Decembrie în Valea Ascunsă (1)

(Techergheli sălăjene 9)

(c) 2012 Györfi-Deák György


IZOLAREA CA FIGURĂ DE STIL

Mineu (din limba maghiară: Menyő) este un mic sat din Nord-Vestul României. Nu se cunoaşte originea numelui. Rădăcina ar putea fi „meny”, care înseamnă „noră”, de aici supoziţia că ar reprezenta un nume de persoană. Scris „menny”, cu semiconsoana întărită, înseamnă „Rai, boltă, cer”, variantă care mi-ar inspira un elogiu, precum s-a întâmplat în cazul scriitorului Bálint Tibor, autorul articolului „Menyőből az angyal” („Din Mineu a coborât îngerul”), parafrazarea unui vers dintr-o foarte răspândită colindă ungurească. Să ne bucurăm de jocul de cuvinte „menny”/„Menyő”, dar însemnările din vechime nu susţin apropierea. Dacă ar fi fost o literă dublă, diecii ar fi scris-o ca atare. Petri Mór a cotrobăit prin arhive, scrinuri şi lăzi, unde a găsit decizii judecătoreşti şi acte de proprietate care ne oferă formele „Menyew” (1413), „Menew” (1420), „Meney” (1435), „Menyev” (1449), „Menő” (1464), „Menyew” (prin 1497), „Menyeo” (1519), „Menyew” (1543), „Meneő”, „Meneo” (1549), „Menyeo” (1611), „Meniő” (1618). Deci nicio urmă a Paradisului în toponimic. Nagy Marcella, căsătorită Sándor, i-a povestit ziaristului Fejér László o legendă conform căreia, iniţial, localitatea s-a aflat undeva pe deal, în locul numit Sándorháza, iar după năvălirea tătară s-a tupilat acolo unde se află acum. De aceea, i s-a spus „menedék, menedékhely”, adică „loc de refugiu”.

Satul s-a aflat atât în fostul comitat Sălagiu cât şi în actualul judeţ Sălaj, dar, datorită statului anonim prezervat de soartă vreme de secole, localizarea lui a devenit oarecum difuză şi confuză. Cei care auziseră de Mineu ştiau că este o localitate dincolo de Valea Sălajului, ascunsă într-o văgăună printre dâmburi. Revoluţia anticeauşistă a împins-o literalmente în lumina reflectoarelor (plasate pe tanchetele securiştilor dispuse în jurul casei parohiale), i-a adăugat un spor de glorie şi i-a sporit aura mitică, estompându-i poziţia, strămutând-o către capătul lumii pentru a spori dramatismul evenimentelor.

Trebuie să recunoaştem că ascunderea deliberată a satului uneori a dat roade. În „Schiţa monografică a Sălagiului”, Dionisie Stoica şi Ioan Lazăr remarcau faptul că localitatea, deşi populată, n-a fost luată în seamă la conscripţia din 1715. În „Monografia comitatului Sălaj”, Petri Mór adaugă şi anul 1720. În mărturiile legate de evenimentele din decembrie 1989, Victoria Ardelean, o membră din consiliul bisericesc al parohiei reformate timişorene din Piaţa Maria, declara sub jurământ că satul s-ar afla undeva „lângă Satu Mare”. Chiar şi azi, Mineu lipseşte de pe multe dintre hărţile electronice: Google Maps n-a dat nici un rezultat la chestionarea de căutare, deşi localitatea apare trecută între Deleni şi Hodod; la fel şi pe situl distanta.ro, bazat pe Yahoo Maps.

Dacă luăm în calcul aşezarea tăinuită şi paradoxalele informaţii referitoare la sat, am putea îndrăzni să facem o comparaţie cu Shambala, valea ascunsă din Himalaya. Diferenţa ar fi că acolo tot timpul e primăvară, iar oamenii trăiesc o tinereţe fără de bătrâneţe, pe când aici găsim un sat sălăjean după tipicul Pratchett-Quetzalcoatl (citiţi „Eric”!): jumătate românesc, jumătate unguresc; jumătate ortodox, jumătate reformat; jumătate tradiţional, jumătate global. În mod obişnuit, accesul în localitate se face dinspre Sălăţig, centrul de comună, pe un drum lung de 4 km, situat pe firul pârâului Mineu, un mic afluent din stânga râului Sălaj. Deci, dacă un jibouan ar dori să ajungă acolo pe şosea, ar trebui să parcurgă vreo patruzeci de kilometri via Benesat şi Cehu Silvaniei.

În realitate, există o cale dreaptă, aproape „în zborul păsării”, prin Şoimuş, Naimon (ori Bulgari), de vreo 17 de km, pe care i-am străbătut cu bicicleta în doar 3 ore, fără nici o grabă, în vreme ce am stat de vorbă pe îndelete cu localnicii şi am făcut o sumedenie de fotografii. E adevărat, vara aceasta a fost secetă mare, prin urmare drumurile forestiere sau de ţară străbătute au fost de o calitate excepţională, dure şi netede, fără să pună probleme la înaintare. Nu recomand nimănui să treacă pe aici cu o Dacie în sezonul ploios, dar un tractor sau o motocicletă vor traversa fără probleme toate porţiunile mocirloase din „anotimpul musonic”, bucuria „gdibolilor” şi mistreţilor sălăjeni.

Cum staţia C.F.R. Jibou reprezintă un nod feroviar cu legătură directă către Bucureşti, să fiu iertat, de când am parcurs întreg drumul, pedalat dus-întors, eu unul susţin că mult amintita „izolare” a Mineului reprezintă doar o figură de stil. Iar cine va dori să-mi repete isprava va avea numai de câştigat, deoarece aici îi va fi dat să descopere un unicat mondial: singura biserică de lemn cu portal de marmură roză.


O „RENAŞTERE” AMÂNATĂ „SINE DIE”

Mineul este legat prin mai multe fire de Piaţa Maria din Timişoara. Primul ar fi cazul pastorului reformat, forţat în 1989 să-şi petreacă sărbătorile de iarnă într-un loc care ar fi trebuit să reprezinte versiunea calvină a „Cucuieţilor din Deal”. Celălalt fir ne trimite înapoi cu o jumătate de mileniu în urmă, în canibalicul an 1514. De şase decenii, Constantinopolul fusese cucerit de Mahomed al II-lea şi transformat în Istambul. Cu doar un an în urmă, la Roma fusese ales un nou Papă, Leon al X-lea, succesorul lui Iulius al II-lea, eveniment care i-a scăpat viaţa florentinului Niccolo Machiavelli. Încă trei ani, şi Martin Luther cel scandalizat de vânzarea indulgenţelor (în fond, o colectă gen: „Daţi un leu pentru Ateneu”) va iniţia cea de-a doua scindare majoră în Biserica creată de apostolii Petru şi Pavel. Peste cinci ani, flota lui Magellan va porni să înconjoare lumea. Doar doisprezece ani, şi ultimul suveran maghiar se va îneca la Mohács, iar o bună parte din Ungaria va fi cucerită de Soliman Magnificul, monogamul absolut, spulberând toate strădaniile de-o viaţă ale regelui Matei Corvinul.

În 25 aprilie 1514, căpitanul de cavalerie din neamul Dózsa (Doza, Dosa), zis Székely György (Gheorghe Secuiul), a fost însărcinat cu alcătuirea unui corp de armată menit să participe la o viitoare cruciadă antiotomană. Noul Papă semnase în 3 septembrie 1513 o enciclică trimisă „prinţilor creştini” din Ungaria, Polonia, Boemia şi tările nordice, prin care se promitea iertarea păcatelor şi dezlegarea de glie a iobagilor înrolaţi ca soldaţi. Cei curioşi o vor găsi în „Leonis X. pontificis maximi Regesta...” (1884). Ca legat papal a fost desemnat cardinalul Bakócz Tamás din Ungaria. El apare nominalizat şi în inscripţia de pe pragul de sus al uşii de intrare în biserica reformată din Mineu, cioplită în Esztergom (în latină: Strigonium) de Firenzei János (Ioannes Fiorentinus):

„STEPHANUS DEESHAZY DE MENYEW INIMCO HOC INSIGNI PER WLADISLAVM REGEM OB REM FORTIT IN THURCAS GESTAM, DVM ARCIS IIAIICZE PREFECTURA FVNGERETVR, ORNATUS; DEINDE R[EVERENDISSI]MI DO[MINI] THOME BAKOCZ CARD[INALIS] STRIGO[NIENSIS], PATRI[ARCHE] CONSTANTI[NOPOLITANI] ET LEGATI APOSTO[LI]CI ROMAM, SCISMATE PVLVLANTE TRIENNIO ACCITI, NEGOCIORUM OMNIUM AR[CIS] STRIGO[NIENSIS] GVBERNATOR, PORTAM HANC POSVIT ANNO DOMINI 1514.”

„Encyclopaedia Britannica” ne spune că prelatul maghiar a primit sarcina de a organiza această campanie armată împotriva turcilor tocmai ca să fie îndepărtat din Cetatea Eternă, unde bogatul şi influentul cardinal de Esztergom era considerat drept o posibilă opţiune la Scaunul Apostolic. Nicolae Stoica de Haţeg îl numeşte Thoma Bacaci de Erdod în „Cronica Banatului”, lucrare pe care o recomandăm tuturor celor interesaţi să urmărească contextul politic şi succesiunea evenimentelor din epocă: „Şi în scurt [timp], după acea bulă, la Peşta şi la Oradia Mare preste patruzeci de mii se adunară.” Cum mulţi ţărani au venit la oaste, nobilii au obligat femeile şi copiii rămaşi acasă să efectueze muncile agricole. Nici ministrului de finanţe, Telegdi (sau Thelegdy) István, nu i-a surâs ideea şi a făcut tot ce i-a stat în putere ca să împiedice acţiunea de recrutare. Când „curuţii” (distorsionare a cuvântului „cruciatis”) s-au răsculat şi au început să-i pedepsească pe magnaţii hapsâni, vistiernicul capturat a fost dus la Lipova, unde „de partea ascunsă a trupului l-au spânzurat, cu săgeţi din harce l-au săgetat.”

Printre victimele răzmeriţei, s-a numărat şi nobilul Désházy Miklós (în româneşte: Nicolae de Deja), subprefect al comitatului Solnocul de Mijloc, care s-a refugiat şi a fost ucis în biserica a cărei edificare tocmai o începuse. Pe luneta de deasupra singurei uşi de intrare, aflată pe latura vestică, deci faţă în faţă cu altarul, stă scris:

MICHAEL DESHAZII DE MENYEW OBIIT • ANNO • DOMINI • M • D • XIIII.

Potrivit lui Márki Sándor, autorul monografiei istorice „Dósa György”, „a muri în Ungaria în Anul Domnului 1514 însemna că a căzut victimă răsculaţilor”. Simplul fapt că inscripţia se află pe pragul unei uşi şi nu pe o lespede sau pe o piatră de căpătâi ne duce cu gândul la faptul că trupul a fost ars, sfâşiat sau spulberat, deci în nici un caz n-a ajuns să fie înmormântat creştineşte. Şi Casa Domnului a fost prădată şi incendiată, dar a fost reconstruită de fratele mai tânăr (alţii susţin că totuşi ar fi fost fiul lui Miklós), Désházy István, fost strateg al cetăţii Jajce din Bosnia-Herţegovina de azi, avansat comandant al cetăţii Esztergom. Un an mai târziu, în 1515, când un stareţ din Oradea Mare a sfinţit lăcaşul de cult, în locul unde s-a vărsat sânge a fost plasată o cristelniţă cioplită de acelaşi meşter, Ioan Florentinul, astfel încât stropii de apă sfinţită să spele păcatul săvârşit pe vremea războiului ţărănesc. Pe ea au fost reprezentate stema regatului şi blazonul familiei, însoţite de următorul text:

IOANNES FIORENTINUS ME FECIT.
HOC OPUS STEPHANUS DESHAZI DE MENYEW ALIAS IAYCZENSIS
NUNC ARCHIEPISCOPATUS STRIGONIENSIS GUBERNATOR ET PRAEPOSITUS
WARADIENSIS FECIT FIERI ANNO DOMINI MCCCCCXV.

Însă biserica n-avea să rămână romano-catolică decât un răstimp foarte scurt. În Ardeal, Reforma a fost adoptată de nobilime şi de ţărani ca o afirmare a independenţei faţă de Sfântul Scaun sau de stăpânirea austriacă, deci a fost generată de un puternic sentiment antipapistaş. Cristelniţa frumos ornamentată în spiritul Renaşterii italiene nu şi-a găsit locul în austerul mediu protestant, dar a fost păstrată o vreme în virtutea tradiţiei. În cele din urmă, conform datelor publicate de Balogh Jolán în cartea „Az erdélyi renaissance” (Renaşterea ardelenească), imensul potir de piatră a fost dăruit în 1886 Muzeului Episcopiei Oradiei Mari de către Bölöni Sándor jr.


Publicată în:
Caiete Silvane nr.95 / decembrie 2012