24 octombrie 2012

Opt momente zălăuane (4)


(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


4. LABIŞ ŞI VERBELE FRANCEZE

Este o vară cu temperaturi aviare. Alcoolul rubiniu din „termometrul îndrăgostiţilor" arată 42 de grade. Încă un pic şi se revarsă din tubul prelung şi translucid fixat pe clădirea bibliotecii judeţene. Mai în vale, în faţa casei de cultură a sindicatelor, pe panoul ceasului electronic se afişează doar 39. Destule şi acelea. Căldură mare, monşer! Păcat că nu se mai predă „Moartea căprioarei" la liceu, altfel tinerii ar putea recita îngânduraţi din Nicolae Labiş: „Seceta a ucis orice boare de vânt./ Soarele s-a topit şi a curs pe pământ./ A rămas cerul fierbinte şi gol./ Ciuturile scot din fântână nămol./ Peste păduri tot mai des focuri, focuri/ Dansează sălbatice, satanice jocuri." Cât de precisă şi de actuală este imaginea! Satele de pe versanţii mănoasei văi a Someşului au rămas fără apă. Flăcările înghit părţile greu accesibile ale Bucegilor, vâlvătăile înconjoară Colorado Springs de lângă Grădina Zeilor americană, fumegă pădurile de pin din Insulele Canare, ard stejarii pitici din sudul însorit al Franţei, chiparoşii Italiei şi arborii de mastic de pe coastele Greciei.

În vremurile dinainte de revoluţie, capodopera „poetului adolescent" se studia în ultima clasă de liceu. Labiş a povestit „vânătoarea foamei în Munţii Carpaţi", „la ceas oprit de lege şi de datini", din proprie experienţă. Imediat după terminarea celui de-a doilea război mondial, a urmat una dintre cele mai mari secete din istoria ţării. Ţăranii au trebuit să predea puţinele bucate adunate pentru ca ţara să plătească „cote" (despăgubiri) Uniunii Sovietice. Rămaşi fără mijloace de trai, moldovenii s-au urcat pe „trenurile foamei" (Iaşi-Timişoara) şi au plecat să-şi câştige pâinea în Banat, o zonă mai puţin afectată de caniculă, datorită reţelelor de canale folosite atât pentru desecarea mlaştinilor cât şi pentru irigatul ogoarelor.

„Biche" înseamnă chiar „căprioară" în limba franceză. De la omofonia dintre „la biche" şi Labiş au pornit multiplele speculaţii legate de moartea poetului, lovit de un tramvai şi plecat dintre noi după ce a dictat „Pasărea cu clonţ de rubin" pe patul de moarte din spital. Poeziile sale au fost traduse în franceză de Aurel George Boeşteanu, tălmăcitor al lui Arghezi, Blaga, Philippide, plus proza lui Călinescu, Camil Petrescu, Sadoveanu. La o asemenea carte de vizită, am făcut ochii mari când am citit: „je suis mon p`ere", adică, la o primă interpretare, de francofon amator: „eu sunt propriul meu tată". Mi-am amintit imediat de povestioara lui Robert Heinlein, „All You Zombies" (Voi toţi zombii), unde eroina, o barmaniţă orfană, se face agentă temporală şi îşi schimbă sexul, se întoarce în timp, devine propriul său tată, iar de dragul paradoxurilor temporale, chiar propriul bunic şi propria bunică. Va să zică am picat de fraier, aviz „get-begeţilor". Aurel George Boeşteanu a tradus corect: „Mă iau după tata." Nici zeţarul nu şi-a făcut de cap, a cules rândul cum trebuie. Verbul „suivre" (a urma) se conjugă astfel la modul indicativ, timpul prezent: je suis, tu suis, il suit, nous suivons... Deci atenţie, „je suis Paul" poate însemna cu totul altceva decât „io mi-s Pavel" („...din Banat", dacă ştiţi cântecul).

Nicolae Labiş a fost bun prieten cu zălăuanul Ion Buda, întâi redactor-şef, apoi secretar de redacţie la ziarul sălăjean (de fapt săptămânalul tip ediţie de weekend) „Năzuinţa". Profesorul universitar Dumitru Titus Popa a publicat în „Clipa" lui Dinu Săraru o fotografie unde cei doi apar într-un grup de opt, alături de Ion Gheorghe şi Nicolae Stoian şi a deplâns faptul că canonul literar actual încă nu l-a acceptat pe genialul tânăr care a căzut în „lupta cu inerţia" şi ne-a lăsat ca epitaf versul: „Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt." (Primele iubiri). De dragul confuziilor pe tema „a fi" versus „a urma" în limba franceză: „Je ne suis plus, c'est un chanson tout-ce que je suis."


Publicată în:
Caiete Silvane nr. 93 / octombrie 2012


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu