Opt momente zălăuane (1)

(Techergheli sălăjene 8)

(c) 2012 Györfi-Deák György


1. PATINA SMALŢULUI

Întotdeauna am socotit că muntele este o încercare dată de Dumnezeu pentru a afla cine eşti cu adevărat. Cu excepţia Cehului Silvaniei, fiecare oraş sălăjean este străjuit de câte o spinare masivă şi impunătoare: Măgura din Şimleu, Muntele lui Rákóczi în Jibou, Meseşul şi străvechiul „limes" roman deasupra municipiului reşedinţă de judeţ. Nu ştim cum arăta satul Zyloc, pomenit de cronicarul anonim al regelui Béla când, în „Gesta Hungarorum", a relatat campania trupelor conduse de căpetenia Tuhutum şi fiul său Horca. În 2011, când s-a hotărât construirea unei hale agro-alimentare în locul vechii pieţi din oraş, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă din Zalău a avut ocazia să sape în propria curte din spate (de fapt, a liceului de băieţi de pe vremuri) şi a descoperit mai multe vestigii medievale, printre care şi o fierărie. După terminarea primelor prospecţiuni, de Zilele Cetăţii au fost chemaţi şi copiii să-i ajute pe cercetători, va să zică să se transforme, după caz, în Indiana Jones sau Lara Croft şi să înceapă căutarea „comorilor" din Evul Mediu Timpuriu. Cioburile descoperite dovedesc că olarii din târg îşi începuseră activitatea încă de pe atunci.

Ceramica de Zalău era de o calitate excepţională, garantată prin statutul meşteşugarilor şi verificată cu mare atenţie de către cei înainte-stătători: avea fondul alb, decorat cu verde, maro şi violet închis, era smălţuită, şi, dacă clientul accepta să dea un ban în plus, bogat ornamentată. Deşi prima breaslă de olari şi-a primit „autorizaţia de funcţionare" abia în 1738, activitatea productivă fusese menţionată încă în 1640, iar dovezile arheologice din prezent arată că ea debutase cu mult înainte. Lutul era extras din mici cariere, gropi săpate local în coasta dealului de deasupra centrului vechi şi prelucrat în atelierele de pe uliţa numită şi azi „Strada Olarilor", care coboară dinspre cartierul Brădet către strada botezată azi Corneliu Coposu.

Recent, în literatura de specialitate, s-a încercat să se reproşeze „fazecaşilor" de aici faptul că la un moment dat au impus un monopol de desfacere a mărfurilor în zonă, dar criticii uită că produsele zălăuane erau certificate ca fiind conforme unui anumit standard, norme calitative faţă de care ceramica nesmălţuită produsă în atelierele ţărăneşti nu se apropia de nici un fel. În fapt, este o reeditare a discuţiei despre soarta ţăranului de azi, care nu este lăsat să-şi vândă produsele în supermagazine, deoarece nu îndeplineşte anumite criterii de igienă, ambalare sau menţinere a calităţilor mărfii, ceea ce favorizează inevitabil desfacerea legumelor de import. Pe de altă parte, nici marile reţele comerciale nu se străduiesc să ocupe primele rânduri ale tarabelor în pieţele alimentare din oraşe, unde zemoasele şi aromatele roşii de grădină se vând la preţuri mult mai mari decât superrezistentele, „incasabilele" tomate de seră din Turcia. Fiecare marfă îşi are propria piaţă de desfacere, unde comercianţii se străduiesc să-şi impună regulile când cumpărătorii n-au nimic de obiectat.

Cert este că multe dintre muzeele săteşti, precum şi cel realizat în casa bunicilor de Ligia Alexandra Bodea din Iaz, se mândresc cu piesele de ceramică zălăuană, vechi de peste un secol. Faptul că au rezistat atât, că au supravieţuit refugiului, bombardamentelor din conflagraţiile mondiale, epocii „războiului rece", cooperativizării şi exceselor dictaturii naţional-comuniste probează ceea ce era de dovedit: olarii din urbea capitală de judeţ îşi luau meseria în serios şi îşi apărau patentul de exclusivitate prin fiecare cană, oală sau cahlă produsă.


Publicată în: Caiete Silvane nr. 92 / septembrie 2012