apă cu avântul unui sinucigaş. Dar nu şi-a luat singur viaţa, deşi n-a apucat să trăiască prea mult. Nu ştiu nimic despre felul cum a murit. Odată, în timp ce mă plimbam prin cimitirul din M., am descoperit o piatră funerară cu următoarea inscripţie:
Dr. Cristofor Văztoteanu,
a trăit 55 de ani
Mormântul era acoperit de flori şi de mireasma lor: am recunoscut imediat Datura uriaşă. Iar în jurul său roiau insectele, cu un zumzăit ameţitor: viespile lui Cristofor.
traducere de Györfi-Deák György
Ediţia de bază:Babits Mihály, A Kristóf-darazsak.
În vol.: Galaktika 35, tudományos-fantasztikus antológia, Kozmosz Könyvek, Budapest, 1979, pag. 98-100.
Apărută în:
Almanah Science Fiction Helion, Timișoara, 2007
21 septembrie 2006
Babits Mihály - „Câinele”
(c) 2006 - Györfi-Deák György
Întâia oară, ne-am întâlnit cu „Câinele” în timpul războiului. Mi s-a plâns că-l doare îngrozitor capul: îl deranjau mirosurile. Aromele culinare strecurate prin uşile restaurantelor, gazul de eşapament al maşinilor de pe stradă, ba chiar şi miasmele mizeriilor ascunse în reţelele subterane de canalizare, lucruri pe care nu le simţea nimeni altcineva, îl terorizau şi îl urmăreau până în cel mai ascuns ungher al casei, până în dormitor. Cu amărăciune, blestema restricţiile provocate de război, din cauza cărora nu putea să părăsească Budapesta.
- Credeţi-mă, îmi vine să mă arunc în Dunăre.
- Dar, de fapt, de ce anume suferiţi?
- De unde să ştiu? Aşa a fost din copilărie... Simt mirosurile la fel de puternic ca un câine. Dacă mingea nimerea în boscheţi, o găseam imediat, deoarece mă ghidam după odoarea mâinilor.
- E ceva provocat de o hipertrofiere maladivă a organului de simţ?
- Mult mai mult. E ceva ancestral, animalic...
- Un atavism?
- Probabil că da. Nimeni din familie n-a suferit vreodată de ceva asemănător - sunt singurul la care a apărut. Dar legenda spune că străbunicul meu ar fi fost vârcolac - ştiţi ce-i ăla?
L-am privit pe neobişnuitul meu interlocutor şi am remarcat mărimea neobişnuită a nărilor, tensiunea nervoasă a muşchilor feţei.
- Şi v-a chinuit şi în trecut?
- Nu vă puteţi imagina cât de tare. Percepeam picăturile de sudoare ale bucătăresei, căzute în mâncare şi miasma cadavrelor întinse pe catafalc. Nu vă spun ce simţeam în cazul celor vii - chiar mama mea! Înfiorător!
Îşi netezi fruntea cu o mişcare nehotărâtă.
- Dar, e drept, uneori mi-a oferit nişte plăceri nepământene, adăugă de parcă ar fi mărturisit ceva ruşinos.
Apoi i-a venit pofta să se joace. Mi-a dat o batistă şi m-a rugat s-o ascund undeva în încăpere. A găsit-o imediat.
- De ce nu v-aţi făcut detectiv?
- Să devin un câine poliţist? îmi răspunse amărât. Eventual, să dau spectacole la bâlci. Aş putea să trăiesc folosindu-mi nasul. Dacă ar merita să trăiesc astfel.
- Poate că vă veţi vindeca - l-am consolat.
- Chiar credeţi? Să mă aleg cu un guturai sănătos şi să-mi pierd simţul olfactiv... Ar fi singura soluţie. Cât timp lumea nu poate fi „dezodorizată”, nu există posibilitatea să-mi închid nările, precum ochii. Oho! Nici când dorm nu mă odihnesc: până şi în timpul somnului visez miresme...
Mai târziu, am auzit că neobişnuita înzestrare i-a fost de folos pe câmpul de luptă, unde s-a prezentat ca voluntar, probabil împins de zbuciumul disperării. Se povesteşte că a îndeplinit ca cercetaş o mulţime de misiuni încununate de succes. Simţea de la o distanţă de câţiva kilometri mirosul de praf de puşcă al bateriilor inamice camuflate ori îi găsea imediat pe spionii pitiţi în desiş. Cu mine s-a reîntâlnit abia după terminarea ostilităţilor şi atunci arăta cu totul schimbat: faţa îi radia, nările dilatate îi fremătau ca nişte aripi ori ca velele unei corăbii în bătaia brizei, nu încerca să ascundă faptul că era fericit.
- E un parfum, prietene, care-mi umple sufletul; evident, un parfum de femeie, care-i soţia mea. Ooo! ce mireasmă dulce, curată şi strălucitoare! Aş recunoaşte-o oriunde, din depărtare, cu ochii închişi şi l-aş putea urmări cum ţine câinele urma, pe drumuri şi prin părţi necălcate de picior - precum am şi descoperit-o, ademenit de parfumul ei, de care m-am îndrăgostit înainte să-i văd chipul sau să-i aud glasul. Ooo! ce o adiere liniştitoare, sfântă, ca de balsam. Cu totul diferit de sudoarea acestor mizerabile femele în călduri! făcu un gest către strada unde, în soarele de amiază, forfoteau cele mai de seamă doamne din oraş.
- Prietene, mireasma ei e atât de îmbătătoare, încât de dragul ei m-am împăcat cu toate miasmele şi parfumurile din lume. De atunci, trăiesc învăluit de ea şi nu vreau să mă mai întâlnesc cu nimeni altcineva, aşa că mă voi ascunde împreună cu ea: îmi voi cumpăra o moşie, îmi voi construi un castel! zise şi nu erau vorbe aruncate în vânt, deoarece era un om înstărit.
Era atât de fericit şi îi mergea atât de bine, încât chiar m-a chemat să-i vizitez noua reşedinţă, castelul miresmei. Cum împrejurările nu mi-au permis să dau imediat curs invitaţiei, m-am trezit, după doar câteva luni, într-o seară, că m-a căutat el, spre marea mea uimire, dar Doamne! abia l-am recunoscut. S-a prăbuşit pe un scaun, gâfâind înfierbântat; a protestat speriat când am încercat să-i torn un păhărel de coniac, deoarece nu suporta mirosul de alcool, pe care-l simţea în ciuda uşii închise a dulăpiorului.
- Mi s-a întâmplat ceva îngrozitor! îmi spuse.
Şi apoi, arătând spre locul unde se afla coniacul:
- Da, era acelaşi miros, acest miros!
Nările i s-au dilatat înspăimântător, ca la animalele sălbatice, iar ochii îi pluteau în sânge.
- Am omorât un om! strigă.
Speriat de nările fremătătoare, parcă pline de duhoarea sângelui, l-am rugat să-mi explice ce s-a întâmplat.
- Am simţit un miros, gemu, un miros străin în camera ei... în dormitorul ei... mirosul unui bărbat străin, amestecat cu o vagă urmă de coniac, lucruri pe lângă care aţi fi trecut nebănuitor, dar eu le-am simţit, le-am simţit! „Cine te-a vizitat?” „Ooo! Micul meu gelos!” „Îi simt răsuflarea.” „Şi ce treabă ai cu ea?”. Mă tachina, ar fi trebuit să observ că doar mă necăjea, ori poate chiar am înţeles acest lucru, dar nu m-am putut stăpâni! Mirosul m-a înrobit şi am pornit pe urma lui, precum un câine se ţine de prada lui, dincolo de poartă, prin grădină, pe drum, înspre pădure, ba chiar m-a atras în pădure. Simţeam cum s-a trezit în mine instinctul dulăului pornit în hăituirea prăzii, o putere teribilă, irezistibilă. Frunzişul a ascuns soarele. Parcă decăzusem într-o stare ancestrală, într-o teribilă stare primitivă! Mirosul mă atrăgea, ardea dinaintea mea, mă ducea orb, fără să realizez ce fac. Am uitat de toate, nu exista nimic altceva în afara de miros! Nu eram gelos, nici măcar nu mă gândeam la soţia mea, ci doar la pista de urmărit şi la prada mea. Pentru că pornisem la vânătoare! Dintre sutele de mirosuri, dinaintea mea ardea singur unul, cu focul roşu al vicleniei îmblănite. Într-un sfârşit, l-am prins din urmă pe om. Era unul dintre vânătorii angajaţi chiar de mine, pe care îl rugasem să treacă de dimineaţă pe la soţia mea, deoarece auzisem că are nişte veveriţe domesticite şi doream să-i fac femeii mele o bucurie... Dar uitasem de toate acestea, aşa cum nici mirosul nu-mi dezvăluise identitatea feciorului, pe care abia-l cunoşteam, întrucât nu prea participasem la goane şi îmi îngrijeam parcul de vânătoare doar ca să-mi etalez bogăţia... Totuşi, ar fi trebuit să-mi dau seama cine era omul şi ce treabă îl aduse, dar nu mai eram capabil să mă gândesc la nimic altceva, numai la urma mea, la mirosul teribil, aţâţător al pistei urmărite atâta timp, care-mi biciuia toţi nervii... Flăcăul încremeni speriat, ca la comanda „drepţi!”, apoi nu-mi mai amintesc nimic. Am simţit doar mânerul unui cuţit în palmă, poate era chiar cel vânătoresc al pădurarului, apoi m-am trezit în timp ce muşcam, sfâşiam, sfârtecam trupul neînsufleţit, după chipul în care se poartă câinele cu prada însângerată; la fel cum, odinioară, omul cavernei îşi măcelărea rivalul.
traducere de Györfi-Deák György
Ediţia de bază:
Babits Mihály, A „kutya”.
În vol.: Galaktika 35, tudományos-fantasztikus antológia, Kozmosz Könyvek, Budapest, 1979, pag. 100-102.
Apărută în:
Caiete silvane nr. 8 (20)/ septembrie 2006
Întâia oară, ne-am întâlnit cu „Câinele” în timpul războiului. Mi s-a plâns că-l doare îngrozitor capul: îl deranjau mirosurile. Aromele culinare strecurate prin uşile restaurantelor, gazul de eşapament al maşinilor de pe stradă, ba chiar şi miasmele mizeriilor ascunse în reţelele subterane de canalizare, lucruri pe care nu le simţea nimeni altcineva, îl terorizau şi îl urmăreau până în cel mai ascuns ungher al casei, până în dormitor. Cu amărăciune, blestema restricţiile provocate de război, din cauza cărora nu putea să părăsească Budapesta.
- Credeţi-mă, îmi vine să mă arunc în Dunăre.
- Dar, de fapt, de ce anume suferiţi?
- De unde să ştiu? Aşa a fost din copilărie... Simt mirosurile la fel de puternic ca un câine. Dacă mingea nimerea în boscheţi, o găseam imediat, deoarece mă ghidam după odoarea mâinilor.
- E ceva provocat de o hipertrofiere maladivă a organului de simţ?
- Mult mai mult. E ceva ancestral, animalic...
- Un atavism?
- Probabil că da. Nimeni din familie n-a suferit vreodată de ceva asemănător - sunt singurul la care a apărut. Dar legenda spune că străbunicul meu ar fi fost vârcolac - ştiţi ce-i ăla?
L-am privit pe neobişnuitul meu interlocutor şi am remarcat mărimea neobişnuită a nărilor, tensiunea nervoasă a muşchilor feţei.
- Şi v-a chinuit şi în trecut?
- Nu vă puteţi imagina cât de tare. Percepeam picăturile de sudoare ale bucătăresei, căzute în mâncare şi miasma cadavrelor întinse pe catafalc. Nu vă spun ce simţeam în cazul celor vii - chiar mama mea! Înfiorător!
Îşi netezi fruntea cu o mişcare nehotărâtă.
- Dar, e drept, uneori mi-a oferit nişte plăceri nepământene, adăugă de parcă ar fi mărturisit ceva ruşinos.
Apoi i-a venit pofta să se joace. Mi-a dat o batistă şi m-a rugat s-o ascund undeva în încăpere. A găsit-o imediat.
- De ce nu v-aţi făcut detectiv?
- Să devin un câine poliţist? îmi răspunse amărât. Eventual, să dau spectacole la bâlci. Aş putea să trăiesc folosindu-mi nasul. Dacă ar merita să trăiesc astfel.
- Poate că vă veţi vindeca - l-am consolat.
- Chiar credeţi? Să mă aleg cu un guturai sănătos şi să-mi pierd simţul olfactiv... Ar fi singura soluţie. Cât timp lumea nu poate fi „dezodorizată”, nu există posibilitatea să-mi închid nările, precum ochii. Oho! Nici când dorm nu mă odihnesc: până şi în timpul somnului visez miresme...
Mai târziu, am auzit că neobişnuita înzestrare i-a fost de folos pe câmpul de luptă, unde s-a prezentat ca voluntar, probabil împins de zbuciumul disperării. Se povesteşte că a îndeplinit ca cercetaş o mulţime de misiuni încununate de succes. Simţea de la o distanţă de câţiva kilometri mirosul de praf de puşcă al bateriilor inamice camuflate ori îi găsea imediat pe spionii pitiţi în desiş. Cu mine s-a reîntâlnit abia după terminarea ostilităţilor şi atunci arăta cu totul schimbat: faţa îi radia, nările dilatate îi fremătau ca nişte aripi ori ca velele unei corăbii în bătaia brizei, nu încerca să ascundă faptul că era fericit.
- E un parfum, prietene, care-mi umple sufletul; evident, un parfum de femeie, care-i soţia mea. Ooo! ce mireasmă dulce, curată şi strălucitoare! Aş recunoaşte-o oriunde, din depărtare, cu ochii închişi şi l-aş putea urmări cum ţine câinele urma, pe drumuri şi prin părţi necălcate de picior - precum am şi descoperit-o, ademenit de parfumul ei, de care m-am îndrăgostit înainte să-i văd chipul sau să-i aud glasul. Ooo! ce o adiere liniştitoare, sfântă, ca de balsam. Cu totul diferit de sudoarea acestor mizerabile femele în călduri! făcu un gest către strada unde, în soarele de amiază, forfoteau cele mai de seamă doamne din oraş.
- Prietene, mireasma ei e atât de îmbătătoare, încât de dragul ei m-am împăcat cu toate miasmele şi parfumurile din lume. De atunci, trăiesc învăluit de ea şi nu vreau să mă mai întâlnesc cu nimeni altcineva, aşa că mă voi ascunde împreună cu ea: îmi voi cumpăra o moşie, îmi voi construi un castel! zise şi nu erau vorbe aruncate în vânt, deoarece era un om înstărit.
Era atât de fericit şi îi mergea atât de bine, încât chiar m-a chemat să-i vizitez noua reşedinţă, castelul miresmei. Cum împrejurările nu mi-au permis să dau imediat curs invitaţiei, m-am trezit, după doar câteva luni, într-o seară, că m-a căutat el, spre marea mea uimire, dar Doamne! abia l-am recunoscut. S-a prăbuşit pe un scaun, gâfâind înfierbântat; a protestat speriat când am încercat să-i torn un păhărel de coniac, deoarece nu suporta mirosul de alcool, pe care-l simţea în ciuda uşii închise a dulăpiorului.
- Mi s-a întâmplat ceva îngrozitor! îmi spuse.
Şi apoi, arătând spre locul unde se afla coniacul:
- Da, era acelaşi miros, acest miros!
Nările i s-au dilatat înspăimântător, ca la animalele sălbatice, iar ochii îi pluteau în sânge.
- Am omorât un om! strigă.
Speriat de nările fremătătoare, parcă pline de duhoarea sângelui, l-am rugat să-mi explice ce s-a întâmplat.
- Am simţit un miros, gemu, un miros străin în camera ei... în dormitorul ei... mirosul unui bărbat străin, amestecat cu o vagă urmă de coniac, lucruri pe lângă care aţi fi trecut nebănuitor, dar eu le-am simţit, le-am simţit! „Cine te-a vizitat?” „Ooo! Micul meu gelos!” „Îi simt răsuflarea.” „Şi ce treabă ai cu ea?”. Mă tachina, ar fi trebuit să observ că doar mă necăjea, ori poate chiar am înţeles acest lucru, dar nu m-am putut stăpâni! Mirosul m-a înrobit şi am pornit pe urma lui, precum un câine se ţine de prada lui, dincolo de poartă, prin grădină, pe drum, înspre pădure, ba chiar m-a atras în pădure. Simţeam cum s-a trezit în mine instinctul dulăului pornit în hăituirea prăzii, o putere teribilă, irezistibilă. Frunzişul a ascuns soarele. Parcă decăzusem într-o stare ancestrală, într-o teribilă stare primitivă! Mirosul mă atrăgea, ardea dinaintea mea, mă ducea orb, fără să realizez ce fac. Am uitat de toate, nu exista nimic altceva în afara de miros! Nu eram gelos, nici măcar nu mă gândeam la soţia mea, ci doar la pista de urmărit şi la prada mea. Pentru că pornisem la vânătoare! Dintre sutele de mirosuri, dinaintea mea ardea singur unul, cu focul roşu al vicleniei îmblănite. Într-un sfârşit, l-am prins din urmă pe om. Era unul dintre vânătorii angajaţi chiar de mine, pe care îl rugasem să treacă de dimineaţă pe la soţia mea, deoarece auzisem că are nişte veveriţe domesticite şi doream să-i fac femeii mele o bucurie... Dar uitasem de toate acestea, aşa cum nici mirosul nu-mi dezvăluise identitatea feciorului, pe care abia-l cunoşteam, întrucât nu prea participasem la goane şi îmi îngrijeam parcul de vânătoare doar ca să-mi etalez bogăţia... Totuşi, ar fi trebuit să-mi dau seama cine era omul şi ce treabă îl aduse, dar nu mai eram capabil să mă gândesc la nimic altceva, numai la urma mea, la mirosul teribil, aţâţător al pistei urmărite atâta timp, care-mi biciuia toţi nervii... Flăcăul încremeni speriat, ca la comanda „drepţi!”, apoi nu-mi mai amintesc nimic. Am simţit doar mânerul unui cuţit în palmă, poate era chiar cel vânătoresc al pădurarului, apoi m-am trezit în timp ce muşcam, sfâşiam, sfârtecam trupul neînsufleţit, după chipul în care se poartă câinele cu prada însângerată; la fel cum, odinioară, omul cavernei îşi măcelărea rivalul.
traducere de Györfi-Deák György
Ediţia de bază:
Babits Mihály, A „kutya”.
În vol.: Galaktika 35, tudományos-fantasztikus antológia, Kozmosz Könyvek, Budapest, 1979, pag. 100-102.
Apărută în:
Caiete silvane nr. 8 (20)/ septembrie 2006
16 aprilie 2005
Prefaţă la prima ediţie
Dedic această carte poetului şi publicistului Daniel Săuca, din a cărui iniţiativă a luat naştere şi sub a cărui îngrijire atentă a crescut şi a căpătat volum. Ea cuprinde o serie de articole publicate în cotidienele „Transilvania Jurnal” (Ediţia de Sălaj) şi „Jurnalul Sălajului”, din toamna anului 2000 până în vara lui 2003. Într-un fel, ele au continuat preocupările similare, manifestate anterior în revistele „Limes” (redactor şef: Dr. Cornel Grad) şi „Raftul liber” (director: Silvia Cosma). Îi rămân recunoscător lui Cătălin Ionescu, editorul revistei „Pro-Scris”, care m-a învăţat cum să realizez volume electronice. Le mulţumesc tuturor pentru bunăvoinţa şi încrederea dovedită.
În toate împrejurările, intenţia a fost să prezentăm lucruri specifice Ţării Silvaniei, fapte şi realizări culturale ieşite din comun, menite să definească un loc în istorie, să rememoreze momente de glorie, să recupereze strădanii, să analizeze activitatea unor personalităţi despre care nu s-a putut vorbi înainte de 1989.
Sălajul se poate mândri cu multe realizări deosebite, prea puţin cunoscute de marele public. Sculptorul Fadrusz János a realizat la cererea oraşului Zalău două statui, a căror istorie centenară e plină de învăţăminte. Tot aici a fost emisă o serie de timbre mai puţin obişnuite, pe care nu scria nici „Poşta română”, nici „Magyar Posta”, ci „Poşta Sălajului”. În Crasna a fost înfiinţată prima grădină botanică din ţară, vizitată şi de Fazekas Mihály, autorul celebrului „Ludas Matyi” (Mateiaş Gâscarul). Lângă Şimleu a fost omorât balaurul de pe blazonul familiei Báthory, nobili din care s-au ridicat principi, cardinali, ba chiar capete încoronate. În Cuciulat se găseşte una dintre cele mai vechi peşteri pictate din Europa Centrală. Jiboul se remarcă prin grădina botanică, dezvoltată pe locul unui arboretum exotic plantat în secolul al XVIII-lea. Pe Ciglentir, principele Rákóczi Ferencz II. a pierdut bătălia din 11 noiembrie 1705, eveniment tragic a cărui amintire dăinuie într-o serie de legende. Tot aici a luat fiinţă prima grădiniţă din Ardeal. În drum către „Casa cu hegheduşi” de deasupra Halmăşdului, am poposit în Nuşfalău şi Drighiu. Am adunat legendele despre locurile unde diavolul şi-a băgat coada şi a încurcat oamenii: Cristolţ, Glod, Treznea, Buciumi. Am urmărit expediţia Greenpeace pe Someş, care a refăcut drumul plutelor încărcate cu sare de Dej. Ne-am reamintit de părintele greco-catolic Laurenţiu Bran din Someş-Săplac (azi Aluniş), primul român care l-a tradus pe Eminescu într-o altă limbă. Ne-am recules în faţa bisericilor de lemn, mărturii ale evurilor când Domnul cobora pe pământ, printre credincioşi. Am urmărit periplul transilvănean al lui John Smith, conducătorul primei colonii care a supravieţuit iernii americane, bărbatul de care s-a îndrăgostit prinţesa indiană Pocahontas. Am popularizat colindele româneşti şi am scris despre obiceiurile de iarnă ale maghiarilor.
Spre deosebire de Petri Mór, a cărui construcţie monografică s-a remarcat prin sobrietate şi exhaustivitate, articolele de faţă se apropie mai degrabă de anecdotic şi poveste, descriind într-un limbaj simplu întâmplări de pomină, cu un iz senzaţional, specific stilului jurnalistic. N-am dorit să alcătuim o monografie, ci doar să ajutăm la perpetuarea mentalităţilor, tradiţiilor şi legendelor locale. Dar, în spatele aparenţelor, a stat o muncă de documentare îndelungată, oglindită de bibliografia conexă anexată la sfârşitul fiecărei scrieri, pentru a permite cititorului şi specialistului să regăsească fiecare sursă de informaţie primară ori secundară legată de subiectul tratat.
Adesea, documentarea a presupus şi traducerea unor fragmente inedite, în special din limba maghiară, menite să reconstituie întâmplările dinainte de 1918, recurgând la sursele primare. Majoritatea ar trebui traduse în întregime şi publicate, atât în limbile vorbite în Sălaj, cât şi în cele de circulaţie internaţională, efort care va necesita în primul rând crearea unui anumit climat politic şi abia după aceea identificarea oamenilor potriviţi şi alocarea resurselor.
El nu va fi zadarnic, dacă vom dori să ne afirmăm identitatea culturală în contextul integrării europene şi să arătăm lumii că există frumuseţi sălăjene, că suntem urmaşii unor oameni muncitori, dedicaţi unor pasiuni nobile şi avem o moştenire culturală seculară, pe care dorim să o punem în valoare şi să o transmitem urmaşilor.
În toate împrejurările, intenţia a fost să prezentăm lucruri specifice Ţării Silvaniei, fapte şi realizări culturale ieşite din comun, menite să definească un loc în istorie, să rememoreze momente de glorie, să recupereze strădanii, să analizeze activitatea unor personalităţi despre care nu s-a putut vorbi înainte de 1989.
Sălajul se poate mândri cu multe realizări deosebite, prea puţin cunoscute de marele public. Sculptorul Fadrusz János a realizat la cererea oraşului Zalău două statui, a căror istorie centenară e plină de învăţăminte. Tot aici a fost emisă o serie de timbre mai puţin obişnuite, pe care nu scria nici „Poşta română”, nici „Magyar Posta”, ci „Poşta Sălajului”. În Crasna a fost înfiinţată prima grădină botanică din ţară, vizitată şi de Fazekas Mihály, autorul celebrului „Ludas Matyi” (Mateiaş Gâscarul). Lângă Şimleu a fost omorât balaurul de pe blazonul familiei Báthory, nobili din care s-au ridicat principi, cardinali, ba chiar capete încoronate. În Cuciulat se găseşte una dintre cele mai vechi peşteri pictate din Europa Centrală. Jiboul se remarcă prin grădina botanică, dezvoltată pe locul unui arboretum exotic plantat în secolul al XVIII-lea. Pe Ciglentir, principele Rákóczi Ferencz II. a pierdut bătălia din 11 noiembrie 1705, eveniment tragic a cărui amintire dăinuie într-o serie de legende. Tot aici a luat fiinţă prima grădiniţă din Ardeal. În drum către „Casa cu hegheduşi” de deasupra Halmăşdului, am poposit în Nuşfalău şi Drighiu. Am adunat legendele despre locurile unde diavolul şi-a băgat coada şi a încurcat oamenii: Cristolţ, Glod, Treznea, Buciumi. Am urmărit expediţia Greenpeace pe Someş, care a refăcut drumul plutelor încărcate cu sare de Dej. Ne-am reamintit de părintele greco-catolic Laurenţiu Bran din Someş-Săplac (azi Aluniş), primul român care l-a tradus pe Eminescu într-o altă limbă. Ne-am recules în faţa bisericilor de lemn, mărturii ale evurilor când Domnul cobora pe pământ, printre credincioşi. Am urmărit periplul transilvănean al lui John Smith, conducătorul primei colonii care a supravieţuit iernii americane, bărbatul de care s-a îndrăgostit prinţesa indiană Pocahontas. Am popularizat colindele româneşti şi am scris despre obiceiurile de iarnă ale maghiarilor.
Spre deosebire de Petri Mór, a cărui construcţie monografică s-a remarcat prin sobrietate şi exhaustivitate, articolele de faţă se apropie mai degrabă de anecdotic şi poveste, descriind într-un limbaj simplu întâmplări de pomină, cu un iz senzaţional, specific stilului jurnalistic. N-am dorit să alcătuim o monografie, ci doar să ajutăm la perpetuarea mentalităţilor, tradiţiilor şi legendelor locale. Dar, în spatele aparenţelor, a stat o muncă de documentare îndelungată, oglindită de bibliografia conexă anexată la sfârşitul fiecărei scrieri, pentru a permite cititorului şi specialistului să regăsească fiecare sursă de informaţie primară ori secundară legată de subiectul tratat.
Adesea, documentarea a presupus şi traducerea unor fragmente inedite, în special din limba maghiară, menite să reconstituie întâmplările dinainte de 1918, recurgând la sursele primare. Majoritatea ar trebui traduse în întregime şi publicate, atât în limbile vorbite în Sălaj, cât şi în cele de circulaţie internaţională, efort care va necesita în primul rând crearea unui anumit climat politic şi abia după aceea identificarea oamenilor potriviţi şi alocarea resurselor.
El nu va fi zadarnic, dacă vom dori să ne afirmăm identitatea culturală în contextul integrării europene şi să arătăm lumii că există frumuseţi sălăjene, că suntem urmaşii unor oameni muncitori, dedicaţi unor pasiuni nobile şi avem o moştenire culturală seculară, pe care dorim să o punem în valoare şi să o transmitem urmaşilor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)