05 aprilie 2345
09 august 2020
10 iulie 2014
Haugh Béla - Isprăvile lui Háry János (4)
(c) 2014 - Györfi-Deák György
4. I-am dus dascălului o stea căzătoare
Odată, cu prilejul mirungerii tinerilor, episcopul a venit la noi în sat şi cineva i-a spus că sunt un copil faimos.Imediat l-a chemat pe taică-meu şi l-a îndemnat să mă trimită la învăţătură, deoarece numai aşa voi deveni cu adevărat un om vestit, poate chiar arhiepiscop de Esztergom, adică primat al Ungariei. La început, tata s-a împotrivit, spunând că fiul unui nobil maghiar n-are de ce să studieze, oricum va deveni un domn, însă episcopul nu s-a lăsat şi a tot insistat până când l-a convins şi l-a determinat să mă înscrie la şcoala călugărească din străvechiul Strigonium. Poate astfel chiar îmi voi dobândi primatul.
Pot să vă spun că nu m-a bucurat hotărârea, deoarece şi eu socoteam că ungurul a fost făcut să ţină sabia, puşca şi frâul în mână - cu scrisul, las' să se necăjească neamţul. Pentru că, v-o spun verde în faţă, buchiseala nu mi-era pe plac. Dar asta a fost cândva, tare demult - de atunci, regret întruna. Lovi-m-ar trăznetul, oricum nu mai pot schimba nimic.
Deci, m-au înscris la şcoala mănăstirii din Esztergom. Tolna e departe de Esztergom, dar în vremurile de atunci se vădea a fi o cale mult mai lungă, deoarece se călătorea cu carul. Dar când cineva doreşte să devină primatul Ungariei, n-are altă alegere decât să meargă în Esztergom. N-am devenit arhiepiscop, dar am adunat oleacă de experienţă pe malul Dunării, în citadelă şi chiar şi-n şcoală, pentru că am răbdat cumva graiul latinesc, cu greutate, vreme de câţiva ani, dar ştiinţele naturii mi-au trântit capacul.
S-a întâmplat să avem un dascăl bătrân căruia i s-a pus pata pe mine. Ori l-am luat eu la ochi, e totuna. Important este că moşneagul ne-a povestit odată despre stelele căzătoare şi ne-a mărturisit că i-ar place să ne arate una, dar n-are de unde, deoarece încă n-au găsit niciuna în împrejurimile oraşului.
Las' că-ţi aduc eu, m-am gândit, doar sunt pruncul care a băut din Calea Lactee şi chiar aş fi putut să mă hurduc în Carul Mare. Dacă-mi pun mintea cu ea, ştiu cum să prind o nenorocită de stea căzătoare.
După căderea serii, am şi urcat în cetăţuie, deoarece văzusem că, de obicei, acolo pică cele mai multe stele. Însă toată osteneala mea a fost în zadar, întrucât toate steluţele au căzut în Dunăre. Nu merita să mă arunc în fluviu după ele, deoarece în bezna nopţii ar fi fost foarte dificil să le găsesc în adânc şi să le pescuiesc. În plus, în contact cu apa se stingeau, iar eu voiam să duc la şcoală una strălucitoare.
Mi-am sfărâmat creierii toată noaptea - cred că mi s-a şi înmuiat oleacă tărtăcuţa - ca să aflu mijlocul de a prinde o stea. În sfârşit, către dimineaţă, am elaborat şiretlicul.
Imediat cum am scăpat de la şcoală, m-am dus la meşterul Bandij, covaciul şi i-am cerut potcoava cea mare, de firmă, atârnată în faţa fierăriei. Am magnetizat-o, deoarece auzisem la şcoală că stelele căzătoare conţin mai cu seamă fier. Magnetul atrage fierul, deci urma să-mi apropie considerabil şi stelele căzătoare. Desigur, pentru reuşita deplină, e nevoie de un magnet foarte puternic, a cărui producere nu presupune nici un fel de greutate. Orice copil poate s-o facă.
Am frecat bara curbată a covaciului şi am magnetizat-o atât de tare, încât seara abia am putut trece prin oraş cu ea. Imensa putere de atracţie nu numai că a oprit căruţele din mers, dar a scos din buzunarele trecătorilor feluritele obiecte făurite din fier. De potcoavă, s-au lipit atâtea chei şi cuţite că nu mai pridideam cu smulgerea lor. Când am trecut pe lângă o feronerie, era cât pe ce să provoc o nenorocire, deoarece toate mărfurile puse pe poliţe au sărit de la locul lor şi s-au pregătit să se rostogolească afară, în stradă. Noroc că negustorul a apucat să trântească uşa la timp.
Ca să nu provoc o dandana mai mare, am vârât degrabă potcoava în haină şi am început să gonesc cât mă ţineau picioarele. Când am ajuns sub colina fortăreţei am observat că tot venea un om după mine, deşi el se străduia din răsputeri să se întoarcă. M-am gândit, o fi unul care mă pândeşte, aşa că i-am strigat să-şi vadă de treburi. Dar fârtatul mi-a răspuns icnind, că asta nu se poate, deoarece ceva l-a prins cu mare forţă.
- Atât de mult mărunţiş aveţi în buzunare? l-am întrebat.
- N-am nici măcar un afurisit de creiţar, mi-a răspuns omul.
Pentru că pe atunci creiţarii erau cea mai măruntă monedă din Esztergom. I-am explicat că nu la ei m-am gândit, ci la bănetul bătut din nichel şi fier, drept care m-a lămurit că n-are nicio para chioară, doar dacă n-o fi numele lui de vină, pentru că-l chema Mişu Wass, adică Mihai Fier.
M-am dumirit pe loc. Magnetul meu avea atâta forţă, că atrăgea până şi numele de Fier. Ca să-l slobozesc pe sărmanul om, am vârât ambele capete ale potcoavei în pământ, răstimp în care Mişu Wass a apucat să fugă. Iar eu am pornit să urc pe colină şi nu mă îndoiam că voi captura o stea.
Am şi prins una. Magnetul meu era atât de puternic, încât a provocat o asemenea ploaie de stele cum nimeni n-a văzut vreodată. Cădeau ca poamele coapte dintr-un pom scuturat cu înverşunare. Picau una ici, alta colo - cele mai multe în Dunăre. Într-un sfârşit, una a căzut chiar în faţa picioarelor mele - noroc că nu m-a nimerit. Era de mărimea unui măr, avea toate cele şase colţuri, deşi se cam turtiseră la impact. Şi strălucea de-ţi lua ochii.
Când am dat s-o ridic, mi-a ars mâna, aşa că a trebuit s-o trag cu potcoava magnetizată în batistă, numai aşa am putut s-o duc acasă. Chiar şi aşa, strălucea prin pânză şi a luminat aşa de tare încât n-a fost nevoie să aprindem lămpaşul. Însă dimineaţa, dupa ce a răsărit soarele, stelei i s-a stins sclipirea.
Chiar şi aşa, i-am dus-o bătrânului dascăl, care avea mari probleme cu vederea, cu toate că purta ochelari. În ciuda stării, a recunoscut că-i o stea, deşi n-a putut să-i precizeze tipul. Mi-a mulţumit şi a luat-o acasă, ca s-o studieze temeinic.
Ci a doua zi s-a prezentat la şcoală foarte supărat. M-a făcut cu ou şi cu oţet într-atâta, încât mai că m-am scufundat în pământ de ruşine, noroc că m-a prins un coleg de brâu. Moşul a urlat îndelung la mine, cum că l-am tras pe sfoară şi că-mi voi căpăta binemeritata pedeapsă. Degeaba m-am jurat că eu însumi am prins steluţa, cu propriile mele mâini, că s-a mâniat şi mai tare şi m-a dus în faţa consiliului profesoral, unde a început cumplitul interogatoriu.
Eu le-am povestit tot, de-a fir-a-păr, dar nimeni n-a binevoit să mă creadă. M-au acuzat că am cules o pietricică obişnuită din prundul Dunării şi am dus-o bătrânului dascăl, ceea ce ar fi fost un gest mârşav, lipsit de recunoştinţă; că am abuzat de încrederea lui şi am săvârşit o ticăloşie. Drept pedeapsă, m-au exmatriculat. Poate că a fost mai bine aşa, deoarece niciodată nu m-a atras cariera ştiinţifică - şi nici primat n-aş fi dorit să devin.
De fapt, m-am bucurat de neaşteptata întoarsătură. Un singur lucru regret până azi, faptul că nu mi-au înapoiat steaua căzătoare, întrucât mi-ar fi fost adesea de folos atunci când aş fi vrut să-mi aprind luleaua.
traducere de Franciscus Georgius
Ediţia de bază:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hőstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiată cu menţiune la concursul Szehér de către Societatea literară Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm
Publicată în::
Prăvălia culturală nr.48 / 8 iulie 2014
4. I-am dus dascălului o stea căzătoare
Odată, cu prilejul mirungerii tinerilor, episcopul a venit la noi în sat şi cineva i-a spus că sunt un copil faimos.Imediat l-a chemat pe taică-meu şi l-a îndemnat să mă trimită la învăţătură, deoarece numai aşa voi deveni cu adevărat un om vestit, poate chiar arhiepiscop de Esztergom, adică primat al Ungariei. La început, tata s-a împotrivit, spunând că fiul unui nobil maghiar n-are de ce să studieze, oricum va deveni un domn, însă episcopul nu s-a lăsat şi a tot insistat până când l-a convins şi l-a determinat să mă înscrie la şcoala călugărească din străvechiul Strigonium. Poate astfel chiar îmi voi dobândi primatul.
Pot să vă spun că nu m-a bucurat hotărârea, deoarece şi eu socoteam că ungurul a fost făcut să ţină sabia, puşca şi frâul în mână - cu scrisul, las' să se necăjească neamţul. Pentru că, v-o spun verde în faţă, buchiseala nu mi-era pe plac. Dar asta a fost cândva, tare demult - de atunci, regret întruna. Lovi-m-ar trăznetul, oricum nu mai pot schimba nimic.
Deci, m-au înscris la şcoala mănăstirii din Esztergom. Tolna e departe de Esztergom, dar în vremurile de atunci se vădea a fi o cale mult mai lungă, deoarece se călătorea cu carul. Dar când cineva doreşte să devină primatul Ungariei, n-are altă alegere decât să meargă în Esztergom. N-am devenit arhiepiscop, dar am adunat oleacă de experienţă pe malul Dunării, în citadelă şi chiar şi-n şcoală, pentru că am răbdat cumva graiul latinesc, cu greutate, vreme de câţiva ani, dar ştiinţele naturii mi-au trântit capacul.
S-a întâmplat să avem un dascăl bătrân căruia i s-a pus pata pe mine. Ori l-am luat eu la ochi, e totuna. Important este că moşneagul ne-a povestit odată despre stelele căzătoare şi ne-a mărturisit că i-ar place să ne arate una, dar n-are de unde, deoarece încă n-au găsit niciuna în împrejurimile oraşului.
Las' că-ţi aduc eu, m-am gândit, doar sunt pruncul care a băut din Calea Lactee şi chiar aş fi putut să mă hurduc în Carul Mare. Dacă-mi pun mintea cu ea, ştiu cum să prind o nenorocită de stea căzătoare.
După căderea serii, am şi urcat în cetăţuie, deoarece văzusem că, de obicei, acolo pică cele mai multe stele. Însă toată osteneala mea a fost în zadar, întrucât toate steluţele au căzut în Dunăre. Nu merita să mă arunc în fluviu după ele, deoarece în bezna nopţii ar fi fost foarte dificil să le găsesc în adânc şi să le pescuiesc. În plus, în contact cu apa se stingeau, iar eu voiam să duc la şcoală una strălucitoare.
Mi-am sfărâmat creierii toată noaptea - cred că mi s-a şi înmuiat oleacă tărtăcuţa - ca să aflu mijlocul de a prinde o stea. În sfârşit, către dimineaţă, am elaborat şiretlicul.
Imediat cum am scăpat de la şcoală, m-am dus la meşterul Bandij, covaciul şi i-am cerut potcoava cea mare, de firmă, atârnată în faţa fierăriei. Am magnetizat-o, deoarece auzisem la şcoală că stelele căzătoare conţin mai cu seamă fier. Magnetul atrage fierul, deci urma să-mi apropie considerabil şi stelele căzătoare. Desigur, pentru reuşita deplină, e nevoie de un magnet foarte puternic, a cărui producere nu presupune nici un fel de greutate. Orice copil poate s-o facă.
Am frecat bara curbată a covaciului şi am magnetizat-o atât de tare, încât seara abia am putut trece prin oraş cu ea. Imensa putere de atracţie nu numai că a oprit căruţele din mers, dar a scos din buzunarele trecătorilor feluritele obiecte făurite din fier. De potcoavă, s-au lipit atâtea chei şi cuţite că nu mai pridideam cu smulgerea lor. Când am trecut pe lângă o feronerie, era cât pe ce să provoc o nenorocire, deoarece toate mărfurile puse pe poliţe au sărit de la locul lor şi s-au pregătit să se rostogolească afară, în stradă. Noroc că negustorul a apucat să trântească uşa la timp.
Ca să nu provoc o dandana mai mare, am vârât degrabă potcoava în haină şi am început să gonesc cât mă ţineau picioarele. Când am ajuns sub colina fortăreţei am observat că tot venea un om după mine, deşi el se străduia din răsputeri să se întoarcă. M-am gândit, o fi unul care mă pândeşte, aşa că i-am strigat să-şi vadă de treburi. Dar fârtatul mi-a răspuns icnind, că asta nu se poate, deoarece ceva l-a prins cu mare forţă.
- Atât de mult mărunţiş aveţi în buzunare? l-am întrebat.
- N-am nici măcar un afurisit de creiţar, mi-a răspuns omul.
Pentru că pe atunci creiţarii erau cea mai măruntă monedă din Esztergom. I-am explicat că nu la ei m-am gândit, ci la bănetul bătut din nichel şi fier, drept care m-a lămurit că n-are nicio para chioară, doar dacă n-o fi numele lui de vină, pentru că-l chema Mişu Wass, adică Mihai Fier.
M-am dumirit pe loc. Magnetul meu avea atâta forţă, că atrăgea până şi numele de Fier. Ca să-l slobozesc pe sărmanul om, am vârât ambele capete ale potcoavei în pământ, răstimp în care Mişu Wass a apucat să fugă. Iar eu am pornit să urc pe colină şi nu mă îndoiam că voi captura o stea.
Am şi prins una. Magnetul meu era atât de puternic, încât a provocat o asemenea ploaie de stele cum nimeni n-a văzut vreodată. Cădeau ca poamele coapte dintr-un pom scuturat cu înverşunare. Picau una ici, alta colo - cele mai multe în Dunăre. Într-un sfârşit, una a căzut chiar în faţa picioarelor mele - noroc că nu m-a nimerit. Era de mărimea unui măr, avea toate cele şase colţuri, deşi se cam turtiseră la impact. Şi strălucea de-ţi lua ochii.
Când am dat s-o ridic, mi-a ars mâna, aşa că a trebuit s-o trag cu potcoava magnetizată în batistă, numai aşa am putut s-o duc acasă. Chiar şi aşa, strălucea prin pânză şi a luminat aşa de tare încât n-a fost nevoie să aprindem lămpaşul. Însă dimineaţa, dupa ce a răsărit soarele, stelei i s-a stins sclipirea.
Chiar şi aşa, i-am dus-o bătrânului dascăl, care avea mari probleme cu vederea, cu toate că purta ochelari. În ciuda stării, a recunoscut că-i o stea, deşi n-a putut să-i precizeze tipul. Mi-a mulţumit şi a luat-o acasă, ca s-o studieze temeinic.
Ci a doua zi s-a prezentat la şcoală foarte supărat. M-a făcut cu ou şi cu oţet într-atâta, încât mai că m-am scufundat în pământ de ruşine, noroc că m-a prins un coleg de brâu. Moşul a urlat îndelung la mine, cum că l-am tras pe sfoară şi că-mi voi căpăta binemeritata pedeapsă. Degeaba m-am jurat că eu însumi am prins steluţa, cu propriile mele mâini, că s-a mâniat şi mai tare şi m-a dus în faţa consiliului profesoral, unde a început cumplitul interogatoriu.
Eu le-am povestit tot, de-a fir-a-păr, dar nimeni n-a binevoit să mă creadă. M-au acuzat că am cules o pietricică obişnuită din prundul Dunării şi am dus-o bătrânului dascăl, ceea ce ar fi fost un gest mârşav, lipsit de recunoştinţă; că am abuzat de încrederea lui şi am săvârşit o ticăloşie. Drept pedeapsă, m-au exmatriculat. Poate că a fost mai bine aşa, deoarece niciodată nu m-a atras cariera ştiinţifică - şi nici primat n-aş fi dorit să devin.
De fapt, m-am bucurat de neaşteptata întoarsătură. Un singur lucru regret până azi, faptul că nu mi-au înapoiat steaua căzătoare, întrucât mi-ar fi fost adesea de folos atunci când aş fi vrut să-mi aprind luleaua.
traducere de Franciscus Georgius
Ediţia de bază:
Haugh Béla, Vitéz Háry János hőstettei, Budapest, Franklin-Társulat, 1914
Cartea premiată cu menţiune la concursul Szehér de către Societatea literară Kisfaludy
http://mek.oszk.hu/11300/11375/11375.htm
Publicată în::
Prăvălia culturală nr.48 / 8 iulie 2014
21 iunie 2014
Regele şi mămăliga „`a la Lemniu"
(c) 2014 - Györfi-Deák György
Criticii i-au reproşat lui George Coşbuc că, pentru a împerechea rima la „rigă", l-a pus pe Jan Sobieski să se îndoape cu mămăligă sub zidurile cetăţii Neamţului, într-o vreme când nici vorbă să se cultive mălaiul pe la noi. Repede i-au sărit alţii în apărare: cuvântul e mult mai vechi, de pe vremea dacilor, când mămăliga nu se făcea din porumb, ci din mei. Şi măcar de-ar fi fost singura „bâlbă"! În zadar poetul l-a arătat cu degetul pe hatmanul (generalul) Neculcea (care rimează cu Tulcea) ca sursă de inspiraţie, deoarece nu veţi găsi episodul cu asediul stegarilor moldoveni în „Letopiseţul Moldovei", ci tocmai în cărţile principelui Dimitrie Cantemir. Uite ce păţesc cârcotaşii când muzele sunt puse pe şotii şi-i pun pe generalii zevzeci să grăiască latineşte: „Dobre ciolovec!"
În cazul întâmplării centenare de faţă, nu intervine bănuiala niciunui anacronism, iar sursa este identificată univoc şi indiscutabil. Nici nu ne-am fi permis să fie altcumva, pentru că vine vorba despre primul rege al României, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Iar mămăliga în cauză este o turtă autentică, fiartă din făină de cucuruz, preparată ca la mama Eva acasă, în Lemniul someşean.
Bibliotecarii au ca sarcină perpetuă căutarea şi relevarea a cât mai multor informaţii despre tot ce-i interesant în împrejurimi, spre folosul cercetătorilor ori drumeţilor interesaţi de istoria locală. Noi am cercetat pe internet ca să găsim date referitoare la „biserica veche" din Jibou, începută în 1929 de comunitatea greco-catolică spre a purta hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel". Proiectată de arhitectul Alexandru Floriansics, cel care a ridicat şi catedrala din spatele Prefecturii zălăuane, ea a fost terminată abia după război, ca aşezământ de cult ortodox şi închinată „Adormirii Maicii Domnului". Spre satisfacţia celor cărora le place să exploreze omenescul din diferite epoci istorice, secţia de periodice a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj a digitalizat o serie de publicaţii, unele chiar din secolul al XVIII-lea. În colecţia gazetei „Unirea" din Blaj (1891-1945), se găseşte şi o „foiţă" intitulată „Unirea poporului", rezervată textelor literare. În numărul 37, apărut de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci din anul 1929, am descoperit următoarea istorisire a Dr. Iuliu Florian, confrate într-ale scrisului şi preoţiei cu Ion Agârbiceanu.
Cum am citit-o, ne-a fugit mintea la usturoiul din traista bădiei Onofrei, căpitanul eroilor din cetatea asediată „bum-bum cu tunul" de armata poloneză şi la foamea insaţiabilă care-l chinuia pe „salvatorul Vienei": „Tot făcurăm noi doi pacea:/ Ia să văd, cum e pogacea?"
„Nana" Eva a fost o fată măritată de tânără cu unul Gheorghe, plugar din Lemniu. Bănuim că s-o fi născut în părţile bihorene, unde femeilor li se spune „nană", pentru că pe Valea Someşului ele sunt „lele" - ori chiar „leliţe", după cât de cuminţi zice gura satului că se arată. Căsnicia n-a fost una fericită, pentru că bărbatul bea de stingea şi-şi lăsa toţi banii la crâşmă, apoi venea acasă şi îi trăgea muierii câte-o pereche de palme, pe principiul: „chiar dacă eu nu ştiu de ce, tu sigur ştii". Mai rău era când i se terminau piţulele şi cârciumarul nu accepta să-i dea pe credit, atunci femeia n-avea cum să-i umble în voie, pentru că omul se preschimba în fiară. Se întorcea acasă negru de supărare, o bumbăcea ca pe hoţii de cai, îi învineţea coastele, o lovea cu piciorul, să afle sărmana că el, stăpânul casei, e cătrănit şi nimic nu-l mulţumeşte.
Bunul Dumnezeu le-a dăruit o mulţime de copii, dar bărbatului nici că-i păsa, nu le lăsa bani nici măcar să-şi cumpere sare. Femeia s-a descurcat cum a putut, cu o găină cloşcă şi o sfoară de grădină în faţa casei. Apoi Gheorghe a părăsit masa din birt pentru locul acela singuratic din deal, străjuit de crucea de căpătâi şi mama Eva a rămas văduvă. Va să zică, a scăpat de un necaz şi a rămas cu o droaie - o droaie parcă mai flămândă ca niciodată.
Lemniu se află la doi kilometri de Letca, sat centru de comună pe unde nu numai că trece trenul, dar se şi opreşte - doar a coborât şi Nicolae Iorga acolo, să vadă biserica cea veche. Auzind când de la o nănaşă, când de la o cumătră, că în Bucureşti umblă câinii cu covrigi în coadă şi plouă de trei ori pe săptămână cu bani, femeia s-a hotărât să-şi încerce norocul în Vechiul Regat.
În primăvara anului 1914, fix cu o sută de ani în urmă, mama Eva şi-a lăsat copiii în grija soacrei, s-a urcat pe „ţug" şi a plecat să-şi caute de lucru în marele oraş de pe malul Dâmboviţei. N-a ajuns până acolo, deoarece a avut norocul să cunoască în tren o femeie din Ploieşti şi să afle că un boier din oraş, pe nume Conu' Iorgu, îşi căuta slujnică să-i grijească de casă. Tot un Gheorghe era şi acela, dar din neam grecesc, priceput la a se chivernisi. Avea multe afaceri şi relaţii, cunoştea lumea bună din capitală, ba chiar şi pe Măria Sa, regele. La recomandarea cucoanei, a angajat-o pe timp de probă.
Sălăjeanca noastră a început lucrul în casa boierească şi s-a străduit din răsputeri. Făcea de toate, dar mai ales muncile de jos. Spăla podelele, curăţa vasele, săpunea, clătea şi storcea rufele, aducea lemne, golea cenuşa - orice i se poruncea. Uneori, ajuta şi în bucătărie. Era tăcută din fire, dar când venea vorba de bucate nu răbda să le lase fade, fără nici un gust. Ştia când, ce şi cum trebuie să mestece cu linguroiul. Cu o ciupitură de pătrunjel verde tocat în supă, ori nişte leuştean şi o „părădică" fierte în ciorbă, câteva fire de cimbru, mărar şi un cârnăcior afumat aruncate în oala unde ropoteau sarmalele, uneori doar sare, piper şi un vârf de boia de păprică, potrivea felurile de mâncare astfel încât îşi lingeau cu toţii degetele.
Recent, am primit în e-mail un succint manual de enervat ardelenii. Gugăliţi şi-l veţi afla cu uşurinţă în mai multe locuri, dar daţi-i pace, oricum este incomplet, deoarece, deşi „ciufuleşte" (ia în răspăr) slănina, ceapa şi pălinca, nu pomeneşte nimic de pita caldă, albă şi pufoasă, coaptă în cuptor ori despre turtele aurii de mălai aburind, că doară nu ceapa şi palinca potolesc golul din pântec.
Mama Eva s-a arătat tot timpul răbdătoare şi cuviincioasă, dar, când o vedea pe bucătăreasă că pune de-o mămăligă, ofta şi-şi ridica ochii într-o rugă mută spre cer.
Odată a văzut-o careva şi-atunci sălăjeanca noastră şi-a vărsat oful:
- Mămăliga nu se face aşe, că presari fărina în laboşul cu apă clocotindă şi o mesteci roată-roată cu linguroiul, că nu-i bună de nimnică, se lipeşte de fundul cratiţei şi se arde, iar când o răstorni pe tăier, se lăţeşte şi curge tătă pe lângă el. Dac-o faci aşe, n-are nici un gust, nu-i de mâncat, e numa' „tiricar" (fiertură de mălai şi buruieni de dat la puii de găină). Mămăliga adevărată trebuie să fie ţeapănă, s-o poţi tăia felii cu aţa. (Şi-abia atunci poate veni slănina, ceapa şi pălinca.)
Şi s-a apucat mama Eva să le facă regăţenilor o mămăligă aşa cum învăţase acasă de la bunica şi mama ei. A fiert-o, a răsturnat-o din ceaun, a tăiat-o. Între felii, a pus brânză de burduf, ouă şi unt proaspăt, le-a lăsat un pic să se topească, dar nu într-atât încât să se şi răcească, iar apoi i-a poftit pe toţi la masă.
Celor din casă le-a plăcut într-atât încât i-au povestit boierului. A poftit şi conu' Iorgu să guste din delicatesă. Au mâncat bogătanii pe săturate, pentru că le-a plăcut felul cel vechi şi totuşi nou de mâncare. Au lăudat-o pe mama Eva pentru pricepere şi i-au poruncit să gătească „mămăliguţă `a la Lemniu" şi altă dată.
I-a prins bine bucuria, deoarece la începutul verii, cu un pic înainte de seceriş, un anarhist bosniac l-a împuşcat pe Arhiduce (prinţul moştenitor al Austriei) şi bătrânul împărat Franţ Ioşka a pornit războiul cu sârbii. De-acasă, de la copii, primea veşti tot mai rar şi tot mai îngrijorătoare. Pe feciori, i-a luat cu japca la armată, de-au rămas puţini bărbaţi acasă, să aibă grijă de ogoare şi vite. Mai multe a aflat din gazetele boierului, până să le răsucească şomoiog, întrucât, spre deosebire de celelalte slugi din casă, sălăjeanca noastră învăţase în şcoala sătească să citească. S-ar fi întors degrabă acasă, dar de aici, unde încă era pace, îi putea ajuta mult mai bine.
În toamna lui 1914, pe vremea când a început culesului viilor, regele Carol I s-a întors de la castelul Peleş şi, în drum spre Bucureşti, a poposit şi pe la casa boierului Iorgu, împreună cu toţi ceilalţi domni şi generali din alaiul crăiesc. Conul, dornic să-l surprindă în mod plăcut pe suveran, s-a gândit: „Hai să dau Maiestăţii Sale mămăligă pregătită de mama Eva."
Şi s-a apucat femeia de bucatele cele crăieşti. Şi-a pus şorţ curat şi şi-a legat baticul ca socăciţele. Şi-a suflecat mânecile. A gustat brânza, să nu fie pişcătoare; „fărina", să nu fie amară; ouăle, să nu fie clocite. A fiert mălaiul şi a întors cratiţa plină pe un „platou" din lemn nou. După ce le-a potrivit pe toate cum trebuiau să fie, a trimis mămăliga aşa, servită „rustic".
Dr. Iuliu Florian zice că tare s-a bucurat Măria Sa când a văzut bucatele aurii: „I s-a înveselit faţa împărătească şi a mâncat cu multă poftă. Mâncau şi boierii, şi gheneralii pe întrecute."
După ce au isprăvit ineditul fel de mâncare, a zis Regele Carol: „Acum s-o vedem pe aceea care ne-a făcut cina aceasta bună."
Conu' Iorgu a dat poruncă, să vină mama Eva în sufrageria cea cu multe ape de oglindă.
Ţăranca noastră a intrat, a fost condusă în faţa suveranului, s-a închinat cuviincios şi i-a sărutat mâna. Regele a poftit-o să şadă alături într-un fotoliu tapisat, a întrebat-o cum de-a venit aici tocmai din Ardeal, iar femeia i-a povestit despre omul ei cel răposat, copiii rămaşi în grija soacrei, feciorii luaţi la oaste şi veştile puţine, bată-l vina de război!
Iar suveranul, peste măsură de satisfăcut de parcursul conversaţiei, a hotărât s-o îmbuneze pe sărmana femeie.
„De rămas bun şi de mulţumită pentru cina cea bună, Regele Carol şi-a scos punga din piele de cerb şi i-a dat atunci mamei Eva bani nou-nouţi să-şi cumpere o vacă cu lapte."
Aceasta-i întâmplarea şi aşa o fi fost cu adevărat, întrucât aşa ne-a rămas povestită de un preot - şi nu de unul oarecare, ci de un canonic mitropolitan de la Blaj.
În plus, de la Coşbuc citire, ştim că Maiestatea Sa n-a fost primul rege căruia să-i placă mămăliga.
Ehehe! s-o fi gustat Sobieski pe cea din Lemniu!
Publicată în:
Caiete Silvane nr.113 / iunie 2013
Criticii i-au reproşat lui George Coşbuc că, pentru a împerechea rima la „rigă", l-a pus pe Jan Sobieski să se îndoape cu mămăligă sub zidurile cetăţii Neamţului, într-o vreme când nici vorbă să se cultive mălaiul pe la noi. Repede i-au sărit alţii în apărare: cuvântul e mult mai vechi, de pe vremea dacilor, când mămăliga nu se făcea din porumb, ci din mei. Şi măcar de-ar fi fost singura „bâlbă"! În zadar poetul l-a arătat cu degetul pe hatmanul (generalul) Neculcea (care rimează cu Tulcea) ca sursă de inspiraţie, deoarece nu veţi găsi episodul cu asediul stegarilor moldoveni în „Letopiseţul Moldovei", ci tocmai în cărţile principelui Dimitrie Cantemir. Uite ce păţesc cârcotaşii când muzele sunt puse pe şotii şi-i pun pe generalii zevzeci să grăiască latineşte: „Dobre ciolovec!"
În cazul întâmplării centenare de faţă, nu intervine bănuiala niciunui anacronism, iar sursa este identificată univoc şi indiscutabil. Nici nu ne-am fi permis să fie altcumva, pentru că vine vorba despre primul rege al României, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Iar mămăliga în cauză este o turtă autentică, fiartă din făină de cucuruz, preparată ca la mama Eva acasă, în Lemniul someşean.
Bibliotecarii au ca sarcină perpetuă căutarea şi relevarea a cât mai multor informaţii despre tot ce-i interesant în împrejurimi, spre folosul cercetătorilor ori drumeţilor interesaţi de istoria locală. Noi am cercetat pe internet ca să găsim date referitoare la „biserica veche" din Jibou, începută în 1929 de comunitatea greco-catolică spre a purta hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel". Proiectată de arhitectul Alexandru Floriansics, cel care a ridicat şi catedrala din spatele Prefecturii zălăuane, ea a fost terminată abia după război, ca aşezământ de cult ortodox şi închinată „Adormirii Maicii Domnului". Spre satisfacţia celor cărora le place să exploreze omenescul din diferite epoci istorice, secţia de periodice a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj a digitalizat o serie de publicaţii, unele chiar din secolul al XVIII-lea. În colecţia gazetei „Unirea" din Blaj (1891-1945), se găseşte şi o „foiţă" intitulată „Unirea poporului", rezervată textelor literare. În numărul 37, apărut de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci din anul 1929, am descoperit următoarea istorisire a Dr. Iuliu Florian, confrate într-ale scrisului şi preoţiei cu Ion Agârbiceanu.
Cum am citit-o, ne-a fugit mintea la usturoiul din traista bădiei Onofrei, căpitanul eroilor din cetatea asediată „bum-bum cu tunul" de armata poloneză şi la foamea insaţiabilă care-l chinuia pe „salvatorul Vienei": „Tot făcurăm noi doi pacea:/ Ia să văd, cum e pogacea?"
„Nana" Eva a fost o fată măritată de tânără cu unul Gheorghe, plugar din Lemniu. Bănuim că s-o fi născut în părţile bihorene, unde femeilor li se spune „nană", pentru că pe Valea Someşului ele sunt „lele" - ori chiar „leliţe", după cât de cuminţi zice gura satului că se arată. Căsnicia n-a fost una fericită, pentru că bărbatul bea de stingea şi-şi lăsa toţi banii la crâşmă, apoi venea acasă şi îi trăgea muierii câte-o pereche de palme, pe principiul: „chiar dacă eu nu ştiu de ce, tu sigur ştii". Mai rău era când i se terminau piţulele şi cârciumarul nu accepta să-i dea pe credit, atunci femeia n-avea cum să-i umble în voie, pentru că omul se preschimba în fiară. Se întorcea acasă negru de supărare, o bumbăcea ca pe hoţii de cai, îi învineţea coastele, o lovea cu piciorul, să afle sărmana că el, stăpânul casei, e cătrănit şi nimic nu-l mulţumeşte.
Bunul Dumnezeu le-a dăruit o mulţime de copii, dar bărbatului nici că-i păsa, nu le lăsa bani nici măcar să-şi cumpere sare. Femeia s-a descurcat cum a putut, cu o găină cloşcă şi o sfoară de grădină în faţa casei. Apoi Gheorghe a părăsit masa din birt pentru locul acela singuratic din deal, străjuit de crucea de căpătâi şi mama Eva a rămas văduvă. Va să zică, a scăpat de un necaz şi a rămas cu o droaie - o droaie parcă mai flămândă ca niciodată.
Lemniu se află la doi kilometri de Letca, sat centru de comună pe unde nu numai că trece trenul, dar se şi opreşte - doar a coborât şi Nicolae Iorga acolo, să vadă biserica cea veche. Auzind când de la o nănaşă, când de la o cumătră, că în Bucureşti umblă câinii cu covrigi în coadă şi plouă de trei ori pe săptămână cu bani, femeia s-a hotărât să-şi încerce norocul în Vechiul Regat.
În primăvara anului 1914, fix cu o sută de ani în urmă, mama Eva şi-a lăsat copiii în grija soacrei, s-a urcat pe „ţug" şi a plecat să-şi caute de lucru în marele oraş de pe malul Dâmboviţei. N-a ajuns până acolo, deoarece a avut norocul să cunoască în tren o femeie din Ploieşti şi să afle că un boier din oraş, pe nume Conu' Iorgu, îşi căuta slujnică să-i grijească de casă. Tot un Gheorghe era şi acela, dar din neam grecesc, priceput la a se chivernisi. Avea multe afaceri şi relaţii, cunoştea lumea bună din capitală, ba chiar şi pe Măria Sa, regele. La recomandarea cucoanei, a angajat-o pe timp de probă.
Sălăjeanca noastră a început lucrul în casa boierească şi s-a străduit din răsputeri. Făcea de toate, dar mai ales muncile de jos. Spăla podelele, curăţa vasele, săpunea, clătea şi storcea rufele, aducea lemne, golea cenuşa - orice i se poruncea. Uneori, ajuta şi în bucătărie. Era tăcută din fire, dar când venea vorba de bucate nu răbda să le lase fade, fără nici un gust. Ştia când, ce şi cum trebuie să mestece cu linguroiul. Cu o ciupitură de pătrunjel verde tocat în supă, ori nişte leuştean şi o „părădică" fierte în ciorbă, câteva fire de cimbru, mărar şi un cârnăcior afumat aruncate în oala unde ropoteau sarmalele, uneori doar sare, piper şi un vârf de boia de păprică, potrivea felurile de mâncare astfel încât îşi lingeau cu toţii degetele.
Recent, am primit în e-mail un succint manual de enervat ardelenii. Gugăliţi şi-l veţi afla cu uşurinţă în mai multe locuri, dar daţi-i pace, oricum este incomplet, deoarece, deşi „ciufuleşte" (ia în răspăr) slănina, ceapa şi pălinca, nu pomeneşte nimic de pita caldă, albă şi pufoasă, coaptă în cuptor ori despre turtele aurii de mălai aburind, că doară nu ceapa şi palinca potolesc golul din pântec.
Mama Eva s-a arătat tot timpul răbdătoare şi cuviincioasă, dar, când o vedea pe bucătăreasă că pune de-o mămăligă, ofta şi-şi ridica ochii într-o rugă mută spre cer.
Odată a văzut-o careva şi-atunci sălăjeanca noastră şi-a vărsat oful:
- Mămăliga nu se face aşe, că presari fărina în laboşul cu apă clocotindă şi o mesteci roată-roată cu linguroiul, că nu-i bună de nimnică, se lipeşte de fundul cratiţei şi se arde, iar când o răstorni pe tăier, se lăţeşte şi curge tătă pe lângă el. Dac-o faci aşe, n-are nici un gust, nu-i de mâncat, e numa' „tiricar" (fiertură de mălai şi buruieni de dat la puii de găină). Mămăliga adevărată trebuie să fie ţeapănă, s-o poţi tăia felii cu aţa. (Şi-abia atunci poate veni slănina, ceapa şi pălinca.)
Şi s-a apucat mama Eva să le facă regăţenilor o mămăligă aşa cum învăţase acasă de la bunica şi mama ei. A fiert-o, a răsturnat-o din ceaun, a tăiat-o. Între felii, a pus brânză de burduf, ouă şi unt proaspăt, le-a lăsat un pic să se topească, dar nu într-atât încât să se şi răcească, iar apoi i-a poftit pe toţi la masă.
Celor din casă le-a plăcut într-atât încât i-au povestit boierului. A poftit şi conu' Iorgu să guste din delicatesă. Au mâncat bogătanii pe săturate, pentru că le-a plăcut felul cel vechi şi totuşi nou de mâncare. Au lăudat-o pe mama Eva pentru pricepere şi i-au poruncit să gătească „mămăliguţă `a la Lemniu" şi altă dată.
I-a prins bine bucuria, deoarece la începutul verii, cu un pic înainte de seceriş, un anarhist bosniac l-a împuşcat pe Arhiduce (prinţul moştenitor al Austriei) şi bătrânul împărat Franţ Ioşka a pornit războiul cu sârbii. De-acasă, de la copii, primea veşti tot mai rar şi tot mai îngrijorătoare. Pe feciori, i-a luat cu japca la armată, de-au rămas puţini bărbaţi acasă, să aibă grijă de ogoare şi vite. Mai multe a aflat din gazetele boierului, până să le răsucească şomoiog, întrucât, spre deosebire de celelalte slugi din casă, sălăjeanca noastră învăţase în şcoala sătească să citească. S-ar fi întors degrabă acasă, dar de aici, unde încă era pace, îi putea ajuta mult mai bine.
În toamna lui 1914, pe vremea când a început culesului viilor, regele Carol I s-a întors de la castelul Peleş şi, în drum spre Bucureşti, a poposit şi pe la casa boierului Iorgu, împreună cu toţi ceilalţi domni şi generali din alaiul crăiesc. Conul, dornic să-l surprindă în mod plăcut pe suveran, s-a gândit: „Hai să dau Maiestăţii Sale mămăligă pregătită de mama Eva."
Şi s-a apucat femeia de bucatele cele crăieşti. Şi-a pus şorţ curat şi şi-a legat baticul ca socăciţele. Şi-a suflecat mânecile. A gustat brânza, să nu fie pişcătoare; „fărina", să nu fie amară; ouăle, să nu fie clocite. A fiert mălaiul şi a întors cratiţa plină pe un „platou" din lemn nou. După ce le-a potrivit pe toate cum trebuiau să fie, a trimis mămăliga aşa, servită „rustic".
Dr. Iuliu Florian zice că tare s-a bucurat Măria Sa când a văzut bucatele aurii: „I s-a înveselit faţa împărătească şi a mâncat cu multă poftă. Mâncau şi boierii, şi gheneralii pe întrecute."
După ce au isprăvit ineditul fel de mâncare, a zis Regele Carol: „Acum s-o vedem pe aceea care ne-a făcut cina aceasta bună."
Conu' Iorgu a dat poruncă, să vină mama Eva în sufrageria cea cu multe ape de oglindă.
Ţăranca noastră a intrat, a fost condusă în faţa suveranului, s-a închinat cuviincios şi i-a sărutat mâna. Regele a poftit-o să şadă alături într-un fotoliu tapisat, a întrebat-o cum de-a venit aici tocmai din Ardeal, iar femeia i-a povestit despre omul ei cel răposat, copiii rămaşi în grija soacrei, feciorii luaţi la oaste şi veştile puţine, bată-l vina de război!
Iar suveranul, peste măsură de satisfăcut de parcursul conversaţiei, a hotărât s-o îmbuneze pe sărmana femeie.
„De rămas bun şi de mulţumită pentru cina cea bună, Regele Carol şi-a scos punga din piele de cerb şi i-a dat atunci mamei Eva bani nou-nouţi să-şi cumpere o vacă cu lapte."
Aceasta-i întâmplarea şi aşa o fi fost cu adevărat, întrucât aşa ne-a rămas povestită de un preot - şi nu de unul oarecare, ci de un canonic mitropolitan de la Blaj.
În plus, de la Coşbuc citire, ştim că Maiestatea Sa n-a fost primul rege căruia să-i placă mămăliga.
Ehehe! s-o fi gustat Sobieski pe cea din Lemniu!
Publicată în:
Caiete Silvane nr.113 / iunie 2013
20 iunie 2014
Cuvânt de început
(c) 2014 - Györfi-Deák György
Dicţionarele ne dau trei sensuri pentru verbul „a spicui".
Primul se referă la obiceiul de culege spice din lan pentru potolirea foamei, precum au făcut apostolii într-o zi de sâmbătă, lucru reproşat Mântuitorului de către farisei (Marcu 2,23).
Al doilea înseamnă „a aduna spicele rămase pe jos după secerat", obicei întemeiat pe una dintre poruncile date de Dumnezeu lui Moise, consemnată în Levitic 23,22: „Când veţi secera holda în pământul vostru, să nu adunaţi ce rămâne după seceratul ogorului vostru şi spicele ce cad de sub secere să nu le adunaţi, ci să lăsaţi pe acestea săracului şi străinului. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru." Dictatorul comunist Nicolae Ceauşescu n-a respectat-o, ci i-a trimis pe dascăli şi elevi să adune tot ce rămăsese în urma combinelor, ca să trimită cât mai multe alimente la export, în vreme ce poporul era îndemnat să se hrănească „raţional". La vechii evrei, unde femeile şi copiii rămaşi fără susţinători ar fi pierit de foame, legea mozaică era urmată întocmai, dovadă povestea văduvei Rut din Vechiul Testament, căreia, după moartea bărbaţilor din familie, i-a rămas în grijă şi soacra Naomi. Ca să facă rost de-ale gurii, în virtutea legii amintite, ea a cerut voie unui moşier s-o lase pe ogorul lui şi s-a apucat să adune tot ceea ce secerătorii au lăsat în urmă. Bărbatul s-a mirat cu cât suflet lucrează, iar când a aflat că se străduieşte nu numai întru propriul folos, ci şi pentru mama fostului soţ, a îndrăgit-o. Povestea s-a terminat ca-n basme cu o nuntă, iar văduva cea harnică şi respectuoasă a devenit străbunica regelui David, deci stră-străbunica măreţului şi înţeleptului Solomon.
Al treilea sens al verbului „a spicui" este unul figurat: „a culege (de ici, de colo), a extrage (materiale documentare) din diferite izvoare (alegând dintr-o cantitate mai mare)."
Cartea de faţă urmăreşte exact aceasta.
În „Curiozităţi sălăjene", în bună înţelegere cu Daniel Săuca, am răsfoit cărţi vechi, periodice cu paginile ferfeniţă şi documente prăfuite ca să aflăm fapte şi realizări culturale ieşite din comun, specifice Ţării Silvaniei, destinate să-i definească locul în istorie, să rememoreze momentele de glorie, să recupereze strădanii, să analizeze activitatea unor personalităţi despre care nu s-a putut vorbi înainte de 1989. Lansată pe internet în 2005, apărută sub formă tipărită în 2010, ea a continuat să crească şi să sporească în dimensiuni, astfel încât o eventuală reeditare va trebui să înglobeze noi articole asemănătoare, precum cele despre mistreţul mânat pe scena teatrului la Jibou ori despre universitarul american, neam din neamul bătrânului cioban care stă alături de baronul Wesselényi în buricul Zalăului.
Apoi am ieşit din cabinetul de documentare şi am întocmit pentru revista „Caiete Silvane" un îndrumar de drumeţii în jurul casei, de parcurs pe jos ori cu bicicleta, intitulat „Techergheli sălăjene", proiectat să-i îmbie deopotrivă pe tineri şi pe vârstnici să descopere frumuseţile Ţării Silvaniei. Am popularizat legende şi întâmplări, unele fioroase, altele tragice, povestite de oameni din popor sau citite în cărţi. Am hoinărit prin locuri uitate sau ignorate, am tăiat calea pe scurtături neîncercate de alţii, am traversat Someşul cu luntrea, pe punte sau cu trenul, am întâlnit ziduri părăsite, biserici nezidite, grădini de stânci gigantice şi văi misterioase, unde frunzele din alt an încă nu putreziseră şi bateriile electrice se descărcau pe neaşteptate. În momentul de faţă, îmi este cu neputinţă să continui acest proiect. Împreună cu prietenii, am vizitat carierele din Cuciulat şi am străbătut frumosul Muncel încă în Duminica Floriilor de anul trecut. Am planificat să ajung în această vară până la Chilioara şi să traversez culmea dealului mergând de la Letca la Năpradea, „de pe malul drept al Someşului pe acelaşi mal", dar acest lucru va fi posibil numai dacă se vor îmbuna vremurile şi vom scăpa de o parte din greutăţile de acum.
„Spicuirile" de faţă reprezintă o carte diferită în literă, dar cu totul asemănătoare în suflet şi fiinţă, precum se întâmplă îndeobşte cu fraţii zămisliţi de aceiaşi părinţi. După curiozităţile din vechime şi călătoriile în misterioasa proximitate domestică, iată acum câteva succinte însemnări despre personalităţile care au trăit aici sau au străbătut cândva plaiurile sălăjene. Cititorul avizat va observa că volumul reprezintă totodată şi joaca unui bibliotecar dornic să completeze grupa 9 din sistemul de clasificare zecimală universal întocmit de Dewey, indice sub care stau grupate tocmai aceste trei domenii: geografia, biografiile şi istoria.
Ne-am propus să adunăm - cu metodă şi cumpănire în balanţă, ca să nu supărăm pe nimeni, dar să-i stârnim pe toţi - 52 de însemnări cu un caracter anecdotic, miniaturi neconvenţionale axate pe episoade surprinzătoare, momente de neuitat, aureolate cu un anumit farmec şi pline de tâlc: jumătate despre bărbaţi, jumătate despre femei; jumătate cu figuri româneşti, jumătate cu chipuri ungureşti; jumătate senzaţionale, jumătate cu un sâmbure de scandal. Aşa trebuie să fie - altfel cine s-ar obosi să le citească?
Doamne ajută-ne şi călăuzeşte-ne!
Jibou, în 2014,
de „frigurosul" Sfânt Orban
(de această dată, cu cireşe la urechi)
Publicată în:
Caiete Silvane nr.113 / iunie 2013
Dicţionarele ne dau trei sensuri pentru verbul „a spicui".
Primul se referă la obiceiul de culege spice din lan pentru potolirea foamei, precum au făcut apostolii într-o zi de sâmbătă, lucru reproşat Mântuitorului de către farisei (Marcu 2,23).
Al doilea înseamnă „a aduna spicele rămase pe jos după secerat", obicei întemeiat pe una dintre poruncile date de Dumnezeu lui Moise, consemnată în Levitic 23,22: „Când veţi secera holda în pământul vostru, să nu adunaţi ce rămâne după seceratul ogorului vostru şi spicele ce cad de sub secere să nu le adunaţi, ci să lăsaţi pe acestea săracului şi străinului. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru." Dictatorul comunist Nicolae Ceauşescu n-a respectat-o, ci i-a trimis pe dascăli şi elevi să adune tot ce rămăsese în urma combinelor, ca să trimită cât mai multe alimente la export, în vreme ce poporul era îndemnat să se hrănească „raţional". La vechii evrei, unde femeile şi copiii rămaşi fără susţinători ar fi pierit de foame, legea mozaică era urmată întocmai, dovadă povestea văduvei Rut din Vechiul Testament, căreia, după moartea bărbaţilor din familie, i-a rămas în grijă şi soacra Naomi. Ca să facă rost de-ale gurii, în virtutea legii amintite, ea a cerut voie unui moşier s-o lase pe ogorul lui şi s-a apucat să adune tot ceea ce secerătorii au lăsat în urmă. Bărbatul s-a mirat cu cât suflet lucrează, iar când a aflat că se străduieşte nu numai întru propriul folos, ci şi pentru mama fostului soţ, a îndrăgit-o. Povestea s-a terminat ca-n basme cu o nuntă, iar văduva cea harnică şi respectuoasă a devenit străbunica regelui David, deci stră-străbunica măreţului şi înţeleptului Solomon.
Al treilea sens al verbului „a spicui" este unul figurat: „a culege (de ici, de colo), a extrage (materiale documentare) din diferite izvoare (alegând dintr-o cantitate mai mare)."
Cartea de faţă urmăreşte exact aceasta.
În „Curiozităţi sălăjene", în bună înţelegere cu Daniel Săuca, am răsfoit cărţi vechi, periodice cu paginile ferfeniţă şi documente prăfuite ca să aflăm fapte şi realizări culturale ieşite din comun, specifice Ţării Silvaniei, destinate să-i definească locul în istorie, să rememoreze momentele de glorie, să recupereze strădanii, să analizeze activitatea unor personalităţi despre care nu s-a putut vorbi înainte de 1989. Lansată pe internet în 2005, apărută sub formă tipărită în 2010, ea a continuat să crească şi să sporească în dimensiuni, astfel încât o eventuală reeditare va trebui să înglobeze noi articole asemănătoare, precum cele despre mistreţul mânat pe scena teatrului la Jibou ori despre universitarul american, neam din neamul bătrânului cioban care stă alături de baronul Wesselényi în buricul Zalăului.
Apoi am ieşit din cabinetul de documentare şi am întocmit pentru revista „Caiete Silvane" un îndrumar de drumeţii în jurul casei, de parcurs pe jos ori cu bicicleta, intitulat „Techergheli sălăjene", proiectat să-i îmbie deopotrivă pe tineri şi pe vârstnici să descopere frumuseţile Ţării Silvaniei. Am popularizat legende şi întâmplări, unele fioroase, altele tragice, povestite de oameni din popor sau citite în cărţi. Am hoinărit prin locuri uitate sau ignorate, am tăiat calea pe scurtături neîncercate de alţii, am traversat Someşul cu luntrea, pe punte sau cu trenul, am întâlnit ziduri părăsite, biserici nezidite, grădini de stânci gigantice şi văi misterioase, unde frunzele din alt an încă nu putreziseră şi bateriile electrice se descărcau pe neaşteptate. În momentul de faţă, îmi este cu neputinţă să continui acest proiect. Împreună cu prietenii, am vizitat carierele din Cuciulat şi am străbătut frumosul Muncel încă în Duminica Floriilor de anul trecut. Am planificat să ajung în această vară până la Chilioara şi să traversez culmea dealului mergând de la Letca la Năpradea, „de pe malul drept al Someşului pe acelaşi mal", dar acest lucru va fi posibil numai dacă se vor îmbuna vremurile şi vom scăpa de o parte din greutăţile de acum.
„Spicuirile" de faţă reprezintă o carte diferită în literă, dar cu totul asemănătoare în suflet şi fiinţă, precum se întâmplă îndeobşte cu fraţii zămisliţi de aceiaşi părinţi. După curiozităţile din vechime şi călătoriile în misterioasa proximitate domestică, iată acum câteva succinte însemnări despre personalităţile care au trăit aici sau au străbătut cândva plaiurile sălăjene. Cititorul avizat va observa că volumul reprezintă totodată şi joaca unui bibliotecar dornic să completeze grupa 9 din sistemul de clasificare zecimală universal întocmit de Dewey, indice sub care stau grupate tocmai aceste trei domenii: geografia, biografiile şi istoria.
Ne-am propus să adunăm - cu metodă şi cumpănire în balanţă, ca să nu supărăm pe nimeni, dar să-i stârnim pe toţi - 52 de însemnări cu un caracter anecdotic, miniaturi neconvenţionale axate pe episoade surprinzătoare, momente de neuitat, aureolate cu un anumit farmec şi pline de tâlc: jumătate despre bărbaţi, jumătate despre femei; jumătate cu figuri româneşti, jumătate cu chipuri ungureşti; jumătate senzaţionale, jumătate cu un sâmbure de scandal. Aşa trebuie să fie - altfel cine s-ar obosi să le citească?
Doamne ajută-ne şi călăuzeşte-ne!
Jibou, în 2014,
de „frigurosul" Sfânt Orban
(de această dată, cu cireşe la urechi)
Publicată în:
Caiete Silvane nr.113 / iunie 2013
10 iunie 2014
Sexy sau feminin?
(c) 2014 - Györfi-Deák György
Juniorul a terminat liceul. Prin natura meseriei de dascăl, am participat la o mulţime de asemenea festivităţi, dar, de această dată, am luat lucrurile mult mai personal. Nici nu-i de mirare, dacă mă gândesc cum a început totul în urmă cu patru ani, când „bobocii” de-a noua şi cei câţiva părinţi ai lor au fost întâmpinaţi de restul elevilor cu superbia insuflată de o aparenţă de maturitate. Ştiam că e o atitudine de faţadă, dar am reţinut ideea că am pătruns într-un spaţiu menit să fractureze legătura dintre generaţii: „Predaţi prospăturile şi căraţi-vă, babalâcilor!”
Am citit în Lévi-Strauss (altul decât Levi Strauss, celebra firmă de blugi) cum decurgea iniţierea tinerilor indigeni de aceeaşi vârstă. Izolarea - în peşteri, colibe sau dumbrave sacre - era cuvântul de ordine. Îi pictau cu alb, îi tatuau, le străpungeau nările şi urechile, îi lăsau să-şi înfrunte latura negativă, precum ucenicul vrăjitor Ged în Earthsea ori Luke Skywalker în mlaştinile din Sistemul Dagobah. Noi îi trimitem la liceu, unde încep singuri să se pudreze, să se tatueze, să-şi facă piercing.
Apare bănuiala că, de fapt, în Timpurile Noi, lucrurile se petrec oarecum invers. Cei tineri se retrag într-un spaţiu al lor ca să scape de privirea critică şi cicăliturile „celor mari”. Un gard, o fereastră zăvorâtă cu gratii, un zid are întotdeauna două laturi. Niciodată nu-i foarte clar cine de cine desparte. Civilizaţiile primitive încearcă să-şi priveze adolescenţii de mediul familiar ca ei să-şi descopere sinele. Noi îi lăsăm să-şi creeze propriul univers şi sperăm să rămânem o parte a acestuia.
La vârsta majoratului, patru ani înseamnă aproape un sfert din viaţă. Şi reprezintă pătrimea cea mai pătimaşă. Aproape adulţi, adolescenţii încearcă să pară cu adevărat maturi. Iar „Ultimul clopoţel”, festivitatea de absolvire a studiilor medii, le oferă cea din urmă ocazie de a arăta mai în vârstă decât sunt cu adevărat. Am navigat pe internet şi am răsfoit albume cu fotografii ale absolvenţilor. Decorul din fundal poate diferi: curtea şcolii, sala de sport, casa de cultură ori chiar teatrul/opera (în cazul oraşelor mai mari). Cei care patru ani de zile au acuzat conducerea că trebuie să poarte uniforme, acum s-au îmbrăcat la fel - altfel, dar la fel. Unii s-au învelit în robe de diferite culori, alţii au particularizat alb-negrul ţinutei festive cu gâtlegăuri roşii, papioane albastre, fulare galben-crom sau alte accesorii, menite să separe mulţimea în grupuri uşor de remarcat şi de recunoscut.
Anul acesta, aici, la noi, o găselniţă plăcută au fost bluziţele tip ie cu imprimeuri florale. Evident, a fost alegerea fetelor; băieţii au preferat să poarte costum şi cravată. Culoarea jupelor a diferit de la o clasă la alta, dar, fără deosebire, toate fustele au fost croite foarte strâns pe trup, spre a evidenţia toate aspectele socotite esenţiale pentru captarea atenţiei ambelor sexe (admiraţia unora, invidia altora). În cazul meu, eforturile au rămas aproape inutile. Am rămas şocat de agresivitatea ţinutei juvenile. Multiplicarea şi exacerbarea stimulilor m-a derutat şi, o recunosc cinstit, m-a obosit vizual.
Salvarea a venit din public. În vreme ce doamnele şi domnii consilieri, inspectori, directori, profesori şi-au rostit spiciurile, am spicuit din mulţime o apariţie încântătoare. Purta o rochie de vară simplă, albastră, fără mâneci, cu bretele. Spre deosebire de jupele domnişoarelor pe cale de a termina liceul, tivul cu volănaşe jucăuşe cobora sub nivelul genunchilor şi se unduia fără ostentaţie, aduna sau lărgea cute în mici rotiri şi legănări, adăuga rochiţei un ritm propriu, definitoriu pentru personalitatea tinerei. Mişcarea pornea din şolduri şi exprima, în mod explicit şi natural, bucuria de a fi prezentă la un eveniment care, practic, n-o implica direct. Dorea să fie drăguţă, nu să epateze; să fie remarcată, dar să nu eclipseze; să încânte, dar să nu concureze. Prin contrast cu uniformitatea ispititoare a absolventelor, menită să transforme vizualul în ceva cât mai tactil, ea se detaşa involuntar de mulţime şi reuşea să ofere o imagine a celei mai încântătoare feminităţi.
Haina îl face pe om, dar o defineşte pe femeie.
Ţinuta sexy reprezintă o culme a eficientizării procedurilor de marketing, recurgerea la un ambalaj strălucitor pentru a vinde cât mai repede marfa, înainte de expirarea termenului de consum. Este o soluţie extremă, una dintre iluziile create prin accelerarea ritmului de viaţă. Deviza societăţii de consum este: „Trăieşte-ţi clipa!” Dar ce înseamnă o satisfacţie momentană faţă de una care durează în timp, uneori chiar o viaţă întreagă? Oare eu-l nostru lăuntric este un produs perisabil? O privesc pe fata în rochie azurie şi primesc pe loc un răspuns. Omul a fost creat femeie şi bărbat. Natura a fost canalizată, polarizată, sexualizată cu un anumit tâlc. Rămâne să-l descopere şi absolvenţii, şi absolventele de acum.
Feminitatea temperează, sugerează, armonizează, completează.
Nu are termen de valabilitate - ea nu expiră, ci respiră.
Şi mă inspiră.
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.47 / 8 iunie 2014
Juniorul a terminat liceul. Prin natura meseriei de dascăl, am participat la o mulţime de asemenea festivităţi, dar, de această dată, am luat lucrurile mult mai personal. Nici nu-i de mirare, dacă mă gândesc cum a început totul în urmă cu patru ani, când „bobocii” de-a noua şi cei câţiva părinţi ai lor au fost întâmpinaţi de restul elevilor cu superbia insuflată de o aparenţă de maturitate. Ştiam că e o atitudine de faţadă, dar am reţinut ideea că am pătruns într-un spaţiu menit să fractureze legătura dintre generaţii: „Predaţi prospăturile şi căraţi-vă, babalâcilor!”
Am citit în Lévi-Strauss (altul decât Levi Strauss, celebra firmă de blugi) cum decurgea iniţierea tinerilor indigeni de aceeaşi vârstă. Izolarea - în peşteri, colibe sau dumbrave sacre - era cuvântul de ordine. Îi pictau cu alb, îi tatuau, le străpungeau nările şi urechile, îi lăsau să-şi înfrunte latura negativă, precum ucenicul vrăjitor Ged în Earthsea ori Luke Skywalker în mlaştinile din Sistemul Dagobah. Noi îi trimitem la liceu, unde încep singuri să se pudreze, să se tatueze, să-şi facă piercing.
Apare bănuiala că, de fapt, în Timpurile Noi, lucrurile se petrec oarecum invers. Cei tineri se retrag într-un spaţiu al lor ca să scape de privirea critică şi cicăliturile „celor mari”. Un gard, o fereastră zăvorâtă cu gratii, un zid are întotdeauna două laturi. Niciodată nu-i foarte clar cine de cine desparte. Civilizaţiile primitive încearcă să-şi priveze adolescenţii de mediul familiar ca ei să-şi descopere sinele. Noi îi lăsăm să-şi creeze propriul univers şi sperăm să rămânem o parte a acestuia.
La vârsta majoratului, patru ani înseamnă aproape un sfert din viaţă. Şi reprezintă pătrimea cea mai pătimaşă. Aproape adulţi, adolescenţii încearcă să pară cu adevărat maturi. Iar „Ultimul clopoţel”, festivitatea de absolvire a studiilor medii, le oferă cea din urmă ocazie de a arăta mai în vârstă decât sunt cu adevărat. Am navigat pe internet şi am răsfoit albume cu fotografii ale absolvenţilor. Decorul din fundal poate diferi: curtea şcolii, sala de sport, casa de cultură ori chiar teatrul/opera (în cazul oraşelor mai mari). Cei care patru ani de zile au acuzat conducerea că trebuie să poarte uniforme, acum s-au îmbrăcat la fel - altfel, dar la fel. Unii s-au învelit în robe de diferite culori, alţii au particularizat alb-negrul ţinutei festive cu gâtlegăuri roşii, papioane albastre, fulare galben-crom sau alte accesorii, menite să separe mulţimea în grupuri uşor de remarcat şi de recunoscut.
Anul acesta, aici, la noi, o găselniţă plăcută au fost bluziţele tip ie cu imprimeuri florale. Evident, a fost alegerea fetelor; băieţii au preferat să poarte costum şi cravată. Culoarea jupelor a diferit de la o clasă la alta, dar, fără deosebire, toate fustele au fost croite foarte strâns pe trup, spre a evidenţia toate aspectele socotite esenţiale pentru captarea atenţiei ambelor sexe (admiraţia unora, invidia altora). În cazul meu, eforturile au rămas aproape inutile. Am rămas şocat de agresivitatea ţinutei juvenile. Multiplicarea şi exacerbarea stimulilor m-a derutat şi, o recunosc cinstit, m-a obosit vizual.
Salvarea a venit din public. În vreme ce doamnele şi domnii consilieri, inspectori, directori, profesori şi-au rostit spiciurile, am spicuit din mulţime o apariţie încântătoare. Purta o rochie de vară simplă, albastră, fără mâneci, cu bretele. Spre deosebire de jupele domnişoarelor pe cale de a termina liceul, tivul cu volănaşe jucăuşe cobora sub nivelul genunchilor şi se unduia fără ostentaţie, aduna sau lărgea cute în mici rotiri şi legănări, adăuga rochiţei un ritm propriu, definitoriu pentru personalitatea tinerei. Mişcarea pornea din şolduri şi exprima, în mod explicit şi natural, bucuria de a fi prezentă la un eveniment care, practic, n-o implica direct. Dorea să fie drăguţă, nu să epateze; să fie remarcată, dar să nu eclipseze; să încânte, dar să nu concureze. Prin contrast cu uniformitatea ispititoare a absolventelor, menită să transforme vizualul în ceva cât mai tactil, ea se detaşa involuntar de mulţime şi reuşea să ofere o imagine a celei mai încântătoare feminităţi.
Haina îl face pe om, dar o defineşte pe femeie.
Ţinuta sexy reprezintă o culme a eficientizării procedurilor de marketing, recurgerea la un ambalaj strălucitor pentru a vinde cât mai repede marfa, înainte de expirarea termenului de consum. Este o soluţie extremă, una dintre iluziile create prin accelerarea ritmului de viaţă. Deviza societăţii de consum este: „Trăieşte-ţi clipa!” Dar ce înseamnă o satisfacţie momentană faţă de una care durează în timp, uneori chiar o viaţă întreagă? Oare eu-l nostru lăuntric este un produs perisabil? O privesc pe fata în rochie azurie şi primesc pe loc un răspuns. Omul a fost creat femeie şi bărbat. Natura a fost canalizată, polarizată, sexualizată cu un anumit tâlc. Rămâne să-l descopere şi absolvenţii, şi absolventele de acum.
Feminitatea temperează, sugerează, armonizează, completează.
Nu are termen de valabilitate - ea nu expiră, ci respiră.
Şi mă inspiră.
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.47 / 8 iunie 2014
09 iunie 2014
Sărbătoarea steguleţelor
(c) 2014 - Györfi-Deák György
„Sărbătoarea steguleţelor" a fost gândită ca o manifestare destinată să celebreze 9 Mai ca Ziua Europei. Este o dată cu multiple semnificaţii, pe care unii o aniversează ca Ziua Victoriei, când, în 1945, Germania nazistă (naţional-socialistă) a capitulat în faţa aliaţilor sau, la noi, ca Ziua Independenţei, când, în 1877, cu o zi înainte de Ziua Regelui, Mihail Kogălniceanu a proclamat independenţa ţării în Parlamentul României şi a trimis actul la Palat pentru promulgare. Pentru europeni, când află de existenţa ei, această ultimă sărbătoare autohtonă reprezintă un fel de paradox temporal, o curiozitate „balcanică", deoarece 9 şi 10 reprezintă date din calendarul iulian, „pe stil vechi", la vremea respectivă cu un decalaj de 12 zile faţă de cel gregorian, pe care-l folosim în prezent, unde ar trebui să fie 21 şi 22 mai. Dar ele au fost păstrate astfel şi pe vremea dictaturii comuniste, „în trena" zilei de 8 mai, data înfiinţării Partidului Comunist Român şi s-au întipărit în tradiţie ca atare.
România a fost primită în Uniunea Europeană de Anul Nou din 2007. Deviza comunităţii economice şi politice a statelor membre este: „Unitate în diversitate." La noi, diversitatea este asigurată natural, în felurite chipuri. Cu gândul la elevi, public-ţintă majoritar vizat de către orice bibliotecă, am profitat de faptul că în Jibou există două instituţii de învăţământ gimnazial, respectiv două licee. Fiecare dintre ele se referă la cealaltă pentru o comparaţie favorabilă sieşi (în pledoariile „pro-domo"), aşa că există o individualizare, o „conştiinţă de sine" definitorie, respectiv o competiţie şi o rivalitate benefică. Ne-am propus ca biblioteca orăşenească să devină atât un spaţiu al cunoaşterii reciproce cât şi al colaborării între grupurile altminteri concurente.
În ecuaţia socială pe baza căreia am dezvoltat conceptul, apare drept constantă „origami", arta împăturirii hârtiei, un hobby foarte apreciat de şcolari şi chiar de adolescenţi. Pentru că fiecare stat membru al Uniunii Europene se identifică înainte de toate printr-un steag (arborat pe catarg, trecut pe tăbliţele de înmatriculare, pe ambalajele mărfurilor difuzate etc.), am socotit acest aspect ca definitoriu şi am recurs la nişte steguleţe uşor de pliat.
În principiu, „Sărbătoarea steguleţelor" este celebrată la Biblioteca Orăşenească Jibou în 9 Mai, de două clase de acelaşi nivel de studii de la două instituţii de învăţământ diferite. Cu două săptămâni înainte de întâlnire, elevii primesc de la profesorul-diriginte câte un steguleţ împăturit din hârtie, pe care trebuie să-l coloreze în culorile naţionale a unui stat membru al Uniunii Europene. Pentru ca să nu apară suprapuneri, diriginţii au un tabel cu toate ţările unde se trece alegerea copiilor. Cu câteva zile înainte de manifestarea propriu-zisă, steguleţele sunt aduse la sediul bibliotecii, unde sunt expuse la loc de cinste, împreună cu cele de la ediţiile anterioare.
În ziua convenită pentru manifestare, ambele clase vin să se întâlnească în spaţiul cultural comun al oraşului şi fiecare susţine un scurt program cultural-artistic, cu trei puncte diferite, în limbi de circulaţie europeană. Până în prezent, copiii au optat pentru Imnul Europei, cântece predate la orele de limbi străine, scenete, poezii, ghicitori, amintiri din excursiile sau sejurul cu părinţii în străinătate. Au fost favorizate limbile engleză şi franceză, pentru care există concursuri precum „Cangurul lingvistic" şi zile rezervate în calendarul activităţilor extracurriculare, dar copiii au ales să se exprime şi în italiană, spaniolă şi portugheză - în mod surprinzător, mai puţin în germană sau în maghiară, limbi ale naţionalităţilor conlocuitoare din Ardeal.
După mini-spectacol, se fac câteva fotografii de grup cu clasele reunite şi, dacă timpul o permite, se revăd înregistrările audio-video din spectacol. Selecţia este necesară, deoarece fotografiile şi videoclipurile urmează să fie postate pe blogul bibliotecii: http://jibouan.blogspot.com
Până în prezent, au fost organizate două ediţii ale manifestării. Pentru a accesa rapid informaţiile referitoare la ele, folosiţi eticheta „Ziua Europei", plasată la capătul însemnării, sub fotografii.
În 9 Mai 2013, Uniunea Europeană a fost sărbătorită de şcolarii din clasele a IV-a A de la Liceul Tehnologic „Octavian Goga" şi de la Şcoala „Lucian Blaga", pregătiţi de doamnele învăţătoare Silvia Dunca şi Daniela Coste. La vremea respectivă, ei au pictat pe steguleţele origami culorile drapelelor a 27 state membre. O problemă a constituit-o faptul că şcolarii au un număr redus de ore rezervate învăţării limbilor străine, dar ambele colectivităţi au improvizat şi s-au descurcat cu brio.
În 9 Mai 2013, de comun acord cu directorii educativi din instituţiile de învăţământ implicate, am ales două clase de gimnaziu, a V-a A de la Liceul Tehnologic „Octavian Goga" (diriginte Gabriela Cosma) şi a V-a A de la Şcoala Gimnazială „Lucian Blaga" Jibou (diriginte Mirela Ilieş). De această dată, am profitat de prezenţa în localitate şi am invitat-o pe artista plastică Uca-Maria Iov să participe ca oaspete de onoare. Bucureşteancă de origine, ea a copilărit în Jibou, unde şi-a petrecut vacanţele la bunicii din partea mamei. În prezent, trăieşte şi lucrează în Haarlem, Olanda. Unul dintre momentele nostime, intervenite în timpul dialogului cu copiii, a fost momentul când o fetiţă a întrebat-o cu multă candoare: „Doamna profesoară, câte hectare are Olanda?" Pe tot parcursul evenimentului, pictoriţa a schiţat diferite scene, desene care, atunci când vor fi definitivate, vor fi postate pe blogul „CABARET & JOVIAL": http://ucamariaiov.travelblog.fr/
În ziua următoare, elevii au avut ocazia s-o reîntâlnească pe în parcul central din Jibou, un spaţiu al manifestărilor artistice locale în sezonul cald. Acolo au reluat dialogul şi şi-a îmbogăţit carnetul de schiţe cu noi chipuri candide.
În 2015, cu gândul să diversificăm publicul-ţintă şi să propunem participantilor o experienţă nouă, intenţionăm să reunim în cadrul aceleaşi manifestări două clase de liceu. Rămâne ca demersurile noastre să fie înţelese şi acceptate, astfel încât să ne putem bucura împreună („Insieme", cum cânta Toto Cutugno în 1990) de tot ceea ce Uniunea Europeană le oferă cetăţenilor ei: dreptate, încredere, siguranţă şi identitate culturală.
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.47 / 8 iunie 2014
„Sărbătoarea steguleţelor" a fost gândită ca o manifestare destinată să celebreze 9 Mai ca Ziua Europei. Este o dată cu multiple semnificaţii, pe care unii o aniversează ca Ziua Victoriei, când, în 1945, Germania nazistă (naţional-socialistă) a capitulat în faţa aliaţilor sau, la noi, ca Ziua Independenţei, când, în 1877, cu o zi înainte de Ziua Regelui, Mihail Kogălniceanu a proclamat independenţa ţării în Parlamentul României şi a trimis actul la Palat pentru promulgare. Pentru europeni, când află de existenţa ei, această ultimă sărbătoare autohtonă reprezintă un fel de paradox temporal, o curiozitate „balcanică", deoarece 9 şi 10 reprezintă date din calendarul iulian, „pe stil vechi", la vremea respectivă cu un decalaj de 12 zile faţă de cel gregorian, pe care-l folosim în prezent, unde ar trebui să fie 21 şi 22 mai. Dar ele au fost păstrate astfel şi pe vremea dictaturii comuniste, „în trena" zilei de 8 mai, data înfiinţării Partidului Comunist Român şi s-au întipărit în tradiţie ca atare.
România a fost primită în Uniunea Europeană de Anul Nou din 2007. Deviza comunităţii economice şi politice a statelor membre este: „Unitate în diversitate." La noi, diversitatea este asigurată natural, în felurite chipuri. Cu gândul la elevi, public-ţintă majoritar vizat de către orice bibliotecă, am profitat de faptul că în Jibou există două instituţii de învăţământ gimnazial, respectiv două licee. Fiecare dintre ele se referă la cealaltă pentru o comparaţie favorabilă sieşi (în pledoariile „pro-domo"), aşa că există o individualizare, o „conştiinţă de sine" definitorie, respectiv o competiţie şi o rivalitate benefică. Ne-am propus ca biblioteca orăşenească să devină atât un spaţiu al cunoaşterii reciproce cât şi al colaborării între grupurile altminteri concurente.
În ecuaţia socială pe baza căreia am dezvoltat conceptul, apare drept constantă „origami", arta împăturirii hârtiei, un hobby foarte apreciat de şcolari şi chiar de adolescenţi. Pentru că fiecare stat membru al Uniunii Europene se identifică înainte de toate printr-un steag (arborat pe catarg, trecut pe tăbliţele de înmatriculare, pe ambalajele mărfurilor difuzate etc.), am socotit acest aspect ca definitoriu şi am recurs la nişte steguleţe uşor de pliat.
În principiu, „Sărbătoarea steguleţelor" este celebrată la Biblioteca Orăşenească Jibou în 9 Mai, de două clase de acelaşi nivel de studii de la două instituţii de învăţământ diferite. Cu două săptămâni înainte de întâlnire, elevii primesc de la profesorul-diriginte câte un steguleţ împăturit din hârtie, pe care trebuie să-l coloreze în culorile naţionale a unui stat membru al Uniunii Europene. Pentru ca să nu apară suprapuneri, diriginţii au un tabel cu toate ţările unde se trece alegerea copiilor. Cu câteva zile înainte de manifestarea propriu-zisă, steguleţele sunt aduse la sediul bibliotecii, unde sunt expuse la loc de cinste, împreună cu cele de la ediţiile anterioare.
În ziua convenită pentru manifestare, ambele clase vin să se întâlnească în spaţiul cultural comun al oraşului şi fiecare susţine un scurt program cultural-artistic, cu trei puncte diferite, în limbi de circulaţie europeană. Până în prezent, copiii au optat pentru Imnul Europei, cântece predate la orele de limbi străine, scenete, poezii, ghicitori, amintiri din excursiile sau sejurul cu părinţii în străinătate. Au fost favorizate limbile engleză şi franceză, pentru care există concursuri precum „Cangurul lingvistic" şi zile rezervate în calendarul activităţilor extracurriculare, dar copiii au ales să se exprime şi în italiană, spaniolă şi portugheză - în mod surprinzător, mai puţin în germană sau în maghiară, limbi ale naţionalităţilor conlocuitoare din Ardeal.
După mini-spectacol, se fac câteva fotografii de grup cu clasele reunite şi, dacă timpul o permite, se revăd înregistrările audio-video din spectacol. Selecţia este necesară, deoarece fotografiile şi videoclipurile urmează să fie postate pe blogul bibliotecii: http://jibouan.blogspot.com
Până în prezent, au fost organizate două ediţii ale manifestării. Pentru a accesa rapid informaţiile referitoare la ele, folosiţi eticheta „Ziua Europei", plasată la capătul însemnării, sub fotografii.
În 9 Mai 2013, Uniunea Europeană a fost sărbătorită de şcolarii din clasele a IV-a A de la Liceul Tehnologic „Octavian Goga" şi de la Şcoala „Lucian Blaga", pregătiţi de doamnele învăţătoare Silvia Dunca şi Daniela Coste. La vremea respectivă, ei au pictat pe steguleţele origami culorile drapelelor a 27 state membre. O problemă a constituit-o faptul că şcolarii au un număr redus de ore rezervate învăţării limbilor străine, dar ambele colectivităţi au improvizat şi s-au descurcat cu brio.
În 9 Mai 2013, de comun acord cu directorii educativi din instituţiile de învăţământ implicate, am ales două clase de gimnaziu, a V-a A de la Liceul Tehnologic „Octavian Goga" (diriginte Gabriela Cosma) şi a V-a A de la Şcoala Gimnazială „Lucian Blaga" Jibou (diriginte Mirela Ilieş). De această dată, am profitat de prezenţa în localitate şi am invitat-o pe artista plastică Uca-Maria Iov să participe ca oaspete de onoare. Bucureşteancă de origine, ea a copilărit în Jibou, unde şi-a petrecut vacanţele la bunicii din partea mamei. În prezent, trăieşte şi lucrează în Haarlem, Olanda. Unul dintre momentele nostime, intervenite în timpul dialogului cu copiii, a fost momentul când o fetiţă a întrebat-o cu multă candoare: „Doamna profesoară, câte hectare are Olanda?" Pe tot parcursul evenimentului, pictoriţa a schiţat diferite scene, desene care, atunci când vor fi definitivate, vor fi postate pe blogul „CABARET & JOVIAL": http://ucamariaiov.travelblog.fr/
În ziua următoare, elevii au avut ocazia s-o reîntâlnească pe în parcul central din Jibou, un spaţiu al manifestărilor artistice locale în sezonul cald. Acolo au reluat dialogul şi şi-a îmbogăţit carnetul de schiţe cu noi chipuri candide.
În 2015, cu gândul să diversificăm publicul-ţintă şi să propunem participantilor o experienţă nouă, intenţionăm să reunim în cadrul aceleaşi manifestări două clase de liceu. Rămâne ca demersurile noastre să fie înţelese şi acceptate, astfel încât să ne putem bucura împreună („Insieme", cum cânta Toto Cutugno în 1990) de tot ceea ce Uniunea Europeană le oferă cetăţenilor ei: dreptate, încredere, siguranţă şi identitate culturală.
Articol apărut în:
Prăvălia culturală nr.47 / 8 iunie 2014
Abonați-vă la:
Postări (Atom)