09 august 2001

Hrana derbeZeilor

Digestie asupra soluţiei antropofagice

(c) 2001 - Györfi-Deák György


Ne propunem prin prezenta comunicare ca, bazându-ne pe experienţa marelui nostru antemergător, H.G. Wells, să vă oferim diferite chestii picante pe post de hrană spirituală şi să disecăm în voie o dispută seculară: ce s-a consumat dintâi, oul sau găina?

Fără îndoială, fiind vorba despre un demers atât de savant, s-ar cuveni să experimentăm mai întâi faptele pe seama mormolocilor, „de vreme ce mormolocii pentru asta şi sunt făcuţi“ (Hrana zeilor), iar apoi să decantăm rezultatele şi să înghiţim găluşca. Dar cum pentru unii dintre noi savantlâcurile sunt miere, iar pentru alţii sunt fiere, să ne aducem aminte de responsabilităţile noastre de alchimişti ce împănează tăria metaforei cu argintul viu al spiritului ca să rumenească viitorul în cuptorul dat la foc continuu şi să ne ferim de greşelile acelor tineri vizionari, contemporani cu marele vizionar englez, care au văzut strălucirea adevărului şi-au orbit, „astfel încât, până la sfârşitul vieţii, ei au putut înălţa nestingheriţi făclia cunoaşterii, ca să ne lumineze şi pe noi“ (Hrana zeilor).

Să ne mai gândim la câte am fost nevoiţi să înghiţim de-a lungul mileniilor, în deplină necunoştiinţă de cauză, cum ne-am mâncat zilele încercând să discernem în alb şi negru cenuşiul de zi cu zi, cum ne-am săturat cu nădejdi şi uneori le-am dat pe gât cu fulgi cu tot, pentru că speranţele fac parte din categoria lucrurilor ce zboară şi se înghit.

De aceea, o altfel de iluminare mi-am propus să vă ofer, dacă mi-aţi trecut pâinea şi cuţitul. Înfometaţi de cunoaştere, să transăm deci problema şi să nu ne lăsăm mâncaţi de griji. Când vom termina de mistuit Hrana Zeilor, raţia noastră de sărbătoare pe acest an, nădăjduiesc să realizaţi că această înfruptare din opera lui Herbert George Wells ne-a fost necesară ca sarea în bucate şi sper să nu vă cadă greu la stomac. Destul cu meniul, lăsaţi-mă să vă fac felul!


2. Reţetar antropofagic, transmis din gură-n gură

Deşi a manifestat convingeri socialiste, Wells n-a acceptat niciodată împărţirea marxistă a istoriei în felurite orânduiri. Cu toate acestea, omenirea pe care călătorul său temporal o găseşte în viitorul îndepărtat (Maşina timpului) pare să descindă pe linie directă din comuna primitivă, din vremea când vânătorii şi-au alcătuit primele turme. Omenirea de peste veacuri a evoluat diferit, după originea socială: morlocii, copiii săraci şi sceptici ai plebei proletare, s-au adaptat la traiul subteran şi urcă la suprafaţă doar în vreme de noapte. Ei păstoresc diafanii eloi, descendenţii direcţi ai trândavilor aristocraţi şi ai capitaliştilor burtoşi. Amândouă rasele provin din Homo Sapiens englez victorian, dar cum între timp lupta de clasă s-a ascuţit, unii au ajuns frigare, iar alţii frigărui. În marile cantine subterane, tot ce-i născut morloc eloi mănâncă.

Se poate ca exact acelaşi lucru să se fi întâmplat şi-n trecutul cel îndepărtat şi nelămurit, cel puţin aşa susţine antropofagia evoluţionistă, teorie lansată de savantul austriac Oscar Kiss Maerth.

Conform acestei ipoteze, prezentate pe larg de Mihai Şerban în volumul Semenii întru raţiune (Cluj: Dacia, 1982), procesul de umanizare a stră-străbunului nostru arboricol „a început atunci când acesta, împins probabil de foame, a consumat creierul unui tovarăş de-al său, ucis în timpul luptelor cu animalele sălbatice“ (p.196). Oscar Kiss Maerth susţine că, drept urmare a consumului de creier uman, protoomul a fost multilateral şi profund afectat de hormonii conţinuţi în encefal, lucru care s-a repercutat asupra vieţii sale sexuale.

Dacă până înainte de primul ospăţ canibalic, domnul Verigă Lipsă urmărea volens-nolens calendarul naturii şi dădea roată femeiuştilor (sau matroanelor, dacă acceptaţi teoria matriarhatului) o dată pe an, primăvara, la ieşirea din hibernare, după ce miam-miamopitecul a prins gustul creierului uman şi a constatat efectele induse de doparea cu serotonină, lucrurile s-au schimbat. Antropofagul nostru s-a nărăvit pe vecie la femei şi, profitând de lipsa unei legislaţii privind hărţuirea sexuală, s-a apucat să profite de inocenţa lor en gros şi en detail, când cu vorba, când cu fapta. Descoperind că nu e pe lume plăcere mai mare decât sultănirea într-un sat fără de concurenţă, Cain cel din preistorie a hotărât să îmbine utilul cu plăcutul şi s-a dedat la spartul tărtăcuţelor, ca să-şi întărească periodic puterile şi, mai ales, ca să rărească numărul celor pofticioşi să-l imite.

Şi tot aşa, şi iar aşa, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, trai pe vătrai, micul mare encefalofag doldora de hormoni a ajuns de râsu-plânsul lumii: neîmblănit şi rupt în coate (deh! familie mare, că nu se inventase Pastila; retribuţie, după muget, cuget, mică); va să zică a lăsat ca ritmurile fireşti să-l abandoneze într-o natură ostilă şi, îmboldit de pofte murdare, a devenit tată de hoardă, strămoşul amploaiatului plătitor de rate lunare, chirii, taxe şcolare, impozite pe dus şi pe venit. Vorba vizionarului H.G.Wells: „de ce lucrurile s-ar opri aici, dacă oamenii nu s-au oprit la stadiul de barbarie?“ (Imperiul furnicilor)


Aşa că, de luaţi seama bine,
veţi cânta în cor cu mine:
„Mai bine decorat,
Decât devorat...“


Înţelegeţi de ce, privind fie din perspectiva morlocului de mâine, fie din cea a canibalului de mai ieri, eloiul este un individ născut mort-copt!


3. Omul bun ca pomul copt

N-aş dori să rămâneţi cu convingerea că H.G.Wells socotea că numai omul este lupul omului. Ideea disocierii sociale a unei singure specii în mai multe rase apare şi în „Primii oameni pe Lună“, unde seleniţii, locuitorii uriaşelor muşuroaie pe care noi le considerăm în mod eronat cratere de impact, sunt născuţi pentru un anumit mod de trai şi cam atât îi duce şi mintea. Modul lor de viaţă aduce cu cel al furnicilor, subiect exploatat de scriitorul englez şi în alte povestiri din ciclul: „pe cine-mi aduci azi la masă?“

În „Imperiul furnicilor“, armata braziliană este rugată să facă o dezinsecţie, un pârjol, orice, numai să scape locuitorii unui orăşel din jungla amazoniană de invazia furnicilor. Detaşamentul trimis în ajutor ajunge prea târziu şi constată apariţia unei noi specii de furnici războinice, deja familiarizată cu gustul cărnii de om. Organizate într-o armată regulată, condusă de schwartzenegeri de muşuroi, îmbrăcate în uniforme cenuşii, echipate cu unelte, minusculele insecte îşi întăresc poziţiile cucerite prin lucrări de geniu, organizează ambuscade şi se extind lent, dar nestăvilit, orizont 2000: Europa.

Wells a găsit şi în regnul vegetal exemplare care-şi trag seva din subiectul mâncătorilor de oameni. Cum plantele n-au din fire colţi pentru sfâşiat şi măsele pentru sfărâmat, înmiresmata floare din „Înflorirea ciudatei orhidee“ s-a mulţumit doar să tragă la rădăcină niscaiva sânge, fără să se prezerve împotriva cunoscutelor boli de la sfârşitul secolului XX, care au decimat populaţiile de vampiri mai rău decât toată producţia de ai şi leurdă din întreaga Transilvanie a secolului trecut. Ne-mplinită voie, fericit Apus!


4. Cine rade la urmă, râde mai bine?

Nu putem să încheiem fără să amintim totala indiferenţă dovedită de Wells faţă de detaliul tehnic, faţă de înfăţişarea gadget-ului. Deşi a descris atât de minuţios Maşina Timpului, încât toată lumea ştie cum funcţionează, în schimb nimeni n-ar putea spune cum arată. Da, sunt nişte manete de fildeş, un cronometru şi alte câteva instrumente de bord, adică lucruri naive, făcute din ciocan şi nicovală, care trec subînţelese atât timp cât nu ucidem iluzia. Să vedem şi un alt exemplu, din „O poveste a zilelor ce vor veni“, dintr-o vreme când presa scrisă, chiar prestigiosul The Times, a fost înlocuită de presa vorbită:

„Fonograful era de dimensiunile şi forma unei pendule olandeze şi avea în faţă barometre electrice, un ceas şi un calendar electric, aparate automate care să-ţi amintească orele când aveai întâlniri, iar în locul unde ar fi trebuit să fie ceasul era gura unei trompete. Când avea ştiri, trompeta făcea ca un curcan, „glu, glu“, şi apoi îşi trâmbiţa mesajul intocmai ca o trâmbiţă. (...) Dacă lui Mwres nu-i plăcea să audă ce spunea trompeta, n-avea decât să atingă un buton şi ea se oprea puţin, ca apoi să înceapă a-i vorbi altceva.“

Paradoxal, deşi Wells a dovedit că posedă sarea şi piperul, plus restul tacâmului cu care mama-natură îi înzestrează pe umorişti, în ciuda faptului că naraţiunile sale sunt pline de vervă şi de întorsături năstruşnice, nici un critic literar nu s-a ostenit să-l pomenească alături de colegii săi de breaslă, cum ar fi W. M. Thackeray, G. K. Chesterton, G. B. Shaw sau Jerome K. Jerome. Nepăsare, rea-voinţă sau invidie în masă?

Wells, pe care confratele său mai tânăr, Brian Aldiss l-a numit „un Shakespeare al literaturii S.F.“, căruia Pierre Versins îi spune simplu: „le Maitre“, este mai mult decât un satiric, adică un judecător al lumii şi firii umane. Dar asta, vorba Poetului, este o altă mâncare de peşte!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu