Dincolo de clepsidră

(c) 2005 Györfi-Deák György

În toamna anului 1984, la sfârşitul lunii octombrie, cenaclul H. G. Wells din Timişoara a primit trei invitaţii, la nişte manifestări organizate în paralel. Una dintre ele era pentru Zilele Henri Coandă din Craiova, pe cea de-a doua nu mi-o amintesc, dar în mod sigur nu era ConSFătuirea naţională, care s-a ţinut atunci de Crăciun, la Cluj. Cea de-a treia avea loc la Bacău şi marca prima ieşire în lume a cenaclului science-fiction de acolo, „Clepsidra".

Viorel Marineasa, mentorul nostru literar şi îndrumătorul cenaclului din partea Casei de cultură a studenţilor, a decis să le onorăm pe toate trei. Cum grosul trupei s-a dus în Bănie şi, poate, în Bucureşti, pe cele trei locuri rezervate de bacăuani ne-am prezentat până la urmă doar doi, eu şi colegul meu de cameră, Aurel Babalean. A fost cea dintâia mea participare la un eveniment de anvergură naţională, aşa că detaliile mi s-au întipărit foarte puternic în minte.

Acolo l-am cunoscut pe Alexandru Ungureanu, gazda noastră. Îi citisem prozele publicate în fanzinele timişorene şi în „Almanahul Anticipaţia”. Chiar dacă „Artele marţiale moderne" nu mă fascinaseră (spre deosebire de fanii entuziasmaţi de flash-stick-uri şi tirape, mie îmi plac japonezii care practică origami), am remarcat noutatea abordării, dinamismul scrierii, tentativa de cartografiere a unei lumi interioare (făcută, totuşi, la un nivel convenţional). Ca să-l citez pe Ovidiu Bufnilă: „povestirea a spart tâmpeala comunistă a SF-ului românesc". Într-un fel, scrierile lui Sandu m-au pregătit sufleteşte pentru receptarea lui Philip K. Dick. Dar oare câţi auziseră pe atunci de autorul lui „Ubik" în România?

Băcăuanii ne-au primit cu multă ospitalitate şi s-au străduit din răsputeri să ne facă şederea cât mai plăcută. Am vizitat atunci Casa memorială „George Bacovia", care găzduia şi un fel de secţiune de ştiinţe naturale, reprezentată printr-un coridor plin de acvarii cu peştişori exotici. Spre deosebire de locuinţele lacustre şi cavourile invocate de poet, era o casă caldă, luminoasă, bine îngrijită. Custodele era un alt prozator de marcă, Ovidiu Genaru, cu care a fost o plăcere să discutăm.

Oraşul se pregătea să sărbătorească 7 noiembrie, aniversarea Marii Revoluţii din Octombrie. Ţin minte că alături de afişele minuscule ale cenaclului Clepsidra erau cearceafurile de hârtie care anunţau cu litere de-o şchioapă mega-concertul simfonic de la Ateneul din localitate, sub bagheta unui dirijor rus, care urma să aibă loc peste o săptămână. În răstimpul cât s-au ţinut Zilele cenaclului „Clepsidra", a concertat regretatul Ştefan Ruha. A meritat să trag chiulul de la unul dintre filmele Star Trek ca să-l văd plângând în vreme ce uitase de sine şi se făcuse una cu vioara sa. După concert, am revenit la videotecă şi ne-am uitat la „Zardoz", a meritat, chiar dacă era o copie la mâna a treia, de o calitate slabă.

Ca de obicei, punctul de maxim interes l-a constituit cenaclul de noapte. Sincer să fiu, nu mai ştiu în care dintre camerele de hotel ne-am adunat - au trecut 20 de ani de atunci. Se prea poate să fi fost cea a lui George Ceauşu, pentru că era plină de ieşeni (Dan Merişca lipsea, probabil plecase şi el la Craiova). S-au citit mai multe povestiri, unele scrise de mână pe o coală de hârtie, altele dactilografiate STAS, de dimensiunea unei nuvele (da, da, cu siguranţă a fost camera lui George Ceauşu).

Alexandru Ungureanu a întârziat (cineva trebuia să-l ajute pe Răzvan Haritonovici să adune videocasetofonul şi televizorul). De fapt, Sandu nu s-a pus deloc în centrul atenţiei, ci a vegheat discret să meargă totul bine. Cineva, poate chiar el, a adus şi o sticlă de votcă. A fost una bună, poloneză. Discuţiile s-au întins până dimineaţa, pentru că nuvelistul şi-a apărat fiecare găselniţă mai cucuiată. Nu ştiu dacă până la urmă s-au şi bătut, pentru că pe la trei ne-am dus la culcare. Dacă cenaclul s-a terminat în mod paşnic, cu siguranţă a fost meritul organizatorilor, care au ştiut cum să intervină cu diplomaţie şi să aplaneze conflictul. Cert este că noi ne-am simţit bine.

Până la Revoluţie, ne-am reîntâlnit de nenumărate ori, în diferite colţuri ale ţării. Nu-mi amintesc să-l fi văzut la euROcon '94. Apoi m-am căsătorit, ni s-au născut băieţii, am adoptat o căţeluşă. S-a obişnuit s-o plimb în fiecare zi, dimineaţa şi seara, aşa că nu-mi mai vine să plec de acasă, ar fi un fel de sustragere de la îndeplinirea unei obligaţii de familie. Oricum, şi ocaziile de a aduna fanii la un loc s-au rărit considerabil. Bine că s-a inventat internetul.

În toamna anului trecut, am primit un e-mail de la Marina Nicolaev, arhitect şi artist plastic, fostă membră a cenaclului SF „Solaris" din Bucureşti, cândva prietenă de familie cu Sandu. Mă întreba dacă e adevărat că a murit. N-am ştiut ce să-i spun. Nu mi-a venit să cred. Apoi am început să aflu ce s-a întâmplat. Mai întâi, de la Cătălin Ionescu, care vorbise cu Constantina Paligora. Apoi, Mircea Opriţă ne-a trimis necrologul publicat de Cornel Galben. Am găsit pe web relatarea lui Constantin Gherasim, consemnarea din blogul lui Cătălin Badea-Gheracostea. Şi m-am îngrozit. Dan Merişca murise curentat, Răzvan Haritonovici ajunsese după gratii, Ovidiu Bufnilă plecase într-o nesfârşită cruciadă, alţii au ales să devină ziarişti, emigranţi, politicieni, cadre universitare, alcoolici, afacerişti.

Dispariţia lui Alexandru Ungureanu a risipit în nisipul sec al clepsidrei ultimul strop de vlagă din „Noul Val" optzecist. La fel cum „Artele marţiale moderne" au anunţat începutul unui nou fel de a înţelege literatura, moartea lui a pus capăt unei epoci a SF-ului românesc şi a transformat-o definitiv în istorie.

Articol apărut în :
Pro-Scris 1/2005